"Mama, astazi am vorbit cu Dumnezeu..."

Minunea cea mare (titlul original)

Era pe la începutul primăverii, când mugurii copacilor plesneau unii după alţii în cununiţe de flori roz-albe.

Vrăbiile şi mierlele îşi slobozeau cântecele prin văzduh, iar oamenii trăgeau cu putere în piept miresmele lui april.

Primăvara cea zglobie bătea şi la ferestrele spitalului. Înauntru însă erau oameni bolnavi, cu privirile umbrite de un val de tristeţe.

Într-un salon mai mic, o fetiţă stătea întinsă în pat, urmărind cu privirea picuratul unei perfuzii. O linişte tristă şi duioasă se aşternuse în jurul ei. Fetiţa n-avea mai mult de 10 ani şi era bolnavă grav. Pentru boala ei nu exista vindecare decât de la Dumnezeu. Cu tot ajutorul doctorilor şi al medicamentelor viaţa i se mai putea prelungi cu cel mult doi ani. Aşa aflase mama mai demult..., numai că aceşti ani trecuseră, iar de acum fetiţa trăia printr-o minune.

"Dar cât va mai ţine minunea aceasta?" se întreba, adesea, înfricoşată, biata mamă.

Fetiţa stătea rezemată de o pernă mare, ţinând în mâini o cărticică de rugăciuni. Numele ei era Sofia-Alexandra. Purta în înfăţişare urmele bolii: mâinile şi picioruşele erau nişte oase subţiri îmbrăcate în piele transparentă, căpuşorul părea prea mare faţă de restul trupului, obrajii când se luminau de o paloare de ceară, când se întunecau de umbre pământii. Avea ochii verzi şi-ndureraţi. Sub genele negre licăreau două oceane adânci de suferinţă. Oceane care însă niciodată nu şi-au tulburat limpezimea. Suferea, plângea, dar ochii ei rămâneau la fel de senini.

Sofia-Alexandra înţelegea tot ce se întâmpla cu ea. Urmărea zi de zi analizele şi pe nesimţite chipul ei devenea tot mai matur. Buclele negre şi scurte ce-i înconjurau fruntea o făceau să semene mai mult cu un băieţel îngândurat decât cu o fetiţă. Când zâmbea însă, avea un aer poznaş şi un zâmbet nevinovat îi înflorea chipul. Abia atunci îţi aminteai că totuşi în faţa ta era un copil de 10 ani.

Sofia-Alexandra era vegheată zi şi noapte de către mama ei, o femeie slăbuţă şi uscată de griji. Iar de pe perete, din icoane, le priveau ocrotitor pe amândouă Maica Domnului şi Sfântul Ioan Rusul. Fetiţa şi mama se închinau adesea. Aceasta le rămăsese singura nădejde şi mângâiere.

Când nu se ruga, femeia cea slăbuţă deretica prin cameră. De fapt, îşi căuta de lucru, ca să mai alunge gândurile negre. Avea cearcane adânci în jurul ochilor. Câte nopţi nedormite, câte lacrimi şi griji i-au întunecat sufletul, numai ea, sărmana, şi Dumnezeu ştiau! De 4 ani de zile de când Sofia-Alexandra se îmbolnăvise, întreaga lume murise pentru ea. Inima mamei nu mai bătea decât pentru fetiţă: bătea când puternic, ca un clopot speriat, când abia auzit, ca un susur de lacrimi. De ani întregi supraveghea perfuzii, aştepta vizita doctorilor, urmărea rezultatele analizelor... Femeia obosise, era istovită de atâta aşteptare. Minunea pe care atât de mult o dorea întârzia să apară. Nădejdi nenumărate îi mistuiseră sufletul zadarnic. Parcă Dumnezeu o uitase, parcă Dumnezeu nu mai avea timp şi pentru Sofia-Alexandra...

Fetiţa însă aştepta neclintit o minune. În sufletul ei puterea credinţei şi a nădejdii erau întregi. Avea o credinţă curată şi simplă, ca sufletul ei de copil. Nu se forţa să creadă, nu se lupta cu îndoiala, ci cu seninătate primea fiecare bucurie şi durere pe care i-o trimitea Dumnezeu. Se ruga mult. De cum îşi îndrepta gândul spre Dumnezeu, părea că intră într-o altă lume şi durerea i se împuţina. Uneori mergea purtată în braţele mamei ei la o biserică şi atunci se lipea strâns de o icoană sau de racla cu Sfinte Moaşte şi rămânea aşa multă vreme, până când obosea. Deşi avea doar 10 anişori, Sofia Alexandra primise de la Dumnezeu darul acesta de a simţi că numai alături de El îşi afla odihna. De aceea fetiţa nu dorea decât să fie cu Dumnezeu, căci atunci îşi uita suferinţa şi parcă nu o mai durea nimic. Erau zile când Sofia-Alexandra citea şi de 10 ori, cu credinţă, Paraclisul Sfântului Ioan Rusul. Nădăjduia că până la urmă, Dumnezeu va face şi cu ea o minune...

Se apropiau Sfintele Paşti, iar Sofiei-Alexandra îi plăcea nespus de mult Slujba Învierii. Îşi amintea din anii trecuţi de mulţimea aceea nesfârşită de lumânări aprinse, de emoţia de a cânta cu toată biserica "Hristos a înviat!", de glasul bucuros al clopotelor care sunau necontenit...

În noaptea de Înviere, ca niciodată altcândva, oamenii păreau mai buni şi fericiţi, iar chipurile lor străluceau de o lumina senină, nepământească.

Fetiţa şi-a amintit toate acestea şi străbătută de un gând, a strigat cu glas răsfăţat:

-Mamă, mi-e somn! Vino, te rog, să stai lângă mine...

Uneori, când se simţea mai rău, dormea în braţele mamei, căci mama era ocrotitoare, ca o icoană. Lângă ea nu-i era teamă de nimic, nu-i era teamă c-ar putea muri în somn.

De data aceasta însă, Sofia avea alte gânduri...

Fetiţa şi-a îmbrăţişat mama şi jucându-se cu degetele în părul ei, a întrebat-o cu glas rugător:

- Mamă, nu-i aşa că mergem la biserică de Înviere? Mergem să cântăm şi noi cu oamenii "Hristos a înviat!", nu-i aşa, mămico?

Femeia a ezitat să-i răspundă. Îi era greu să-i tot repete Alexandrei câte nu avea voie să facă: să nu obosească, să nu răcească, să nu se lovească din neatenţie... Erau altele şi mai dureroase decât acestea: să nu se joace cu copiii, să nu meargă la şcoală...

Într-un târziu, totuşi, i-a spus:

- Dacă ne dă voie domnul doctor, Alexandra, numai dacă ne dă voie domnul doctor...

N-a fost lucru greu să-l înduplece pe medic să-i dea voie o zi acasă.

În noaptea de Înviere, în mijlocul mulţimii de oameni din biserică a intrat şi o femeie slăbuţă, purtând în braţe un copil care părea să fie foarte bolnav. Erau Sofia-Alexandra cu mama ei. Fetiţa cuprinse cu o mână gâtul mamei în timp ce cu cealaltă ţinea o lumânare aprinsă. Flăcăruia palidă lumina doi ochi de copil împăienjeniţi de lacrimi.

Dar în aceste lacrimi strălucea o bucurie tainică, bucuria Învierii Mântuitorului lumii. De pe pereţi, sfinţii zâmbeau în straie de aur, iar îngerii îşi scuturau aripile prea încărcate de lumină deasupra oamenilor.

Biserica întreagă răsuna de cântarea Paştilor:

"Hristos a înviat din morţi,

Cu moartea pe moarte călcând...”

Porţile cerului păreau deschise. Cântecul oamenilor se împletea cu cel al îngerilor şi arhanghelilor. Era cea mai frumoasă noapte din an. Sofia-Alexandra avea sufletul plin. Îi era atât de bine acolo, în biserică, printre oameni şi Sfinţi, printre candele şi icoane! Parcă nu o mai durea nimic. Dacă ar fi putut, ar fi oprit timpul în loc, ca să rămână acolo pentru totdeauna. Dar nu se putea...

Mama fetiţei însă nu-şi putea învinge suferinţa. Îi era nespus de greu. Cât şi-ar fi dorit să sufere ea în locul Alexandrei, să fie ea cea bolnavă, să moară ea! Dar Dumnezeu nu-i împlinea această dorinţă, nu-i asculta o astfel de rugăciune.

Femeia a cuprins cu privirea icoana Maicii Domnului şi cu zdrobire de inimă s-a rugat:

“Maica Domnului, te rog ascultă-mă... Tu, care ştii ce-i suferinţa, Tu, care ai suferit atât de mult când Fiul tău a fost răstignit, Tu singură ştii ce e în sufletul meu... Maica Domnului, te rog, să nu moară Alexandra, ai milă de ea! Tu singură înţelegi durerea mea... Fă o minune cu Alexandra! Te rog, fă o minune!”

Lacrimi amare i-au spălat chipul. A mai găsit însă tăria să adauge:

“Doamne, facă-se voia Ta, facă-se voia Ta cu Alexadra şi cu mine!”

În noaptea aceea de Înviere, Sofia-Alexandra s-a împărtăşit.

A doua zi s-a întors la spital. Aici era multă linişte şi o lumină blajină de primavară scălda coridoarele pustii. În saloane nu mai rămăseseră decât cei grav bolnavi, iar medici, vreo câţiva.

După ce i s-a făcut tratamentul, Sofia-Alexandra a adormit obosită. Mama i-a vegheat răsuflarea dulce de copil adormit. Stătea pe marginea patului privind-o cu gingăşie. De multă vreme fetiţa nu mai avusese obrajii aşa de frumoşi! Erau catifelaţi şi roz, ca florile de măr. Alexandra a zâmbit de câteva ori prin somn. Când s-a trezit, a chemat-o mai aproape şi i-a zis:

- Mamă, trebuie să-ţi spun ceva. Te rog să stai lângă mine şi să nu plângi!

Era ceva schimbat în înfăţişarea ei. Avea un zâmbet frumos şi plin de taină. Fetiţa a luat mâna mamei în mânuţele sale, a mângâiat-o şi i-a zis:

- Mami, eu am vorbit astăzi cu Dumnezeu! Să nu plângi, dar Dumnezeu mi-a spus că o să mă ia la El. Să nu plângi atunci, mami..., pentru mine este mai bine aşa...

Femeia a ascultat-o în tăcere , dar nu i-a dat prea multă atenţie. Câte nu pot trece prin mintea unui copil de 10 ani! Cuvintele fetiţei avea să şi le amintească şi să le înţeleagă abia mai târziu.

A doua zi Sofia-Alexandra s-a simţit mai bine. N-a mai avut febră, nici dureri, nici convulsii. Mama a citit cu voce tare Paraclisul Maicii Domnului, iar fetiţa, pe cel al Sfântului Ioan Rusul.

Era o zi luminoasă de aprilie. Pe geamul deschis adia mireasma copacilor înfloriţi şi se auzea zumzet de albine.

Dar Sofia-Alexandra nu mai vedea aceste lucruri. Sufleţelul ei păşea încet-încet spre un alt tărâm. Fetiţa a înţeles ce se întâmpla cu ea şi o teamă uşoară a înfiorat-o.

- Mamă, mamă, vino! a strigat ea. Vino mai repede! Mamă, ia-mă în braţe!

La început mama nu a priceput ce se întâmplă şi a mai zăbovit. Însă fetiţa a strigat-o din nou, aproape plângând. Femeia a venit repede, a luat-o în braţe şi a strâns-o la piept. Sofia-Alexandra a suspinat adânc, şi-a încleştat mânuţele cuprinzându-şi mama şi, peste câteva clipe, i s-a stins ultima răsuflare. A murit în braţele mamei...

Zilele ce au urmat au trecut ca un vis. Femeia devenise o umbră, încovoiată de povara durerii. A suferit nespus de mult, cum numai o inimă de mamă poate suferi...

Mai târziu a găsit în cărticica de rugăciuni a Sofiei-Alexandra un bileţel cu litere stângace, migălite de mânuţa ei de copil. Pe bilet erau scrise aceste cuvinte:“Mamă, te plâng nopţi de nopţi. Îţi va fi dor de mine, ştiu. Dar pentru mine e mai bine aşa, e mai bine să mă duc la DumnezeuSofia-Alexandra s-a sfârşit răpusă de boală. Era un copil nevinovat şi bun şi totuşi Dumnezeu nu a vindecat-o. A îngăduit să se chinuie ani de zile cu o boală grea şi în cele din urmă, a şi murit.

Dumnezeu, care ştim că este bun şi milostiv, n-a făcut cu ea- s-ar părea- nici o minune. Şi oare n-ar fi putut?!

Ar fi putut, căci la Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Însă cu Sofia-Alexandra El a lucrat o altă minune, nemăsurat mai mare decât vindecarea, poate cea mai mare minune.Şi minunea tocmai aceasta este, că Dumnezeu i-a dat putere unui copil să poarte întreaga durere a bolii cu credinţa neclintită. I s-a dat putere Sofiei-Alexandra să învingă suferinţa şi moartea ca şi El, pătimind Răstignire şi trecând prin moarte şi îngropare.

Ştiu că sus în ceruri este un loc aparte, unde sunt adunate laolaltă toate sufletele de crin. Dacă Dumnezeu va avea milă şi vom ajunge şi noi acolo, ne vom întâlni negreşit cu Sofia-Alexandra...

(Din cartea "Suflet de crin- Povestiri", de Monahia Parascheva Avădanei)

Astazi nu este la modă să-ţi păstrezi fecioria...

“- Traim impreuna fara sa fim casatoriti civil. Astfel, ne cercetam relatia, inainte de a o inregistra la Stat. Ce es­te rau in acest lucru?” (Marina B.) - Este foarte bine ca va cercetati sentimentele. Dar ce legatura are casatoria cu aceasta?

Daca nu sunteti siguri ca va veti casatori, atunci e mai bine sa traiti separat, fiindca incercarea sentimentelor nu presupune neaparat si convietuirea. Atunci cand Domnul l-a creat pe Adam, El nu a creat mai multe Eve si nu a spus: „Incearca, Adam, si vezi care ti se potriveste”. Domnul a creat o singura femeie si i-a binecuvantat pe Adam si pe Eva la convietuire. Daca acest principiu se incalca, atunci oamenii pierd binecuvantarea lui Dumnezeu. Pe deasupra, pentru femeie rolul de concubina, spre deosebire de cel de sotie, este injositor.

Daca un tanar nu este convins ca o iubeste pe fata cu care se intalneste, nu are dreptul sa se foloseasca de tineretea, nurii si frumusetea ei. Domnul i-a creat pe oameni, barbati si femei, nu pentru ca ei sa se „distreze” fara nici o obligatie unul fata de celalalt.

Este important sa intelegem ca relatia de concubinaj este pagubitoare atat pentru sufletul barbatului, cat si pentru cel al femeii. Rolul de concubina aseaza femeia intr-o situatie nefireasca. In primul rand, ea nu este sigura de viitor. Si nu se stie care va fi rezultatul acestui „test”: va deveni ea oare sotie sau va ramane singura, cu sufletul ranit si cu o experienta amara a unei false casnicii? Daca experimentul nu va reusi, nu putem decat sa ne inchipuim cata suferinta, injosire si nedreptate va indura aceasta femeie. Si aceste lucruri nu sunt fara repercusiuni pentru suflet. Astfel, femeile isi distrug in mod constient personalitatea. Drept rezultat, avem de-a face cu barbati iresponsabili, infantili, rautaciosi, dar si cu femei agresive, puse pe scandal si inraite.

Verificati stabilitatea relatiei dumneavoastra, dar nu treceti peste linia trasata de Dumnezeu, fiindca aceas­ta este distructiv pentru personalitate. Pe o astfel de baza nu poate fi construita o familie.

- “De ce trebuie sa isi inregistreze relatia la Stat doi tineri care se iubesc? Oare poate influenta sentimentele o stampila?” (Tatiana D.)

- Sigur ca influenteaza, si aceas­ta s-a verificat prin experienta multor generatii. Atata timp cat nu exista acea stampila, voi nu sunteti sot si so­tie; nu aveti obligatii si nici o responsabilitate unul fata de celalalt. Relatia pluteste in aer si nu vreau sa amintesc aici despre responsabilitatea fa­ta de Dumnezeu, ci doar de respon­sabilitatea fata de societate. Astazi va iubiti, iar maine nu, si atunci va veti desparti. Avem o multime de exemple in acest sens, in societate. Traind astfel, va furati singuri fericirea, fi­indca aceasta nu poate fi completa in afara familiei. Relatiile extraconjugale sunt pacatoase. Aceasta necuratie se raspandeste apoi asupra intregii vieti, sub toate aspectele ei.

Si da, unul din felurile in care iti poti arata dragostea este acela de a inregistra relatia la Stat. A lua asupra ta responsabilitatea pentru cel de aproape al tau si a declara acest lucru in fa­ta tuturor este privit astazi, din pacate, ca un act de eroism. Dar daca iubiti cu adevarat, atunci nici nu va veti gandi prea mult la stampila. Asa ca este bine sa va cununati si sa traiti impreuna in bucurie.

.............................
din “Femeia si problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox” de Dmitri Avdeev, Editura Sophia, 2010
(Mai multe aspecte puteti afla la adresa: http://luminaortodoxiei.com/ro/articole/articole/item/804-astazi-nu-este-la-mod%C4%83-s%C4%83-%C5%A3i-p%C4%83strezi-fecioria-ar-trebui-sentimentele-verificate-%C3%AEnainte-de-c%C4%83s%C4%83torie )

Impresii dupa filmul "Dupa dealuri"...

Cu toate ca este un film de arta, "Dupa dealuri" e facut cu realismul prozaic al reportajelor informative. Personajele seamana frapant cu imediatul cotidian, fara insa a fi copiate neaparat de acolo. Nimic din ceea ce se intampla nu este "transfigurat" artistic. Regizorul isi propune, deliberat probabil, sa nu "mitologizeze", sa nu gaseasca "tipuri" de personaje, sa nu prezinte sabloane care sa ne determine intelegerea. Astfel ca dupa vizionare ramai nedumerit. De regula, atunci cand urmaresti ceva, vrei sa gasesti arhetipuri la care sa raportezi intelegerea si care sa faca inteligibil mesajul. Nimic de aceasta natura nu este aici. Faptele sunt prinse in starea lor bruta pentru a nu semnifica nimic, decat ceea ce arata ele insele.

Cristian Mungiu nu este teolog, asa cum nu este medic psihiatru, asistent social, psiholog, terapeut sau orice altceva in afara de regizor de film. De aceea nici nu trebuie acuzat ca prezinta intr-o lumina falsa ortodoxia. Si nici n-o face, cu cateva mici exceptii (inscriptia de la intrarea in manastire si adresarea catre parinte si maica stareta). E doar perceptia unui intelectual roman, si e bine sa luam aminte la ea.

Cu toate ca se abtine sa faca valorizari si sa dea verdicte, filmul este una dintre cele mai atee creatii contemporane. Ateu inseamna, la origine a-theos, adica fara Dumnezeu. Te simti, privind acest film, ca Dostoievski in fata tabloului "Trupul mort al lui Hristos in mormant" al lui Hans Holbein despre care vorbeste in "Idiotul". Nimic nu indica, in vreun fel, ca acel trup mort ar invia, cu toate ca e vorba despre Hristos. Nimic din film nu trimite catre Dumnezeu, cu toate ca se vorbeste destul de des despre El.

Ca o ironie, una din putinele pe care si le permite Mungiu, Alina moare exact atunci cand parintele si maicile incepusera sa se bucure ca se intamplase o minue si fata parea ca isi revine.

Discursul despre Dumnezeu n-a disparut, la fel nici comportamentele religioase, dar ele nu mai inseamna nimic, nu pot transforma nimic, nu mai fac nicio bresa in real ca sa lase sa se manifeste transcendentul. In urma rugaciunilor, a slujbelor, a molitfelor citite, starea Alinei se inrautateste, iar in final ea moare. Discursul crestin nu mangaie, nu vindeca, nu salveaza, ba chiar, mai presus de toate, nu mantuie pe nimeni. Ar putea fi inlocuit la fel de bine cu oricare altul, al altei religii, sau al altor discipline care vorbesc despre om si suferinta lui si nimic nu s-ar schimba. Credinta exista, dar ea nu este lucratoare, nu poate face nimic.

Pe regizor nu l-a interesat sa gaseasca vinovati, sa dea verdicte. Scopul lui a fost unul pur artistic, iar premiile obtinute arata ca si l-a atins. De aceea nu l-a interesat sa stabileasca cine e responsabil de moartea fetei. De aceea cei care vor vedea filmul "instigati" de atacurile din presa la adresa Bisericii Ortodoxe vor fi dezamagiti. Cristi Mungiu nu urmeaza presa care a atacat inchizitorial Biserica si a facut-o vinovata de moartea fetei. Atunci cand am vrea sa gasim o cauza- cu toate ca regizorul nu prea pare interesat sa o afle-, am vedea ca aceasta se distribuie la toti cei implicati: doctori, asistente, familia unde locuise inainte Alina. Vina parintelui si a maicutelor, daca e sa fie vreuna, este aceea ca s-au increzut in puterea vindecatoare a lui Dumnezeu.

Am vazut comentarii care il acuzau pe Cristi Mungiu de toate blasfemiile din lume, lucru ridicol si necrestinesc. Era jignit in fel si chip, ba chiar se cerea interzicerea filmului. Asta arata ca avem inca primitivi ai credintei, incapabili sa traiasca intr-un spatiu public decent in care oamenii sa se poata exprima si crea liber. Deranjeaza enorm acest film pe unii "credinciosi" (mai degraba persoane care se pretind pe ele insele credincioase). Pentru ca el este o oglinda, stramba si murdara, dar totusi oglinda, in care ei isi vad propriul chip, in care predomina forma credintei, ritul exterior, asupra fondului. Socotesc ca din cauza ca isi vad propriul chip pe care si-l refuza il urasc cu atata tarie pe regizor acesti reprezentanti ai unei religii a iubirii.

Cristi Mungiu este onest, cel putin asa pare la vizionarea filmului, si exprima lucrurile asa cum le vede, nu e vina lui de modul cum i se infatiseaza realitatea. Am vazut alte comentarii, bucuroase ca regizorul nu a dat vina pe parinte si pe maicute, asa cum a facut presa de la noi. E suficient insa asta? Putem fi linistiti ca nu repeta acuzatiile presei? Daca vina lor este una mult mai mare, si tocmai asta e pus in discutie, in mod fundamental, in acest film? Daca e o vina metafizica sau de pozitionare existentiala?

E un film care te pune pe ganduri. Nu vrea sa fie tragic, dar totusi toate actiunile intreprinse sfarsesc in esec. Sunetul din film este infernal. De la zgomotul trenului de la inceput, trecand prin zgomotul masinii, al cainilor care latra, al tipetelor maicutelor etc. Nimic nu reuseste, culminand, bineinteles, cu moartea Alinei. Realitatea este o pata de noroi, ca aceea azvarlita, in finalul filmului, in parbrizul masinii. Ce-i lipseste lumii asteia ca sa fie respirabila?

Noutatea filmului este ca prezinta viata credinciosilor ortodocsi dar nu din perspectiva ortodoxa, asa cum eram obisnuiti pana acum. Inlocuim o perspectiva familiara cu una straina, stranie am putea spune. Culmea este ca, intr-un fel, daca suntem corecti, ne regasim in ea. De ce ingrijoreza acest film pe cel ce isi asuma credinta ortodoxa?

Realizam ca viziunea prezentata in el este aproape aceeasi cu realitatea noastra zilnica. Or, ne dam seama ca universul este inabusitor si urat, si ca nu avem scapare de aici, nu stim ce sa ne mai facem. Traim intr-o lume in care toate se duc pe rapa pentru ca a pierdut Duhul cel Sfant, iar ceea ce lasa sa se vada este dezolant. Duhul face ca omul sa fie om si lumea sa fie lume. In absenta Lui, totul e jalnic si fara rost.

Cristi Mungiu face un film in care subiectul il constituie credinciosii ortodocsi. Modul cum ii intelege este limitat la ceea ce percepe el din ortodoxie, sau la ceea ce e lasat la priceapa de catre autorii discursului ortodox public. Provocarea este sa nu lasam lucrurile aici. Ortodoxia se vede, dintr-o anumita perspectiva, ca un cuvant mort, ca o suita de practici care nu duc nicaieri. Sa aratam ca este altceva.
de Paul Curca
Material preluat de pe site-ul crestinortodox.ro

Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor in lumea de azi

Video: Conferință Virgiliu Gheorghe – Dezvoltarea şi funcţionarea creierului copiilor şi tinerilor in lumea de azi.

Link-ul de mai jos va duce spre o conferinta extraordinar de interesanta. E adevarat ca dureaza ceva cam mult (aproape trei ore) dar, cu siguranta, merita vazuta...

http://saccsiv.wordpress.com/2012/10/22/video-conferinta-virgiliu-gheorghe-dezvoltarea-si-functionarea-creierului-copiilor-si-tinerilor-in-lumea-de-azi/

http://youtu.be/A37ehFbcoNg/