Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

PSALTIREA CA O CARTE A TREBUINTELOR, potrivit practicii Sf. Arsenie Capadocianul, asa cum ne este înmânatã de Cuviosul Paisie Aghioritul.

2012-01-24T15:14:00.002+02:00

Rostul Psaltirii în viata credinciosului

PSALTIREA CA O CARTE A TREBUINTELOR, potrivit practicii Sf. Arsenie Capadocianul, asa cum ne este înmânatã de Cuviosul Paisie Aghioritul.

Dupã cum Sfântul Arsenie obisnuia sã foloseascã Psalmii pentru binecuvântãri, îndeosebi atunci când nu se afla vreuna prescrisã unei anumite ocazii asa si noi vrem sã vã prezentãm aici acea ordine a psalmilor care era folositã de sfânt.

În Partea Intai vom încerca sã postãm o corespondentã între psalmi si diferite ocazii. Lista originalã greacã poate fi gãsitã în „O Geron Paisios", a Ieromonahului Hristodul, Agion Oros, 1994.

În Partea a Doua, am prevãzut un index (mai degrabã sãrac); poate altcineva se va îngriji sã întocmeascã unul mai bun. Dincolo de toate consideratiile religioase, aceastã „Carte a Trebuintelor" este un mare ajutor crestinului care îl poate întãri în nevoi. Nu vrem sã fim judecati pentru aceastã catalogare a psalmilor pe diferite trebuinte. Este demnã de retinut mai ales grija deosebitã pentru alinarea rãnilor psihologice, cât si a celor fizice, si mentionarea a ceea ce amnumi astãzi „tulburare tensionalã post-traumaticã". Pentru noi, cel putin, motivatia precisã din spatele alegerii de cãtre sfântul Arsenie a unui anumit psalm pentru o trebuintã datã, nu este întotdeauna vãditã; aceasta poate si pentru a încuraja o meditatie mai adâncã asupra cuvintelor. Ortodoxia nu este magie, si un document precum acesta nu este o încuviintare a „superstitiilor tãrãnesti" sau "bãbesti"; este mai degrabã un canal prin care Dragostea lui Dumnezeu poate întra în fiecare aspect al societãtii omenesti.

PARTEA ÎNTÂI: O LISTÃ A PSALMILOR SPRE FOLOSINTÃ CA BINECUVÂNTÃRI, ORÂNDUITÃ DUPÃ ORDINEA DIN PSALTIRE:(NOTA IMPORTANTA: Primul numãr este numãrul psalmului în Biblia greacã - Septuaginta. Al doilea numãr este numãrul psalmului asa cum se gãseste în textul masoretic)

1 (1) Atunci când un pom sau o vitã-de-vie este plantatã, ca sã poatã aduce roadã.

2 (2) Pentru ca Dumnezeu sã îi lumineze pe cei ce se duc la întâlniri si soboare.

3 (3) Pentru ca rãutatea sã iasã de la oameni, cã sã nu îsi mai chinuiascã cu nedreptate semenii.

4 (4) Pentru ca Dumnezeu sã tãmãduiascã pe oamenii cei simtitori, ce se îmbolnãvesc de deprimare din pricina purtãrii oamenilor cu inima împietritã.

5 (5) Pentru ca Dumnezeu sã tãmãduiascã ochii cei rãniti, ce s-au muscat de cãtre o persoanã rea.

6 (6) Pentru ca Dumnezeu sa dezlege persoana ce se afla sub o vraja.

7 (7) Pentru cei ce s-au pagubit din pricina fricii, a groazei si a amenintarii oamenilor celor rai.8 (8) Pentru cei ce sunt raniti de diavoli sau de oameni stricati.

9 (9 si 10) Pentru ca diavolii sa inceteze a te chinui in somn, sau cu inchipuiri in timpul zilei.

10 (11) Pentru perechile cu inima impietrita care se cearta si divorteaza (cand barbatul sau femeia impietrita la inima isi chinuiesc sotia sau barbatul simtitor).

11 (12) Pentru oamenii bolnavi cu mintea, care au rautate si ii vatama pe altii.

12 (13) Pentru cei ce sufera din pricina ficatului

13 (14) Pentru un diavol infricosator; repetat de trei ori pe zi, vreme de trei zile.

14 (15) Pentru ca talharii sau hotii sa isi schimbe cugetul si sa plece nefacand vreo vatamare, si pocaindu-se.

15 (16) Pentru ca cheia sa se gaseasca, atunci cand se pierde.

16 (17) Pentru o acuzatie grava si nedreapta, de trei ori pe zi vreme de trei zile.

17 (18) Cand se petrece un cutremur sau alt dezastru al naturii, sau ploaie torentiala cu fulgere.

18 (19) Pentru ca femeile sa nasca cu bine.

19 (20) Pentru ca perechile ce din pricini medicale nu pot avea copii, ca Dumnezeu sa ii tamaduiasca si ca sa nu divorteze.

20 (21) Pentru ca Dumnezeu sa inmoaie inimile celor bogati si ei sa faca milostenie catre cei saraci.

21 (22) Pentru ca Dumnezeu sa opreasca focul, ca sa nu se petreaca vatamare mare.

22 (23) Pentru ca Dumnezeu sa-i imblanzeasca pe copii cei foarte neascultatori, care aduc intristare parintilor lor.

23 (24) Pentru ca sa se deschida usa cand s-a pierdut cheia.

24 (25) Pentru cei a caror ispita ii tulbura foarte si aduce astfel mereu necazuri in vietile lor, facandu-i sa isi piarda linistea si sa se planga.

25 (26) Când cineva cere ceva bun de la Dumnezeu, ca El sã îl dãruiascã fãrã ca acela sã se vateme.

26 (27) Pentru ca Dumnezeu sa ii ocroteasca pe tarani de ostile vrajmase, ca ele sa nu vatame oamenii sau campurile lor.

27 (28) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca pe cei ce sufera din pricina bolilor de obarsie nervoasa sau mintala.

28 (29) Pentru cei carora marea le face rau si le este teama de marea aspra.

29 (30) Pentru cei ce se afla in primejdie departe, pe taramul oamenilor salbatici si necredinciosi, ca Dumnezeu sa ii pazeasca si sa ii lumineze pe oamenii de acolo sa devina pasnici si sa vina la cunostiinta lui Dumnezeu.

30 (31) Pentru ca Dumnezeu sa dea grane si roade indeajuns, atunci cand vremea nu este buna pentru agricultura.

31 (32) Pentru ca cei ce calatoresc sa isi gaseasca drumul atunci cand s-au ratacit si sufera din pricina aceasta.

32 (33) Pentru ca Dumnezeu sa descopere adevarul celor ce sunt intemnitati pe nedrept, si ca sa fie eliberati.

33 (34) Pentru cei pe patul de moarte, cand sunt chinuiti de diavoli. Sau, pentru oastea vrajmasa cand aduce primejdie si trece granitele cu scopuri rele.

34 (35) Pentru ca Dumnezeu sa ii libereze pe oamenii buni din cursele oamenilor rai, care profita de norodul lui Dumnezeu.

35 (36) Pentru ca vrajmasia sa piara cu desavarsire dupa certuri si neintelegeri.

36 (37) Pentru oameni raniti grav de ucigasi.

37 (38) Cand falcile dor din pricina dintilor stricati.

38 (39) Pentru ca oamenii ce sunt parasiti si abatuti sa gaseasca de lucru, ca sa inceteze a se mai necaji.

39 (40) Pentru ca dragostea intre patron si lucrator sa se intoarca, atunci cand s-au schimbat vorbe grele.

40 (41) Pentru ca femeile sa nasca cu bine, atunci cand copilul vine inainte de vreme in lume.

41 (42) Pentru cei tineri atunci cand se imbolnavesc din pricina dragostei, si unul este ranit si sufera.

42 (43) Pentru ca oamenii sa se libereze din temnitele unui neam vrajmas.

43 (44) Pentru ca Dumnezeu sa descopere adevarul perechilor, cand s-a petrecut o neintelegere, ca sa vina iarasi la pace si dragoste unul fata de altul.

44 (45) Pentru cei ce sufera din pricina inimii sau a rinichilor.

45 (46) Pentru tinerii ce sunt impiedicati de vrajmas din pricina pizmei sa intemeieze o familie (sa se casatoreasca).

46 (47) Pentru ca patronul sau lucratorul sa gaseasca pace, cand lucratorul pleaca suparat pe patron, si ca lucratorul sa gaseasca de munca.

47 (48) Cand bande de talhari jefuiesc si se petrec mari nenorociri; sa se citesca repetat vreme de 40 de zile.

48 (49) Pentru cei ce au o slujba primejdioasa.

49 (50) Pentru ca oamenii ce sunt departe de Dumnezeu sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu si sa se mantuiasca.

50 (51) Cand, din pricina pacatelor noastre si spre a ne indrepta, vine pedeapsa de la Dumnezeu (epidemie si moarte pentru oameni sau animale).

51 (52) Pentru ca stapanii cu inima impietrita sa se pocaiasca si sa devina milosi si sa nu chinuiasca oamenii.

52 (53) Pentru ca Dumnezeu sa binecuvinteze plasele si sa se umple de peste.

53 (54) Pentru ca Dumnezeu sa lumineze pe oamenii cei bogati care au cumparat robi, ca sa ii elibereze.

54 (55) Pentru ca numele unei familii care a fost acuzata pe nedrept sa se refaca.

55 (56) Pentru oamenii simtitori, ale caror suflete s-au ranit de catre semenii lor.

56 (57) Pentru acei oameni ce sufera dureri de cap din pricina unei mari suparari.

57 (58) Pentru ca lucrurile sa se aseze pe o cale folositoare celor ce lucreaza cu intentie buna, ca Dumnezeu sa impiedice orice actiune indaratnica a diavolilor sau a oamenilor necinstiti.

58 (59) Pentru cei ce nu pot grai, ca Dumnezeu sa le daruiasca putinta de a grai.

59 (60) Pentru ca Dumnezeu sa descopere adevarul atunci cand un intreg grup de oameni este acuzat pe nedrept.

60 (61) Pentru cei ce au necazuri in lucrarea lor, fie din pricina trandaviei ori din cea a fricii.

61 (62) Pentru ca Dumnezeu sa usureze de necazuri pe cel ce este slab, ca sa nu fie stapanit de nevoia de a se plange.

62 (63) Pentru ca pomii si campurile sa dea roada atunci cand apa este putina.

63 (64) Cand cineva este muscat de un caine sau un lup ce are turbare. (Sfantul le dadea si sa bea apa sfintita).

64 (65) Pentru ca negutatorii sa prospere, ca sa nu vorbeasca prea mult si sa profite de oamenii simpli.

65 (66) Pentru ca cel rau sa nu puna piedici in camine si sa provoace intristare familiilor.

66 (67) Pentru ca locurile unde cresc clostile sa fie binecuvantate.

67 (68) Pentru ca femeile a caror sarcina s-a pierdut sa izbuteasca sa indure si sa fie sanatoase.

68 (69) Cand este ploaie puternica si raurile se revarsa, luand cu ele oameni si case.

69 (70) Pentru oamenii simtitori care se intristeaza din pricina unor lucruri marunte si deznadajduiesc, ca Dumnezeu sa le daruiasca tarie.

70 (71) Pentru oamenii desertati care au ajuns neinteresanti pentru ceilalti [lit. „plictisitori"] din pricina invidiei diavolului si au ajuns la deznadejde, ca sa poate gasi mila si tamaduire de la Dumnezeu.

71 (72) Pentru ca Dumnezeu sa binecuvinteze strangerea noii roade a campului, pe care taranii oaduc acasa.

72 (73) Pentru ca criminalii sa se pocaiasca.

73 (74) Pentru ca Dumnezeu sa ii ocroteasca pe taranii ce isi lucreaza campul, cand vrajmasul a imprejmuit satul.

74 (75) Pentru ca patronul cel salbatic sa devina pasnic si sa nu-si chinuie semenii oameni, lucratorii.

75 (76) Pentru o mama ce este speriata in vreme ce da nastere, ca Dumnezeu sa ii dea neinfricare si sa o ocroteasca.

76 (77) Cand nu exista intelegere reciproca intre parinti si copii, ca Dumnezeu sa-i lumineze, ca astfel copii sa asculte de parinti si parintii sa arate dragoste.

77 (78) Pentru ca Dumnezeu sa ii lumineze pe cei ce imprumuta, ca sa nu ii apese pe semenii lor pentru datorie, si ca sa fie milostivi.

78 (79) Pentru ca Dumnezeu sa ocroteasca satele de pradarea si furaciunea ostirii vrajmase.

79 (80) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca pe cel al carui chip se umfla si il doare tot capul.

80 (81) Pentru ca Dumnezeu sa aiba grija de cei saraci ce sunt in nevoie si necaz si sunt abatuti din pricina saraciei.

81 (82) Pentru ca oamenii sa cumpere produsele taranilor, ca taranii sa nu fie tristi si abatuti.

82 (83) Pentru ca Dumnezeu sa ii impiedice pe oamenii cei rai ce vor sa ucida.

83 (84) Pentru ca Dumnezeu sa pastreze tot ce se tine in casa, si animalele, si produsele celor ce le produc.

84 (85) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca pe cei ce s-au ranit de catre talhari si pe deasupra sau vatamat sufleteste din pricina groazei.

85 (86) Pentru ca Dumnezeu sa izbaveasca lumea cand vine epidemia si oamenii mor.

86 (87) Pentru ca Dumnezeu sa lungeasca vietile acelor membri ai familiei de care are inca mare trebuinta restul familiei.

87 (88) Pentru ca Dumnezeu sa ocroteasca pe toti cei ce nu au un ocrotitor si sufera din pricina semenilor lor cu inima impietrita.

88 (89) Pentru ca Dumnezeu sa dea tarie celor ce cad cu usurinta bolnavi si sunt slabi trupeste, ca sa poata lucra fara sa oboseasca si sa se deprime.

89 (90) Pentru ca Dumnezeu sa aduca ploaie cand este seceta, sau ca fantanile sa dea iar apa daca au incetat sa o faca.

90 (91) Pentru ca diavolul sa piara, atunci cand apare in fata unei persoane si o ingrozeste.

91 (92) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca prudenta oamenilor, ca sa sporeasca duhovniceste.

92 (93) Pentru ca Dumnezeu sa ocroteasca corabia cand se afla in mare primejdie pe mare. (Sfantul sfatuia si aruncarea de apa sfintita in cele patru colturi ale corabiei).

93 (94) Pentru ca Dumnezeu sa ii lumineze pe oamenii turbulenti care pricinuiesc probleme neamului si aduc tulburare oamenilor, provocand necaz prin neoranduiala si dezbinare.

94 (95) Pentru ca nici o vraja sa nu pricinuiasca perechilor a incepe sa gaseasca motive de cearta si bataie.

95 (96) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca oamenilor fara de auz, putinta de auzi.

96 (97) Pentru ca vrajile sa plece de la oameni.

97 (98) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca alinare celor ce sunt in necaz, ca sa inceteze a fi abatuti.

98 (99) Ca Dumnezeu sa binecuvinteze si sa dea har acelor tineri ce doresc sa lase toate si sa ii urmeze lui Dumnezeu. [Nu stiu cat de reusita este aici traducerea. In greaca, fraza precisa folosita ma face sa ma gandesc la cei care doresc sa urmeze viata monahala, dar nu sunt sigur. - n. trad.gr.]

99 (100) Pentru ca Dumnezeu sa binecuvinteze si sa faca adevarate dorintele oamenilor, care sunt pe potriva voii Sale.

100 (101) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca haruri si inzestrari oamenilor buni si simpli.

101 (102) Pentru ca Dumnezeu sa binecuvinteze pe oamenii ce au functii de putere, ca sa ii ajute pe oameni, cu bunatate si intelegere.

102 (103) Pentru ca curgerea de sange lunara sa ii vina unei femei cand este intarziata.

103 (104) Pentru ca Dumnezeu sa binecuvinteze avutiile oamenilor, ca sa nu fie tristi si abatutit, ci sa Il slaveasca pe Dumnezeu.

104 (105) Pentru ca oamenii sa se pocaiasca si sa-si marturiseasca pacatele.

105 (106) Pentru ca Dumnezeu sa ii lumineze pe oameni ca sa nu se indeparteze de la calea mantuirii.

106 (107) Pentru ca Dumnezeu sa ii dea femeii ce nu poate da nastere, putinta sa o faca.

107 (108) Pentru ca Dumnezeu sa ii smereasca pe vrajmasi, ca sa isi schimbe scoprile cele rele.

108 (109) Pentru ca Dumnezeu sa-i tamaduiasca pe cei suferinzi de epilepsie. Sau, pentru ca Dumnezeu sa se milostiveasca de cei ce acuza pe nedrept si sa se pocaiasca.

109 (110) Pentru ca tinerii sa ii cinsteasca pe cei batrani.

110 (111) Pentru ca judecatorii cei nedrepti sa se pocaiasca si sa judece cu dreptate norodul lui Dumnezeu.

111 (112) Pentru ca Dumnezeu sa ii ocroteasca pe ostasii ce merg la lupta.

112 (113) Pentru ca Dumnezeu sa o binecuvinteze pe vaduva cea saraca, ca sa isi poata plati datoriile si sa se izbaveasca de temnita.

113 (114 si 115) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca pe copii cei inapoiati cu mintea.

114 (116:1-9) Pentru ca Dumnezue sa binecuvinteze si sa aline pe copilasii cei saraci, ca sa nu fie priviti de sus de copiii celor bogati si astfel sa se deprime.

115 (116:10-19) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca groaznica patima a minciunii.

116 (117) Pentru ca familiile sa fie unite si cu dragoste si sa il slaveasca pe Dumnezeu.

117 (118) Pentru ca Dumnezeu sa ii smereasca pe barbari cand imprejmuiesc satul si aduc teama, si ca sa intoarca scopurile lor cele rele.

118 (119) Pentru ca Dumnezeu sa ii zdrobeasca pe barbari si sa smereasca lucrul lor cand ucid femei si copii nevinovati.

119 (120) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca rabdare si stapanire de sine celor ce trebuie sa vietuiasca cu oameni necinstiti si nedrepti.

120 (121) Pentru ca Dumnezeu sa ocroteasca pe cei robiti de manile vrajmasului, ca sa nu fie schiloditi inainte de a fi liberati.

121 (122) Pentru ca Dumnezeu sa ii tamaduiasca pe cei ce sufera din pricina „ochiului celui rau".

122 (123) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca vedere orbilor si sa tamaduiasca ochii ce sunt intru durere.

123 (124) Pentru ca Dumnezeu sa ocroteasca oamenii de serpi, ca sa nu muste.

124 (125) Pentru ca Dumnezeu sa ocroteasca campurile celor drepti de oamenii cei rai.

125 (126) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca pe oamenii ce sufera din pricina unor dureri de cap fara de sfarsit.

126 (127) Pentru ca Dumnezeu sa aduca pace unei familii cand se petrec certuri.

127 (128) Pentru ca rautatea vrajmasului sa nu se apropie nicicand de camine, si ca sa fie pacea si binecuvantarea lui Dumnezeu in familie.

128 (129) Pentru ca Dumnezeu sa tamaduiasca oamenii suferinzi de migrene, ori, pentru ca Dumnezeu sa se milotiveasca de oamenii nesimtitori si indiscreti ce aduc intristare celor sensibili.

129 (130) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca neinfricare si nadejde celor ce incep o slujba noua si nu o cunosc bine inca, ca sa nu afle mari greutati in lucrul lor.

130 (131) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca pocainta si sa aline cu nadejde oamenii, ca sa se mantuiasca.

131 (132) Pentru ca Dumnezeu sa arate mila lumii cand din pricina pacatelor noastre au loc necontenit razboaie.

132 (133) Pentru ca Dumnezeu sa lumineze neamurile si sa devina prietenoase si oamenii sa afle pace.

133 (134) Pentru ca Dumnezeu sa ii ocoteasca pe oameni de orice primejdie.

134 (135) Pentru ca oamenii sa se concentreze la vremea rugaciunii si cugetul lor sa se uneasca cu Dumnezeu.

135 (136) Pentru ca Dumnezeu sa ii ocroteasca pe emigranti cand isi lasa caminele si pleaca, ca sa fie izbaviti de salbatici.

136 (137) Pentru ca Dumnezeu sa aduca statornicie persoanei cu o fire nestatornica.

137 (138) Pentru ca Dumnezeu sa lumineze pe stapanii locului ca cererile oamenilor sa fie tratate cu intelegere.

138 (139) Pentru ca Dumnezeu sa opreasca ispitirea oamenilor simtitori cu ganduri de hula.

139 (140) Pentru ca Dumnezeu sa il faca pasnic pe capul familiei care are o fire foarte dificila si aduce suferinta intregii familii.

140 (141) Pentru ca Dumnezeu sa il faca pasnic pe stapanul salbatic al unui loc, ce isi chinuie semenii.

141 (142) Pentru ca Dumnezeu sa il faca pasnic pe razvratitul ce face rau; apoi, chiar daca este kurd, devine un miel. [Sf. Arsenie vietuia in Asia Mica. Kurzii, ce erau adesea soldati, aveau o reputatie printre alte grupuri etnice de a fi luptatori violenti. - n. trad. gr.]

142 (143) Pentru ca Dumnezeu sa ocoteasca mama de-a lungul sarcinii, ca sa nu piarda copilul.

143 (144) Pentru ca Dumnezeu sa ii impace pe oameni cand sunt nelinistiti, ca sa nu se petreaca un razboi civil.

144 (145) Pentru ca Dumnezeu sa binecuvinteze lucrul oamenilor, ca sa fie bine primit de catre Dansul.

145 (146) Pentru ca Dumnezeu sa opreasca curgerea sangelui, la oamenii ce sufera de ea.

146 (147:1-11) Pentru ca Dumnezeu sa ii tamaduiasca pe oamenii ce au fost muscati si raniti la falci de oameni rai.

147 (147:12-20) Pentru ca Dumnezeu sa aduca pace animalelor salbatice, ca sa nu vateme oamenii sau roada campului.

148 (148) Pentru ca Dumnezeu sa faca apa potrivita, ca oamenii sa aiba din belsug si sa Ii dea slava lui Dumnezeu.[Acestea au fost ale Sf. Arsenie. Urmatoarele doua sunt ale cuviosului Paisie Aghioritul.]

149 (149) Din recunostiinta si multumire lui Dumnezeu pentru multele Sale bunatati si pentru prea plinul dragostei Sale, ce nu cunoaste limita si ingaduinta cu noi.

150 (150) Pentru ca Dumnezeu sa daruiasca fericire si alinare celor intristati, frati si surori ale noastre, ce sunt in locuri departate, si acelora dintre fratii si surorile noastre ce sunt adormiti si sunt si mai departe. Amin.

PARTEA A DOUA: INDEX TEMATIC(NOTÃ IMPORTANTA: Doar numãrul psalmului din Septagintã este dat în acest index)

AGRICULTURÃ: 1, 26, 30, 50, 52, 62, 66, 71, 83, 124, 147, 148

ANIMALE, neprietenoase: 63, 123, 147

CALAMITÃTI: 17, 21, 30, 50, 62, 68, 85, 89

CÃLÃTORIE SI EMIGRATIE: 28, 29, 31, 92, 135, 150

COPII: 22, 76, 109, 113, 114

DUHOVNICESTI: 3, 9, 24, 25, 29, 49, 50, 57, 72, 91, 98, 99, 100, 104, 105, 108, 115, 119, 130, 134, 136, 149

LEGE SI GUVERNARE: 14, 16, 32, 36, 47, 51, 59, 72, 82, 84, 93, 101, 108, 110, 137, 140, 141, 143

LUCRU: 2, 38, 39, 46, 48, 51, 52, 57, 60, 64, 74, 81, 83, 100, 101, 103, 129, 137, 140,144MOARTE: 33, 150

OCROTIRE: 9, 13, 34, 47, 48, 57, 90, 133

PACE (între prieteni si în familie): 10, 19, 22, 35, 41, 43, 45, 54, 65, 76, 86, 94, 109, 116, 126, 127, 139

PACE SI RÃZBOI: 26, 33, 42, 73, 78, 93, 107, 111, 117, 118, 120, 127, 131, 132, 135, 140, 141, 143

PREOCUPÃRI SOCIALE: 20, 32, 35, 38, 51, 53, 59, 77, 80, 81, 87, 93, 101, 110, 112, 113, 114, 119, 124, 137, 140

PROPRIETATE: 14, 15, 23, 47, 83, 103, 124

SÃNÃTATE, a femeilor: 18, 19, 40, 67, 75, 106, 142, 145

SÃNÃTATE, sufleteascã/mintalã: 4, 7, 8, 9, 11, 24, 27, 41, 55, 56, 60, 61, 69, 70, 80, 81, 84, 97, 100, 103, 128, 136, 138

SÃNÃTATE, trupeascã: 5, 12, 28, 36, 37, 44, 56, 58, 63, 79, 86, 88, 95, 102, 108, 122, 125, 128, 145, 146

VRÃJI SI DIAVOLI: 5, 6, 8, 9, 13, 33, 57, 65, 90, 94, 96, 121

Împotriva vrãjmasilor, care te asupresc: Psalmii 3, 19, 30 si 31.

Când bântuie ciuma sau alte boli, la noi sau în altã parte: Psalmul 90.

Dupã ce ai cãzut în pãcat: Psalmii 50, 45, 46, 70 si 72.

Când mergi sã te judeci cu cineva: Psalmii 20 si 75.

Când te apucã frica: Psalmii 6, 66 si 76.

Când te supãrã necuratul: Psalmul 37.

În închisoare, în robie sau când cazi prizonier: Psalmul 69.

La dezlãntuirea fulgerelor si trãznetelor, sau când bate grindina: Psalmul 84.

Când mergi la rãzboi: Psalmul 84.

Când începi sã faci pâine din recoltã nouã, sã gusti din vinul nou, sau sã mãnânci întâi din orice fel de poame: Psalmul 33

Sfântul Ipolit al Romei despre Taina Maslului :

2012-01-16T16:48:00.001+02:00

„Să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu acest untdelemn...“
de Adrian Agachi

Mărturiile cu privire la Taina Sfântului Maslu sunt extrem de rare în primele trei secole. La început, această Taină nu avea un oficiu liturgic separat, ci, la fel ca şi celelalte Taine, era unită cu celebrarea euharistică. Cunoaştem faptul că, la finalul Sfintei Liturghii, aşa cum era aceasta săvârşită în perioada respectivă, diaconii duceau Sfintele Taine persoanelor bolnave sau întemniţate. Însă la Sfântul Ipolit al Romei găsim o mărturie esenţială care vorbeşte despre un ulei special care era sfinţit pentru persoanele bolnave.

Lipsa surselor privitoare la Taina Sfântului Maslu din primele trei secole nu este un element care să sprijine vreo ipoteză legată de o eventuală absenţă a acestei Taine în perioada respectivă. Trebuie să ne aducem aminte că primul secol a fost unul plin de evenimente importante, odată cu apariţia Bisericii la Cincizecime şi propovăduirea Apostolilor în lumea întreagă.
Raritatea surselor din primele secole - o problemă?
Creşterea Bisericii a fost însoţită de multe semne minunate, printre care s-au numărat şi vindecările miraculoase. Sfânta Scriptură însă, prin pasajele deja consacrate (Marcu 6, 13 şi Iacov 5: 14-16), confirmă încă o dată existenţa unui ritual de rugăciune şi ungere cu untdelemn a bolnavilor. Nu ştim în ce consta acesta în mod concret, dar putem să fim siguri de faptul că a reprezentat formula de bază pentru extinderea ulterioară a slujbei, petrecută în perioada secolelor IV-XII (Charles Gusmer, And You visited Me: Sacramental Ministry to the Sick and Dying, Liturgical Press, Collegeville, 1990, pp. 5-6). O formă clară de vindecare fizică şi spirituală, în afara oricărei ungeri cu untdelemn sau tratări miraculoase, a fost reprezentată de Sfânta Euharistie. În mod clar primii creştini considerau Împărtăşania ca aducând o vindecare asupra omului ca întreg. Sfântul Ignatie a numit Împărtăşania "leacul nemuririi". Însă nici un creştin nu a considerat că simpla împărtăşire cu Tainele sau ungerea cu untdelemn sfinţit urma să îi aducă o vindecare magică. El rămânea conştient că doar voia lui Dumnezeu putea să îl ridice din patul bolii sale. În primele veacuri, Împărtăşania era dusă bolnavilor de către diacon sau de către preot. Totodată, bolnavii primeau şi anumite daruri sfinţite în cadrul celebrării euharistice şi care fuseseră aduse de către ceilalţi credincioşi pentru a putea fi împărţite. O asemenea mărturie este înregistrată şi în lucrarea Tradiţia Apostolică, scrisă de Sfântul Ipolit al Romei la începutul secolului al III-lea. "În caz de necesitate, dacă nu este prezbiter, diaconul să dea bolnavilor semnul [signum] cu râvnă, şi după ce va fi dat cât va fi necesar, când va fi primit ceea ce se împarte, să mulţumească şi să le consume acolo. Dacă primeşte cineva şdaruriţ ca să le aducă unei văduve, unui bolnav, sau celui ce se ocupă de cele ale Bisericii, să le aducă în acea zi. Şi dacă nu le-a dus, să le ducă în ziua următoare, sporind din ale lui cele ce erau, fiindcă la el a rămas pâinea săracilor" (Sfântul Ipolit al Romei, Tradiţia Apostolică, XXIV, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 583). Considerăm că în prima parte a pasajului se vorbeşte în principal de Darurile euharistice, în timp ce în cea de-a doua se face referire la diversele pomeni de haine sau mâncare care trebuiau duse bolnavilor sau persoanelor sărace. Aşadar, Biserica avea încă de la început un sistem de ajutorare a persoanelor aflate în situaţii dificile. Bolnavii se aflau şi ei printre acestea şi beneficiau de un sprijin important. Acest sprijin însă nu era doar de natură socială, prin aducerea de hrană şi îmbrăcăminte, ci şi unul duhovnicesc, deoarece bolnavii primeau Sfintele Taine prin intermediul diaconilor şi, atunci când exista şi o sfinţire specială, untdelemn binecuvântat de episcop.
Ofranda de untdelemn
Rugăciunea de sfinţire a untdelemnului care era oferit inclusiv bolnavilor păstrează însă anumite ambiguităţi. Ea cuprinde următoarele pasaje: "Dacă aduce cineva drept ofrandă untdelemn, [episcopal] să mulţumească în aceeaşi ordine ca şi la pâine şi vin. Să mulţumească însă nu spunând aceleaşi cuvinte, ci în acelaşi sens astfel: - Ca sfinţind acest untdelemn, să dai, Dumnezeule, sănătate celor ce se ung cu el şi gustă din el. Aşa cum ai uns împăraţi, preoţi şi profeţi, tot aşa să dea celor ce gustă din el şi se folosesc de el întărire şi sănătate" (op. cit., p. 575). Este foarte interesantă precizarea făcută de Sfântul Ipolit al Romei înainte de exprimarea rugăciunii. Episcopul care a prezidat la Sfânta Liturghie, sfinţind pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, este acelaşi săvârşitor al acestui act liturgic. Se cere, însă, evitarea unei repetări a anaforalei liturgice (care cuprinde Sfinţirea Darurilor) în vederea sfinţirii untdelemnului. Trebuie să amintim aici că, în primele veacuri, nu exista o rugăciune de sfinţire standardizată şi că, adesea, episcopii improvizau pe loc. Acest fapt nu însemna însă că Cinstitele Daruri nu mai erau sfinţite. Lucrarea Duhului plinea slăbiciunea umană. Ce trebuie remarcat în plus aici este că Sfântul Ipolit îndeamnă la o păstrare a sensului rugăciunii de sfinţire, nu a cuvintelor! Aşadar, oficiantul (episcopul în acest caz) trebuia să păstreze acelaşi Duh de rugăciune şi simţire duhovnicească înainte de a binecuvânta untdelemnul. Scopul principal al untdelemnului sfinţit constă în acordarea sănătăţii persoanei care se unge sau gustă din el. Ungerea diverselor părţi ale corpului sau consumarea untdelemnului binecuvântat erau încă de la început cele două modalităţi de utilizare ale sale. Până în prezent untdelemnul sfinţit la Maslu este utilizat fie pentru ungerea bolnavului, fie pentru gătirea meselor acestuia.
Ungerea împărătească
Analogia făcută de Ipolit al Romei între ungerea împăraţilor, preoţilor şi profeţilor şi a persoanelor care se află acum în diverse nevoi şi suferinţe este absolut remarcabilă. Practic, acest untdelemn binecuvântat nu se adresează exclusiv bolnavilor, deoarece un al doilea scop este enunţat în fraza finală a rugăciunii, şi anume: întărirea [fizică şi sufletească]. Împăraţii, preoţii şi profeţii erau consacraţi prin ungerea cu untdelemn binecuvântat. Acesta era un semn al începerii slujirii lor, dar şi unul al pogorârii Duhului Sfânt asupra lor şi a ocrotirii Sale ulterioare pe care Acesta le-o acorda. Aşadar, considerăm că aici întâlnim un argument solid în vederea participării persoanelor sănătoase la slujba Sfântului Maslu. Taina Maslului nu este o slujbă doar pentru cei bătrâni şi bolnavi, ci şi pentru creştinii care se află în putere şi care au nevoie de o întărire sufletească. Regenerarea unui om nu se regăseşte numai în vindecarea bolii de care suferă fizic, ci mai ales a rănilor sale sufleteşti. Desigur, ne putem spovedi, ne putem împărtăşi, dar din când în când ar fi bine să mai frecventăm şi slujba frumoasă a Sfântului Maslu. Chiar dacă nu simţim nici o apăsare a conştiinţei, nici un ghimpe în trup al bolilor fizice, este bine măcar să îi înconjurăm cu toată dragostea noastră pe cei care au nevoie de o eliberare din aceste puncte de vedere. Dificultăţile vieţii nu se rezumă doar la necazuri fizice sau păcate sufleteşti, ci şi la apariţia singurătăţii care împinge la deznădejde. O biserică goală la slujba Maslului spune multe şi despre capacitatea creştinilor de astăzi de a împărtăşi şi a prelua suferinţele celor bolnavi şi singuri, pe care nu îi văd alţi oameni, în afara Dumnezeului Întrupat...

Sursa: Ziarul Lumina

Taina smerită a Maslului

2012-01-13T06:37:00.001+02:00

Sfântul Maslu este, fără îndoială, cea mai "smerită" dintre toate cele şapte Taine. O considerăm smerită, deoarece la ea participă de obicei doar credincioşii care cunosc ceva mai detaliat viaţa duhovnicească a Bisericii, dar şi pentru că teologii s-au dovedit destul de puţin preocupaţi de o interpretare amănunţită a ritualului ei.

Cu alte cuvinte, Taina Sfântului Maslu este adesea ignorată sau considerată ca fiind semnificativă doar pentru persoanele în vârstă sau cele bolnave. Vom încerca să schimbăm această optică eronată prin mai multe analize care să demonstreze de ce Taina Sfântului Maslu merită cu adevărat un loc de frunte în viaţa creştinului şi nu doar unul secundar.
De ce este importantă Taina Maslului pentru laici?
Credincioşii Bisericii sunt, de regulă, preocupaţi să afle cât mai multe despre slujbele liturgice. Acestea constituie forma principală de contact cu Dumnezeu în Ortodoxie. Biserica Ortodoxă nu promovează nici o religie a cărţii şi nici una pur abstractă. De aceea, prima impresie cu impact enorm asupra unui necunoscător al Ortodoxiei este generată de participarea la minunatele slujbe liturgice care alcătuiesc într-o proporţie covârşitoare ceea ce un creştin consideră a fi modul cel mai intens de comunicare cu Dumnezeu în afara rugăciunii personale. Însă, la o analiză mai atentă a vieţii creştinilor din zilele noastre, constatăm că prezenţa lor la slujbele liturgice se reduce de regulă la Sfânta Liturghie şi, atunci când împrejurările o cer, fie la cununia unor prieteni apropiaţi sau a rudelor, fie la botezarea copiilor acestora. Taina Maslului este, adesea, ignorată sau considerată ca fiind o slujbă adresată exclusiv celor bolnavi sau celor bătrâni. Desigur, o incursiune în istoria scripturistică şi liturgică a Tainei Maslului dovedeşte că aceasta este o părere eronată. Este adevărat că scopul principal al Tainei Maslului pare să constea în vindecarea trupului, aşa cum afirmă spre exemplu Paul Evdokimov (Ortodoxia, trad. arhiereu Irineu Ioan Popa, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 325), dar nu trebuie să uităm că ea se adresează în egală măsură şi sufletului, curăţind păcatele pe care le-am uitat şi ajutând la distrugerea rădăcinilor patimilor care au invadat inimile noastre (aşa cum afirmă spre exemplu părintele Dumitru Stăniloae în Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, pp. 213-214). Din nefericire, aspectul din urmă este cunoscut de foarte puţini creştini şi el merită detaliat şi aprofundat cu fiecare ocazie. De aceea, îi îndemnăm pe această cale pe cei care consideră că nu au nevoie de Taina Sfântului Maslu să se gândească la propria viaţă duhovnicească. O gândire cu adevărat profundă ne va spune că nu am ajuns la desăvârşire, iar Taina Maslului, unde se adună persoanele bolnave şi bătrâne, ne poate arăta, de asemenea, cât de mult au alte persoane nevoie de ajutorul nostru. Taina Maslului ne pune în legătură cu mădularele bolnave ale Bisericii, care au multă nevoie de un sprijin din partea comunităţii. Aşadar, trebuie să încercăm să privim cu alţi ochi această Taină pe care mulţi creştini, din păcate, o ignoră aproape întotdeauna.
De ce este importantă Taina Maslului pentru teologi?
Dacă pe tema Tainelor Botezului, Euharistiei sau Pocăinţei există nenumărate studii, articole, prezentări şi cărţi voluminoase, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Taina Sfântului Maslu. Este şocant să observi cât de ignorată poate fi din punct de vedere teologic această Taină atât de importantă. De regulă, atunci când un teolog doreşte să scrie câteva aspecte despre toate cele şapte Sfinte Taine, Taina Maslului este pusă la urmă şi, de regulă, are cele mai puţine pagini dedicate. Această situaţie se menţine în toate ţările ortodoxe şi rămâne la fel şi în Apus, unde studiile de interes pe această temă sunt adesea pline de concluzii forţate, fiind influenţate de dezvoltarea diferită a Tainei în zona respectivă. Sfinţii Părinţi au scris totuşi despre această Taină, chiar dacă nu i s-a dedicat niciodată un tratat cuprinzător. Doar din punct de vedere liturgic se poate spune că Taina Maslului a beneficiat de un tratament mai conform cu importanţa ei. Practica liturgică a Bisericii a confirmat semnificaţia ei pentru viaţa creştinilor. Din punctul de vedere al unui teolog însă, este clar că lucrurile au nevoie de o schimbare profundă. Este nevoie de mai multe analize teologice, de mai multă importanţă acordată acestei Taine, nu pentru că ar fi un subiect "original", o "mină de aur" sau o cale sigură de publicare şi obţinere a unui succes comercial. Este nevoie în primul rând de o aplecare duhovnicească şi o sesizare cu multă delicateţe a impactului Tainei în viaţa Bisericii. Trebuie să descoperim şi să punem în valoare răspunsuri la întrebări legate de dezvoltarea istorică a Tainei Maslului, semnificaţia ei pentru Sfinţii Părinţi şi viaţa liturgică a creştinilor sau importanţa ei pentru activitatea pastorală a preotului ortodox. Deoarece aceste întrebări nu au cum să capete un răspuns doar prin intermediul activităţii predicatoriale a preotului, rolul teologilor rămâne imperios şi, în momentul de faţă, există deja câteva semne pozitive în acest sens, al căror rod sperăm să fie cât mai bogat şi să cuprindă de asemenea şi câteva soluţii în vederea unei cunoaşteri mai ample a Tainei şi de către credincioşii simpli prin evitarea unui limbaj teologic stufos şi hiperspecializat.
De ce este importantă Taina Maslului pentru misiunea pastorală a preotului?
La această întrebare preferăm să lăsăm un preot să răspundă. Într-un studiu publicat în anul 1989, părintele Vasile Răducă afirma următoarele: "Semnul dragostei din partea comunităţii ecleziale vine să confirme şi raporturile bolnavului cu semenii. Ştiut fiind că multe dintre suferinţele fizice se datorează stărilor conflictuale şi tensiunii sufleteşti, lipsei de relaţii normale cu semenii, nu de puţine ori creştinul bolnav este posibil să fie chinuit de gândul că boala lui se datorează realmente păcatelor lui faţă de semeni, iar co-participarea acestora la suferinţa bolnavului vine să confirme că, din partea semenilor, acesta se bucură de dragoste, înţelegere şi rugăciune la Dumnezeu, ca Dumnezeu să dispună modul în care fratele lor să fie izbăvit de suferinţă. (...) Prezenţa mai multor preoţi, cu darurile şi personalitatea lor, la casa sau la căpătâiul bolnavului, vine să sporească atmosfera de rugăciune care se creează la căpătâiul bolnavului, afirmând caracterul profund eclezial al acestei Sfinte Taine" ("Taina Sfântului Maslu în viaţa creştinului", în: BOR, nr. 7-10, 1989, pp. 183-184). Într-o asemenea atmosferă de rugăciune pentru persoana bolnavă, preotul are ocazia, poate unică, de a discuta într-un cadru solemn cu bolnavul şi a-i deschide acestuia mintea şi inima în vederea primirii lui Hristos. Uneori, se poate dovedi ultima şansă pentru a face acest lucru. Alteori, va fi doar începutul unei vieţi creştine reînnoite prin vindecarea miraculoasă şi regenerarea sufletească. Însă, pentru a face acest lucru, preotul trebuie să fie pregătit el însuşi să primească în inima sa suferinţa persoanei. Oare ce putem face mai mult atunci când un mădular al Bisericii suferă, decât să suferim şi noi alături de el? Vom încerca şi noi, prin materialele pe care le publicăm aici, să suferim alături de cei care suferă şi să sprijinim, cu puţinul pe care îl avem, misiunea pastorală a Bisericii. În definitiv, nu doar rugăciunea preotului, ci şi cea a comunităţii, lucrează spre vindecarea persoanei bolnave...

Sursa: Ziarul Lumina

Adrian Agache

Politeţea, secret al unei discuţii constructive

2012-01-13T06:32:00.001+02:00

Articol scris de Corneliu Ciocan
În decursul mileniilor existenţei umane, în toate tipurile de civilizaţii au existat modele de comportament şi de exprimare a relaţiilor din cadrul comunităţilor. Începând cu epoca pietrei şi terminând cu era supercomputerizată, relaţionarea între indivizii unei comunităţi s-a făcut şi se face pe baza unor reglementări şi legi, parte scrise, parte nescrise, adunate sub titlul generic de "cod al bunelor maniere".

Se spune astăzi că o persoană este "bine crescută" sau "manierată" atunci când modul ei de comportament o face agreabilă celor din jur, respectând în acelaşi timp nişte reguli care ţin la urma urmei de bun-simţ şi de educaţie.
Astfel, un element esenţial în relaţiile interumane este conversaţia. Secretul aşa-zisei arte a conversaţiei este acela de a şti să ascultaţi. "Ştiinţa" recunoaşterii meritelor şi calităţilor celui cu care discutaţi este un element esenţial în comunicare. A face caz de propriile cunoştinţe, a vorbi necontenit de propriile calităţi, a presăra conversaţia cu o ploaie de dictoane şi locuţiuni poate rupe eventualele punţi de comunicare cu cei din jur. Este bine să vă feriţi a fi pisălogi în conversaţie. Trebuie să fiţi mereu atenţi la reacţiile interlocutorului dumneavoastră. Dacă staţi de vorbă cu două persoane, iar la un moment una din ele pleacă, nimic nu este mai penibil decât a începe imediat să o bârfiţi în faţa persoanei rămase, chiar dacă vă este antipatică.
Simplitatea în modul de exprimare vă ajută mult. Cuvintele savante şi prea sofisticate trebuie evitate într-o conversaţie generală. Există riscul de a părea pedant afectat sau ridicol. Modul de adresare trebuie să fie diferit. Nu vă puteţi adresa în acelaşi mod unei persoane superioare ierarhic şi unui prieten intim. Într-o conversaţie, indiferent de nivelul cultural al interlocutorilor, evitaţi cu orice preţ folosirea cuvintelor vulgare. Cei din jur vor putea trece cu vederea o greşeală de exprimare, dar sigur nu vor fi tolerate vulgaritatea şi grosolănia. "Câ est le ton qui fait la musique", spuneau francezii. Niciodată acesta nu trebuie ridicat într-o conversaţie civilizată. Politeţea în discuţii este un alt element al unei bune creşteri.
Tăcerea e de aur, vorba este de argint
Un mod civilizat de comportament include obligatoriu obişnuitul "bună ziua" sau "sărut mâna" (dacă vă adresaţi unei doamne sau unui preot ortodox,) "vă rog", "pardon", "la revedere". Acestea trebuie să fie urmate de " domnule" sau "doamnă", după caz. Nu şuşotiţi niciodată pe la colţuri. Într-o colectivitate sau în societate nu se comunică nimic la urechea celuilalt. Dacă trebuie să comunicaţi secrete trebuie să ieşiţi din încăpere împreună cu interlocutorul dumneavoastră. Nu este indicat să-l întrerupeţi pe cel care vorbeşte, iar dacă trebuie neapărat să o faceţi adăugaţi la intervenţia dumneavoastă şi scuzele de rigoare. Este foarte indicat ca în anumite situaţii să păstraţi tăcerea şi să ascultaţi. Tăcerea este de aur, iar vorba numai de argint. Gafele într-o conversaţie, chiar dacă discuţia este aprinsă, sunt considerate ca o lipsă de atenţie şi de respect. Soluţia cea mai rezonabilă pentru ieşirea dintr-o asemenea situaţie penibilă este trecerea cu vederea chiar dacă sunteţi doar martor la gafa respectivă.
Asupra ei nu trebuie insistat. Se trece repede la un alt subiect şi sunt şanse mari ca aceasta să fie uitată. Bineînţeles, această soluţie nu se poate aplica gafelor monumentale. Întrebările mai delicate sau stânjenitoare pot fi evitate prin ignorare. Dacă se insistă, explicaţi, dacă se poate zâmbind, că nu doriţi să răspundeţi. Este recomandabil să se evite neadevărul. Minciuna poate duce la situaţii mult mai penibile.
Comunicarea este imposibilă fără cuvinte. Ele pot exprima toate simţămintele sufletului omenesc, dar în acelaşi timp pot deveni periculoase pentru cei din jurul dumneavoastră având de multe ori puterea unor arme. Nu vă puteţi permite în societate să vorbească gura fără dumneavoastră. Nu puteţi vorbi tot ce vă trece prin cap. Chiar şi la furie sau supărare, trebuie să evitaţi cuvintele care pot răni. Atunci când sunteţi înjuraţi, evitaţi să răspundeţi la insulte. Chiar dacă vă simţiţi lezaţi trebuie ştiut că aceasta nu este laşitate, ci inteligenţă şi bună creştere. Nu trebuie să te cobori la nivelul celui care te jigneşte. Este şi aceasta o metodă de a stinge conflictul. Întotdeauna trebuie să vă măsuraţi cuvintele şi evitaţi conflictele. Nu bârfiţi, nu ironizaţi prin cuvinte cu subînţeles şi nu faceţi aprecieri jignitoare. O modalitate de a atenua impactul cuvintelor mai dure poate fi utilizarea expresiilor de genul "cred că...", "mi se pare…".

Sursa: Ziarul Lumina

Sfântul Vasile cel Mare

2012-01-01T03:22:00.001+02:00

VIAŢA

Sfântul Vasile cel Mare se naşte în anul 330 într-o familie evlavioasă la Cezareea Capadocsiei. Pe mama sa o chema Emilia, iar pe tatăl său Vasile. A făcut parte dintr-o familie cu 10 copii, dintre care 3 vor deveni episcopi: Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şi Sf. Petru de Sevasta. Cinci dintre ei vor deveni monahi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânără şi Naocratios; iar 6 vor deveni sfinţi: cei 3 episcopi, Macrina cea Tânăra, Macrina ce Bătrână(bunica Sf. Vasile) şi Emilia(mama Sf. Vasile). Macrina cea bătrână a fost ucenica Sf. Grigorie Taumaturgul.

Vasile primeşte prima învăţătură în casa părintească. După aceea studiază la Cezareea Capadociei şi Atena. A avut profesori vestiţi: pe Libaniu, Proheresiu şi Himeriu. Încheagă o prietenie vestită cu Sf. Grigorie de Nazianz. Viaţa lor studenţească e un model pentru teologii de totdeauna. Cunoşteau doar două drumuri: al şcolii şi al Bisericii. S-a întors în patrie pe la anul 355. A profesat câtva timp retorica, dar a fost câştigat pentru misiunea bisericească de sora sa, Macrina. A renunţat la lume şi a intrat în monahism după ce a fost botezat. A făcut o primă împărţire a averii sale la săraci. A călătorit pentru cunoaşterea monahismului în Siria, Palestina, Egipt şi Mesopotamia. S-a întors hotărât să organizeze viaţa monahală după criteriul obştei. Pentru acest scop l-a chemat pe Sf. Grigorie Teologul la mănăstirea înfiinţată de el in Pont, pe malul râului Iris, nu departe de satul Annesi. Aici el îmbina munca manuală cu rugăciunea şi cu râvna caldă intelectuală. Aici a scris el Regulile vieţii monahale(Regulile mari şi mici) şi a pus bazele Filocaliei cu Sf. Grigorie.

În curând, a fost chemat de episcopul Eusebiu şi hirotonit preot în 364, spre a i se încredinţa pastoraţia episcopiei. După un conflict trecător cu episcopul, se împacă cu acesta. În 368, cu prilejiul unei mari foamete, Sf. Vasile a organizat admirabil asistenţa socială şi a făcut a doua împărţire a averii sale săracilor. În 370, fu ales episcop-mitropolit a Cezareei, cu o dârză opoziţie din partea adversarilor. În urma atitudinii sale neînfricate contra arianismului şi a manevrelor împăratului Valens, dioceza i se împărţi in două.

În interiorul eparhiei, Sf. Vasile s-a impus printr-o uriaşă activitate dogmatică, pastorală şi socială. Nu s-a lăsat înfrânt de arieni. Se cunoaşte scena cu prefectul Modestus de Valens. A înfiinţat instituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital(şi de leproşi), şcoli tehnice. Toate aceste aşezăminte erau cunoscute sub numele de Vasiliada. A luptat pentru alinarea suferinţelor celor mulţi, criticându-i pe bogaţi. N-a făcut deosebire între neamuri şi credinţele oamenilor. A împodobit serviciul divin cu Sfânta sa liturghie.

În politica externă bisericească, Sf. Vasile a încercat să împace bisericile orientale, făcând apel la Sf. Atanasie şi la papa Damasus. De asemenea a încercat o împăcare între Orient şi Occident împărţite pe tema schismei meletiene. Sf. Vasile a fost un mare animator în lupta contra arianismului. El a dat lovituri grele acestei erezii. I-a ajutat pe tineri la învăţătură, a menţinut legătura cu profesorul său Libaniu. A fost pretutindeni prezent. A fost mare preot, mare liturghisitor, mare pedagog, mare prieten, mare organizator, mare om de ştiinţă. A fost numit „un roman printre greci”. A murit la 1 ianuarie 379, plâns de toţi şi numit încă de atunci „cel Mare”

OPERA

a) Opere dogmatice

1) Contra lui Eunomiu – care era conducătorul anomeilor. Lucrare scrisă în anul 364, fiind alcătuită din 3 părţi

2) Despre Sfântul Duh – în care susţine că Sfântul Duh are aceeaşi putere ca Tatăl şi Fiul.

b) Opere ascetice

1) Învăţături morale

2) Regulile mari

3) Regulile mici

c) Omilii şi cuvântări

1) 9 omilii la Hexaemeron, care explică fenomenele legate de crearea lumii, până în ziua a V-a a creaţiei, iar ziua a VI-a este completată de fratele său Sf. Grigorie de Nyssa, în lucrarea Despre facerea omului.

2) Despre credinţă – este un comentariu

3) Contra bogaţilor

4) Contra beţiei

d) Opere liturgice, canonice şi de corespondenţă

1) Liturghia Sfântului Vasile cel Mare

A scris aproximativ 365 de scrisori de natura dogmatică, monahală, misionară sau ocazională.

Doctrina

a) Cunoaşterea naturală a lui Dumnezeu – Sf. Vasile afirmă că Dumnezeu poate fi cunoscut decât prin lucrările sale şi acestea pe calea minţii

Sfânta Treime – Sf. Vasile este cel care face diferenţa dintre fiinţă şi ipostas: o singură fiinţă, trei ipostase.

Folosirea molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în cult

2011-12-30T19:59:00.001+02:00

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasile cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie - zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).
Exorcismele prebaptismale
Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă "de la stăpânirea satanei la Dumnezeu" (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită "masa şi paharul demonilor" - I Cor. 10, 21).
Exorcismele pentru energumeni
Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în "Constituţiile Apostolice" (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).
Când şi cui se citesc exorcisme
Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc "molitfe". Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: "exorkizo", care înseamnă "te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert" (şi nu "te blestem", cum greşit a fost tradus în unele ediţii).
Pregătirea necesară
Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, "Antologie de sfaturi şi îndrumări"). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.
Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?
Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasile la 1 ianuarie este "o tradiţie" apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din "Mineiul pe decembrie" şi din "Tipicul Mare", de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.
Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt "sub stăpânirea diavolului", ci sunt "robii lui Dumnezeu"; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare "leac al nemuririi" (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, "Epistola către Efeseni", XX, 2), căci "mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume" (I Ioan 4, 4).
Soluţii duhovniceşti
Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.
Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea "molitfelor" de săvârşirea Sfântului Maslu. Aceste învăţături credem că vor fi reluate şi precizate în anul 2012, închinat acestei Sfinte Taine.
Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie
Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasile nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.
Protos. Chiril Lovin
Sursa: Ziarul Lumina

Model de ierarh şi teolog: Sfântul Vasile în viaţa poporului român

2011-12-30T19:54:00.001+02:00

Mai mult poate decât în alte părţi ale lumii, Sfântul Vasile cel Mare se bucură de o deosebită preţuire în inima şi evlavia credincioşilor români, care au motive speciale ca să-l considere al lor. Sfântul Vasile este aproape de sufletele românilor nu numai prin Liturghia care-i poartă numele, prin rânduielile vieţii monahale sau scrierile sale, ci întâi de toate prin legăturile pe care el le-a avut cu conducerea civilă şi militară şi desigur şi cu ierarhia bisericească a ţinutului românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră (provincia Scyţia Minor) în vremea formării poporului român.

Scrisorile vasiliene nr. 155, 164 şi 165 adresate între anii 373-374 comandantului militar al provinciei Aschiolius al Tesalonicului sau, după alţii, episcopului Vetranion al Tomisului, constituie izvoare de prim rang pentru istoria vieţii bisericeşti a neamului românesc în epoca formării sale etnice şi spirituale ca popor creştin în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prin scrisori, Sfântul Vasile obţine transferul moaştelor Sfântului Sava în Capadocia lui natală.
Aceste legături directe au înlesnit cunoaşterea gândirii teologice şi puternicei personalităţi creştine a Sfântului Vasile în Biserica daco-romană încă din timpul vieţii sale pământeşti, ele constituind de atunci şi până astăzi un model de ortodoxie riguroasă a credinţei şi de ortopraxie integrală a trăirii creştine pentru toţi episcopii ortodocşi care au păstorit pe aceste meleaguri.
Prin ierarhi, cultul şi evlavia deosebită pentru Sfântul Vasile au pătruns şi în inima poporului român ortodox a cărui întreagă evlavie creştin-ortodoxă, cum spunea într-un studiu pe această temă patriarhul Teoctist, este "de înrâurire vasiliană". Credincioşii ortodocşi români îi vor aduce o parte din moaşte la Mănăstirea "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi (sec. al XVIII-lea) şi îi vor închina multe biserici. Se apreciază că actualmente există peste 100 de biserici cu hramul Sfântului Vasile, deşi statistica este incompletă. Ca o contribuţie specific românească la îmbogăţirea cultului său, menţionăm şi alcătuirea în 1879 a unui imn-acatist, special, original, de către arhim. Gherman din Tazlău.
Rugător pentru popor
Fenomen ilustrativ pentru asimilarea Sfântului Vasile în spaţiul etnic şi spiritual românesc, marele părinte capadocian din secolul al IV-lea a devenit pentru poporul român şi un personaj folcloric cu dimensiuni legendare, prezent mai ales în colindele şi obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou, alături de Sfântul Petru şi de-a dreapta Maicii Domnului, stând în aceeaşi casă cu Dumnezeu şi apropiat de preocupările şi grijile de toate zilele ale oamenilor din popor: semănatul, aratul.
Dincolo însă de nivelul folcloric, Sfântul Vasile a fost mereu şi este continuu prezent în viaţa poporului ortodox român, în evlavia lui liturgică. Iar aici, pe lângă praznicul consacrat lui (1 ianuarie) şi molitfele care-i poartă numele, în primul rând prin dumnezeiasca sa Liturghie săvârşită de 10 ori pe an, mai ales în Postul Paştilor, sporind râvna credincioşilor spre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Cuminecătură. Prin neasemuita sa anaforă euharistică, în care Sfânta Liturghie este admirabil interpretată teologic ca actualizare a întregii iconomii a mântuirii, a Sfintei Treimi şi ca sacrament al unităţii întregii Biserici, cereşti şi pământeşti de la o margine la alta a lumii. Sfântul Vasile a întreţinut şi întreţine statornic prin rugăciunile sale fierbinţi către Dumnezeu şi conştiinţa necesităţii aspiraţiei şi eforturilor pentru realizarea unităţii creştine. El se roagă ca Dumnezeu să facă să înceteze dezbinarea Bisericilor, să potolească întărâtările păgânilor şi să strice răzvrătirile eşuărilor cu puterea Sfântului Duh, iar pe toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi un potir să-i unească şi întreolaltă cu comuniunea aceluiaşi Duh Sfânt. De sute de ani, figura austeră a Sfântului Vasile cel Mare veghează pictată în absidele tuturor bisericilor ortodoxe la săvârşirea dumnezeieştii şi înfricoşătoarei Taine a Sfintei Liturghii, cu ochii aţintiţi spre Liturghia cerească eshatologică, alături de soborul marilor ierarhi liturghisitori şi dascăli teologi ai Ortodoxiei.
Model al monahilor români
Chipul ceresc de ierarh liturghisitor al Sfântului Vasile cel Mare se continuă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române prin inspirata sa Liturghie, iar chipul lui filocalic, de monah îmbunătăţit şi nevoitor spre desăvârşire evanghelică şi sfinţenie, a rămas şi continuă să fie pildă vie şi statornică monahismului prin regulile sale monahale. Concepţia sa echilibrată despre desăvârşirea creştină, năzuinţă scumpă atât monahilor, cât şi credincioşilor simpli, înţeleasă ca punere în practică a botezului sub forma unei împlinite fericiri, într-o viaţă de obşte, comunitară, sub ascultarea episcopului în interiorul Bisericii, a împletirii rugăciunii cu munca, a contemplaţiei cu acţiunea, a dat roade bogate de-a lungul vremii şi în Biserica Ortodoxă Română, în care monahismul continuă până astăzi să producă, din cele mai vechi timpuri, mereu mari şi autentice exemple de desăvârşire şi viaţă creştină de sfinţenie a nenumăraţi părinţi şi călăuze duhovniceşti ale poporului român dreptcredincios. O parte dintre sutele şi miile de nevoitori români în ale sfinţeniei şi desăvârşirii creştine fiind adunate şi reprezentate într-un masiv şi voluminos Pateric românesc tradus şi în neogreacă. Lectura acestei cărţi demonstrează cu puterea faptelor şi a exemplelor vii cât de roditoare a fost influenţa pildei şi gândirii româneşti. Viziunii largi despre împletirea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, a deschiderii şi profundei pătrunderi în realităţile umane concrete a Sfântului Vasile se datorează şi faptul că obştile monahale româneşti au fost deschise poporului iradiind în jurul lor spiritualitate şi înviorând statornic evlavia credincioşilor ortodocşi în lume.
Teologie actuală
O altă latură a cinstirii şi preţuirii de care s-a bucurat Sfântul Vasile în Biserica Ortodoxă Română o constituie şi larga răspândire pe care a cunoscut-o din vechime opera sa scrisă în spaţiul românesc. Există astfel, aduse sau scrise pe teritoriul ţării, nenumărate manuscrise greceşti şi slavone conţinând scrieri ale marelui părinte capadocian. Şi mai numeroase sunt manuscrisele şi tipăriturile cuprinse în traduceri româneşti ale diferitelor scrieri vasiliene. Influenţa spirituală exercitată de opera şi scrisul vasilian asupra teologiei şi culturii româneşti este una incontestabilă, ale cărei ample dimensiuni morale şi spirituale sunt departe de a fi evaluate pe măsura lor. Ca o încununare a îndelungatei circulaţii a scrisului vasilian pe teritoriul românesc, se înscrie incontestabil traducerea şi editarea integrală a operei sale autentice, după toate exigenţele acriviei ştiinţifice moderne, de un colectiv de preoţi profesori, iniţiate de regretatul patriarh Justin şi continuate de patriarhul Teoctist, "Părinţi şi scriitori bisericeşti", iar acum într-o nouă formă, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, sub titlul "Studia Basiliana".
Locul pe care-l ocupă Sfântul Vasile în spiritualitatea şi viaţa Bisericii Ortodoxe Române l-a confirmat la 10 octombrie 1776 Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, printr-un tomos, care a ridicat pe mitropoliţii de atunci ai Ungro-vlahiei pe treapta de locţiitori ai scaunului Cezareii Capadociei, păstoriţi acum 16 secole de marele Vasile, titlu păstrat şi astăzi de patriarhii întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române.
Lupta energetică şi susţinută a Sfântului Vasile împotriva nedreptăţilor sociale ale vremii sale, condamnarea fără echivoc a asupririi şi exploatării, organizarea de masă largă a asistenţei sociale şi susţinerea ei din averea proprie înfăptuite de Sfântul Vasile au devenit un model şi un puternic îndemn şi pentru Biserica noastră contemporană.
Teologia vasiliană de mare actualitate ecumenică şi socială este masiv prezentă în paginile revistelor teologice româneşti şi în scrisul profesorilor de teologie, doctoranzilor şi preoţilor români, care o cercetează cu admiraţie şi real folos pentru că în ea se află soluţii şi lumini călăuzitoare pentru rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă astăzi Biserica şi lumea.

Arhid. prof. dr. Constantin Voicu

Înţelepciune biblică: Pruncul Mariei şi Fiul Tatălui Ceresc

2011-12-30T19:52:00.000+02:00

"Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie." (Isaia 9, 5)

Profeţia lui Isaia este una complexă şi cuprinzătoare. Mulţi vorbesc despre acest mare prooroc ca despre un adevărat "evanghelist" care a (pre)văzut şi a descris multe cu privire la viaţa şi activitatea viitoare a Mântuitorului.

În puţinele cuvinte de mai sus, Isaia surprinde mai multe aspecte unite în persoana Mântuitorului. Mai întâi, Iisus se naşte ca orice om, care trebuie să crească, care este cuprins în registrele recensământului roman, care fuge în Egipt de furia lui Irod etc. Iisus nu părea diferit de ceilalţi oameni; mulţi dintre cei care l-au văzut şi auzit nu au fost impresionaţi de El sau chiar au hotărât că trebuie să moară. De aceea Iisus este un om, un prunc ca oricare altul.

În acelaşi timp, Iisus este "Fiul care s-a dat nouă". El nu este doar pruncul născut de Maria, omul slab care avea nevoie de hrană şi somn. Iisus este Fiul născut din vecie al Tatălui Ceresc, pe care lumea L-a primit ca jertfă pentru izbăvirea ei. Iisus este Fiul care s-a dat nouă ca jertfă Tatălui. Astfel, Mântuitorul este prunc născut din mamă, fără de tată, şi Fiu născut din Tatăl, fără de mamă. Cele două naturi ale Mântuitorului sunt cuprinse în aceste scurte şi aparent simple cuvinte ale unui mare prooroc.

Acest Om-Dumnezeu are prin sine toată stăpânirea. El este tare şi biruitor nu asupra altui om, asupra unui semen mai slab. El este în schimb Cel care biruieşte moartea, cel care aduce astfel pace în trupul omenirii dezbinat de păcat şi moarte. Cuvântul ("Înger de mare sfat") şi Înţelepciunea ("Sfetnic minunat") lui Dumnezeu stăpânesc nu prin teroare sau forţă, ci prin pacea pe care doar El o poate dărui omului, această creatură care tinde spre dumnezeire, spre necreat. Astfel, Hristos nu este decât primul în care se săvârşeşte acest ideal al omului. În acest sens, Iisus Hristos nu este doar prunc şi Fiu, ci El este şi "Părinte" al tuturor celor care se mântuiesc, al tuturor celor care vor pătrunde în viaţa viitoare, "ca să fie El cel dintâi întru toate" (Col. 1, 18). Pentru că doar prin El poate cineva să se mântuiască, el devine Părinte al veacului viitor.

În cuvinte aparent simple care par a se repeta, proorocul exprimă de fapt într-o formă concentrată adevărul despre persoana complexă a lui Iisus Hristos, pruncul născut în iesle, Care însă este din veşnicie.

Articol de Alexandru Ulea

Sursa: Ziarul Lumina

Odăjdiile bisericeşti, moştenire milenară a cultului creştin

2011-12-30T19:48:00.001+02:00

Încă din primele veacuri creştine veşmintele liturgice au constituit o notă de specificitate pentru viaţa Bisericii. Prin forma lor deosebită şi prin calitatea materialelor din care sunt confecţionate, sfintele odăjdii constituie un mijloc de înfrumuseţare a vieţii eclesiale şi în acelaşi timp o anamneză a principalelor evenimente din istoria mântuirii, întipărite în semnificaţia lor spirituală.

Fiecare piesă are rolul ei şi îndeplineşte o reconstituire a acestui monumental puzzle liturgic prin care comunicăm permanent cu Dumnezeu. În cele ce urmează vom vorbi despre importanţa şi semnificaţia sacramentală a principalelor veşminte liturgice care se regăsesc în viaţa Bisericii noastre.
Originea veşmintelor liturgice
Referitor la originea lor, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite. Astfel că, pe de o parte, liturgiştii răsăriteni consideră că ele au evoluat din veşmintele pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament la serviciile liturgice de la Cortul Mărturiei şi apoi de la Templu. Astfel, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: "Ia pe Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui, veşmintele, mirul de miruit... Apoi a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul (tunica), l-a încins cu brâul şi l-a îmbrăcat cu meilul (mantia), i-a pus efodul (umărarul) şi l-a încins cu brâul efodului şi i-a strâns cu el efodul, după aceea i-a pus hoşenul (pieptarul), şi în hoşen i-a pus Urim (arătarea) şi Turim (adevărul). Iar pe cap i-a pus chidarul (mitra), iar în partea lui de dinainte i-a pus tăbliţa de aur, diadema sfinţeniei (Levitic 8, 1, 2, 7).
O altă părere, care aparţine de data aceasta liturgiştilor apuseni, susţine că originea veşmintelor este legată de vechea îmbrăcăminte civilă a lumii greco-romane în care s-a dezvoltat creştinismul. După această teorie, clericii creştini participau la cultul Bisericii îmbrăcaţi în vestimentaţia zilnică, abia mai târziu statornicindu-se portul veşmintelor liturgice, în special al celor de culoare albă. În parte, această teorie este susţinută, putându-se observa o oarecare similitudine de formă între veşmintele liturgice actuale şi vestimentaţia primelor veacuri creştine.
O perspectivă scripturistică
În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl roagă pe ucenicul său: "Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele" (II Timotei 4, 13). Totuşi, se pare că este vorba doar despre o piesă din vestimentaţia sa zilnică, şi nu despre un veşmânt liturgic. Astfel, sensul cuvântului felon (gr. o failonio, is; lat. casula, penula; slv. sfita) arată că: "acest veşmânt aminteşte de toga anticilor şi mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi Apostoli şi care era în uz general la evrei. Abia din secolul al II-lea putem întâlni în unele documente o atestare oficială a întrebuinţării unor veşminte speciale în cultul liturgic. Amintim în acest sens picturile de pe pereţii catacombelor din Roma care-i reprezintă pe creştinii care participau la rugăciune, având capetele acoperite cu ştergare albe din care ar fi derivat orarul diaconal de mai târziu.
În secolul al IV-lea, dovezile şi argumentele legate de existenţa veşmintelor liturgice se intensifică. Astfel, istoricul Eusebiu de Cezareea se adresează preoţilor din Tyr cu ocazia sfinţirii unei biserici: "Preoţi iubiţi ai lui Dumnezeu, care sunteţi îmbrăcaţi cu sfânta tunică, împodobiţi cu coroana măririi şi acoperiţi cu haina preoţească...", iar Sfântul Grigorie de Nazianz, la hirotonia sa întru episcop, afirmă: "Acum mă ungi Părinte Sfinte, mă îmbraci în hană lungă şi pui pe capul meu cunună". Sfântul Ioan Gură de Aur le cerea credincioşilor săi ca la moarte să fie îmbrăcat în veşminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele să fie împărţite săracilor.
Cromatica veşmintelor cultice şi semnificaţia ei
În perioada de cristalizare a cultului (secolele IV-V), în Biserică veşmintele aveau de regulă culoarea albă pentru a simboliza puritatea spirituală care trebuia să-i caracterizeze pe sacerdoţi, şi totodată marea cinste de care se învredniciseră prin hirotonie. Celelalte culori îşi fac apariţia începând cu secolul al VI-lea, predominante fiind nuanţele de roşu - care simboliza sângele vărsat de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Săi pentru viaţa Bisericii. Cu timpul, mai apar şi veşmintele de culoare neagră pe care clericii le îmbrăcau în perioada posturilor şi la slujbele funebre, subliniind astfel pocăinţa şi întristarea. Au apărut de asemenea şi veşminte de culoare verde sau violet care subliniază speranţa pentru a dobândi mântuirea şi fericirea veşnică.
În actul liturgic, fiecare sacerdot îndeplineşte un rol bine stabilit, de aceea Biserica a rânduit ca fiecărei trepte ierarhice să-i corespundă anumite veşminte, după cum urmează: diaconul îmbracă: stiharul, mânecuţele şi orarul, de asemenea preotul foloseşte în cult: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele şi felonul (sfita).
Veşmintele arhiereşti
În cadrul cultului, arhiereul este înveşmântat în şapte veşminte: stiharul, mânecuţele, brâul, epitrahilul, sacosul, omoforul şi mantia. Despre simbolistica numărului lor, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că închipuie, pe de o parte, darurile Duhului Sfânt, iar pe de alta, umanitatea Mântuitorului Hristos.
Sacosul (gr. sacos; lat. sacus, colobium, dalmatica) este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul şi cu mâneci mai scurte şi largi. Este îmbrăcat de arhierei peste stihar, după ce şi-a pus epitrahilul, brâul şi mânecuţele. Dacă ne referim la originea sacosului arhieresc, putem găsi mai multe similitudini cu veşmintele din legea veche (aşa cum arată cartea Ieşirii 28, 33-34 şi 39, 25-26). Cu toate acestea, originea veşmântului este destul de controversată. De exemplu, Biserica Apuseană caută să explice apariţia sacosului asemănându-l cu vechea dalmatică pe care o foloseau consulii romani în decursul secolului al II-lea. Pe de altă parte, creştinismul răsăritean a socotit că sacosul se înrudeşte cu tunica împăraţilor bizantini, piesă vestimentară pe care aceştia o foloseau doar cu prilejul marilor sărbători. Sfântul Constantin cel Mare a dăruit această tunică patriarhului Macarie al Ierusalimului în semn de aleasă preţuire, ea fiind primită în cultul Bisericii abia în secolul al V-lea.
Sacosul este simbolul căinţei şi al umilinţei, el închipuind cămaşa Mântuitorului Hristos pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. Clopoţeii cu care se închide pe o parte şi pe alta simbolizează cuvântul dumnezeiesc care trebuie să iasă din gura episcopului, iar numărul lor (câte şase pe fiecare parte) îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli.
Omoforul (gr. omoforion; lat. humerale, palium) este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. Închipuie oaia cea pierdută pe care Păstorul cel Bun o aduce pe umeri în staul după ce o găseşte, iar prin aceasta se poate înţelege răscumpărarea neamului omenesc şi încorporarea noastră a tuturor în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.
După unele păreri, omoforul se înrudeşte cu efodul din Vechiul Testament, iar după altele, ar fi doar o insignă pe care episcopii Romei ar fi primit-o prin secolul al V-lea de la împăraţii romani pentru a se distinge de clerul preoţesc. În Biserica Apuseană omoforul este cunoscut astăzi sub denumirea de pallium. În răsărit, această piesă a apărut tot sub forma unei distincţii ierarhice, Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmând că este "cel mai ales veşmânt".
Mantia (gr. mandion; lat. cappa, pluviale) este un veşmânt lung, fără mâneci, ca o pelerină brodată, de regulă de culoare purpurie. Referitor la originea ei, există mai multe supoziţii. Astfel, unii cred că ar proveni din vechea mantie militară persană, devenită veşmânt de ceremonie pentru împăraţii bizantini şi acordată ca semn de preţuire arhiereilor de Constantinopol. Alţii cred că originea ei se trage din haina pe care o îmbrăcau filosofii atunci când ieşeau să vorbească în adunare. Cea mai aproape de adevăr este însă părerea care arată că mantia arhierească îşi are originea în mantia monahală, deoarece episcopii erau şi sunt recrutaţi din rândurile monahilor. Ea simbolizează: "puterea şi plenitudinea chemării arhiereului".
Pe lângă aceste veşminte, din vestimentaţia arhierească mai fac parte: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele şi vulturul (potnoja).
Diac. Ioniţă Apostolache
Sursa: Ziarul Lumina

Pastorala Patriarhala pentru Nasterea Domnului 2011

2011-12-17T13:21:00.001+02:00

† D A N I E L

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Şi celor câţi L au primit, care cred în numele Lui,
le a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,
care nu din sânge, nici din poftă trupească (...),
ci de la Dumnezeu s au născut.”
(Ioan 1, 12 13)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Fiul lui Dumnezeu S a făcut om, pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Cu alte cuvinte, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S a făcut om muritor, ca omului devenit din pricina păcatului muritor să i dăruiască viaţa veşnică (cf. Romani 6, 23). Mai mult, Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, pentru ca oamenilor să le dăruiască puterea să devină fii ai lui Dumnezeu după har.
Deci, Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită nu din iniţiativă omenească, nici din poftă bărbătească, ci prin puterea Sfântului Duh, are ca scop înfierea omului, naşterea sa duhovnicească pentru ca el să dobândească viaţă veşnică.
De aceea, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 5 7).
Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4 7).
Urmând Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Sfântul Atanasie, Sfântul Irineu) au rezumat învăţătura lor despre rostul întrupării Fiului lui Dumnezeu arătând scopul venirii în lume a Domnului nostru Iisus Hristos prin cuvintele: „Dumnezeu S a făcut Om, pentru ca Omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S a făcut purtător de trup, pentru ca Omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S a făcut fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”.
Aşadar, Naşterea Domnului Iisus Hristos este începutul înfierii duhovniceşti a omului sau începutul îndumnezeirii lui prin harul lui Dumnezeu.
Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 19), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).
Aşadar, prin Botez, ca unire cu Hristos, primim nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, pentru că „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
„Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii” (SF. CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, III, trad. de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 349, în Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi – Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011, p. 27).
„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere” (TEODOR DE MOPSUESTIA, Omilii catehetice, 14, 9, cf. Olivier Clement, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaires, Paris, Stock, 1992, p. 95).
Prin afundarea în baia naşterii, Mântuitorul Iisus Hristos ia chip în omul cel nou botezat: „şi fă să ia chip Hristosul Tău în acesta care se va naşte din nou” (Slujba Sfântului Botez). De aceea, omul botezat (copil sau adult) primeşte numele de creştin şi poartă pecetea apartenenţei sale la Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica. El este chemat să devină împreună cetăţean cu sfinţii lui Dumnezeu, „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20). Prin Botez omul începe să devină „fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi” (Slujba Sfântului Botez).
Creşterea biologică şi spirituală a copilului botezat se realizează în familia creştină, întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei, în care harul lui Dumnezeu, dăruit prin binecuvântarea Bisericii, împlineşte şi sfinţeşte viaţa a doi tineri, bărbat şi femeie, care se iubesc şi dau naştere la prunci, adică la persoane umane chemate să participe la iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
Iubirea lui Dumnezeu atotputernică şi smerită arătată la Naşterea Pruncului Iisus în Betleem, când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ne descoperă taina mântuirii neamului omenesc ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede o legătură între Naşterea lui Iisus Hristos ca Om şi Taina Sfintei Cununii, arătând că Iisus Hristos este Mire al Bisericii: „Precum la nunţi, nu mireasa este aceea care merge să-l caute pe mire, ci mirele aleargă cu grabă spre mireasă, chiar de-ar fi el fiu de împărat, iar mireasa ar fi dintr-o stare de jos, chiar o roabă, tot aşa şi aici nu firea omenească a urcat la cer, ci Mirele (Hristos n.n.) S-a smerit pe Sine până la această fire urâtă şi dispreţuită. Şi după serbarea nunţii, Mirele n-a mai îngăduit ca ea să rămână aici jos, luând-o cu Sine, El a dus-o în casa părintească” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 18, 2, trad. Diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. „Pelerinul Român”, Oradea, 1998, p. 88), în casa Tatălui din ceruri.
Episcopul martir Metodiu de Olimp (†311) spune că prin Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem, Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul a lăsat pe Tatăl din cer. El a coborât (S-a întrupat) pentru a Se însoţi cu această femeie, Biserica. Apoi a intrat în somnul pătimirii Sale. El a murit de bunăvoie pentru ea (...), spre a-i dărui o viaţă nouă”(METODIU DE OLIMP, Banchetul sau despre feciorie (Symposium), 3.8.71, Cf. Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament VIII, edited by Mark J. Edwards, Inter Varsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 1999, pp. 199-200).
Acest înţeles adânc al Întrupării Domnului Iisus Hristos şi al lucrării Sale mântuitoare, ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea care răspunde iubirii Sale veşnice şi ca temelie pentru binecuvântarea nunţii creştine, este mai mult întărit de Sfânta Evanghelie de la Ioan, când ni se spune că la scurt timp după Botezul Său în Iordan, Iisus a fost invitat împreună cu Mama Sa şi cu ucenicii Săi (icoană tainică a Bisericii!) la o nuntă din Cana Galileii, iar acolo El a săvârşit prima Sa minune, şi anume a prefăcut apa în vin, „arătându-şi slava Sa, iar ucenicii Săi au crezut în El” (Cf. Ioan 2, 1-11).
Cel ce odinioară în Rai a zis „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26) şi a creat prima familie umană, adică pe Adam şi Eva, şi i-a binecuvântat zicând: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28), tot El a sfinţit nunta cu prezenţa şi lucrarea Sa minunată la Cana Galileii, pentru a arăta că fiecare nuntă la care este invitat, prin rugăciune, Hristos-Domnul împreună cu sfântă Maica Sa şi cu Sfinţii Săi ucenici devine Taină sfântă şi icoană binecuvântată a iubirii Mirelui Hristos pentru Mireasa Lui – Biserica.
Astfel, înţelegem că sfinţenia cununiei, ca icoană a iubirii şi unirii lui Dumnezeu cu omenirea, a lui Hristos cu Biserica Sa, are la bază Taina Sfântului Botez, întrucât cel ce se botează şi devine parte a Bisericii, mărturiseşte: „mă unesc cu Hristos şi Îi slujesc Lui ca unui Domn şi Împărat!”.
Aşadar, mare şi sfântă este înfierea duhovnicească prin harul Botezului, dobândită de oameni prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos şi fericite sunt familiile întemeiate prin binecuvântarea lui Dumnezeu, adică fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc, într-o familie săracă material şi aflată în călătorie, ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Am văzut că familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.
Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.
Astăzi, din cauza multor greutăţi şi încercări, ca duhul lumesc sau secularizarea, sărăcia, înstrăinarea, individualismul, lăcomia ş.a., familia creştină se confruntă cu slăbirea dragostei între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între rude şi vecini. De aceea, este necesar să reîmprospătăm şi să adâncim necontenit înţelegerea noastră privind taina Bisericii şi rostul vieţii creştine în lume, ca timp al faptelor bune şi al pregătirii noastre pentru mântuire sau pentru viaţa veşnică, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia, dacă nu ne folosim de ea pentru a câştiga pe cea viitoare?” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Matei, XC, III, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p.1003).
Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, copii devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care ne conduc spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16). Credinţa nu este o simplă moştenire culturală, ci o chemare constantă a harului lui Dumnezeu adresată omului, care poate să răspundă acestei chemări, sau să o refuze.
Familia creştină transmite credinţa atunci când părinţii îşi învaţă copiii să se roage şi se roagă împreună cu ei; când îi duc la biserică şi când îi îndeamnă la spovedanie şi împărtăşire, când se adună împreună cu ei la citirea Sfintei Scripturi, lăsând lumina credinţei să strălucească peste viaţa lor de familie, şi aducând laudă lui Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru Cel ceresc.
Cei care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti, de bucuria de-a se împărtăşi din viaţa lui Hristos şi a Bisericii Sale, de frumuseţea legăturii lor liturgice cu Sfânta Treime, Care locuieşte prin har în cei botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi unşi cu Sfântul şi Marele Mir ca să poată creşte nu numai biologic, ci şi teologic, adică duhovniceşte, ca cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor.
Iubirea cu care părinţii şi naşii noştri ne-au primit şi ne-au călăuzit primii paşi în această lume este în acelaşi timp o prelungire tainică a iubirii milostive a lui Dumnezeu de la care am primit viaţa şi un fundament solid, o garanţie pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă ca persoane umane libere, pregătite pentru a intra în comuniune cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu.
De asemenea, astăzi, mai mult ca niciodată, este necesară pregătirea tinerilor pentru Căsătorie şi pentru viaţa de familie.
Pentru cei care se căsătoresc sunt de mare folos cunoştinţele duhovniceşti privind marea binecuvântare şi demnitate a Căsătoriei pentru viaţa celor ce se iubesc şi pentru viaţa Bisericii care-i binecuvintează; apoi Spovedania şi Împărtăşirea viitorilor miri cu Sfânta Euharistie înainte de Cununie (întrucât aceasta nu se mai face azi în timpul Cununiei, ca în Biserica primară).
De asemenea, este necesar ca naşii, în calitatea lor de părinţi spirituali ai familiei nou întemeiate, să îndemne pe cei căsătoriţi să participe cât mai mult la viaţa liturgică şi misionară a Bisericii, să se roage cât mai mult ca Hristos-Domnul să întărească iubirea lor şi să-i ajute să biruiască ispitele şi încercările din viaţă. Preoţii din parohii sunt chemaţi să organizeze mai multe cateheze sau convorbiri pastorale cu tinerii şi tinerele care se pregătesc pentru nuntă, cu părinţii şi cu naşii acestora, spre o mai bună pregătire a lor pentru a întemeia o familie creştină trainică şi binecuvântată, spre a ajunge la fericire şi mântuire.
Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii lui Hristos (Vezi Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi – Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011).
Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii. Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.
Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice (Vezi Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, Editura Basilica, Bucureşti, 2011).
Dreptmăritori creştini,
Să folosim timpul acesta al Sărbătorii Naşterii Domnului astfel încât să aducem bucurie copiilor şi părinţilor şi tuturor oamenilor, mai ales acolo unde este întristare şi tulburare. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor în care a slăbit iubirea şi bucuria comuniunii, precum şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun. Lumina de la Betleem ne cheamă să aducem semne de speranţă unde aceasta a slăbit.
Astăzi, când foarte adesea iubirea şi bunătatea din inimi este înlocuită cu ura şi răutatea, când faptele bune se împuţinează, iar cele rele se înmulţesc, când puţini oameni se îmbogăţesc, iar foarte mulţi sărăcesc, Evanghelia Naşterii lui Hristos-Domnul ne cheamă pe noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, la multă rugăciune şi priveghere, la multă atenţie şi multă lucrare a faptelor bune.
Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a rămas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea inimii, milostenia, prietenia şi omenia. Să păstrăm şi să înmulţim comoara cea mare şi sfântă a credinţei Bisericii şi virtuţile strămoşeşti: nădejdea şi cinstea, iubirea şi dărnicia.
Bunătatea inimii şi bogăţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte.
Într-o vreme în care, foarte adesea, cuvântul folosit în public răneşte mai mult decât vindecă, creează mai multă confuzie decât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât unitate, suntem chemaţi ca, prin rugăciune şi priveghere, să înlocuim răutatea şi sărăcia sufletului cu bunătatea şi bogăţia spirituală pe care le aduce în suflet credinţa vie în Dumnezeu.
Să ne rugăm necontenit Maicii Pruncului Iisus să ocrotească ţara şi poporul nostru şi să ajute cu rugăciunile ei pe toţi copiii şi părinţii, toate familiile care au nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu.
Să ne rugăm, de asemenea, Maicii Domnului să ajute Biserica în lucrarea ei misionară social-filantropică pentru copii şi bătrâni, pentru bolnavi şi săraci, pentru oamenii fără nici un sprijin, pentru „cei pe care nu-i iubeşte nimeni”, cum se spune în rugăciunea finală a Acatistului Buneivestiri.
Se aşteaptă mult de la Biserică azi, deşi ea este puţin ajutată de către acei oameni care ar putea să o ajute mai mult. Înainte de a judeca Biserica, trebuie să ne gândim dacă am ajutat-o suficient, ca fii ai ei, ca ea să poată ajuta pe alţii mai săraci decât noi şi mai neajutoraţi decât noi. Căminele de bătrâni şi de copii, unităţile medicale, cantinele pentru săraci şi alte lucrări de caritate ale Bisericii noastre au nevoie de sprijin în continuare, pentru cei care au iniţiat şi realizează programe filantropice să nu se descurajeze, să nu înceteze lucrarea lor folositoare altora.
Totodată, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă ca să începem anul acesta (2011) construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Mulţumim şi tuturor clericilor şi credincioşilor din toate eparhiile care au contribuit în fiecare lună cu banul lor la colecta naţională pentru realizarea acestei lucrări mari şi sfinte, necesare şi utile din Capitala României.
De asemenea, mulţumim autorităţilor centrale şi locale care ne-au sprijinit financiar până în prezent, înţelegând că această biserică are valoare de simbol pentru întreg neamul românesc. Desigur, de acum înainte lucrările construirii Catedralei Mântuirii Neamului vor creşte mai mult ca volum şi ca preţ, fiind vorba de fundaţii solide şi de spaţii multe la subsolul şi demisolul catedralei. De aceea, suntem şi vom fi recunoscători tuturor persoanelor şi instituţiilor care ne ajută să avansăm cu lucrările deja începute. Întrucât Arhiepiscopia Bucureştilor a contribuit financiar cel mai mult până în prezent la susţinerea lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, adresăm clerului şi credincioşilor din această eparhie calde şi părinteşti mulţumiri.
În acelaşi timp, mulţumim şi altor eparhii din ţară care sunt fruntaşe în dărnicie. Deşi banii primiţi din colecta naţională nu acoperă toate cheltuielile de construcţie a noii catedrale, ei reprezintă totuşi o mare încurajare pentru Patriarhie, mai ales că traversăm acum o perioadă de criză economică.
Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2011 spre 1 ianuarie 2012, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu, Domnul timpului şi al istoriei, pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din afara graniţelor României.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2012 şi Botezului Domnului, Vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradiţională: „La mulţi ani!”
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului; anul mântuirii 2011.

Minunea Sfinţilor Arhangheli

2011-11-03T19:06:00.000+02:00

În sihăstria Sf. Ana, din Sf. Munte, se află o chilie – casă cu biserică – cu hramul Sf. Arhangheli. Ieromonahul Anania, mai marele chiliei, avea un ucenic, pe monahul Mihail, om simplu, curat la suflet şi ascultător.

Într-o zi, bătrânul trimite pe ucenic la Dafni să facă unele cumpărături, cu porunca hotărâtă ca numaidecât până în seară să se întoarcă acasă.

Părintele Mihail plecă dis-de-dimineaţă împreună cu un alt monah cu o barcă cu lopeţi – era înainte de anii 1930 şi nu apăruseră la Athos bărcile cu motor – ca să aibă timp să se întoarcă până în seară, după porunca bătrânului. A ajuns cu bine la Dafni, şi-a făcut treburile ce avea, dar între timp s-a pornit un vânt puternic şi pe mare s-a iscat furtună, lucru defapt obişnuit la Athos. Pe o mare învolburată şi cu valuri cât casa, nici vorbă de mers cu barca cu lopeţi. Monahii veniţi la Dafni, văzând cum stau lucrurile, şi-au pus bărcile la adăpost şi au luat-o pe jos cu tolbele în spate spre chilii sau spre mănăstirile din apropiere, Xiropotamu şi Simon Petru, pentru a rămâne peste noapte. Numai părintele Mihail stătea mâhnit pe malul mării, la Dafni şi tot aştepta că doar, doar s-o potoli marea, ca să se întoarcă acasă până în seară, aşa cum îi poruncise părintele său.

Cum stătea el aşa mâhnit, s-au apropiat de el doi tineri şi l-au întreabat: "Ce faci aici părinte şi de ce eşti aşa de supărat?"

– "Cum să nu fiu supărat, le răspunse părintele Mihail; m-a trimis părintele meu până la Dafni cu unele treburi şi mi-a poruncit ca până în seară numaidecât să fiu la chilie şi uite vremea s-a stricat şi nu mă pot întoarce!"

"Nu vrei să mergi cu barca noastră, îi zice unul din tineri, că şi noi mergem tot la Sfânta Ana?"

Plin de bucurie, părintele Mihail a primit invitaţia şi toţi trei s-au urcat în barca de la mal. Unul din tineri a pus lopeţile la barcă şi a început a vâsli. Dar abia a dat de 3 - 4 ori din vâsle şi s-au aflat pe malul mării la Sfânta Ana. În mod obişnuit, această distanţă, de la Dafni la Sf. Ana, cu o barcă cu lopeţi se parcurge în circa 5 ore.

Părintele Mihail, fericit că poate ajunge la vreme la chilie, aşa cum îi poruncise bătrânul său, n-a mai luat aminte la această călătorie minunată, a mulţumit din toată inima celor doi tineri, şi-a luat tolba la spate şi a luat-o în fugă spre casă. Nu departe de mare, se întâlneşte însă cu părintele Gavriil de la o chilie vecină, care îl întreabă: "Da de unde vii şi alergi aşa de bucuros?" Şi părintele Mihail îi spuse întâmplarea. Atunci părintele Gavriil îi zice din nou: "Ia să vedem unde-i barca cu care ai venit şi tinerii?" Au coborât şi ei puţin înapoi şi văd că marea învolburată cuprinse toată plaja de la Sf. Ana şi nici pomină de barcă şi de tineri. Şi părintele Gavriil îi spune iarăşi părintelui Mihail: "Ia uită-te Sfinţia ta la marea albă de spume şi aşa de furtunoasă şi spune, ai văzut vreodată barcă pe o astfel de mare?" Într-adevăr, pe o astfel de furtună nici caicul nu îndrăzneşte să se avânte, necum o biată barcă! Abia acum şi-a dat seama părintele Mihail şi a rămas înmărmurit de cele întâmplate. A pornit spre chilie gânditor şi când a ajuns acasă părintele său, bătrânul Anania, cu lacrimi se ruga Sfinţilor Arhangheli ca să-i păzească ucenicul de toată primejdia. Când i-a povestit şi lui întâmplarea, au fost deplin încredinţaţi că cei doi tineri, care au adus cu barca pe părintele Mihail, n-au fost alţii decât Arhanghelii Mihail şi Gavriil patronii chiliei lor, cărora le-au mulţumit cu adâncă recunoştinţă. Dumnezeu, pentru rugăciunile bătrânului şi pentru ascultarea plină de râvnă a ucenicului, a trimis pe slujitorii săi cereşti şi le-au împlinit rugăciunile sincere amândurora: a bătrânului pentru ucenicul său, şi dorinţa fierbinte a ucenicului de a fi la vreme acasă, după cum primise poruncă de la părintele său.

Cuvinte de folos, de Parintele Arsenie Boca.

2011-11-03T18:59:00.001+02:00

•Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
•Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
•Decât ceartă mai bine pagubă.
•Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
•Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.
•Dumnezeu iubeşte Ţara Românească şi pe ea vrea să o spele întâi de păcate.
•La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
•Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
•Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame.
•Să vă pregătiţi pentru martiraj.
•În rugăciunea "Tatăl nostru", "şi nu ne duce pe noi în ispită", se referă la ispita lepădării de Dumnezeu.
•Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.
•Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
•Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
•Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
•Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.
•Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.
•Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
•De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.
•Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
•Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.
•Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.
•Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
•Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
•Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.
•Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.
•Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.
•În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
•Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.
•Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.
•Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
•Să cultivăm energia voinţei.
•Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.
•Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.
•Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.
•Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.
•Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.
•Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.
•Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.
•Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua "la trântă" cu el fără "Doamne Iisuse.", şi nu poţi zice "Doamne Iisuse." câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.
•Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.
•Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.
•Dacă uiţi să zici "Doamne Iisuse.", zi: "Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine".
•Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.
•Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.
•Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.
•Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.
•Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.
•Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.
•Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
•Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
•Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.
•Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.
•Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.
•Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.
•Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.
•Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
•Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.
•Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.
•Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.
•Răbdând canonul şi zicând: "aşa îmi trebuie", aşa mi se iartă păcatele.
•Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.
•Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
•Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
•Pe vârful limbii călăreşte satana.
•Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.
•Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.
•Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.
•Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.
•Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.
•Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.
Formele în care se dezvoltă Şi se înmulţeşte mândria în suflet

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea
sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte - că sunt - să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu. Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră. Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

articol apărut in nr. 4 al Revistei Atitudini

Indemn la meditatie

2011-11-03T18:57:00.000+02:00

Indemn pentru prezenta la slujbele Bisericii
Un sef de stat, intors dintr-o calatorie, a fost intrebat ce l-a marcat in mod deosebit in tara pe care a vizitat-o. Acesta a raspuns fara retineri:
- Am fost marcat sa vad ca desi inchisorile acelei tari sunt zi si noapte inchise, sunt totusi pline; in vreme ce bisericile, desi sunt deschise, sunt goale.

Pilda: Lupta pentru supravietuire

2011-11-03T18:54:00.001+02:00

Un soarece a cazut intr-un borcan cu smantana. Cu greu reusea sa se ridice pana la suprafata pentru o gura de aer. Cadea de fiecare data inapoi, spre fundul borcanului. La un moment dat nu a mai avut nici macar lumina. Avea de ales: se ineaca in smantana sau da din labute toata noaptea sperand ca dimineata sa-l salveze cineva. A ales a doua varianta. Dimineata – obosit, epuizat, cu mintea ravasita de chinul prin care trecuse toata noaptea, s-a intrebat de ce nu se scufunda. Uluit a constatat ca statea pe ceva tare. Smantana se transformase in unt, dupa ce o batuse, o noapte intreaga, cu labutele. Morala: Efortul constant, sustinut, vointa si dorinta de a supravietui (in toate sensurile posibile ale termenului), sunt calea prin care esecul (smantana) se transforama in victorie (unt)

Nicolae Steinhardt - DESPRE JUDECAREA APROAPELUI

2011-11-03T18:46:00.001+02:00

"Acum stiu, am aflat si eu... " de Nicolae Steinhardt

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare aorgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean.Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart ... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, oricecautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Nicolae Steinhardt

Spicuiri din gandirea patristica

2011-11-03T18:43:00.001+02:00

Staretul Ioan de la Valaam:
* Nu fa celorlalti ce nu-ti place sa ti se faca tie - iata o regula de aur!
* Adu-ti aminte mai des de ceasul mortii.
* Nu judeca pe nimeni, orice ar fi; daca judeci pe altul, vei cadea in aceleasi pacate. Nu poate fi altfel.
* Este bine ca ai ravna la rugaciune. Este mai de pret decat orice si este cea mai urata de vrajmasul; el ridica multe obstacole, dar nu trebuie sa ne temem. Dumnezeu ii da rugaciunea celui ce o cere.
* Straduieste-te, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa te lepezi de sentimentele neplacute, de ostilitate fata de X si cunoscutii ei!
* Pacea si binecuvantarea Domnului sa fie cu tine! Nu deznadajdui, fii treaza, roaga-te lui Dumnezeu si cere-i ajutorul! Ce sa faci daca ti se intampla sa vorbesti cam aspru cu X.? Nu-ti pierde curajul! Totusi nu esti un inger! Omul se mai manie. Straduieste-te totusi sa-i suporti metehnele, si Dumnezeu le va suporta pe ale tale. Nu fi nelinistita ca te incearca ganduri trupesti, este firesc! Doar harul lui Dumnezeu ne poate scapa de ele. Stiu bine ca ne vor bantui pana in clipa mortii; nici chiar batranetea nu este scutita!
* Sa stii ca nu ne putem petrece viata fara suferinta. Domnul a spus: "In lume necazuri veti avea" (In.16,33). Sfintii Parinti scriu ca nu exista mantuire fara suferinta. Dumnezeu i-a ales pe sfintii prooroci si apostoli pentru a predica, insa nu i-a ferit de suferinta; Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat (exceptand pacatul), a avut pe pamant o viata plina de suferinte. A suportat de la omul pe care l-a creat reprosuri, jigniri, dispret, batjocura, lovituri, pana la moartea prin rastignire! Te sfatuiesc sa nu deznadajduiesti si sa fii rabdatoare. Roaga-te si straduieste-te sa fii "inteleapta ca sarpele si nevinovata ca porumbelul" (Mt.10,16). Daca ceri ajutorul lui Dumnezeu, in mila Lui, te va lumina si-ti va da nevinovatia porumbelului.

Sfantul Ioan Scararul

* Vechile obiceiuri ii chinuie adesea chiar si pe cei ce isi plang pacatele, si nu este de mirare. Cauza caderilor noastre este necunoscuta si nici o minte nu poate pricepe.
* Nu te inspaimanta, chiar de cazi in fiecare zi! Nu te indeparta de la calea Domnului, ci inainteaza cu indrazneala si fara nici o indoiala, ingerul tau pazitor iti va rasplati rabdarea.

Avva Dorotei

* Nu cel ce se imbata odata este betiv, ci cel ce bea tot timpul; si nu cel ce cade odata in desfranare este un desfranat, ci cel ce pacatuieste tot timpul

Din viata Pr Arsenie Boca: “Daca nu vrem de buna voie, vrem de nevoie”

2011-11-02T13:45:00.000+02:00

Ne spunea odata: “Vin oameni la mine pentru ca au necazuri. Le spun: Ziceti dupa mine «Asa ne trebuie!». Nu vroia sa zica nici unul, dar asta-i adevarul. Daca nu vrem de buna voie, vrem de nevoie. Trebuie sa platim pentru pacatele noastre… Ce ne da, asa ne trebuie” (Morar Gheorghe, Ucea de Sus)

I-a spus Parintele cuiva care avea un mare necaz: “Ce te mai minunezi de nacazul asta al tau, caci al 14-lea stramos al tau a facut cutare pacat”- si i-a spus ce pacat a facut. E drept ca în Evanghelie spune ca se lasa numai pâna la al 3-lea neam. Dar pacatul pe care l-a facut, înaintasii lui n-au putut sa-l ispaseasca, au facut în schimb alte pacate, si radacina pacatului de acolo s-a tras.

A venit o femeie la Parintele, la Draganescu, sa-i ceara sfat privind împartirea averii. Parintele i-a spus sa se duca sa se împace cu sora ei. Trei ore Parintele i-a tot spus acest lucru, dar ea o tinea una si buna: “Nu o iert. Nu ma împac”. Dupa 3 ore lumea a început sa vocifereze, caci toti venisera sa primeasca sfatul Parintelui. Când a plecat, dupa ce s-a închinat la icoane, Parintele a întrebat-o pentru ultima data: “O ierti pe sora ta?”. “Nu o iert ” “Daca n-o ierti te va calca o masina”. Lucru ce s-a si întâmplat dupa o vreme. (Balan Silvica - Fagaras)

“Marturii din Tara Fagarasului despre parintele Arsenie Boca”, editura Agaton, 2004

Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic

2011-10-15T19:45:00.002+03:00

de Alexandru Briciu

Mineiul lunii octombrie anunţă că, "după 11 zile ale acestei luni, în Duminica viitoare, săvârşim pomenirea Sfinţilor Părinţi, celor ce s-au adunat în Niceea, a doua oară, la al şaptelea a toată lumea Sinod, trei sute şaizeci şi cinci de Sfinţi Părinţi, spre lepădarea şi răsturnarea dogmelor celor fără de Dumnezeu, ale urâtorilor de icoane, ale lui Copronim şi ale episcopilor celor de o cugetare împreună cu el, şi asupra nelegiuitului lor soboraş".

Conform Tipiconului Marii Biserici din Constantinopol (sec. X), "sfinţii şi fericiţii Părinţi" de la Sinodul VII Ecumenic erau pomeniţi în data de 11 octombrie. Sărbătoarea este legată de faptul că sinodul s-a încheiat la 13 octombrie 787, în Palatul imperial Magnaura din Constantinopol, când împărăteasa Irina şi fiul ei au semnat horosul oficial. Prăznuirea Părinţilor care au restabilit dreapta credinţă s-a instituit la scurt timp după încheierea sinodului, cel mai târziu la începutul secolului al IX-lea. Datorită popularităţii de care s-a bucurat în Constantinopol, sărbătoarea a fost stabilită pentru cea mai apropiată zi de duminică dintre 11 şi 17 octombrie.

Lupta împotriva icoanelor

Ultima mare confruntare de doctrină a Bisericii primelor veacuri a fost iconoclasmul, erezie îndreptată împotriva cultului icoanelor. După o serie de persecuţii lansate de împăraţi bizantini iconoclaşti, Biserica a răspuns prin convocarea Sinodului al VII-lea Ecumenic, în 787, la Niceea.

Unii dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi au mărturisit ortodoxia cinstirii icoanelor în Biserică încă din perioada de aur a patristicii. Sfântul Vasile cel Mare (†379) vorbea despre cinstirea adusă icoanei, care se ridică la cel reprezentat în icoană. Sfântul Grigorie Teologul (†390) recomanda imaginile creştine pentru împodobirea bisericii, dând exemplu pe tatăl său, episcopul Grigorie din Nazianz. Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) vorbea despre egalitatea dintre cuvântul propovăduit şi icoană, numind icoana mijloc de aducere aminte şi cinstire a sfinţilor.

Canonul 82 al Sinodului II Trulan (692) decreta ca pe viitor Mântuitorul Hristos să nu mai fie reprezentat iconografic în chip de miel, ci după chipul Său omenesc prin care ne amintim de întrupare, pătimiri şi mântuire.

Împăraţi iconoclaşti şi Sfinţi Părinţi iconoduli

Împăratul Leon al III-lea Isaurul (717-714), în 726 a luat măsuri de înlăturare a icoanelor din biserici şi din locuri publice. În urma reacţiei ferme a credincioşilor din capitala imperială, împăratul căuta să legifereze iconoclasmul prin Biserică. A convocat, astfel, în 730 o conferinţă teologică "silentium" ce legifera iconoclasmul, peste refuzul patriarhului ecumenic Gherman, care avea să fie depus.

Între apărătorii cultului sfintelor icoane, episcopul Romei, Gherman al II-lea, a trimis două scrisori împăratului Leon prin care îi atrăgea atenţia că nu are dreptul să se amestece în treburile Bisericii, amintindu-i că folosirea icoanelor este în conformitate cu învăţătura Bisericii, iar icoana transmite aceleaşi învăţături de credinţă ca Sfintele Evanghelii. La rândul său, patriarhul ecumenic Gherman al Constantinopolului a adresat episcopilor ortodocşi scrisori în care arăta cum cinstirea icoanelor este diferită de adorarea lui Dumnezeu şi se aduce datorită întrupării Mântuitorului Hristos. Poate cel mai fervent apărător al sfintelor icoane a fost Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, care a scris trei tratate împotriva iconoclaştilor.

Domnia lui Leon a însemnat, totuşi, o atitudine relativ moderată asupra celor ce cinsteau icoanele, bisericile păstrând frescele şi mozaicurile ce le împodobeau. A urmat însă la tron împăratul Constantin al V-lea "Copronimul" (741-775), mult mai aprig, cel ce a pregătit sinodul iconoclast de la Hieria (10 februarie - 8 august 754). Împăratul Leon al IV-lea Hazarul (775-780) permite întoarcerea ortodocşilor exilaţi, însă în anul 779 împărăteasa Irina, cinstitoare a icoanelor, este alungată. Cu moartea împăratului Leon al IV-lea (8 septembrie 780) se încheie prima fază a iconoclasmului bizantin.

Sinodul al VII-lea Ecumenic

Împărăteasa Irina preia conducerea imperiului, în calitate de regentă a fiului minor, Constantin al VI-lea (780-797), şi pregăteşte organizarea unui sinod ecumenic pentru a restabili învăţătura de credinţă ortodoxă. Prima încercare a fost la 7 august 786, când patriarhul Tarasie deschidea lucrările şedinţei din Biserica "Sfinţilor Apostoli" din Constantinopol, însă armata imperială iconoclastă a intervenit, întrerupând sinodul. Împărăteasa Irina a organizat o expediţie împotriva arabilor, pentru a elibera capitala de trupele iconoclaste, pregătind de data aceasta la Niceea primirea sinodalilor. La 24 septembrie 787 se deschidea, la Niceea, Sinodul al VII-lea Ecumenic, în prezenţa familiei imperiale. Definiţia dogmatică a acestui sinod restabilea ortodoxia, după rostirea Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan şi anatematizarea tuturor ereticilor din secolele precedente: "Noi păstrăm toate predaniile, scrise sau orale, printre care şi cea referitoare la sfintele icoane care stă în armonie cu vestirea Evangheliei, căci Logosul divin s-a întrupat în realitate, şi nu în aparenţă. Urmând calea împărătească, învăţăturilor inspirate de Dumnezeu ale Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniei Bisericii universale, în care sălăşluieşte Sfântul Duh, mărturisim, cu toată convingerea şi claritatea că, precum semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, tot aşa şi sfintele icoane demne de cinstire, să fie pictate sau lucrate în mozaic sau din alt material şi să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, ca fresce sau icoane portabile, în case sau la răspântii, fie că este icoana dumnezeiescului nostru Stăpân şi Mântuitor Iisus Hristos, fie că sunt icoanele neprihănitei Stăpânei noastre, Sfintei Maicii Sale, ale sfinţilor îngeri, ale tuturor sfinţilor şi drepţilor".

… în artă

Dionisie din Furna, în "Erminia picturii bizantine", arată reprezentarea canonică a Sinodului al VII-lea Ecumenic: "Casă şi deasupra Sfântul Duh, şi împăratul Constantin copil mic şi mama sa Irina, şezând în jeţuri; şi Constantin ţinând în mâini icoana lui Hristos, iar Irina icoana prea-sfintei Fecioare; şi despre amândouă părţile lor Tarasie al Constantinopolei şi locţiitorii papei, Petru şi alţi patru prezviteri; şi alţi şsfinţiţ părinţi şezând şi ţinând în mâini icoane. Şi în mijlocul lor un arhiereu scriind: Oricine nu se închină sfintelor icoane şi cinstitei Cruci să fie anatema!".

… şi în cântarea Bisericii

Sărbătoarea este dedicată Sfinţilor Părinţi, iar nu sinoadelor ca evenimente, pentru că în cultul ortodox sunt pomenite persoanele participante la istoria mântuirii. Părinţii sunt numiţi în cartea de slujbă ai "aşezămintelor apostoleşti osârduitori păzitori", "luminători prea străluciţi ai adevărului", "de cele cereşti gânditori", "stele mult-luminoase ale tăriei celei înţelegătoare", "florile Raiului, cele cu duhovnicească mireasmă", "lauda Niceei şi podoaba lumii". La slava Vecerniei, cântăm: "Pe trâmbiţele Duhului cele de taină, purtătorii de Dumnezeu Părinţi, astăzi să-i lăudăm; pe cei ce au cântat în mijlocul Bisericii, cântare întocmită de teologie, mărind o Treime neschimbată, o fiinţă şi Dumnezeire; pe surpătorii lui Arie, şi pe apărătorii drept-credincioşilor; pe cei ce se roagă totdeauna Domnului, să miluiască sufletele noastre". Cultul de venerare adresat Sfinţilor Părinţi este îndreptat spre mijlocirea acestora înaintea lui Dumnezeu, pe care Îl adorăm: "Prea proslăvit eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce luminători pe pământ pe părinţii noştri i-ai întemeiat şi printr-înşii la adevărata credinţă pe noi toţi ne-ai îndreptat, mult-Îndurate, slavă Ţie" (tropar).

Sursa: Ziarul Lumina

Steve Jobs - Omul care a acceptat viata ca o binecuvantare dumnezeiasca, smerindu-se la fiecare pas

2011-10-07T14:05:00.002+03:00

Un discurs extraordinar!

Click pentru discursul lui Steve Jobs - VIDEO

Aceasta este transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford.

Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.

Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?

Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.

Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.

Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.

Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.

Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.

A doua poveste este despre dragoste si pierderi.

Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.

Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale ([n.r.] Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.

N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.

In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.

Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac. Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.

A treia poveste este despre moarte.

Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.

Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.

Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.

Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.

Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.

Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.

Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.

Multumesc mult.

Rugaciunea unui copil...

2011-10-05T00:55:00.001+03:00

“Doamne, în seara asta, te rog ceva special… Transformă-mă într-un televizor, ca să-i pot lua locul. Mi-ar plăcea să trăiesc cum trăieşte televizorul în casa mea. Cu alte cuvinte, să am o cameră specială, unde să se reunească toată familia în jurul meu. Fă să fiu luat în serios. Să fiu în centrul atenţiei, aşa încât toţi să mă asculte fără să mă întrerupă sau să discute.

Mi-ar plăcea să mi se dea atenţia deosebită care este acordată televizorului atunci când ceva nu funcţionează… Şi să-i ţin de urât tatei când se întoarce acasă, chiar şi atunci când vine obosit de la muncă. Şi mama, în loc să mă ignore, să stea cu mine când e singură şi plictisită. Iar fraţii şi surorile mele să se certe ca să poată sta cu mine… Şi să distrez toată familia, chiar dacă uneori nu spun nimic. Mi-ar plăcea să simt că lasă totul deoparte ca să stea câteva minute alături de mine. Doamne, nu-ţi cer prea mult. Doar să trăiesc cum trăieşte orice televizor.”

Sursa: Primit pe mail

RUGĂCIUNEA STAREŢILOR DE LA OPTINA

2011-10-04T20:45:00.003+03:00

Doamne dă-mi sa întâmpin cu linişte sufletească tot ce-mi va aduce ziua de azi.

Doamne, dă-mi întru totul să mă supun voii Tale Sfinte.

În tot ceasul acestei zile povăţuieşte-mă şi ajută-mă în toate. Toate câte le voi auzi şi mi se vor întâmpla în această zi, învaţă-mă să le primesc cu sufletul liniştit şi cu credinţă tare, că pentru toate este Sfântă voia Ta.

În toate cuvintele şi faptele mele călăuzeşte-mi gândurile şi simţămintele. În toate întâmplările neprevăzute, fă să nu uit că totul este trimis de către Tine.

Doamne, învaţă-mă să mă port cu dreptate şi înţelepciune cu toţi fraţii mei, să nu tulbur şi să nu supăr pe nimeni.

Doamne, dă-mi putere să duc povara zilei şi toate câte mi se vor întâmpla în această zi cu pace în suflet.

Doamne, călăuzeşte-mi voia mea şi învaţă-mă să mă rog, să cred, să nădăjduiesc, să rabd, să iert şi să iubesc. Amin.

O rugăciune minunată a Cuviosului Sofronie Saharov

2011-10-04T20:43:00.001+03:00

,,Tu, Doamne, Cel veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea. Eu n-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie decât numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii mei spre Tine. Dar Tu ai spus ucenicilor Tăi: ,,Tot ce veţi cere în rugăciune cu credinţă, veţi primi" şi: ,,orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă". De aceea, îndrăznesc să Te chem pe Tine: Curățește-mă de orice întinăciune a trupului și a duhului; învaţă-mă să mă rog cum se cuvine; binecuvintează această zi, pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice; cu puterea binecuvântării Tale fă-mă în stare să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune, dându-mi de-a pururea seama de prezenţa Ta. Doamne Dumnezeule, în necuprinsa Ta bunătate, arată-mi calea voii Tale şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără păcat. Tu, Doamne, Tu ştii cele de care am nevoie. Tu cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu, dar nici durerea şi întristarea mea nu-ţi sunt ascunse Ţie. De aceea, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg; iar atunci când voinţa mea ticăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine. Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul sau fapta care strică sufletul; de orice fel de pornire, care nu-Ți este bineplăcută Ție şi-l rănește pe aproapele meu.
Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc. Iar dacă e voia Ta să nu răspund, fă-mă să tac în duh de pace, în care să nu întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei. Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, astfel ca poruncile Tale să fie singură lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine! Păzeşte-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine. În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea. Miluieşte-mă! Nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degrabă sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi din tot cugetul meu şi cu toată tăria mea: din toată fiinţa mea. Doamne, prin Duhul Tău Cel Sfânt, învaţă-mă dreapta judecată şi conştiinţă. Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt. Ţine-mă în viaţă în această lume, ca să-Ți pot aduce căinţă cu vrednicie. Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici când mintea mea e încă oarbă. Iar când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte, ca să-mi pot pregăti sufletul să vină înaintea Ta. Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
Curăţeşte-mă de toate gândurile tăinuite, de toată răutatea ascunsă întru mine; şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila Ta şi nemărginita Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea! AMIN.”

Transformaţi-vă relaţia de prietenie în căsătorie

2011-09-30T23:34:00.002+03:00

Numeroşi tineri care se îndrăgostesc aleg să întârzie căsătoria, aşteptând ca, odată cu înaintarea în vârstă, să apară momentul potrivit. La această hotărâre cântăresc greu de multe ori părerile părinţilor şi ale prietenilor, care tind să le transmită ideea că mai bine mai aşteaptă, înainte de a face marele pas.

De multe ori, chiar persoanele mature din jurul lor le spun: "mai bine nu vă grăbiţi, aveţi toată viaţa înainte; bucuraţi-vă acum, că după aceea apar greutăţile". Deşi de multe ori sunt mesaje bine intenţionate, au totuşi efectul de a descuraja. Tinerii ajung să cântărească mai mult, fără a pune de multe ori în balanţă aspectele cele mai importante, precum sentimentele unul faţă de celălalt şi voia lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu trecerea anilor este importantă în întemeierea unei familii, ci gradul de maturitate al celor doi. Din acest punct de vedere, unii, chiar foarte tineri, ar putea fi pregătiţi pentru căsătorie, iar amânarea acestui pas ar însemna doar pierderea unei părţi din viaţa de familie pe care Dumnezeu le-a pregătit-o. Sfântul Ioan Gură de Aur spune foarte tranşant, adresându-se părinţilor care gândesc astfel: "Va spune cineva: "Dar e tânăr!". Sigur, ştiu şi eu asta. Dar, dacă Isaac s-a căsătorit când avea 40 de ani şi era fecior şi-şi trăise viaţa în curăţie deplină, cu atât mai mult ar trebui să gândească la fel şi tinerii noştri care au primit un har mai mare de la Duhul. Dar, ce pot să fac? Voi nu suportaţi să se îngrijească cineva de cuminţenia lor şi, deşi îi vedeţi cum se necinstesc ei înşişi, vă faceţi că nu vedeţi şi nu vă pasă. Îi lăsaţi să se spurce şi să se umple de toată mizeria şi scârba, neştiind că cel mai mare câştig în căsătorie este pentru tineri acela de a-şi păstra trupul curat. Dacă nu se întâmplă aşa, atunci căsătoria nu slujeşte la nimic."

O căsătorie reuşită se realizează numai prin relaţia cu Dumnezeu

Iată câteva etape prin care se poate transforma, în mod firesc, dragostea dintre doi tineri într-o relaţie de căsătorie:

În primul rând este important să realizaţi că dorinţa de a găsi persoana potrivită pentru a te căsători este o nevoie normală. Din ce în ce mai mult tinerii adoptă diferite măşti, pretinzând a fi persoane independente, preocupate de studii sau de cariera profesională, pentru care căsătoria nu reprezintă o prioritate. Deşi în sufletul lor îşi doresc întemeierea unei familii, ei aleg să îşi nege, în faţa celorlalţi şi uneori chiar în faţa lor înşişi, o nevoie firească. Este percepută din ce în ce mai mult drept un semn de slăbiciune recunoaşterea acestei nevoi fireşti, iar faptul de a nu fi găsit încă partenerul potrivit este interpretat drept un neajuns, un defect personal (nu eşti suficient de atrăgător/atrăgătoare, interesant/interesantă). Se pierde astfel cu uşurinţă din vedere lucrul cel mai important, căsătoria este o taină, iar o căsătorie reuşită se realizează numai prin relaţia celor doi soţi cu Dumnezeu.

Căsătoria este o poartă spre viaţa adultă

Este la fel de important ca tinerii să realizeze consecinţele, în special cele negative, ale întârzierii căsătoriei. Astfel, cu cât cineva se va decide mai târziu să se căsătorească, găsirea unui partener potrivit va fi mai dificilă. De asemenea, va fi din ce în ce mai mare presiunea de a se implica în relaţii de probă, care se pot înscrie într-un dureros ciclu încercare-eroare. La aceasta se mai adaugă riscul de a avea mai greu copii sau riscul de a se adapta mai greu la nevoile copilului şi la rolul de părinte, din cauza decalajului mare de vârstă.

Căsătoria este o poartă spre viaţa adultă, o oportunitate de a depăşi stadiul de egocentrism caracterizat prin axarea doar asupra propriilor nevoi. A rămâne mult timp în stadiul de celibatar poate oferi pe moment o stare de bine, dar poate face din ce în ce mai dificilă adaptarea ulterioară la nevoile partenerului. Acest confort temporar pe care îl oferă celibatul nu duce pe termen lung decât la menţinerea într-o adolescenţă prelungită şi reprezintă un refuz al maturizării.

Anumite diferenţe între cei doi sunt nu doar normale, ci şi benefice în cuplu

Este de asemenea important ca, dincolo de sentimentele puternice de iubire, partenerii dintr-un cuplu tânăr - viitorii soţi - să parcurgă un proces de cunoaştere reciprocă. Dacă partenerul este o persoană calmă, care îşi respectă cuvântul dat, evită bârfele, reuşeşte să se controleze în situaţii dificile, este răbdător, altruist etc., relaţia va avea o bază solidă. O idee iraţională, dar cu toate acestea larg răspândită, este aceea că, odată intrată în relaţie, persoana se va schimba. Este o iluzie care în mod firesc va duce la deziluzie, întrucât deşi anumite aspecte se armonizează în cuplu, trăsăturile profunde ale caracterului rămân de obicei neschimbate.

Cu toate acestea, anumite diferenţe de temperament, caracter, opinii, preferinţe sunt nu doar normale, ci şi benefice în cuplu. Este bine să luptăm cu eventuala tendinţă de a încerca să îl schimbăm pe celălalt şi să ne bucurăm de aceste diferenţe ca de nişte daruri, să le apreciem, să înţelegem că fac parte din individualitatea partenerului. Dincolo de recunoaşterea acestor diferenţe, o mare importanţă o are cultivarea aspectelor, intereselor şi preocupărilor comune.

Sursa: Ziarul Lumina - Dana Alecu, psiholog

Tinerii si filtrele vietii intr-o prietenie

2011-09-30T23:26:00.002+03:00

De multe ori, înainte de căsătorie, tinerii şi tinerele trec prin perioade de îndoieli. Prin întrebări de genul "oare este cineva potrivit pentru mine?","oare el sau ea este potrivit/ă pentru mine?", "oare pot avea o familie fericită împreună cu el/ea?", tinerii încearcă să îşi asigure o viaţă cât mai armonioasă, să se ferească de alegeri greşite sau de singurătate. Uneori ar vrea să fie o reţetă pe care să o urmeze, pentru a ajunge la finalitatea dorită, o viaţă de familie împlinită.

De multe ori, mitul "sufletului pereche", atât de promovat, în special în filme, creează aşteptări nerealiste de la partener, de la relaţie. Dacă alegem să credem într-un astfel de mit, ajungem să ne aşteptăm ca viitorul soţ/ soţie să aibă aceleaşi gusturi ca noi, mai degrabă decât să ne accepte cu preferinţele noastre; să ne ghicească gândurile, mai degrabă decât să ne asculte atunci când dorim să i le împărtăşim; să fie mereu vesel şi în formă, mai degrabă decât să fie deschis şi să ne vorbească despre ceea ce îl preocupă. Acest prototip mediatizat de relaţii nu spune nimic despre nevoia şi posibilitatea celor doi de a creşte împreună, de a se adapta unul la nevoile celuilalt, despre a face loc, pe lângă sentimentul de iubire, relaţiei de prietenie…, atât de importante într-o căsătorie.

În general, când iau hotărârea de a se căsători, când decid că persoana de lângă ei este "alesul/aleasa", oamenii trec prin trei modalităţi diferite de a discerne, şi anume: filtrul raţional, filtrul emoţional şi filtrul înţelegerii, prin rugăciune, a voii lui Dumnezeu, al nădejdii în ajutorul pe care El îl va da, mai ales în astfel de momente importante. Ne vom referi în prima parte la cele două filtre de natură psihologică la care recurg oamenii atunci când aleg asupra partenerului de viaţă.

Nu contează sentimentele?

Persoanele care recurg la filtrul raţional pun preţ mai mare pe gândire decât pe ceea ce simt. Aceste persoane obişnuiesc să se gândească, în mod raţional, la calităţile pe care ar dori să le aibă viitorul partener, realizând în mintea lor o adevărată listă. Este posibil ca aceste persoane, în timp ce cunosc diverse persoane - potenţiali parteneri/partenere - să nu facă altceva decât să compare mental modelul din mintea lor cu persoana din faţa lor. Uneori, aceşti oameni nu au încredere în sentimentele lor, nu îşi permit să simtă, crezând că doar în acest mod vor lua o hotărâre bună pentru ei. Există la astfel de persoane convingeri înrădăcinate, conform cărora sentimentele îi încurcă în luarea unei decizii, că sentimentele trec, motiv pentru care nu este important să ţină cont de ele.

Nu este o reţetă…, este posibil pentru unii acest filtru să le fie de folos. Există însă şi câteva dezavantaje pe care dorim să le amintim. Este posibil să se piardă tocmai partea umană - afecţiune, spontaneitate - a relaţiei, a interacţiunii şi să ajungă să îl trateze pe celălalt cu o atitudine interesată şi calculată. De asemenea, faptul de a lua în mod controlat o decizie nu înseamnă că îţi dă posibilitatea de a controla toate aspectele vieţii. Poţi avea doar iluzia controlului şi poţi fi luat şi mai mult prin suprindere de situaţiile neprevăzute. Gândind în mod raţional la toate calităţile pe care ar trebui să le aibă, poţi deveni un partener perfecţionist, căutând cu minuţiozitate dacă persoana îndeplineşte toate criteriile. Pe scurt, dacă sunteţi o astfel de persoană, care analizează şi interpretează fiecare detaliu al vieţii, ar fi bine dacă, măcar din când în când, aţi reuşi să vă opriţi şirul gândurilor, să vă relaxaţi şi să simţiţi.

Dumnezeu îmi arată dacă celălalt e persoana potrivită pentru mine

Celălalt filtru, aplicat în alegerea partenerului, este cel al sentimentelor, în care există tendinţa de a-l privi pe celălalt doar în funcţie de ceea ce simţim faţă de el. Uităm însă uneori că sentimentele pot reflecta de multe ori starea noastră interioară şi mai puţin calitatea relaţiei cu celălalt, gradul de compatibilitate. Auzim uneori afirmaţii de genul "din clipa în care am văzut-o/l-am văzut am ştiut, am simţit pace". Aceste persoane au mare încredere în senzaţiile şi sentimentele lor, pe care se bazează în totalitate atunci când iau o hotărâre. Poate fi un alt stil, potrivit pentru unii, dar care presupune şi o serie de riscuri. Dacă ceea ce ai simţit nu a fost iubire, ci doar atracţie? Dacă atracţia dispare sau se transformă şi după nuntă nu mai simţi la fel?
Dacă cele două stiluri la care ne-am referit până acum sunt potrivite pentru fiecare, în funcţie de stilul personal, dar presupun şi riscuri şi trebuie privite cu anumită rezervă, acest ultim filtru este pentru fiecare. Astfel, chiar dacă nu eşti neapărat o persoană foarte credincioasă, poţi îndrepta un gând, o rugăciune către Dumnezeu, pentru a te ajuta să vezi dacă persoana la care te gândeşti este într-adevăr potrivită pentru tine. Chiar dacă răspunsul nu va apărea uneori chiar la momentul cerut, pe măsură ce vei dobândi pacea în suflet, va apărea şi certitudinea care te va ajuta apoi să treci şi prin momente mai tensionate ce vor apărea.

Sursa: Ziarul Lumina - Dana Alecu, psiholog

Parintele Adrian Fageteanu s-a mutat la Domnul

2011-09-29T09:05:00.002+03:00

Din seara zilei de marţi, 27 septembrie, am mai câştigat un rugător în ceruri, lângă Scaunul Preasfintei Treimi. Părintele Adrian Făgeţeanu, vieţuitor la Schitul Locurele, Mănăstirea Lainici, a trecut la Domnul. Prohodirea cuviosului părinte va avea loc sâmbătă, 1 octombrie, la Mănăstirea Lainci.
Părintele Adrian Făgeţeanu s-a stins din viaţă marţi seara, la orele 19:30, în Bucureşti, pe patul spitalului unde fusese internat cu ceva timp în urmă.
După un accident cerebral pe care l-a traversat în luna noiembrie a anului trecut cu complicaţii neurologice severe, Părintelui Adrian i s-au agravat în ultimul timp şi problemele pulmonare, la fiecare 3-4 luni el necesitând un tratament cu un antibiotic nou.
Trupul neînsufleţit al părintelui a fost depus ieri, în decursul amiezii, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în paraclisul Mănăstirii Antim, unde credincioşii îi pot aduce un ultim omagiu. El va rămâne la Mănăstirea Antim până în această după-amiază, în jurul orei prânzului, când va fi transportat înapoi la Mănăstirea Lainici, unde va avea loc şi slujba de înmormântare, după cum informează stareţul mănăstirii Antim, protos. Vicenţiu Oboroceanu.
Despre valoarea personalităţii sale, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, stareţul Mănăstirii Lainici, a afirmat: "Este foarte interesant că mutarea la ceruri a părintelui s-a produs chiar în ziua de prăznuire a Sfântului Antim Ivireanul. Nu este întâmplător acest lucru, pentru că părintele a fost vieţuitor la Mănăstirea Sfântul Antim din Bucureşti, făcând parte din Mişcarea "Rugul Aprins", alături de stareţul nostru, preacuviosul părinte Calinic Cărăvan. Mai mult decât atât, părintele Adrian va fi prohodit la Mănăstirea Lainici, chiar în ziua prăznuirii Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Pentru noi, plecarea părintelui la ceruri este o mare pierdere şi în acelaşi timp un mare câştig. Este o pierdere pentru că a plecat dintre noi un mare stâlp al Ortodoxiei şi un câştig pentru că am dobândit un mare rugător în ceruri. Viaţa lui întreagă a fost o suferinţă, murind şi înviind de mai multe ori. De data aceasta a înviat în ceruri. Mormântul său va fi aşezat lângă cel al părintelui Cărăvan, stareţul său iubit".

Trăitor profund al adevărurilor de credinţă

S-a născut la data de 16 noiembrie 1912 în localitatea Deleni, foarte aproape de Cernăuţi, tatăl său fiind preot. Dragostea pentru învăţătură a dobândit-o din familie, paşii fiindu-i călăuziţi spre cele mai de seamă şcoli ale Basarabiei străbune: Liceul "Aron Pumnul" şi Facultatea de Drept din Cernăuţi (1931-1937) fiind doar începutul. După finalizarea stagiului de avocatură, a funcţionat o vreme ca avocat la Fălticeni şi Bacău. Trăitor profund al adevărurilor de credinţă şi ancorat temeinic în viaţa Bisericii, tânărul comisar a lăsat deoparte cele ale lumii şi s-a înrolat definitiv în armata lui Hristos, închinoviindu-se ca frate la Mănăstirea Putna, în 1943. În acelaşi an a început şi cursurile Facultăţii de Teologie din Suceava pe care le-a finalizat în 1947.
Cercetător neobosit, părintele Adrian a ajuns în Bucureşti pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii de Filosofie (1947). Făcea cunoştinţă cu o cu totul altă dimensiune duhovnicească, implicându-se în Mişcarea "Rugul Aprins" alături de părintele Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedra, monahul cărturar Benedict Ghiuşi sau profesorul Alexandru Mironescu. În consecinţă, a fost răsplătit cu şase ani de temniţă grea pe care i-a ispăşit la Aiud, între 1950-1956. După eliberare a bătut la porţile mai multor mănăstiri, însă nu a fost primit nicăieri. Bolnav de o tuberculoză avansată, părintele Adrian s-a îndreptat către Lavra Lainiciului unde a găsit ajutor şi alinare, sub mantia preacuviosului părinte Calinic Cărăvan. Aici părintele s-a ocupat de şcolirea fraţilor din mănăstire, mulţi dintre ei fiind neştiotori de carte. A doua oară a fost ridicat la 8 noiembrie 1958 şi condamnat la "două zeci de ani de muncă zilnică, zece ani de degradare civilă şi confiscarea totală a averii personale". A fost eliberat în anul 1964 reluându-şi activitatea misionară, trecând prin mai multe parohii, pe la Mănăstirea Viforâta şi mai apoi stabilindu-se la Mănăstirea Antim.
Din anul 2000, părintele Făgeţeanu s-a reîntors din nou la Sfânta Mănăstire Lainici, căutând de data aceasta liniştea isihiei pe Muntele Gropu, la Schitul Locurele.

Cuvinte de folos de la părintele Adrian

Înfrânarea şi puterea rugăciunii le sunt date tuturor oamenilor. Dacă vrem să ne înfrânăm trupul de la cele necurate şi dacă vrem să ne rugăm, nu există "nu pot".
Oamenii îl caută pe Dumnezeu numai la necaz, greutăţi şi suferinţe. Dumnezeu ne-a spus: "Nu vă puneţi nădejdea în oameni" şi noi ne aducem aminte de aceasta la nevoie. Îi sfătuiesc pe toţi creştinii să nu uite de rugăciune nici când le stă bine. Şi să nu pună pe alţii să se roage pentru ei. Să se roage pentru ei înşişi.
Cel mai greu vot este de îndeplinit ascultarea în mănăstire, iar în lume, tot ascultarea de Dumnezeu este cel mai greu de făcut. Ascultarea şi împlinirea cuvântului Lui. Să urmăm pilda Maicii Domnului, care a spus: "Fie mie după cuvântul tău!"
Dumnezeu îţi dă mai mult decât meriţi ca să te întoarcă apoi către El.
Dumnezeu are două braţe, iubirea şi mila, şi cu amândouă ne poate salva. Întâi avem nevoie de milă, căci noi, păcătoşii, nu putem pretinde iubire."

Sursa: Ziarul Lumina

POVESTEA PICĂTURII

2011-07-29T07:10:00.001+03:00

POVESTEA PICĂTURII

A fost odată ca niciodată un discipol care îl întrebă pe Batranul său:
- Care este lucrul ce mă separă de adevăr ?
Batranul îi spuse:
- Nu eşti singurul care este separat de adevăr, mai sunt şi alţii. Îţi voi spune douăsprezece povestioare care îţi vor părea simple dar care sunt pline de înţelesuri adânci. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul.

Prima poveste:
A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se întâmplă cu mulţi oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu şi spun că nu există Dumnezeu.

A doua poveste:
"Vreau să fiu liberă" spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; şi oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la suprafaţă.
"Vreau să fiu liberă" spuse din nou picătura de apă şi soarele, auzindu-i glasul, o aşeză într-un nor.
"Vreau să fiu liberă" spuse picătura încă o dată şi norul o eliberă, iar aceasta căzu din nou în Ocean.

A treia poveste:
O picătură deveni foarte intelectuală şi mândră de erudiţia ei. Deşi trăia mai departe în Ocean, ea nu mai aparţinea Oceanului; deşi era înconjurată de miliarde de alte picături se simţea singură şi neînţeleasă.

A patra poveste:
" Nici o picătură nu este cu adevărat valoroasă. Viaţa unei picături este inutilă." spuse picătura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:
"Fără nici o îndoială, există un lucru de care mi-am dat seama: eu sunt mai importantă decât oceanul!" spuse picătura din ocean.

A şasea poveste:
"Nu voi putea niciodata să ajung la Ocean" spuse picătura din Ocean.

A şaptea poveste:
"Oh, ce-mi pasă mie de Ocean?!" spuse picătura din Ocean.

A opta poveste:
Era odată o picătură care-şi regreta soarta. La urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu ştia nimic despre Ocean.

A noua poveste:
O picătură din Ocean chemă toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului.

A zecea poveste:
"Prin puterea cu care am fost investită" spuse picătura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investită, de astăzi sunteţi excluse din Ocean!"

A unsprezecea poveste:
"Tu te afli în mijlocul iubirii mele" îi spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru că era plină de iubire pentru altă picătură.

A doisprezecea poveste:
"Dacă aş putea cuprinde fiecare picătură cu dragostea mea atunci aş deveni Oceanul", gândi o picătură. Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătură care îi făcuse un mare rău şi, cu toate că era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Şi pentru că nu putu să-şi reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu să devină Oceanul...

După ce ascultă toate aceste povestiri cu tâlc, discipolul îl întrebă pe Batranul său:
- A existat vreodată o picătură care a devenit Oceanul ?

Şi Batranul îi spuse ultima sa poveste:

Era odată o picătură care căuta Pacea Oceanului, ce căuta Profunzimea Oceanului. Dorinţa îi era mare şi puterea de iertare îi era la fel de mare. Văzându-i aspiraţia, Oceanul îi spuse:
- Tu şi cu mine suntem una!
Şi Oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrăţişă picătura, şi tot ce aparţinea Oceanului deveni şi al picăturii. Ea se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafaţa Oceanului şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

Privindu-şi discipolul, Batranul îi spuse:
- Află astfel, o, ucenicule, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi că-i primeşte în măreţia sa pe cei ce o doresc cu adevărat.
- Dar ce se va întâmpla dacă o astfel de picătură devine murdară? întrebă discipolul.
Batranul râse din toata inima:
- O picătură nu poate deveni atât de murdară încât oceanul să nu o poată curăţa.

Sursa: Primita pe e-mail.

Avortul este crimă, nu un mijloc de contracepţie

2011-07-16T21:51:00.001+03:00

Avortul este, aşa cum ştim cu toţii, o întrerupere voită, la cerere, a unei sarcini nedorite, însă ceea ce nu conştientizăm sunt consecinţele morale şi medicale ale acestui fapt. Zilnic, în România, se efectuează pe bandă rulantă întreruperi de sarcină în spitalele de stat şi private, care pot lăsa cicatrice adânci în sufletul şi trupul unei femei. Una dintre gravele consecinţe, în afara faptului că este un păcat foarte mare, ale avortului este aceea că femeia respectivă este în pericolul de a nu mai avea niciodată copii. Putem spune că avortul, alături de migraţie şi mortalitate, reprezintă o cauză semnificativă a scăderii demografice a României.

Un raport al Eurostat arată că peste 20 de ani populaţia ţării va scădea cu 4 milioane de locuitori faţă de 1990 şi cu 2,2 milioane de locuitori faţă de 1 ianuarie 2011. Conform datelor Ministerului Sănătăţii, în România, între 1958 şi 2008, peste 21 de milioane de copii au pierit ca urmare a unui avort. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât realitatea, deoarece datele sunt subraportate. Această subraportare este cauzată de lipsa comunicării sau de comunicarea incompletă a datelor de către mediul sanitar privat, care, de multe ori, nu oferă o transparenţă a acestora sau nu ţine o astfel de evidenţă. În 2008, România se clasa pe locul trei în lume la avorturi, după Rusia şi Cuba, aşadar pe locul doi în Europa şi fruntaşă în Uniunea Europeană. Raportul dintre avorturi şi naşteri este şi el îngrijorător, fiind constatate 576 de întreruperi de sarcină la 1.000 de născuţi vii. Între 1967 şi 1989, perioada în care avortul era interzis prin lege, conform unor cercetări, se estimează că s-au produs peste 6 milioane de întreruperi de sarcină. La începutul anilor 1990, în spaţiul ţărilor din centrul şi estul Europei, România şi Rusia au reprezentat un caz singular la capitolul avort, fiind înregistrate cele mai dramatice situaţii din întreg spaţiul fost comunist. Deşi în ultimii ani s-a constatat o scădere a avortului, acesta rămâne o practică accesibilă şi foarte răspândită în ţara noastră, cu precădere pentru femeile din mediul rural, pentru care avortul rămâne cea mai "bună" metodă de contracepţie.

Avortul poate cauza infertilitate pe viaţă

În România, orice femeie poate să întrerupă o sarcină. Legislaţia este foarte permisivă în acest sens, avem parcă impresia că se vrea o compensaţie a anilor în care erau interzise avorturile în perioada comunistă. Tinerele şi adolescentele sub 18 ani nu au nevoie de consimţământul părinţilor pentru a efectua o întrerupere de sarcină într-o unitate spitalicească. Avortul se poate face destul de rapid. Femeia solicită întreruperea de sarcină, are loc consultaţia, este pus diagnosticul şi imediat se efectuează avortul, fie în spitalele de stat, fie în clinici private. Astfel, aceasta nu beneficiază de nici o perioadă de reflecţie, ci se recurge direct la procedura în sine. Acest lucru se întâmplă numai la noi, deoarece în ţările din vest, majoritatea femeilor beneficiază de o perioadă de gândire. Dacă o persoană se hotărăşte să avorteze, i se oferă un răgaz de o săptămână pentru a reflecta, timp în care este consiliată şi de un psiholog. Toate femeile care se supun unui avort nu ştiu că se supun şi unor complicaţii care pot apărea după intervenţia chirurgicală. Astfel, femeia poate suferi hemoragii şi perforaţii uterine, leziuni cervicale, infecţii, anomalii menstruale, efecte negative ale anesteziei, depresii, dar şi infertilitate pe viaţă şi chiar deces.

Puteţi să vă uitaţi, după avort, la ceea ce a fost scos afară?

Site-ul Pro Vita Bucureşti citează o revistă rusească unde se relatează că într-o localitate din Rusia, Ceaikovski, 40% dintre femeile care vor să recurgă la un avort se răzgândesc după ce stau de vorbă cu părintele Igor, de la Biserica "Sfânta Treime". Toate femeile care ajung la clinică pentru a renunţa la sarcină trebuie să asculte înainte o predică a părintelui Igor. De asemenea, acestora li se cere să completeze chestionare care includ întrebări de genul: "Dacă aveţi deja un copil şi aflaţi că el a înecat un pisoi, l-aţi pedepsi pentru această faptă?", "Sunteţi pregătită să vă întâlniţi după moarte cu sufletul copilului dumneavoastră?", "Dacă un criminal declară în cursul procesului că a omorât pe cineva din cauză că apartamentul lui era prea mic, va fi achitat de pedeapsă?", "Aţi putea să vă uitaţi, după avort, la ceea ce a fost scos afară din dumneavoastră?".

Dumnezeu are un plan cu fiecare copil

Pr. prof. dr. Mihail Milea, de la Biserica "Sfântul Sava" din Buzău şi fondatorul Fundaţiei pentru copii "Sfântul Sava", ne-a împărtăşit din experienţa pe care o are în a convinge femeile care vin la biserică să nu facă avort: "Orice preot are o mare răspundere faţă de orice formă de viaţă. Preotul este, prin excelenţă, slujitorul lui Hristos care se identifică cu viaţa, după cum ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Viaţa se identifică cu Mântuitorul Hristos. Acesta este argumentul forte al preotului în faţa oricărei persoane care vine să avorteze. A omorî un copil înseamnă a-L omorî încă o dată pe Iisus Hristos. Avortul este un păcat strigător la ceruri. M-am străduit să opresc multe femei de a face avort. Nu există raţiune logică pentru a întrerupe o viaţă. Am bucuria sufletească de a fi convins multe femei să se oprească de la crime oribile. De fiecare dată le spun: "Nu poţi fi fericită pe nefericirea altuia. Nu-ţi va merge bine în viaţă şi-n familie dacă omori un copil". Avortul nu rezolvă nici o problemă, ci doar complică lucrurile foarte mult aici, pe pământ, dar şi-n veşnicie. Prin avort dispare copilul, această fiinţă minunată care este în sine un univers în miniatură al lui Dumnezeu. Rămâne o mamă mutilată sufleteşte pe viaţă, dar şi riscul ca ceilalţi copii, care se nasc după acel avort, să aibă un handicap fizic sau mental. În urma avortului, se răceşte iubirea din familie, apar ura şi certurile, iar bolile, necazurile, lipsurile vin şi ele în lanţ, ca un blestem. Prin practicarea chiuretajului se încalcă normele etice ale profesiunii de medic, care are ca menire sacră ocrotirea vieţii, salvarea ei, şi nu omorârea fiinţei umane. Am găsit şi cadre medicale de la maternitatea din Buzău care au înţeles, în virtutea jurământului lui Hipocrat, că este mare păcat a omorî orice copil, chiar bolnav fiind. Dumnezeu dă şansă oricărui prunc. El are un plan cu fiecare copil. Din păcate, deocamdată, maternitatea din oraş nu are o capelă şi un preot la care femeile însărcinate sau proaspetele mame să vină să se roage şi să găsească o povaţă, însă, în viitorul apropiat, aceasta se va muta într-un sediu nou şi sperăm ca aici să se ridice şi o capelă".

Sursa: Ziarul Lumina - http://www.ziarullumina.ro

Este bărbatul vinovat pentru avort?

2011-07-13T13:01:00.002+03:00

Bărbatul care avortează

Bărbatul pare sa nu aiba nici o legatura cu crima avortului, asociata de cele mai multe ori numai cu femeia. Adesea, lucrurile sunt văzute in modul urmator: daca femeia este cea care rămâne însărcinată, tot ea trebuie sa fie si cea care avorteaza; daca femeia savarseste pacatul, tot ea trebuie sa fie şi cea care primeste canon. Dar, oare, femeia ramane insarcinata de una singura ?!

Taina Cununiei, în totalitate, este o slujba care-i uneste pe cei doi miri, pe barbat si pe femeie, "într-un trup", precum Dumnezeu a hotarat inca dintru inceput: "Si a zis Adam: Iata aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau. De aceea va lăsa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Facere 2, 23-24).

Atâta timp deci cat barbatul si femeia formeaza un singur trup, iar nasterea de prunci este, in egala măsura, lucrarea amandurora, pacatul trupesc al avortului nu poate fi socotit decat tot al amândurora, daca nu chiar mai mult al barbatului.

Bărbatul si femeia avorteaza, iar nu numai femeia

Precum copilul se zămisleste prin conlucrarea a doi parinti, barbat si femeie, tot asa, el se afla si in responsabilitatea si purtarea de grija a amandurora dintre ei, iar nu numai a unuia, adica a mamei. Pentru aceasta, avortul se arata a fi o crima săvârşită de ambii parinti, iar nu numai de unul dintre ei. Avortul este deci o crima săvârşită de mama şi de tata (calitati atat de nepotrivite pentru acest caz), iar nu numai de mama.

............................................... Continuare pe CrestinOrtodox.ro

Articol de Teodor Danalache, CrestinOrtodox.ro

Ştiinţa surprinde frumuseţea Universului

2011-07-03T07:09:00.002+03:00

Cercetarea interdisciplinară îşi are astăzi destule premise sau surse, atât de ordin ştiinţific şi cultural, cât şi de ordin spiritual. Vom aminti în continuare câteva dintre ele. În cartea sa "Christos pentru întreg Universul", Jean-Michel Maldamé arată că noţiunea de creaţie este fructul întâlnirii a două tradiţii: prima o constituie sursa abrahamică ce este exprimată în textele din Tora care afirmă unicitatea lui Dumnezeu, iar a doua sursă este cea greacă, legată în special de gândirea lui Platon şi Aristotel, care au stabilit într-un mod raţional existenţa unui Principiu unic a tot ce există.

Primii mari oameni de ştiinţă care au văzut în perfecţiunea şi armonia Universului creaţia lui Dumnezeu au fost Kepler, fondatorul astronomiei moderne, şi Newton, creatorul dinamicii clasice. Mărturie din acele vremuri stau cuvintele cu care Kepler încheie ultimul volum al "Armoniei Cosmice": "Ţie îţi exprim mulţumirea, Doamne Dumnezeule, Creatorul nostru, că m-ai învrednicit să văd frumuseţea în creaţia Ta… Priveşte, astfel am săvârşit opera la care m-am simţit chemat; am vestit oamenilor care vor citi aceste demonstraţii măreţia operei Tale". Pe de altă parte, Newton într-o scrisoare adresată reverendului Richard Bentley, din 10 decembrie 1662, arată că "traiectoriile pe care planetele le au acum au fost imprimate de un Agent Inteligent" (Elemente de cosmologie).

Universul - armonii şi coerenţă perfecte

La începutul secolului al XX-lea Poincaré dovedeşte că poziţiile traiectoriilor pe care evoluează planetele în jurul Soarelui depind de condiţiile iniţiale. Dacă aceste condiţii iniţiale ar fi fost altele, de exemplu dacă poziţia traiectoriei planetei Pământ faţă de Soare ar fi fost alta, viaţa nu ar mai fi fost posibilă. Nu există vreo dovadă care să indice dacă marele matematician Poincaré a fost uimit de această cerinţă imperioasă "condiţiile iniţiale" care au determinat poziţiile traiectoriilor planetelor din sistemul nostru solar şi, prin extensie, poziţiile traiectoriilor tuturor planetelor şi stelelor din Univers. Au fost aceste condiţii iniţiale fixate, şi dacă da, de cine, sau prin hazard au fost chiar condiţiile care au determinat evoluţia ulterioară şi prezentă a Universului în care trăim?

Existenţa armoniei ce domină întregul Univers, coerenţa perfectă între mişcările miliardelor de stele ne sugerează că, mai degrabă, evoluţia Universului a fost "gândită" din condiţiile iniţiale, înainte de crearea Universului. După calculele lui Roger Penrose (profesor de matematică la Universitatea din Oxford), pentru ca Universul să arate pecum cel în care trăim, condiţiile iniţiale trebuiau să fie alese cu o precizie de 1/10 la puterea 150. O precizie uluitoare ce scapă oricărei intuiţii, imaginaţii!

Astăzi există două mari teorii care, de o manieră indubitabilă, dovedesc că Universul are un început:

1. teoria expansiunii Universului pe baza căreia s-a elaborat modelul Big-Bang (marea explozie);

2. teoria creşterii entropiei Universului.

În acord cu aceste teorii, întemeiate pe existenţa unor realităţi fizice incontestabile, dacă în prezent Universul are volumul Vp şi entropia Sp, înseamnă că în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, oricum un trecut finit, Universul avea volumul Vt mai mic şi entropia St mai mică, iar la momentul t=0, adică momentul creării Universului, volumul era Vo = 0 şi entropia So = 0. Pe această cale s-au introdus timpul cosmologic şi timpul termodinamic. Timpul fizic, spaţiul fizic şi energia fizică s-au născut simultan. "Atât timp cât Universul are un început, putem presupune că a avut un Creator", afirma unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii, Stephen Hawking.

Frumuseţea Universului ne îndeamnă să credem că există un Creator

Un Univers creat necesită foarte multe condiţii iniţiale, foarte multe informaţii pentru ca să aibă o evoluţie perfect coerentă, aşa cum o are Universul nostru. Dacă ar exista o infinitate de universuri, atunci nu ar fi deloc remarcabil ca unul dintre acestea să fie chiar Universul nostru. Nu ar mai fi fost nevoie de condiţii iniţiale unice şi, implicit, de un Creator. Dar dacă există un singur Univers, care este chiar Universul nostru, atunci, cu siguranţă, frumuseţea şi perfecţiunea acestuia ne îndeamnă să credem că Universul este opera unui Creator.

La început a fost numai energie radiantă, dar ştim, în acord cu ecuaţia lui Einstein, că energia se transformă în masă. Astfel, în primele trei minute ale Universului s-au format particulele elementare: electronul, protonul şi neutronul. Este cu totul remarcabil că aceste particule stau la baza construcţiei întregului Univers, adică miliarde de galaxii, fiecare cu miliarde de stele, dar şi întreaga lume vie. Aceste particule au un comportament dual, corpuscular-ondulatoriu, şi tocmai această proprietate le-a conferit capacitatea de-a se combina ducând la formarea a milioane de compuşi. Pe de altă parte, dacă nu manifestau această proprietate, corpuscular-ondulatoriu, era imposibilă viaţa speciilor biologice pe planeta Pământ, de la cele mai simple la cele mai complexe, prin procesul de replicare a materialului genetic (ADN).

O altă mărime fizică, extrem de importantă pentru structura Universului, este dimensiunea spaţiului. Trăim într-un spaţiu tridimensional D = 3. Dacă spaţiul ar fi avut dimensiunea D = 4, atunci forţele de atracţie dintre planete ar fi fost cu mult mai slabe şi Universul nu ar fi arătat ca acesta în care trăim. Dacă, de exemplu, ar fi avut dimensiunea D = 2, forţele de atracţie ar fi fost foarte puternice şi tot Universul ar fi fost un monolit.

Să fie toate aceste date rezultatul întâmplării, hazardului sau, aşa cum am spus deja, toate au fost gândite din "condiţiile iniţiale" pentru ca Universul să arate aşa cum arată astăzi?

Astăzi se cunoaşte că un sistem cu autoorganizare cu numai trei variabile poate să facă tranziţia de la o stare ordonată, coerentă la o stare cu comportament haotic datorită unor fluctuaţii. Cum Universul în care trăim, deşi depinde de un număr imens de variabile, prezintă o coerenţă perfectă, înseamnă că acest comportament ordonat este determinat de condiţiile iniţiale. "Întreaga istorie a ştiinţei a constat în înţelegerea treptată a faptului că evenimentele nu se produc arbitrar, ci reflectă o anumită ordine fundamentală..." (Hawking).

Desigur, ştiinţa nu va găsi niciodată o ecuaţie care să dovedească prezenţa lui Dumnezeu în Univers. În schimb, marii oameni de ştiinţă au descoperit fenomene care pot fi descrise de ecuaţii matematice de structuri suple ce dezvăluie coerenţa perfectă între mărimile macroscopice şi cele microscopice.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

12 propuneri de canonizare in Sinodul Bisericii Basarabene

2011-06-06T07:37:00.002+03:00

Sinodul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova a constituit o comisie de canonizare a Sfinţilor moldoveni
La şedinţa Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova, care a avut loc astăzi, s-a decis constituirea Comisiei mitropolitane pentru canonizarea sfinților care s-au proslăvit în pământurile Moldovei, fiind ales preşedinte PS Episcop Petru de Ungheni şi Nisporeni. Totodată, comisia urmează să includă reprezentanţi din toate eparhiile.
Întru sprijinirea acestei decizii nobile pentru Biserica noastră, dorim să venim şi noi cu un ajutor semnificativ şi să prezentăm în continuare tuturor celor interesaţi o listă a Sfinţilor şi Mucenicilor Basarabeni (în ordine alfabetică) unii dintre ei chiar cinstiţi de ani buni în popor, care întru smerenia lor îşi aşteaptă rândul la canonizarea oficială.
Această listă a fost întocmită în urma unei perioade de aproape 5 ani de cercetări care a culminat cu tipărirea vol. I al dicţionarului istorico-biografic “Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de astă dată”, carte apărută în anul 2010 într-un tiraj redus de numai câteva sute de exemplare şi care a dispărut rapid de pe rafturile librăriilor.
Lista CANONIZARE SFINŢI BASARABENI:
Această modestă listă, este ca un vârf de aisberg în oceanul fără de margini a sfinţilor şi martirilor basarabeni. Deoarece lista cu Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia, care şi-au închinat întreaga lor viaţă slujirii lui Hristos şi neamului, este fără îndoială cu mult mai mare.
1. Alexandru Baltaga (1861-1941) – unul din preoţii martiri ai Basarabiei. Pentru autoritatea sa în randul clericilor şi munca depusă în slujba Bisericii, Gala Galaction îl considera pe părintele Alexandru Baltaga patriarh al preoţilor basarabeni. La 7 august 1941, fiind într-o vârstă înaintată, îndură moartea mucenicească. În octombrie 1995, Adunarea Eparhiala a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vietii sale pentru canonizare, cercetările însă au fost oprite din cauza monmetelor grele prin care trecea atunci Mitrop. Basarabiei şi nu au fost reluate nici până în ziua de azi.
2. Agafia Maranciuc (1819-1873) Cuvioasa Agafia, cum îi spun surorile de la Cuşelăuca, a trăit în mănăstire 42 de ani, timp în care nu s-a ridicat nicodată din pat din cauya bolii, n-a schimbat legea călugărească şia servit drept exemplu tuturor maicilor dinmănăstire. Ea a suferit şi boli şi amarul vieţii, şi alte greutăţi, pentru care a fost înzestrată de Dumnezeu cu darul înaintevederii.
Astăzi moaştele monahiei Agafia Maranciuc, trecută la cele veşnice în anul 1873, se află la mănăstirea Cuşelăuca, într-o raclă frumos împodobită. De câţiva ani buni maicile de la Cuşelăuca au înaintat mitropolitului Vladimir un demers prin care au cerut canonizarea Maicii Agafia, dar deocamdată nu au primit nici un răspuns. Aceasta nu-i împiedică însă pe creştini să se roage la Cuvioasa Agafia, iar mulţi dintre bolnavi să se vindece.
3. Anatolie Tihai, arhimandrit (+1893) Luminătorul Japoniei. Părintele Anatolie şi-a consacrat toată viaţa şi puterile scopurilor misiunii creştine în Japonia. Misiunea Ortodoxă în Japonia începută în anul 1861, de către viitorul arhiepiscop şi luminător a Japoniei – Nicolae Kasatkin (astăzi canonizat de Biserica ortodoxa rusă), nu poate fi închipuită fără de ajutorul şi sprijinul tovarăşului său de apostolat, compatriotul nostru, arhimandritul Anatolie Tihai.
4. Alexei Mateevici, Preot, poet. Unul din cei mai reprezentativi preoţi şi scriitori ai Basarabiei. (născut. 27 martie 1888, Căinari – decedat 24 august 1917, Chişinău în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic)
Din mărturiile timpului aflăm că părintele Alexei Mateevici, a fost un preot, care îmbina în sine mai multe calităţi creştine ca dragoste de aproapele, smerenia, blândeţea, facerea de bine. Nu obişnuia să bârfească pe nimeni şi nu suferea alţii să bârfească faţă de el. Era cinsitit, onest, binevoitor, cumpătat în acţiunile sale şi un mare patriot al pământurilor străbune.
5. Gheorghe Munteanu, (1909-1940) preot mucenic pentru credinţă.
Primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, şi-a câştigat cununa de mucenic la numai 31 de ani, când, după umilinţe îngrozitoare, i-a fost sfărâmat capul de treptele sfintei biserici din principalul oraş basarabean de pe Dunăre.
6. Gurie Grosu (1918-1938) Mitropolit al Basarabiei (1877-1943) erarh foarte evlavios şi râvnitor pentru sfintele slujbe, pentru dreapta credinţă şi pentru mărturisirea lui Hristos.
De aceea poporul îl iubea foarte mult. Apoi era foarte milostiv, iar în sărbători venea la catedrală pe un asin, precum şi Hristos, când a intrat în Ierusalim. Sfintele slujbe se făceau în catedrală cu mult fast şi întotdeauna dădea cuvânt de învăţătură cu multă înţelepciune. Pentru toate acestea, blândul mitropolit Gurie era iubit de tot poporul.
Însă, în toamna anului 1938, prin lucrarea diavolului, a fost depus din treaptă de regele Carol al II-lea. Iată cum s-a petrecut aceasta. În vara anului 1938, regele şi-a izgonit soţia şi trăia în desfrânare, smintind toată ţara. Venind în vizită oficială la Chişinău, a dorit să asiste într-o Duminică la Sfânta Liturghie din Catedrala mitropolitană. Apoi, intrând regele în biserică cu fiul său, s-a aşezat în jilţul regal, după tradiţie.
În momentul acela, înţeleptul mitropolit Gurie a ieşit din sfântul altar, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, şi i-a spus cu glas tare şi cu îndrăzneală regelui: „Măria ta, nu ţi se cuvine să şezi în strana regală! Unde îţi este regina?” În clipa aceea, regele a ieşit din strană, împreună cu fiul său, Mihai, iar mitropolitul a dat binecuvântare de Sfânta Liturghie.
La sfârşitul slujbei, regele cu suita sa a plecat în Capitală şi, după o săptămână, a depus din scaun, prin decret regal, pe blândul mitropolit Gurie, fiind silit să se retragă la Mănăstirea Cernica.
Aici şi-a petrecut ultimii cinci ani de viaţă, continuându-şi aceeaşi nevoinţă din tinereţe, ostenindu-se ziua şi noaptea cu rugăciunea, cu postul, cu tăcerea, cu smerenia şi cugetarea la cele cereşti.
Părăsit de oameni, dar iubit de Hristos, s-a împărtăşit cu Sf Sfintele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Domnului, la 14 noiembrie, 1943.
7. Ioan Zlotea (1862-1928) Faptele lui au fost mari şi nenumărate.
Părintele Ioan Zlotea este compatriotul nostru, care cu mila şi harul lui Dumnezeu a ajuns la înalte culmi duhovniceşti. Încă din timpul vieţii sale s-a învrednicit de multe daruri dumnezeieşti, printre care şi darul facerii de minuni. Dragostea lui fierbinte pentru Dumnezeu era împletită cu dragostea jertfelnică pentru semenii săi aflaţi în suferinţe şi nevoi.
S-a mutat din viaţă, ducându-se la Domnul Dumnezeu, Căruia i-a slujit toată viaţa în anul 1928 la 10 decembrie, iar a fost înmormântat la 13 decembrie în cimitirul din via Arhiepiscopiei din Chişinău.
În anul 1968, în timpul ateismului militant, cimitirul din via Arhiepiscopiei a fost lichidat, iar sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale părintelui Ioan a fost reînhumat în cimitirul din Dobrogea, suburbia Chişinăului.
De câţiva ani Asociaţia ortodoxă Fericita Matrona” adună mărturii în vedera canonizării acestui sfânt părinte.
8. Iosif Naniescu, Mitropolit 1820-1902. Acest mare mitropolit al Moldovei – Iosif al II-lea, Naniescu – numit „cel sfânt şi milostiv”, a fost cel mai strălucit ierarh al Bisericii Ortodoxe Române din a doua jumătate a secolului XIX, după Sfântul Calinic de la Cernica.
Cele mai alese virtuţi ale mitropolitului Iosif erau însă aceste două: sfinţenia vieţii sale şi milostenia. Cu aceste două mari virtuţi a întrecut pe toţi ierarhii vremii sale, a cucerit inimile cele mai împietrite, a câştigat respectul celor mari, a ridicat de jos pe mulţi deznădăjduiţi, a adunat în jurul său pe cei săraci şi nebăgaţi în seamă şi a tras spre Hristos pe mulţi creştini cu pilda vieţii sale. În popor este cinstit de multă vreme fiind numit „Mitropolitul Moldovei, Iosif cel Sfânt”.
9. Inochentie Levizor (1875-1917) Părintele Inochentie predica Adevărul Evangheliei lui Hristos tuturor care veanu la el.
S-a ridicat un călugăr cu numele Inochentie, ieromonah al mănăstirii din Balta, care a îndrăznit să strige că nu ţarul este capul Bisericii, ci Hristos. Acest ieromonah, bazându-se pe cuvintele Sfântului Apostol Pavel, afirma că Sfânta Evanghelie şi Liturghia trebuie să fie citite poporului în limba sa. (Zamfir C. Arbore)
Părintele Inochentie predica Adevărul Evangheliei lui Hristos tuturor care veanu la el. În predicile sale atingea diferite teme actuale pentru acele vremuri dar şi pentru vremurile nostre: despre reaua credinţă şi goana după cele lumeşti a povăţuitorilor Bisericii, despre nedreptatea socială care tulbura Basarabia şi întregul imperiu ţarist, despre viciile care bântuiau şi atunci în lume (păcatul fumatului, beţiei, înjurăturile de lucrurile sfinte etc.), despre diferite probleme care îi frământau pe ţărani etc. În vorba ieromonahului Inochentie mulţimile simţeau pulsul puternic al adevărului, al dreptăţii şi al echităţii sociale. Basarabenii îl iubeau şi pentru faptul că părintele Inochentie predica în limba lor maternă credinţa ortodoxă.
Din cauza vremurilor vitrege prin care a trecut Basarabia, nimeni nu a mai cercetat amănunţit personalitatea părintelui Inochentie de la Balta. Totul s-a redus doar la mărturiile scrise ale bolşevicului ateu de origine semită, Les Gomin expuse în romanul “Golgota” şi la extrasele din ziarele basarabene din perioada interbelică în care se menţionau adeseori o seamă de cerşători, care se numeau pe ei “inochentişti” şi care despre părintele Inochentie strigau în gura mare ca ar fi “Duhul Sfânt”.
10. Mihei Miziumschi (1899-1941) preot, mucenic. Un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica.
Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului.
La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa.
A fost scos din casa sa şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre sutele de preoţi martirizaţi de către fiara roşie bolşevică.
11. Sofian Boghiu, arhimandrit. 1912-2002. Un iconar de suflete.Părintele Sofian, originar din Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, a trecut prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viaţa, cu statornicia şi cu lucrarea sa. Din această lumină a împărţit tuturor celor însetaţi de credinţă şi dreptate.
Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.
I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii curate şi a căii îndumnezeirii omului.
12. Valeriu Gafencu (1921-1952). Sfântul închisorilor a împărtăşit dragostea de Hristos şi altora mai puţin apropiaţi de Dumnezeu. Este cinstit de câţiva ani în popor, ca Sfânt şi Mucenic, pe ambele maluri ale Prutului.
Valeriu Gafencu abia intrase la facultate în 1941 când a fost condamnat la 25 de ani pentru că făcea parte din Frăţiile de Cruce, însă singura lui vină a fost că îl iubea pe Hristos.
A părăsit lumea zece ani mai târziu, bolnav de tuberculoză, însă liniştit că a putut să-şi împărtăşească dragostea de Hristos şi altora mai puţin apropiaţi de Dumnezeu.
La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu a fost limanul la care toţi deţinuţii au găsit mângâiere şi ascultare şi de aceea, alături de mulţi alţii, părintele Gheorghe Calciu, sau părintele Arsenie Papacioc au considerat că ar trebui canonizat.
Pentru rugăciunile Sfinţilor şi Mucenicilor din pământurile Basarabiei, Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu Miluieşte-ne pe noi!
sursa textelor: http://mitropolia.md/main/show_article/5157

25 aprilie - Pomenirea Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Marului

2011-04-25T06:42:00.002+03:00

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)
Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului s-a nascut in anul 1692 in localitatea Poltava din Ucraina. Vine in Tara Romaneasca, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brancoveanu si a Mitropolitului Antim Ivireanu, cand viata bisericeasca si culturala a Tarii Romanesti era in apogeu. Impreuna cu ucenicul sau, ieroschimonahul Mihail, si cu alti calugari, intra in obstea Manastirii Dalhauti, in apropierea orasului Focsani, unde ramane 20 de ani. Aici este hirotonit preot si la scurt timp numit staret, chiar daca nu avea inca nici 30 de ani. Sfantul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de calugari sihastri, pe care ii deprinde cu ascultarea, smerenia, tacerea si cu rugaciunea mintii. Astfel, staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala de traire isihasta.
Dupa ce infiinteaza cateva manastiri in Buzau si Vrancea, se stabileste la Manastirea Poiana Marului.
De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Marului se leaga existenta isihasmului romanesc, adica practicarea rugaciunii mintii. Pe langa aleasa sa viata duhovniceasca-ascetica, staretul Vasile era si un bun cunoscator al scrierilor patristice si postpatristice, din care a facut anumite traduceri. Ca dascal al rugaciunii, marele staret a scris si cateva „Cuvinte“ despre paza mintii, despre rugaciune si crestere duhovniceasca, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrari teologice-ascetice, in limba slavona, care au ramas in manuscris.
A fost parintele duhovnicesc al viitorului staret Paisie de la Neamt, pe care l-a calugarit in anul 1750, la Athos.
Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice la 25 aprilie 1767. Datorita vietii sfinte, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 4-5 martie 2003, a hotarat ca el sa fie trecut in ceata Cuviosilor Parinti purtatori de Dumnezeu, cu data de praznuire 25 aprilie.
De mentionat!
A copiat o serie de manuscrise in limba slavona si a scris cateva lucrari originale in slavona bisericeasca:
– Cuvant inainte sau inainte calatorie la cartea Iui Grigorie Sinaitul inainte cuvantare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul,
– Cuvant inainte la cartea fericitului Nil de la Soesca,
– Adaugire sau cuvant pre urma la cartea Sfantului Nil de la Soesca.
– Inchipuire cum sa cade noua celor ce suntem patimri si calcam poruncile … sa ne indreptam prin pocainta si sa ne invatam Iucrarii cei cu mintea vietuind intru supunere.
– Intrebatoare raspunsuri adunate din Sf. Scriptura pentru departarea de bucatele cele oprite oprite fagaduintei calugaresti cei de buna voie (tiparita la Neamt in 1816) s.a.
– Opera sa a fost de indata tradusa in limba Romana si copiata in zeci de manuscrise.
– Se cunosc sapte manuscrise slave copiate la schitul Poiana Marului, din care patru cuprind unele din lucrarile mentionate;
– Manuscrisul cuprinzand versiunea slava a scrierii alegorice-religioase spaniole "Desiderie" a fost copiat tot de el.

HRISTOS A INVIAT!

2011-04-23T22:08:00.001+03:00

Intreaga crestinatate isi primeneste, in aceasta saptamana, a Patimilor, trupul si sufletul pentru a primi in curatenie Invierea Domnului. Dumnezeu ne-a daruit un Univers de ale carui minunatii sa ne bucuram deplin. Dumnezeu ne-a dat viata sa traim si pentru altii, Dumnezeu ne-a dat suflet si constiinta pentru a iubi, pentru a ne bucura, pentru a impartasi bucuria cu cei asemenea noua, pentru a sluji luminii si binelui.

Va dorim cu ocazia acestor sfinte sarbatori sa va regasiti sufletul dumnezeiesc, sa gasiti calea spre fericire si sa pasiti in Lumina Binelui.
Hristos a Inviat!

Deniile din Săptămâna Patimilor

2011-04-16T23:53:00.000+03:00

Deniile din Saptamana Patimilor sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase si inaltatoare slujbe crestine. Deniile au aparut odata cu crestinismul si se tin in Postul Mare al Pastilor, post care dureaza sase saptamani.

Deniile din Saptamana Mare atrag insa o multime de credinciosi; se savarsesc in biserici incepand cu seara Floriilor, deci din duminica a sasea a postului, pana vineri seara, cand se canta si Prohodul Domnului.

Deniile sunt slujbe care se tin dupa orele 18-19. Denia se deosebeste de priveghere, care inseamna tot slujba de seara, prin faptul ca se refera numai la utrenia savarsita seara. Cele doua denii din saptamana a cincea sunt utreniile zilelor de joi si sambata savarsite seara, in ajun. Slujba este o utrenie de post care inglobeaza in ea cele doua piese imnografice foarte importante si frumoase: Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea (praznuit la data de 4 iulie) si Acatistul Bunei Vestiri, atribuit patriarhului Serghie al Constantinopolului (sec. VII). Prima piesa imnografica, cunoscuta si sub numele de Canonul de pocainta este alcatuit din 250 de imnuri sau strofe in care autorul exprima in forma intraripata zdrobirea inimii celui pacatos, constituind un imn statornic spre pocainta. Cea de a doua compozitie imnografica, Acatistul Bunei Vestiri, este un imn de lauda inchinat Maicii Domnului, alcatuit din 24 de strofe. Aceasta piesa imnografica da expresie sub forma poetica, invataturii Bisericii despre Maica Domnului.

De luni pana vineri, in ziua cumplita a rastignirii, preotii rostesc rugaciuni rituale, canturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament (Psalmi, Profeti etc.), numite paremii. Cat despre Evanghelii, ele sunt randuite astfel ca in fiecare zi din Saptamana Patimilor sa se citeasca o anumita Evanghelie.

Cele mai importante denii sunt cele de joi si vineri seara, cunoscute si sub denumirile de denia mica si denia mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor si scoaterea Sfintei Cruci in mijlocul bisericii. Cea de vineri seara se deosebeste de celelalte denii prin Cantarea Prohodului, si inconjurarea bisericii cu Sfantul Epitaf (cusatura sau pictura de mare frumusete care reprezinta scena punerii in mormant).

Vinerea Mare este ziua de doliu a crestinatatii: atunci a fost rastignit Mantuitorul. De aceea, in aceasta zi, in orice biserica crestina din lume, nu se oficiaza slujba Liturghiei. Liturghia insasi inseamna jertfa si se considera ca nu se pot aduce doua jertfe in aceeasi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgica.

In schimb, vineri seara se oficiaza Denia Prohodului. Mai intai, tineri si batrani, in lant neintrerupt, trec pe sub masa plina de flori, masa ce simbolizeaza catafalcul Domnului. Pe ea este asternuta o fata de masa bogat pictata, cu punerea in Mormant a Mantuitorului (Epitaf), precum si Evanghelia impreuna cu Crucea. Apoi, preotii, strana si credinciosii canta Prohodul Domnului.

Deniile nu sunt doar slujbe de dimineata savarsite seara, pana tarziu in noapte, ci scopul lor principal este, ca prin rugaciune si cantare, prin citirea Sfintei Scripturi si meditatie, prin pocainta si post, sa alungam din suflet intunericul pacatelor si sa ne umplem de lumina cea tainica si nevazuta a prezentei iubitoare a lui Hristos in noi.

In Bucovina, Deniile sunt intampinate cu emotie si cu protocol. Pana la inceperea lor, in saptamana a cincea din Postul Pastilor, satele trebuie curatate si primenite, incepand cu casele si ograzile. Toata lumea foieste, aeriseste si scutura.

Copiii dupa ce varuiesc pomii din livezi si gradini, se imbraca in haine de sarbatoare si se duc la biserica. La fel mamele, bunicile si surorile lor, care in Saptamana cea Mare intra in biserica cu capul acoperit de-o naframa neagra.

Denii simplificate se oficiaza si la catolici, ba chiar si la protestanti. Deniile sunt slujbe pregatitoare, rolul lor fiind de a purifica. Ele primenesc sufletul prin curatare interioara, reculegere si concentrare in rugaciune, pentru a putea trai deplin si profund taina si bucuria Invierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Cuvântările Sfântului Efrem Sirul

2011-04-15T17:44:00.001+03:00

de pr. prof. dr. Vasile Oltean

Perioada în care la Şcheii Braşovului "s-au clădit şcoala şi biserica" în piatră, aceste două lăcaşuri de cult şi învăţătură au fost dotate cu cărţi de profundă înţelepciune creştină păstrate încă şi azi în arhiva istorică a bisericii, dar necercetate şi necunoscute.

Astăzi aşezăm în cunoaştere un alt monument de spiritualitate din aceeaşi perioadă, fiind vorba de "Cuvântările Sfântului Efrem Sirul", un impresionant manuscris slavon inedit (357 file, format 28,5 x 20,5 cm), scris după toate probabilităţile în Şcheii Braşovului în redacţie sârbă (redacţia majorităţii cărţilor de aici, chiar şi a celor coresiene), pe hârtie gălbuie cu filigran "foarfecă" (corespunzător catalogului lui Briquet nr. 3689 pentru anul 1449), legat în lemn şi piele cu motive florale stilizate, în scriere semiuncială, titluri şi iniţiale cu roşu, având şi un frumos frontispiciu împletit în roşu şi verde după modelul vechilor manuscrise româneşti. Copistul îşi subintitulează cartea "parabolă, mângâiere, rugăciune, învăţătură folositoare pentru suflet", lăsându-ne să înţelegem că prin conţinutul ei cartea se încadrează în şirul cărţilor de înţelepciune creştină, care exercitau o influenţă puternică asupra vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi alimenta pe creştinul ortodox în această perioadă.

Ascetul prin excelenţă

Se ştie că cel mai mare părinte bisericesc de limbă siriacă al sec. IV, unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai perioadei II patristice, supranumit ,,chitara Sfântului Duh", Sfântul Efrem Sirul s-a născut la Nisibe (un oraş de pe malul râului Daisan din nordul Mesopotamiei, la frontiera dintre Siria şi Turcia), pe la anul 306, într-o familie de buni creştini. La 20 de ani a fost hirotonit diacon, rămânând, din modestie, toată viaţa sa în acest grad al preoţiei. Participă la Sinodul de la Niceea şi în scrierile sale combate toate ereziile timpului (arieni, marcieni, eunomieni, anomieni, manihei, gnostici ş.a.).

Iconografic este reprezentat cu un sul de papirus în mână, având inscripţia "Râsul şi îndrăzneala despart pe om de Dumnezeu", şi aceasta pentru că ducea o viaţă ascetică deplină. Trece la cele veşnice în 9 iunie 373, în Edesa, fiind înhumat în Mănăstirea Sfântul Serghie de pe Muntele Edesei şi prăznuit în ziua de 28 ianuarie, cu două zile înainte de Marii Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan. Lumina minunatului său chip duhovnicesc se oglindeşte deplin în rugăciunea prezentă în toate cărţile de rugăciuni ale dimineţii cu deosebită întrebuinţare în Marele şi Sfântul Post al Paştilor, care aşază în balanţa înţelegerii creştine duhurile rele, pe care trebuie să le alungăm, şi pe cele bune, pe care trebuie să le aşezăm în conştiinţa trăirilor noastre spirituale: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijei de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!"

Exemplar unic în ţară

Cartea sa, exemplar complet, unic în ţară, ne oferă cea mai complexă imagine a tuturor modelelor de comportament creştin, vorbindu-ne în capitole distincte "Despre patima Domnului" (cap. 1); "Despre neînfricare" (cap. 2); "Despre iubire" (cap. 3); "Despre cei care nu au iubire" (cap. 4); "Despre răbdarea îndelungată" (cap. 5); "Despre cei care nu au răbdare îndelungată" (cap. 6-8); "Despre tăcere, când nu eşti supărat" (cap. 9); "Despre spiritul iute, zis focos" (cap. 10); "Despre blândeţe" (cap. 11); "Despre lăcomie" (cap. 12-13); "Despre minciuni" (cap. 14); "Despre ascultare" (cap. 15); "Despre nesupunere şi despre cârtire" (cap. 16); "Despre invidie şi gelozie" (cap. 17-18); "Cum să nu fii clevetitor" (cap. 19); "Despre clevetire" (cap. 20); "Despre abstinenţă" (cap. 21); "Despre neabstinenţă" (cap. 22); "Învăţătura despre pocăinţa sufletului" (cuvântul 86); "Despre pocăinţă" (cuvântul 87); "Despre judecată şi despre iubire şi despre pocăinţă" (cuvântul 88); "Despre cum se întoarce înapoi cel care a trecut la păgâni" (cuvânt 89); "Despre primirea numită împărtăşanie" (cuvântul 200); "Învăţătură fratelui căzut (în păcat) şi despre pocăinţă (cuvântul 201); "Învăţătură despre cel care s-a jurat să se căsătorească mai bine să se însoare, decât să se umple de patimă" (cuvântul 202); "Învăţătură despre iubire" (cuvântul 203); "Învăţătură despre înţelepciune şi despre pocăinţă" (cuvântul 204); "Învăţătură despre prostul obicei de a gândi" (cuvântul 205); "Învăţătură despre folosul vieţii monahale (cuvântul 206); "Învăţătură cum trebuie să te blestemi" (cuvântul 207); "Învăţătură către Evloghie" (cuvântul 208-209); "Despre pocăinţă" (cuvântul 100); "Despre pocăinţă" (cuvântul 101); "Către cei care greşesc şi se căiesc" (cuvântul 102); "Despre patimi" (cuvântul 103); "Despre răbdare şi despre sfârşit şi despre cea de a doua venire a lui Hristos şi învăţătura cărţilor sfinte" (cuvântul 104); "Despre preafrumosul Iosif" (cuvântul 105); "Preacuviosul părintele nostru Efrem, despre judecată (cuvântul 108); "Acelaşi sfânt Efrem, despre antichrist" (cuvântul 107); "Sfântul Efrem, despre judecată" (cuvântul 108); "Acelaşi despre pocăinţă şi despre iubire şi despre botez şi spovedire şi despre lauda crucii şi despre judecata de apoi" (cuvântul 109).

Impresionante mărturii dogmatice, care aveau să străbată timpurile, aşezându-l pe marele înţelept al veacului al IV-lea între cele mai mari personalităţi ale vieţii creştine, ale cărui învăţături au fost urmate cu demnitate de urmaşii săi. S-au statuat învăţăturile sale de natura: "Cine a găsit calea răbdării îndelungate şi a nepomenirii de rău, acela a găsit Calea Vieţii"; "Cine se învinuieşte pe sine însuşi, în tot timpul, acela se curăţă de păcate"; "Să nu te temi a merge pe calea cea bună, ci numai să începi şi te vei afla mergând"; "Moartea nu aşteaptă pe nimeni, în schimb are pretenţia ca toţi să o aşteptăm"; "Te istoveşti rugându-te şi muncind? Nu-ţi pară rău, căci la urmă te vei veseli". În biblioteca protopopului Mihai Din însemnările lăsate pe filele de forzaţ ale manuscrisului (în limbă slavonă) aflăm că "Această carte folositoare pentru suflet, numită Sfântul Efrem Sirul, este dată de mâna protopopului Vasile pentru sufletul surorei sale Stanca, fiica presbiterului Mihai de la Braşov, sfintei biserici şcheiene, ca să-i fie pomenire în veci. Dacă cineva se va lăcomi să o ia sau să o vândă, să fie blestemat de cei 318 părinţi (de la Niceea). În anul 7139 "1631", aprilie, ziua 21". Aşadar, cartea se găsea alături de multe alte cărţi de înţelepciune din veacul al XV-lea, pe care le vom prezenta în continuare, în aceeaşi casă a protopopului şcheian Mihai (1578-1604), cu studii în vestita Academie Teologică de la Ipek - Iugoslavia, care a clădit şcoala în piatră, l-a întâmpinat pe Mihai Viteazul la intrarea în Braşov, iar fiul său, care o donează bisericii, este protopopul Vasile cronicarul (1586-1659), autorul primei cronici cu subiect românesc din ţară.

Cum citim Psalmii de blestem?

2011-04-15T16:13:00.002+03:00

de Lect. dr. Alexandru Mihăilă

Cu siguranţă Psaltirea este cea mai citită carte a Vechiului Testament, atât în cultul public, cât şi în evlavia particulară. Cum ar trebui însă să înţelegem pasajele îndreptate împotriva duşmanilor, care oferă adevărate "recitaluri" de blesteme? Nu ne exercităm imaginaţia într-o zonă periculoasă, îndepărtându-ne de morala evanghelică?

Într-adevăr, Psaltirea rămâne cea mai folosită carte biblică, nelipsită de la nicio slujbă. După rânduiala bisericească, în Postul Mare, cele douăzeci de catisme în care este împărţită Psaltirea sunt citite de două ori într-o săptămână, iar în ciclul obişnuit o dată, începând cu Vecernia de sâmbătă seara. În Noul Testament, din cele 312 texte vechi-testamentare citate, cele mai multe, 67, sunt din Psaltire (cf. Gleason L. Archer/ Gregory Chirichigno, Old Testament Quotations in the New Testament, Moody Press, Chicago, 1983).

Totuşi, nu este Psaltirea o carte în totală contradicţie cu morala iubirii aproapelui şi chiar a duşmanilor exprimată de Mântuitorul Hristos?

Psalm de blestem

În Psalmul 108, orantul I se adresează lui Dumnezeu referindu-se la vrăjmaşul său, care i-a făcut rău: "Diavolul să stea de-a dreapta lui./ Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat./ Să fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul;/ Să ajungă copiii lui orfani şi femeia lui văduvă;/ Să fie strămutaţi copiii lui şi să cerşească; să fie scoşi din curţile caselor lor;/ Să smulgă cămătarul toată averea lui; să răpească străinii ostenelile lui;/ Să nu aibă sprijinitor şi nici orfanii lui miluitor;/ Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui;/ Să se pomenească fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului şi păcatul maicii lui să nu se şteargă;/ Să fie înaintea Domnului pururea şi să piară de pe pământ pomenirea lui" (vv. 5-14). Şi, ca o bomboană pe "coliva" respectivului, se adaugă v. 19: "Aceasta să fie răsplata celor ce mă clevetesc pe mine înaintea Domnului şi grăiesc rele împotriva sufletului meu".

Cum putem ca şi creştini să citim aşa ceva? Cum putem să aplicăm îndemnul din Efeseni 5:19: "Vorbiţi între voi în psalmi", dacă ne răsună încă în urechi texte ca cele din Psalmul 108?

Vrăjmaşul Iuda

Exegeza creştină l-a identificat pe vrăjmaşul din Psalmul 108 cu Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Mântuitorul preoţilor şi cărturarilor. Primul care a făcut această identificare este Sf. Apostol Petru, în predica sa de la alegerea lui Matia: "Bărbaţi fraţi, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus" (Faptele Apostolilor 1:16). Această împlinire a profeţiei lui David trebuie deci să fie un text din Psaltire, iar în v. 20 nu întârzie să ofere chiar două pasaje: "Căci este scris în Cartea Psalmilor: "Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea!" Şi "slujirea lui s-o ia altul"".

Primul citat este din Psalmul 68:29: "Facă-se curtea lor pustie şi în locaşurile lor să nu fie locuitori". Se poate observa cum Sf. Ev. Luca ajustează pasajul vetero-testamentar, schimbând pluralul în singular, pentru a-l putea aplica nu unor vrăjmaşi, ci unuia singur, identificat cu Iuda (cf. Joseph A. Fitzmyer, The Acts of the Apostles. A New Translation with Introduction and Commentary, Doubleday, New York, 1998, AB 31, p. 225). Al doilea citat este din Psalmul 108:7, "dregătoria lui să o ia altul". Cu privire însă la Psalmul 108, Biblia sinodală nu traduce consecvent: în Vechiul Testament redă ebraicul pequdda şi grecescul episcope prin "dregătorie", dar în Noul Testament îl redă prin "slujire". Biblia lui Carol din 1914 este mult mai consecventă, preferând să redea efectiv prin "episcopie" în ambele cazuri!

Pe aceeaşi linie exegetică se înscrie şi Origen: "ş…ţ să luăm întreg Psalmul 108, care se referă exact la trădarea lui Iuda şi care începe aşa: "Dumnezeule, lauda mea n-o ţinea sub tăcere, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra mea s-au deschis". Se prooroceşte aşadar că Iuda s-a depărtat din rândul apostolilor şi în locul lui a fost ales altul, căci acest lucru îl arată aceste cuvinte: "Şi dregătoria lui să o ia altul"" (Contra lui Celsus 2:11, în: Scrieri alese. Partea a patra, trad. T. Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, PSB 9, p. 109).

Fer. Augustin comentează Psalmul 108 spunând că este vorba de Iuda Iscarioteanul: "Trebuie să avem grijă să nu cerem de la El (Dumnezeu) ceea ce nu se cuvine să cerem. ş…ţ De aceea, dacă de la Dumnezeu Tatăl, Care este în ceruri, îţi doreşti moartea vrăjmaşilor tăi, ce folos vei avea? Oare nu ai auzit sau nu ai citit în Psalmul în care este prevestit sfârşitul condamnabil al trădătorului Iuda, cum spune despre el profeţia: "rugăciunea lui să se prefacă în păcat". Dacă, deci, te ridici şi te rogi pentru rău asupra vrăjmaşilor tăi, rugăciunea ta se preface în păcat" (Cuvântarea 6:2, Despre rugăciunea domnească din Evanghelia după Matei 6:9 etc., pentru catehumenii competentes, cf. NPNF 1:06, p. 275).

În comentariul său la Psalmi, Fericitul Augustin arată că Psalmul 108 vorbeşte despre trădătorul Iuda "conform scripturii din Faptele Apostolilor". Satan îi stă de-a dreapta, pentru că "cel care refuză să I se supună lui Hristos merită aceasta, anume să-l aibă pe diavol pus peste el, adică să fie supus diavolului". Augustin se întreabă cu ce ocazie Iuda s-a rugat, iar rugăciunea lui s-a prefăcut în păcat. "Cred că înainte să-L trădeze pe Domnul, în timp ce se gândea cum să o facă; pentru că nu se mai putea ruga prin Hristos". Cu privire la "să fie zilele lui puţine", Fericitul Augustin consideră că aceasta se referă la zilele de apostolat, pentru că "încă înainte de Patima Domnului, au fost curmate de păcatul lui şi de moarte". Evident că prin moartea lui Iuda, femeia şi copiii săi devin "lipsiţi de ajutor". La v. 13, cel despre pomenirea păcatelor părinţilor, Fericitul Augustin se întreabă: "Trebuie oare înţeles că până şi păcatele părinţilor săi vin asupra lui? Pentru că acestea nu vin asupra celui care s-a schimbat în Hristos şi a încetat să mai fie fiul celor nelegiuiţi, ne mai imitând comportamentul acelora". Se sugerează astfel că Iuda a imitat păcatul părinţilor săi de a-L urî pe Dumnezeu şi astfel păcatul strămoşesc nu i-a fost şters (Expuneri la cartea Psalmilor, 109 cf. NPNF 1:08, p. 538).

Aş spune că o asemenea interpretare este tipologică. Practic prin tipologie se creează o relaţie de asemănare între tip şi antitip, între evenimentul sau persoana vetero-testamentară şi omologul său nou-testamentar: de exemplu, pesah-ul ebraic preînchipuie Paştele creştin etc. Prin tipologie se păstrează istoricitatea elementului din Vechiul Testament, spre diferenţă de alegorie, care tinde să o eludeze complet.

Starea de răutate

Totuşi, tipologia nu lămureşte de multe ori suficient tocmai latura istorică a evenimentului din Vechiul Testament. Şi aceasta observăm foarte bine în cazul concret. Să citim oare de fiecare dată Psalmul 108 gândindu-ne la Iuda? Ce ne facem însă când vrăjmaşii apar la plural, ca în Psalmul 68. "Facă-se masa lor înaintea lor cursă, răsplătire şi sminteală; / Să se întunece ochii lor, ca să nu vadă şi spinarea lor pururea o gârboveşte; / Varsă peste ei urgia Ta şi mânia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei" (vv. 26-28). Cum le putem citi, noi, cei de astăzi? Gândindu-ne la cei au contribuit la răstignirea Mântuitorului, ca şi Iuda? La iudei? Ne putem gândi oare la cei necredincioşi? Sau chiar la diavoli, vrăjmaşii noştri prin excelenţă? Dar Sf. Isaac Sirul parcă se ruga pentru diavol…

În primul rând trebuie să recunoaştem că în sens istoric, psalmii din această categorie chiar sunt unii de blestem. În morala Vechiului Testament, rugăciunea împotriva duşmanilor nu era necuviincioasă. Am mai discutat acest aspect când am amintit într-un material trecut despre rugăciunea lui Neemia.

Dar cred că există o soluţie mai bună prin care şi noi putem citi pasaje de tipul Psalmului 108, dincolo de tipologie şi aplicându-le propriilor noastre experienţe. Soluţia o oferă Sf. Vasile cel Mare, care comentează Psalmul 7:9: "Sfârşească-se răutatea păcătoşilor". "Cel care roagă pe Dumnezeu aceste lucruri este pe faţă ucenic al poruncilor evanghelice. Se roagă pentru cei ce-i fac rău şi-I cere lui Dumnezeu să fie îngrădită răutatea păcătoşilor cu hotar şi să aibă sfârşit. Ca şi cum ar spune, rugându-se pentru cei bolnavi cu trupul: "Sfârşească-se boala celor bolnavi!" Cel care iubeşte pe duşmanii lui şi vrea să facă bine celor care îl urăsc se roagă pentru cei care îi fac rău; se roagă lui Dumnezeu să oprească şi să pună hotar revărsării mai departe a păcatului, pentru ca păcatul să nu se întindă mai mult şi să dea naştere cangrenei" (Omilii la Psalmi 2:6, în: Scrieri. Partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, PSB 17, pp. 200-201).

Potrivit Noului Testament, noi trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, de aceea singura variantă în care ne putem însuşi psalmii de blestem sunt prin aplicarea lor nu vrăjmaşilor păcătoşi, ci păcatului personificat.

Sursa: Ziarul Lumina

La multi ani femeii credincioase!

2011-03-08T08:33:00.001+02:00

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresează un mesaj de binecuvântare cu ocazia Zilei Internaţionale a Femeii, marţi, 8 martie 2011:

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Deşi Ziua Internaţională a Femeii nu este o sărbătoare creştină, ci o expresie a umanismului secularizat, totuşi, ea poate fi un prilej de a evidenţia preţuirea pe care o acordă Biserica femeii credincioase.

Anul acesta, sărbătorirea Zilei Internaţionale a Femeii (8 martie) poate fi conexată cu o temă de reflecţie majoră în Biserica Ortodoxă Română. Este vorba de importanţa "Sfintei Taine a Cununiei", ca sfinţire a legăturii de iubire dintre bărbat şi femeie sau încoronarea lor "cu cinste şi mărire", pentru a trăi o viaţă binecuvântată în vederea fericirii şi a mântuirii. Prin această Sfântă Taină a Cununiei, femeia fecioară devine soţie şi apoi mamă, dacă naşte copii. Unirea aceasta a fost binecuvântată de Dumnezeu mai întâi în Rai (Facere 2, 24), iar Hristos-Domnul a sfinţit Nunta la Cana Galileii, unde a participat împreună cu Mama Sa şi cu sfinţii Săi ucenici, săvârşind acolo prima Sa minune, adică prefăcând apa în vin, spre bucuria tuturor, graţie mijlocirii Maicii Domnului.

Prin aceasta, se vede că familia se află în centrul iubirii şi binecuvântării lui Hristos şi în grija Bisericii Sale. Luminat de Evanghelia lui Hristos, creştinismul a consacrat definitiv în istorie demnitatea supremă şi valoarea unică a persoanei umane, indiferent de gen, rasă ori poziţie socială. Faptul că "în Hristos nu mai este nici bărbat, nici femeie" (cf. Galateni 3, 28) înseamnă că şi unul, şi celălalt sunt în primul rând persoane, adică fiinţe raţionale, libere şi iubitoare, create după chipul lui Dumnezeu sau al Sfintei Treimi (cf. Facere 1, 27). Deci, bărbatul şi femeia ca persoane sunt fiinţe egale şi complementare, chemate la comuniune de iubire, dincolo de orice condiţionări fizice, biologice sau sociale. În această perspectivă, relaţia care se stabileşte între dimensiunea umană masculină şi cea feminină nu mai poate fi gândită ca un raport de forţe concurenţiale în plan biologic, intelectual şi social. Iar în plan spiritual, sfinţenia exprimă cel mai bine egalitatea dintre bărbat şi femeie, întrucât sfinţii bărbaţi şi sfintele femei din calendar se bucură de aceeaşi cinstire din partea Bisericii. Arhetipul iubirii dintre bărbat şi femeie este legătura de iubire dintre Dumnezeu şi umanitate, mai precis iubirea sfântă dintre Hristos şi Biserica Sa, numită nu doar Trup al lui Hristos (cf. 1 Corinteni 12, 27; Efeseni 4, 12), ci şi Mireasă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 19, 7; 21, 9).

Vocaţia sfântă a femeii este de a da viaţă şi de-a cultiva comuniunea de viaţă în familie şi societate

Prin iubirea milostivă şi binecuvântarea sfinţitoare a Preasfintei Treimi, femeia a devenit, în Maria din Nazaret, Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară, pentru ca în Fiul ei, Iisus Hristos, să fie veşnic unite Dumnezeirea şi umanitatea. Astfel, femeia credincioasă şi smerită a fost chemată să nască pe Fiul lui Dumnezeu ca Om pe pământ, pentru ca umanitatea să se poată înălţa la viaţa cerească. După modelul Maicii Domnului, vocaţia sfântă a femeii este de a da viaţă şi de-a cultiva comuniunea de viaţă în familie şi societate, întrucât numai comuniunea de iubire smerită poate fi viaţă adevărată. Astfel, însăşi participarea femeii la viaţa publică are, de cele mai multe ori, o considerabilă pondere benefică. Femeia aduce un plus de suflet, de căldură, de comuniune, prin prezenţa, cuvintele şi activitatea sa, participarea ei afectivă la promovarea vieţii în comuniune fiind un factor pozitiv, uneori chiar esenţial în demersul de soluţionare promptă a unor cazuri de suferinţă socială.

Astăzi trăim într-o lume înrobită de goana după profitul material imediat şi multiplu, încât omul pierde tot mai mult sensul vieţii sale şi capacitatea de a discerne între valorile perene şi succesele efemere, între nobleţea sufletului şi abilitatea pragmatică. Odată cu pierderea acestui discernământ, slăbeşte atât credinţa omului în dobândirea vieţii veşnice sau a mântuirii, cât şi iubirea adevărată în familie şi societate. Prin urmare, este vital să ieşim din carapacea individualismului nostru egoist şi să cultivăm iubirea smerită faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. În acest sens, să ne gândim astăzi, în stare de rugăciune şi solidaritate, în primul rând la mulţimea femeilor care suferă din cauza sărăciei, şomajului, bolilor, migraţiei, divorţului, singurătăţii, violenţei domestice şi multor umiliri. De asemenea, să ne gândim, cu preţuire şi recunoştinţă, la mulţimea femeilor credincioase şi harnice, înţelepte şi curajoase, care ajută familia, Biserica şi societatea să cultive darul sfânt al vieţii ca existenţă în comuniune de iubire faţă de Dumnezeu şi de semeni. Adresăm tuturor femeilor, dar mai ales celor care sunt soţii şi mame credincioase, cuvânt de preţuire şi binecuvântare pentru prezenţa şi lucrarea lor benefică în familie, Biserică şi societate.

Preasfânta Treime, pentru rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor, să lumineze şi să umple de bucurie toată lucrarea cea bună şi folositoare a femeilor din poporul român, întru mulţi şi fericiţi ani!

Sursa: Ziarul Lumina

Mami, de ce?

2011-03-01T08:46:00.007+02:00

Ma uit in oglinda, sunt eu. Ma uit mai bine si sunt eu la 6 ani. Ma rugam in fiecare seara sa mi-l aduca, ii promiteam ca voi manca tot, ca ma voi culca devreme, ca voi fi un copil mai bun daca mi-l aduce.
Si-ntr-o zi a venit! Am alergat plangand de fericire, l-am strans la piept si l-am pupat pe frunte. Din acel moment, desi abia invatasem sa ma ghidez dupa limbile ceasului, stiam cand trebuie sa manance. Il auzeam in mintea mea de copil si stiam ca acum il voi duce la baie sau la plimbare. Il puneam la culcare, la aceeasi ora in fiecare seara, nu inainte de a pupa manutele de cauciuc ale bebelusului, jucaria mea frumoasa, primita de la parinti. Dupa un timp, unul dintre prietenii mei care se juca de-a doctorul l-a stricat, dar mama a gasit solutia imediat: “o sa-i schimbam bateriile si o sa mearga din nou! Trebuie sa mearga!”
Acum sunt in acelasi pat, imi curg, la fel ca atunci, siroaie de lacrimi insa acum sunt amare, disperate. Nu mai vreau sa vina, nu mai vreau sa primesc papusa cu cap rotund, imi doresc sa fi ramas acolo, pana in momentul in care ma hotarasc eu sa merg si sa o cumpar. E prea intuneric, e numai frig, e ceata, e mult prea tarziu… “Papusa” a ajuns. Nu a comandat-o nimeni de data asta, nici eu, nici parintii mei, e doar un frumos cadou, o surpriza din partea “firmei de jucarii”…e copilul meu. Are aceeasi pozitie ca si a mea acum, cu mainile impreunate la gura si cu genunchii indoiti, lipiti de coate….sta la fel ca mine…in mine, dar nu plange, el asteapta doar….asteapta sa vina momentul potrivit cand (...)pentru a vedea continutul dati click aici!

Materialul este directionat catre pagina autorului:

http://www.narcisvirgiliu.ro/blog/mami-de-ce/

Scurt istoric al Tarii Sfinte pana la 1918

2011-01-30T00:57:00.002+02:00

Pe la inceputul secolului al XX-lea î.Hr. au avut loc migrari din Mesopotamia spre fâsia litorala a Marii Mediterane (Tara Canaanului), locuita de triburi de Canaanieni, in cautare de pasuni pentru turme.

Relatarile biblice asupra sederii triburilor evreiesti in Egipt, a exodului evreiesc din Egipt sub conducerea lui Moise si peregrinarilor timp de 40 ani prin pustiul Sinai spre Tara Canaanului nu sunt confirmate de istorie. Sigure sunt insa relatarile biblice despre procesul de ocupare a Tarii Canaanului de catre evrei intre secolele 14-11 î.Hr. Coasta mediterana a Canaanului fusese luata in stapânire, putin inainte, de filistinieni. Intre filistinieni si evrei s-au desfasurat dese lupte pentru impartirea teritoriului canaanian. Stabilirea si consolidarea evreilor in Tara Canaanului a dus la organizarea primului stat evreu independent sub regele Saul (1030-1004 î.Hr.), rege care a înfrânt pe filistinieni.

In timpul domniei regelui David (1004-965 î.Hr.), apoi a fiului sau Solomon (965-926 î.Hr.), regatul s-a extins inafara actualului teritoriu al Israelului. Perioada de inflorire a regatului a fost de scurta durata. Imediat dupa decesul lui Solomon (926 î.Hr.) regatul s-a divizat in doua: regatul de nord Israel (compusa din Galileea si Samaria) si regatul de sud Iudea (compusa din Iudea propriu-zisa si din Idumea). Regatul de nord (Israel) s-a mentinut 204 ani, sub diferiti regi, apartinând unor diverse dinastii, pâna in anul 722 î.Hr., data la care a fost luat in stapânire de asirieni. Populatia locala a fost aproape integral deportata in Asiria. In locul acestora, au fost adusi multi asirieni (in special in Samaria), care, in cursul secolelor urmatoare, au format o grupa etnica distincta (samaritenii). Evreii nu s-au mai intors niciodata din exilul asirian. Regatul sudic Iudea a fost condus timp de 339 ani (între 926-587 î.Hr.) numai de descendenti ai regelui David.

In anul 587 î.Hr. regatul Iudea a fost ocupat de regele babilonean Nabucodonosor. In exil babilonian a fost luata numai clasa conducatoare a evreimii din Iudea, in timp ce marea majoritate a populatiei simple a ramas pe loc. Deportarea unei parti a evreilor in Babilon a durat 48 ani (587-539 î.Hr.), pâna la cucerirea Babilonului de catre regele persan Kyros, in anul 539 î.Hr., rege care le-a permis evreilor repatrierea in Iudea, devenita intre timp tinut persan. Conducerea treburilor de stat din Iudea a fost incredintata noului organ Sanhedrin (consiliu format din 71 membri, având in frunte un Mare Preot).

Perioada de existenta a statului Iudea sub protectorat persan (539-332 î.Hr.) este saraca in evenimente politice. A domnit pace si o relativa bunastare. Imperiul persan s-a prabusit in anul 332 î.Hr., fiind inglobat in regatul grec al lui Alexandru cel Mare. Iudea a devenit, la rândul ei, tinut vasal Greciei, mentinându-si statutul de autoadministrare. Dupa decesul lui Alexandru cel Mare, au izbucnit conflicte intre pretendentii la tron (Ptolemaios si Seleukos). Prin decizia din anul 323 î.Hr., Iudea a intrat in sfera de influenta a regatului lui Ptolemaios. A urmat o perioada de 125 ani de pace.

In anul 198 î.Hr. Iudea a fost integrata regatului greco-sirian al Seleucizilor. Seleucizii au promovat o politica de helenizare a diverselor grupuri etnice. Grecii au redenumit Iudea Siria-Palestina. Mattathias Macabeul, impreuna cu fiii sai Jochanan, Simon, Judas, Jonathan si Eleasar, au organizat in anul 164 î.Hr. o actiune de rezistenta impotriva seleucizilor, incununata de succes. Membrii dinastiei Macabeilor (Hasmoneii) au condus statul Iudea intre anii 164-63 î.Hr., dupa care a devenit provincie romana.

In anul 37 î.Hr. Herodes cel Mare este numit de catre puterea romana rege al Iudeei. Domnia sa a durat intre anii 37-4 î.Hr. Dupa moartea sa, regatul Iudea a fost impartit in 3 domenii, guvernate de 3 fii ai lui Herodes cel Mare: a) Iudea + Idumea + Samaria (de Archileus), b) Galilea + Pereia (de Herodes Antipas), c) tinuturile de N si NE de catre Philippus. Herodes Antipas a guvernat provincia mijlocie (Galileea, Pereia) pâna in anul 39 d.Hr. Despre soarta lui Philippus se stie mai putin. Aggripa I a guvernat intre anii 41-44 d.Hr. peste toate provinciile, reunite la dimensiunea regatului herodian. Romanii au acordat regatului denumirea de Palestina (Palestina = Tara Filistinienilor), instituind din nou regimul de administrare directa prin procurator, dupa decesul in anul 44 d.Hr. al regelui Aggripa I. Dupa aceasta data, au sporit conflictele intre populatie si puterea romana. Miscarea antiromana a luat amploare, sfârsind prin instaurarea in anul 66 d.Hr. a unui guvern provizoriu. Imparatul Vespasian, venit la putere in anul 69 d.Hr., insarcineaza pe fiul sau Titus cu misiunea innabusirii revoltei si a reinstaurarii administratiei romane, lucru înfaptuit in anul 70 d.Hr. Cu ocazia recuceririi Ierusalimului, Romanii au distrus din temelii Templul herodian (din care a mai ramas un singur rest al zidului de vest, numit in prezent Zidul Plângerii).

Intre anii 70-73 d.Hr. au fost cucerite ultimele bastioane ale rezistentei locale: Herodion, Massada, Machairos. Anii 70-73 d.Hr. vor insemna inceputul primei diseminari in Diaspora. Raporturi initial pasnice intre Romani si restul populatiei ramasa in Palestina se inregistreaza in timpul imparatului Hadrian (117-138 d.Hr.), care promite reconstruirea Templului din Ierusalim. Promisiunea duce la o actiune de repatriere a exilatilor din Diaspora. Hadrian se razgândeste insa si ordona construirea, in locul templului promis, a unui templu roman, inchinat lui Jupiter si Cezarilor romani, interzicând accesul evreilor in Ierusalim. Reactia evreilor a fost masiva, finalizata prin recucerirea temporara (intre anii 132-135 d.Hr.) a conducerii statului, având in frunte pe Bar-Kochba. Romanii infrâng definitiv rezistenta evreilor si redenumesc Ierusalimul Colonia Aelia-Capitolina. O parte a populatiei evreiesti ia dupa anul 135 d.Hr. calea exilului, diseminându-se in Diaspora.

Intre anii 135-634 d.Hr. Palestina a trait sub dominatie bizantina.

In anul 634 d.Hr. a fost ocupata de Arabi. In primele decenii dupa cucerirea Palestinei de catre Arabi, a domnit linistea si pacea. Califii din dinastia Omaidjaden, cu sediul la Damasc, s-au ocupat in mod deosebit de Palestina. Califul Abdel-Malik a construit in Ierusalim celebrul Dom, pe terenul fostului Templu herodian, iar califul Al-Walid nu mai putin renumita Moschee Aqsa, lânga Dom, pe aceleasi fundatii. Situatia se înrautateste dupa anul 750, anul preluarii puterii de catre dinastia araba Abbasides, cu resedinta la Bagdad. La finele secolului al IX-lea dinastia Abbasides pierde controlul asupra imperiului, puterea trecând succesiv in mâna altor Arabi.

In anul 1070 Palestina este cucerita de Seldciuci, un popor de origina turca din Asia Centrala. La sfârsitul primei perioade de ocupare araba a Palestinei, in anul 1070, limba larg raspândita era araba, iar majoritatea populatiei era de confesiune mahomedana.

Intre anii 1099-1291, Palestina a fost guvernata de catre Cruciati. La incheierea epocii Cruciatilor (1291), majoritatea populatiei era musulmana. Intre anii 1291-1918 Palestina a apartinut Imperiului Otoman.

Despre bunătate sufletească

2011-01-21T05:35:00.002+02:00

"Degeaba le-am avea pe toate: inteligenta, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca in profesorul din Lectia lui Eugen Ionescu), daca suntem rai, haini, mojici si vulgari, prosti si nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa simbetei si inteligenta, si erudiţia, si supradoctoratele, si toate congresele internationale la care luam parte, si toate bursele pentru studii pe care le cistigam prin concursuri severe.

Nimic nu poate inlocui si suplini nitica bunatate sufleteasca, nitica bunavointa, toleranta, intelegere. Nitică susţinută bună-cuviinţă.

Bunatatea sufletescă nu-i o virtute subtila si rafinata,e un atribut de baza al fiintei omenesti si totodata un atribut al culturii. Bunatatea este alt nume al definitiei date de Aristotel omului: fiinta sociala. Fara bunatate nu putem convietui decit in conditii de groza si justificind amarnica afirmatie a lui Sartre: ceilalti, iata iadul !

Exista un altruism elementar exprimat prin bunatate care este o axioma a vietii obstesti. Berediaev spunea: pâinea pentru mine este o problema materiala (subinţeles egoista, vulgara), dar piinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituala. Reiese de aici in mod vadit ca nimic nu poate suplini intru totul bunatatea .

Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pamântului si de-am fi capabili sa clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tiparite în toate limbile pamântului, de la Gutenberg si până astazi si de am fi tobă de carte si de eruditie, si de am cunoaste intrebuintarea tuturor termenilor specifici tuturor stiinţelor si tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem niste pizmăreţi, niste bădărani si niste răi la suflet.

Ca ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunostiinte, ci o subţirime a caracterului si capacitatea de a nu considera bunatatea drept o simpla virtute desueta si sentimentala.

Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de carţi si drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii"

Nicolae Steinhardt,
Primejdia Marturisirii, p. 56
Edit. Humanitas

Hotii cibernetici fura banii direct din cardurile trecatorilor

2011-01-18T11:13:00.004+02:00

Fostii hoti de buzunare s-au transformat acum in hoti cibernetici la drumul mare. Au creat dispozitive speciale, cu ajutorul carora pot sa afle, de la o distanta de un metru, toate datele personale aflate in cadrurile bancare ale trecatorilor.

Numele si adresa, data nasterii, codul unic personal, numarul de cont, banii din cont, care sunt pinurile si multe aletele, suficiente pentru a putea clona imediat un card bancar cu ajutorul caruia sa goleasca intr-o clipita conturile posesorilor de drept. In filmul de mai jos se poate observa tehnica folosita de hoti pentru a va scoate banii din conturi fara sa va atinga macar, asa cum faceau pe vremuri hotii de buzunare "traditionali". Adio, asa numita arta a pickpoketingului... pentru care unii se antrenau inca din copilarie.

Interesant este ca deja se anunta ca au fost create dispozitive care nu numai ca "scaneaza" conturile trecatorilor, luand datele esentiale, ci si transfera instantaneu banii acestora in anunite conturi, dupa care banii sunt rostogoliti mai departe, in decurs de cateva ore, pana la un cont mama, de unde banii se "evapora" in maximum 24 de ore. Aceste dispozitive nu mai sunt ca in imaginile prezentate in filmul invocat, ci scaneaza, de pilda, trecatorii aflati intr-o pita, ii identifica cu ajutorul numerelor de identificare personala, pe baza cipurilor implementate in carduri. Desi pare SF, tehnologia exista si este folosita inclusiv de CIA si NSA. Este primul pas in tehnologia care va putea urmari persoanele pe baza cipurilor din cartile de identitate noi.

Cumva, hotii au izbutit sa fure tehnologia NSA si au pus-o in aplicare in spatiile aglomerate, acolo unde victimile pot fi supravegheate cu camere video speciale, care functioneaza ca niste radaro-scanere. Hotii nu golesc cardurile complet, pentru ca ar putea fi identificati, li s-ar putea afla locatia, iar camerele video sunt costisitoare si greu de amplasat. Este suficient sa se scoata din cardul fiecarui trecator cate un euro, fara ca persoana in cauza sa-si dea seama, trecand-o pe "comisionul bancar". Printr-o piateta de acest gen trec in jur de cateva mii de persoane cu card "eligibil" in 24 de ore, ca atare, hotii cibernetici ajung sa produca cateva sute de mii de euro intr-oluna folosind numai o locatie si fara sa faca nimic, doar sa amplaseze camerele speciale si sa colecteze banii.

Sigur, acum se poate pune intrebarea daca si-n Romania este posibila o asemea frauda de proportii. Tot mai multi romani au reclamat ca le-au disparut banii din conturi, iar politia este neputincioasa. Nici cei de la banca nu pot afla ruta banilor, pentru ca, aparent, chiar posesorul contului este cel care transfera banii. Raspunsul este de, si-n tara noastra este posibila frauda cibernetica de acest tip, mai ales ca in Romania supravegherea video nu este reglementata, politia nu dispune de aparatura necesara identificarii acestor aparate, politistii nsotri sunt foarte slab pregatiti din punct de vedere al tehnicii soft, al intelegerii acestui sistem. In plus, romanii sunt foarte inventivi si este foarte posibil ca aceasta tehnologie sa fie deja copiata si aplicata. Asa ca aveti grija cum va purtati cardul in buzunare.

Specialistii americani recomanda ca acest card cu cip sa fie pus intr-un fel de "husa" care este captusita cu elemete de plumb, altii ca este mai bine sa fie invelita in cupru, sau in aliaje care nu permit nici termo, nici radaro-scanarea. cel mai simpus este, insa, ca atunci cum va intra banii in cont sa-l goliti imediat, sau sa nu mergeti cu cardul la dvs. decat atunci cand aveti nevoie sa ridicati bani. Pe Youtube exista si o explicatie despre cum se poate inveli cardul in folie de aluminiu, asa cum se gaseste in magazinele alimentare, pentru invelirea carnii ce se pune la cuptor. Apoi este incercata o camera cutermo scanare care de dovedeste a fi ineficienta in acest caz.

Pe internet exista si o explicatie, dar nu stim daca este cea reala, am incercat sa gasim un specialist care sa ne explice dar, cum spuneam, in zona autoritatilor, acestia sunt foarte putin pregatiti. Iata traducerea respectiva: "De la purtarea cadrului, prin simpla frecare, de la campurile magnetice inconjuratoare, ori chiar de la campul magnetic indus de Pamant, cipurile cadrurilor se incarca static si produc un microcurent care este neimportant pentru un ATM, dar foarte important pentru termoscanner, care il poate astfel citi". Nu am gasit insa nicio explicatie despre cum se transfera automat si instantaneu banii din conturile de card ale trecatorilor.

Sursa : agentia.org

PREDICĂ LA DUMINICA CELOR 10 LEPROŞI

2011-01-16T07:21:00.001+02:00

…Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra de suflet.

“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oamenii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care putrezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?

Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte.

Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tămăduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).

Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâna si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria acestora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănătoşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pentru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece leproşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.

Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cuvânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puternice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.

Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.

Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, strigase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănătoase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în genunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce strămutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îmbogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnuiesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bolnavul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat”, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victorie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.(…)

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

(Fragmente din predica Sf. Nicolae Velimirovici)

Eminescu şi religia

2011-01-16T06:21:00.000+02:00

de Dr. Nicolae Cojocaru

Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a "Criticii raţiunii pure", el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

În timpul studiilor la Viena, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (în vol. "Mihai Eminescu", Editura Tineretului, p. 70), Eminescu citea împreună cu Slavici, prietenul său, pe filosofii romantici germani şi studii de religie comparată, ceea ce va contribui la formarea unei viziuni originale asupra problemelor fundamentale ale omenirii. Cunoştinţele sale temeinice de orientalistică, filosofie, istorie naţională şi universală, economie politică, artă, religie etc. acumulate cu pasiune în anii de studii au fecundat apoi creaţia literară, ilustrând complexa personalitate a poetului, definită atât de bine de Constantin Noica a fi "un uomo universale în versiune românească".

Marin Bucur, într-un studiu intitulat "Ineditele eminesciene", arată că genialului poet: "Poezia, arta nu-i erau suficiente în cunoaşterea umană, în explicarea Universului, a misterului existenţei şi a morţii". În consecinţă, el face apel la alte ştiinţe menite să-i dezlege tainele macro şi micro-cosmosului, optând pentru studiu şi erudiţie.

Cu toate influenţele culturilor străine, Eminescu a rămas însă permanent legat de istoria şi spiritualitatea poporului nostru, pentru care avea un cult deosebit. În acest context, în opera eminesciană transpar o serie de referiri şi la problemele religioase. Este adevărat că poetul nu s-a preocupat în mod special de elaborarea unor scrieri despre religie, dar nici n-a ignorat fenomenul ca atare.

Romantic şi pesimist, hărţuit de neajunsurile vieţii sale şi nedreptăţile sociale ale vremii, el încearcă o evadare spirituală într-un spaţiu demiurgic, ceea ce-i va conferi o dimensiune astrală scrisului său şi-l va ridica la o înălţime proprie geniului cultivat.

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor…"

Când am cercetat manuscrisele lui Eminescu la Biblioteca Academiei Române, am aflat însemnări făcute de poet pe marginea paginilor, în care el a notat şi din ideile sale religioase.

Cum notează el pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar", exprimând prin aceasta, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga, "o credinţă neclintită în sensul herderian al raportului dintre creator şi popor" (Op. cit., p. 94).

Concepţia cosmogonică a lui Eminescu, reunind patosul gândirii ştiinţifice, filosofice şi religioase este una dintre cele mai fericite expresii ale complexităţii spiritului eminescian. În poezia "Scrisoarea I", versurile despre naşterea lumii, depăşind inspiraţia vedică, se constituie într-un autentic poem de geneză: "La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă..."

În continuarea acestei viziuni, tabloul sfârşitului lumii este mai puţin apocaliptic, dar păstrează evidente trăsături eshatologice: "Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţâ/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc sau înegrit./ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit./ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepeterna pace …"

Cuprins de avatarurile vieţii şi crezând atitudinea celor din jur mereu ostilă, Eminescu devine tot mai sceptic. Sufletul său încărcat de lumina începuturilor se pustieşte încet şi se înstrăinează de fiinţa originară, cum se confesează în poezia "Melancolie": "Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici-/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,/ Dar de-ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas".

Dincolo de metafore avem aici un adevăr incontestabil pentru marele nostru poet, că nu a fost străin de credinţa religioasă şi n-a respins fenomenul de facto. Poziţia inconsecventă totuşi în exprimarea acestei concepţii, fapt de care au făcut uz atâţia cercetători şi critici afirmând numai o "frază" din poezia proletară, se datorează atitudinii înflăcărate a poetului pentru renaşterea vieţii sociale.

"Există un secret - Dumnezeul lumii, mecanica Universului"

O mărturie care aduce lumină asupra atitudinii lui Eminescu faţă de credinţa religioasă este o scrisoare inedită a lui Gheorghe Teodorescu Kirileanu către Constantin Meissner, din 1902, păstrată în fondul Arhivelor Statului Bucureşti (fond C. şi E. Meissner, VI/35, f. 68, orig.) în care Kirileanu, amintind de influenţa lui Eminescu asupra sa, spune următoarele: "Înrâurirea lui Eminescu asupră-mi n-a fost deloc deprimantă precum sunteţi plecat a crede ci, dimpotrivă, dânsul a stârnit şi întărit numai părţile bune ale firii mele: iubirea ţăranului, patriotismul, iubirea limbii şi a trecutului nostru. Căci acei ce cunosc pe Eminescu numai din poeziile lui sunt în primejdie a-l privi sub o lumină falsă. Pesimismul şi indiferenţa lui filosofică din puţine poezii, necredinţa religioasă din alte poezii nu se văd deloc în proza lui Eminescu. Mai rar luptător ca el în direcţiile de mai sus şi luptătorii numai indiferenţi nu sunt."

Combătând "strâmtorarea spiritului", Eminescu pledează fervent pentru crearea unui orizont unitar al personalităţii în raport cu lumea şi cultura sa. Pentru împlinirea acestui deziderat n-a nesocotit nimic din laturile cunoaşterii umane pe care le-a aprofundat într-un spirit propriu, atotcuprinzător şi vizionar. Cum scrie Zoe Dumitrescu Buşulenga: "Ca un mag străvechi, ca un brahman văzător departe înapoi şi înainte, poetul român a evoluat în toate dimensiunile timpului, stăpânindu-l, dominându-l în mod demiurgic, aşa cum a făcut de altfel şi cu spaţiul în toate ipostazele lui" ("România literară" nr. 3/ l98l).

Totuşi, în urma cercetărilor sale multidisciplinare, Eminescu ajunge la concluzia că nu toate tainele lumii pot fi dezlegate prin ştiinţele pozitive. De aceea notează pe foaia unui manuscris: "Există un secret - Dumnezeul lumii, mecanica Universului".

Religia, un factor de cultură şi morală în societate

În plan social, Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe "advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu". Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: "Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene." ("Opere XII", p. 324).

Poetul critică vehement în presă şi alienarea vechilor aşezăminte ale educaţiei spirituale, ceea ce a dus la marile carenţe sociale. Iată ce spune el: "Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea." ("Opere XII", p. 325).

Este evident deci că Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi morală în societate. El însuşi şi-a sublimat aspiraţiile sale în ideea de nemurire, proprie geniului înscris în istorie. Conştient însă că singura eternitate acceptată de memoria popoarelor este aceea a creaţiilor spirituale, Eminescu se înalţă la un destin astral. El tinde mereu către puritate, şi nostalgia originilor îi dau setea de repaos asociată cu setea de nemurire.

Sursa: Ziarul Lumina

Maica Domnului în lirica eminesciană

2011-01-16T06:18:00.001+02:00

de Georgian Soca

Nostalgia iubirii şi dorul după ceea ce este pur, fără pată, curat până în cele mai adânci unghiuri ale fiinţei umane, l-au făcut pe Eminescu să revină în poezia sa la imaginea Fecioarei Maria.

Cea cântată în faţa altarelor ca "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii", ea este modelul absolut al curăţiei, al înălţimii nu numai al părţii femeieşti, ci al omului în general. La ea face apel Poetul în momentele de grele încercări, de adâncă singurătate, de ea se agaţă ca dătătoare de speranţă în clipele în care se simte părăsit de toţi şi de toate: "Speranţa mea tu

n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină".

În faţa Maicii Domnului se aşază cu smerenie, arătându-ne că aşa ar trebui să procedăm fiecare dintre noi în faţa ei şi a lui Dumnezeu. Trăim doar din mila lui Dumnezeu, a "Sfântului", Care ne îngăduie ca "umbră să facem pământului". Din această milă şi din smerenia noastră Dumnezeu face însă lucruri mari: ne ridică, ne luminează, ne curăţă de tot ce este rău şi ne mântuie dăruindu-ne viaţa veşnică. Însă între noi şi Dumnezeu avem un mijlocitor, o rugătoare fierbinte care poate aduce lumină chiar şi acolo unde nu mai vedem nimic, unde nu mai contenesc lacrimile de durere, unde s-a pierdut însăşi credinţa.

Poetul face din orice o poezie. Chiar şi proza sa este imprimată de lirism. De aceea, nici rugăciunea sa nu se putea transforma decât în poezie. Fecioara Maria este cea căreia el se roagă adesea pentru că aceasta seduce prin frumuseţea ei, prin curăţia ei, prin puterea primită de la Fiul său şi mai ales prin sfinţenia sa. Este asemenea unei "crăiese", care ne înalţă, "ne mântuie/ din valul ce ne bântuie", pe noi, cei care cădem în genunchi şi ne rugăm ei. Împotriva tuturor greutăţilor, ea este scut de întărire, împotriva efemerităţii vieţii şi a lucrurilor din ea, este zid de mântuire. Din ea izvorăsc mila, mângâierea, puterea de a crede din nou, lumina cea dulce care alungă negura întristărilor noastre. Lumina este darul ei cel mai de preţ pentru că în lumină se află ea şi din "Lumina lumii", Care este Hristos, Fiul ei, primeşte ea însăşi lumina. Imaginea iubirii curate, profunde, care însoţeşte poeziile lui de dragoste, îşi găseşte cel mai bine simbolul în lumină; lumină care şi curăţă totodată toate imperfecţiunile noastre, toate lucrurile urâte din noi şi ne face frumoşi atât la suflet, cât şi la chip. Astfel, el se roagă cu încredere: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc

d-odinioară…; din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea-curată / Şi pururea fecioară,/ Marie!". Tot Maica Domnului îi întăreşte şi credinţa sau, mai bine zis, îi redă credinţa cea pierdută, cea dată la schimb pe iluzia unei iubiri şi împliniri perfecte pe pământ: "Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!". Aceeaşi temă a regăsirii de sine, în momentele grele din viaţă, o întâlnim în poezia "Odă (în metru antic)" în care am putea spune, pe drept cuvânt, că se află scris cel mai creştin şi mai realist vers din întreaga literatură a lumii: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/… pe mine mie redă-mă!". Credinţa este specifică vârstei tinereţii, este puterea de a trăi cu toată fiinţa, este actualizarea vârstei tinere şi a elanului de atunci pentru lucrurile veşnice. Poetul ajunge să recunoască împlinirea iubirii adevărate doar în veşnicie, veşnicie care nu încape în ea nimic din ce este pătimaş, supus dorinţei de a stăpâni şi egoismului. Astfel, Fecioara Maria poate fi iubită cu adevărat, curat, fără patimă, ca cea mai bună sfătuitoare şi mângâietoare a sufletului nostru.

Curăţia Maicii Domnului şi sfinţenia ei, care o întrece pe cea a îngerilor, dar şi calitatea ei de mamă adevărată, ocrotitoare în nevoi şi în necazuri, se arată în cele două poezii-rugăciune "Răsai asupra mea" şi "Rugăciune", în care este invocată astfel: "O, maică sfântă, pururea fecioară… şi O, maică prea-curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!". Ea este un etalon în inima şi în mintea poetului fără de care nu poate concepe iubirea perfectă şi după care, din câte îşi dă seama, aleargă în van în lumea aceasta. Îi pare ca o himeră, dar nu renunţă a o dori şi a o căuta, pentru că altceva nu poate accepta. Imaginea iubitei care nu mai este

şi-o va întipări în minte ca o "icoană/ a pururi verginei Marii". Maica Domnului este întruchiparea frumuseţii absolute şi a puterii ce inspiră atât pe poet, cât şi pe pictor. Privind la ea cunoaştem înălţimea la care trebuie să se ridice fiecare femeie, frumuseţea fizică şi spirituală ce înalţă inima celui ce o priveşte şi o cugetă, puritatea îngerească ce trebuie să caracterizeze orice legătură de iubire. Poezia "Venere şi Madonă" este elocventă în acest sens: "Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd/ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer./ Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin".

" În faţa Maicii Domnului se aşază cu smerenie, arătându-ne că aşa ar trebui să procedăm fiecare dintre noi în faţa ei şi a lui Dumnezeu. Trăim doar din mila lui Dumnezeu, a "Sfântului", Care ne îngăduie ca "umbră să facem pământului"."

Ceea ce se uneşte în Hristos devine taină

2011-01-16T06:16:00.000+02:00

Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2011 este "Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română". În cele ce urmează, părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii "Sfântul Nicolae" - paraclis universitar din Capitală, autorul unei teze de doctorat despre Taina Cununiei, ne vorbeşte despre ce înseamnă Taina Nunţii, despre prima Cununie, despre modelul ce stă la baza acestei taine, dar şi despre sensul şi scopul final ale Căsătoriei. De asemenea, părintele vorbeşte despre criza familiei de azi, dar şi despre modalităţile prin care putem salva instituţia familiei.

De ce Căsătoria este o Taină, Taina Nunţii?

Căsătoria este taină pentru că angajează o comunitate şi o comuniune de persoane. Deci, nu este o lucrare simplă şi pur omenească, ci angajează o comuniune de persoane, şi anume: persoanele Preasfintei Treimi şi persoanele celor care se unesc pentru totdeauna în Hristos, mirele şi mireasa. Şi atât timp cât Preasfânta Treime este o taină, atât timp cât omul este o taină, cele ce se împlinesc în Hristos cu omul devin taine. Deci, unirea celor doi, a mirelui şi miresei, în Hristos nu se poate face, nu se poate împlini decât numai într-o taină. Mai mult decât atât, aşa cum se exprimă Sfântul Ignatie Teoforul, unul dintre primii mari părinţi ai Bisericii, "iar noi ne unim nu doar după trup, ci în Hristos"; şi ceea ce se uneşte în Hristos devine taină. Deci, pe de o parte, ascunde taina lui Dumnezeu cu omul, întâlnirea omului cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, ascunde "nepătrunsul" întâlnirii mirelui cu mireasa, care se împlinesc în Hristos.

Sigur, este una din cele şapte taine ale Bisericii, şi toate tainele lui Dumnezeu în Biserică definesc tainicul întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Dragostea dintre mire şi mireasă şi acordul lor comun sunt suficiente pentru a deveni Căsătoria Taină? De ce mai este nevoie?

Dragostea dintre mire şi mireasă este condiţie sine qua non, foarte clar, pentru că ei se unesc în iubire, cum, de altfel, condiţie pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu este tot iubirea. Deci este condiţie absolut necesară, însă dragostea nu este suficientă nici numai pentru unirea lor, nu doar pentru a deveni taină. De ce? Pentru că dragostea lor este finită, e redusă şi ca să se unească desăvârşit e nevoie de dragostea lui Dumnezeu, care transformă dragostea, iubirea aceasta dintre noi, oamenii, într-o iubire infinită. Dar, mai mult, pentru a deveni taină, e nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că, de fapt, ce e în afara slujbei, în afara Tainei din Biserică, unirea celor doi, nu numai că nu e taină, e păcat. Şi de ce e păcat că se face fără acordul lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu este cel care a creat toate, Dumnezeu este Cel care proniază toate şi, deci, în cosmosul acesta, toate trebuie făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu ca să fie bune. Că aşa se spune, că "l-a făcut Dumnezeu pe om şi toată creaţia, erau bune foarte". Şi atunci, ca să fie bună foarte, unirea dintre mire şi mireasă trebuie să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cina la care se desăvârşeşte timpul

Taina Sfintei Cununii este Taina care intră cel mai

mult în tangenţă cu viaţa creştinilor. De ce?

Din foarte multe motive. Întâi de toate, pentru că aici îşi are omul obârşia, aici se naşte omul. Apoi, Taina Cununiei este taina care ne defineşte pe noi ca persoane încă din naşterea noastră. În familie ne naştem, în familie ne naştem viaţa în Hristos, adică devenim creştini, în familie creştem, în familie ne desăvârşim şi în familie dobândim mântuirea, pentru că şi cei care nu se căsătoresc, spre exemplu, monahii, şi ei formează o familie, pentru că la rândul lui monahul şi el dă naştere, dar o naştere duhovnicească fiilor lui. Mai mult decât atât, cum să nu intre în tangenţă cu fiecare dintre noi când Hristos a săvârşit prima minune la Nunta din Cana Galileii?

De ce acolo?

Pentru că trebuia restaurată unirea dintre bărbat şi femeie şi să ajungă din nou la statura omului, a lui Adam cel dintâi, care era unul singur. Bărbatul şi femeia se regăsesc în unitatea nezdruncinată şi deci trebuia refăcută comuniunea, unirea, unitatea dintre bărbat şi femeie, ca de aici să se nască omul nou în Hristos.

Care este modelul ce stă la baza Tainei Căsătoriei?

Avem un model pe care noi îl numim icoană. Deci, căsătoria, cununia, unirea dintre bărbat şi femeie, dintre mire şi mireasă, a fost gândită de Dumnezeu şi împlinită de Dumnezeu având o icoană, un prototip şi, de asemenea, familia, cununia este chemată să devină o icoană şi cum anume? În primul rând, atunci când Dumnezeu a zis "să facem om după chipul şi spre asemănarea noastră". Şi l-a făcut, spune, bărbat şi femeie, care a fost icoana Tatălui? Fiul. Pentru familie, care a fost icoana pe care a avut-o Dumnezeu? Icoana a fost unirea dintre Hristos şi Biserică ce avea să se împlinească în timp, dar la Dumnezeu aceasta deja exista, era. Dumnezeu vede înainte, pentru că, repet, este în afara timpului şi spaţiului. La Dumnezeu, timpul este un Astăzi continuu. Şi astfel, pentru familie, icoana unirii lui Hristos cu Biserica devine icoană de împlinit, adică noi, la rândul nostru, trebuie să împlinim icoana aceasta în viaţa noastră, adică o avem şi model. Unirea dintre Hristos şi Biserică a fost şi prototip, şi pentru noi devine model.

Cum se încheie Apocalipsa? Sau cum se încheie istoria noastră? Se spune în Apocalipsă că din cer coboară Mireasa lui Hristos, Biserica, gătită de Dumnezeu. Pentru ce? Pentru a se întâlni şi a se uni cu Mirele Hristos, la cea

de-a doua venire a Sa.

Şi încă un aspect. Se încheie timpul cu o fericire. Mântuitorul a spus nouă fericiri. În Apocalipsă găsim cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei chemaţi la cina Nunţii Mielului! Vedeţi, acolo se împlinesc toate, acolo se desăvârşeşte timpul, în comuniunea de la Cina Nunţii Mielului. Cu cine face Mielul nunta şi Cina? Cu Biserica, cu Mireasa Lui.

De ce binecuvântarea lui Dumnezeu dată lui Adam şi Evei când i-a aşezat în Rai nu poate fi considerată prima cununie?

Pentru că trebuia să fie desăvârşită şi nu s-a desăvârşit, ci a ajuns la criză, adică la ruptură, la separare. Şi vine Fiul Lui Dumnezeu să restaureze, şi aceasta o face în taină la Nunta din Cana Galileii, iar acum căsătoria din Vechiul Testament, din Eden, devine taină.

"Secretul" ieşirii familiei din criză

Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază, spunea părintele Dumitru Stăniloae, pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Mai înţeleg creştinii societăţii moderne sensul adevărat, sensul creştin al căsătoriei?

Astăzi, lumea înţelege mult prea puţin, chiar şi creştinii înţeleg foarte puţin din sensul creştin al căsătoriei. Din păcate, egoismul, individualismul care fărâmiţează toată societatea, a atins şi Taina Căsătoriei. Mai mult decât atât, duhul acesta secularizant care domină societatea de astăzi atinge foarte puternic căsătoria.

Egoismul ne face ca noi să înţelegem căsătoria ca un loc în care să ne împlinim din punct de vedere material, din punct de vedere trupesc şi să ne satisfacem patimile şi pornirile, şi nimic mai mult. Iar în momentul în care cel de lângă mine nu mai corespunde şi nu-l mai pot avea ca un instrument, o unealtă în care eu să-mi rezolv problemele mele egoiste, mă despart de el. Şi ajungem astăzi catastrofal la proporţia de 60-70% din familii care ajung la divorţ. Iar duhul acesta secularist şi secularizant a atins familia în sensul că a încremenit şi încremeneşte familia într-un scop pur terestru. Nu mai are nici o perspectivă duhovnicească, nici o perspectivă a eternităţii.

În acest context, care sunt soluţiile de salvare a instituţiei familiei? Cum pot face soţii faţă problemelor inerente vremurilor în care trăim?

Oamenii ajung foarte repede la plictiseală, la banalitate, la tocire. De ce? Pentru faptul că ei nu mai devin noi, unul faţă de celălalt, dar, dacă ne-am hrăni din iubirea lui Hristos care este infinită, fiecare dintre noi ar deveni infinit şi ar deveni noutate absolută în fiecare zi şi s-ar împărtăşi celuilalt ca o noutate. Mai mult decât atât, dacă simt că eu m-am prăbuşit, dacă eu mă prăbuşesc sub porniri, sub toate acestea, cum mă restaurez, cum mă ridic? Mă ridic în Hristos. Şi atunci din nou mă înnoiesc prin ceea ce noi numim Tainele Bisericii, prin Taina Spovedaniei, a pocăinţei pe care noi am putea-o numi, ca s-o înţelegem foarte bine, înnoirea minţii, a mentalităţii, a gândirii, a bogăţiei mele spirituale lăuntrice.

Şi, în al doilea rând, dacă ne-am hrăni din Hristos, Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, am deveni şi noi noutatea absolută cum însuşi Hristos este. Dacă noi, preoţii, dacă noi, mirii, ne-am raporta numai la acest amănunt fundamental, ne-am raporta la Euharistie, aşa cum Nunta din Cana Galileii este raportată la minunea transformării apei în vin, atunci am salva căsătoria. Şi am salva omenirea, pentru că trebuie să înţelegem: Taina Căsătoriei, Familia, nu este banala "celulă a societăţii" în care ne naştem şi în care creştem, aşa cum a fost ea definită de sociologi, psihologi şi de unii teologi, din păcate. Da, este "celula vie a Bisericii", a trupului lui Hristos, pentru că Biserica este trupul tainic al lui Hristos, este una din celulele lui Hristos, deci este încorporată în trupul lui Hristos. Şi dacă vom reuşi să facem lucrul acesta, am salvat căsătoria, am salvat familia şi am salvat şi societatea.

Acestea pot fi îndeplinite de cei apropiaţi de Biserică, care sunt în comuniune cu Biserica lui Hristos, este evident, dar ce e de făcut în cazul celor care absolutizează relaţia până la idolatrizare, iar "caracterul privat" înlocuieşte dimensiunea eclesială?

E foarte greu, într-adevăr, însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat, a fost răstignit, s-a jertfit, a murit şi a înviat pentru întregul cosmos. Deci, provocarea este făcută şi pentru ei, chemarea este şi către ei. Va găsi Hristos, va găsi Dumnezeu o cale prin care să-i aducă. Iar Biserica trebuie să lucreze. Şi cum se va întâmpla? Fie printr-o cercetare, Dumnezeu îi va cerceta, pentru că trebuie să ştim că fiecare dintre noi avem un moment în viaţa noastră precum Pavel pe Drumul Damascului. Fiecare dintre noi are un astfel de strigăt din partea lui Hristos.

Dar trebuie să-l audă!

Aşa este. Condiţia este ca omul să audă strigătul lui Hristos. Mai mult decât atât, pentru că spune Mântuitorul Iisus Hristos, că el n-a venit să judece lumea, ci a venit ca lumea să se mântuiască prin el, Dumnezeu în iubirea lui nemărginită va cuprinde întreaga lume. Dar foarte adevărat, omul trebuie să răspundă. De va fi un glas al lui Dumnezeu, trebuie să fie un glas al Bisericii permanent. De asemenea, trebuie să fie şi o implicare, dar, când am spus că trebuie să fie şi un glas al Bisericii, mă gândesc la întreaga comunitate umană în care acei oameni, acei fii trăiesc mai izolaţi, mai îndepărtaţi. Dar în orice moment trebuie strigat şi trebuie făcut cunoscut sau trebuie făcută bucuria întâlnirii lor cu Hristos, întâlnirii noastre cu Hristos, că atunci când oamenii vor descoperi această bucurie se vor îndrăgosti pur şi simplu de Hristos şi nu-L vor mai părăsi. Deci, noi, practic, trebuie să împărtăşim acestea celor care vor să ne asculte şi atunci lumea va fi salvată.

Dar altfel, dacă Biserica nu va striga, dacă oamenii nu vor auzi, oamenii vor rămâne, într-adevăr, izolaţi în acest egoism şi individualism deosebit de păgubitor şi, până la urmă, ucigaş, pentru că omul va simţi, chiar şi în iubirea lui

egoistă, la un moment dat, un gol spiritual, un gol sufletesc şi el atunci va striga. Biserica trebuie să fie pregătită să răspundă în orice moment. Trebuie să fie deschisă în orice moment al zilei, în orice moment al existenţei ei.

Pentru că, dacă nu e acolo să răspundă, atunci când Hristos strigă, cel care aude îşi poate pierde elanul.

Exact, tocmai aici este lucrarea şi aici este menirea păstorilor. Tatăl meu, un om de la ţară, m-a întrebat odată: de ce crezi că duce lumea astăzi lipsă? I-am spus că eu mă gândesc la multe, dar răspunde-mi mata cu gândul matale de om de la ţară. Şi mi-a zis aşa: lumea are astăzi nevoie de păstori. Deci, e nevoie de păstori, e nevoie de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului,

în cel mai profund sens al cuvântului. Trebuie să conştientizăm că noi suntem chemaţi să fim părinţii, păstorii, pentru toţi de oriunde ar fi, indiferent în orice zonă ar trăi, în orice stare ar fi.

Nunta dintre mire şi mireasă, o lucrare a lui Dumnezeu

Evanghelia stă la baza tuturor Tainelor Bisericii. Care sunt reperele fundamentale pe care ni le prezintă Evanghelia în ceea ce priveşte Căsătoria?

Întâi de toate sunt modelul şi lucrarea, prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileii, pentru că la Nunta din Cana Galileii se descoperă sau se împlinesc tainele şi lucrarea Mântuitorului Hristos ce avea să le împlinească pentru noi, spre mântuirea noastră. Şi anume: Este prezent Mântuitorul Hristos cel prin care s-au creat toate. Este prezentă Maica Domnului care simbolizează întreaga Biserică, este Maica noastră a tuturor. La Nunta din Cana Galileii avem vinul euharistic, pentru că apa pe care o transformă Mântuitorul Hristos în vin este de fapt vinul euharistic care se va împlini în jertfa Mântuitorului Hristos.

Tot la Nunta din Cana Galileii avem Mirele şi Mireasa, iar mirele este cel în care Hristos n-a găsit vicleşug. Îi spune lui Natanaiel că mai mari minuni decât aceasta vei vedea, şi spune Evanghelia, "iar în ziua a treia S-a făcut nuntă în Cana Galileii şi au fost chemaţi la nuntă şi Iisus şi ucenicii Săi".

Nu întâmplător, atenţie, în ziua a treia. Când înviază Mântuitorul Iisus din morţi? În a treia zi. Aşadar, nunta din Cana Galileii este o icoană a întregii lucrări săvârşite de Mântuitorul Hristos pe pământ pentru mântuirea neamului omenesc. Din acest motiv, prima minune pe care o săvârşeşte Mântuitorul Hristos are loc aici.

De asemenea, tot în Evanghelie, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre comuniunea sau unirea care a fost pusă de Dumnezeu prin actul creator. Actul creării lui Adam şi Eva, pe care i-a unit, este continuat de Mântuitorul Hristos acum în Noul Testament, care spune că "ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă".

Aici avem două aspecte fundamentale că Nunta dintre mire şi mireasă nu e o lucrare a

omului, ci o lucrare a lui Dumnezeu. Dumnezeu a unit, Dumnezeu a săvârşit, a creat, iar omul, deci umanul, nu trebuie să intervină cu nimic în lucrarea divină, doar trebuie să desăvârşească.

Şi, de asemenea, nu avem în Evanghelie, dar avem în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, care creionează practic o icoană a unirii dintre bărbat şi femeie, între mire şi mireasă, în Biserică, a unirii în Biserică şi în care mirele are drept icoană pe Hristos, mirele Bisericii, iar Biserica are drept icoană Biserica, Mireasa lui Hristos.

"Căsătoria nu este o lucrare simplă şi pur omenească, ci angajează o comuniune de persoane, şi anume: persoanele Preasfintei Treimi şi persoanele celor care se unesc pentru totdeauna în Hristos, mirele şi mireasa. Şi atât timp cât Preasfânta Treime este o taină, atât timp cât omul este o taină, cele ce se împlinesc în Hristos cu omul devin taine."

Sursa: Ziarul Lumina

Taina Botezului si transfigurarea materiei

2011-01-16T06:14:00.000+02:00

De mii de ani, materia lumii stă în mâinile meşterilor şi agricultorilor, în mâinile constructorilor şi ale inginerilor. Secole la rând, generaţii după generaţii au scos din adâncul pământului rezervele potrivite să pună în operă gândurile şi intenţiile lor creatoare, să imortalizeze proiectele lor, opere de artă, sculpturi, construcţii...

Şi în toate aceste lucrări se întâmplă acelaşi lucru: spiritul omului mişcă prin trupul său materia lumii sensibile şi o modelează în forme spectaculoase, forme cu totul noi în peisajul natural, adevărate "autografe" ale unui spirit liber şi creator.

Travaliul activităţilor creatoare, al construcţiilor sau inovaţiilor, se petrece la fel. Olarul dă formă unui amestec de apă şi pământ ales, plămădindu-l în mâinile sale, până ce amestecul dobândeşte calităţi potrivite pentru a primi o formă distinctă. Meşterul face ca pământul, apa şi focul, materia lumii noastre, să împlinească o nevoie, să-i fie de ajutor, să sprijine traiul lui şi al semenilor. Pământul ales, amestecat cu apă, frământat şi modelat de mâinile pricepute ale olarului şi trecut prin foc, ajunge urcior. Prin spiritul său şi prin lucrarea mâinilor lui, olarul imprimă în materia lumii un rost, însărcinând pământul ars să păstreze în el apă de băut.

Potenţialul nesfârşit al materiei şi creaţiile inginereşti

De secole, materia primeşte noi şi noi forme în mâinile inginerilor, arhitecţilor, mecanicilor, constructorilor. Fiecare din aceste meserii se desfăşoară pe graniţa unde se întâlnesc spiritul omului şi materia lumii, pe locul unde iese la iveală, într-un mod evident, faptul că omul este suflet şi trup şi este capabil să mişte lumea, prin trupul său, potrivit năzuinţelor sale sufleteşti. Structuri tot mai rafinate, texturi tot mai rezistente sau mai elastice, mai transparente sau mai uşoare, capabile să îndeplinească funcţii din ce în ce mai specializate; ingineriile omeneşti au diversificat enorm formele în care e pusă materia lumii sensibile: materiale cu memorie, nuclee grele fabricate prin fuziune nucleară, construcţii de reţele atomice, adevărate opere de microarhitectură... Este de-ajuns să pomenim aici nanotuburile, aceste molecule de carbon de 50.000 de ori mai subţiri decât firul de păr (!) capabile să atingă în lungime dimensiuni de 130 de milioane de ori mai mari decât grosimea (până la 18 centimetri în lungime). Dar şi materialul nanoporos produs anul trecut la Universitatea Michigan (UMCM 2) este uimitor, pentru că are o structură moleculară bogat înfăşurată, încât, însumate, "suprafeţele" conţinute într-un gram de material acoperă 5.000 de metri pătraţi!¹

Locurile unde astăzi muncim, oraşele unde ne desfăşurăm viaţa, întregul spaţiu comunitar sau casnic au devenit un univers de dispozitive tehnice, de opere inginereşti, construite toate din această materie a lumii, din pământul care se află sub tălpile noastre.

Materia lumii create susţine proiectele tehnice ale omului

O privire atentă asupra pământului scoate la iveală un fapt semnificativ, ce explică întrucâtva cum sunt posibile toate acestea. Geologii au constatat că Pământul e planeta cea mai diversificată în rezervele metalifere şi cu cea mai mare diversitate de formaţiuni geologice din întregul sistem solar². Rezervele metalifere din solul terestru sunt cu atât mai preţioase, dacă se ţine seama de faptul că în Calea Lactee ele sunt foarte puţin prezente. Pe măsură ce elementele chimice devin tot mai grele, prezenţa lor în univers este tot mai rară. De exemplu, atomii de hidrogen sunt de un milion de ori mai numeroşi decât cei de magneziu şi de un miliard de ori mai numeroşi decât cei de aur. Pământul este un rai geologic, pentru că are, în cantităţi mari, elemente care în cosmos sunt extrem de rare. În scoarţa terestră se găsesc din abundenţă metale pe care în univers le găsim într-o proporţie de 0,08%!

Lucrurile se petrec în aşa fel, încât pare că solul terestru e pregătit pentru cel ce îl locuieşte, gata să fie însărcinat cu rolul ce urmează să-l primească prin lucrarea neobosită a omului, în noi şi noi proiecte inginereşti. Şi, aşa cum se poate vedea, potenţialul materiei, folosit de generaţii întregi de ingineri, nu pare să se fi istovit.

Materia întreţine viaţa milioanelor de specii

Pe de altă parte, este uşor de observat că materia lumii are un potenţial chiar mai mare decât cele arătate până acum prin construcţiile inginereşti. Materia pământului ţine şi întreţine viaţa biologică a organismelor. Universul vieţii terestre este, neîndoielnic, mai complex decât tot ceea ce a fost capabil să construiască omul până acum. Este de-ajuns să pomenim aici ceea ce unii biologi repetă adesea: o singură celulă din corpul uman este mai complexă decât o metropolă, prin mulţimea proceselor biofizice şi chimice care se petrec în faptul vieţii. Cu atât mai mult, viaţa terestră este copleşitoare, ţinând seama de varietatea impresionantă a organismelor vii. Milioane de specii de plante şi animale, o diversitate impresionantă de forme şi culori, de comportamente şi funcţii. Exemplele sunt mai mult decât grăitoare! Numai într-o suprafaţă de 100 de kilometri pătraţi dintr-o pădure tropicală, situată într-o zonă umedă din Costa Rica, trăiesc peste 700 de specii de plante, mai bine de 400 de specii de vertebrate, 3.140 de specii de fluturi şi peste 13.000 de specii de insecte. În mai puţin de un kilometru pătrat din suprafaţa unei păduri din Peru se află 239 de specii de păsări care trăiesc acolo şi 74 de specii de păsări care tranzitează arealul. Într-o suprafaţă de 0,1 ha dintr-o pădure din Ecuador sunt adăpostite peste 365 de specii de plante, iar 98 de specii de copaci se află într-o suprafaţă de mai puţin de două hectare de pădure în Sarawak (Malaiezia). Au fost catalogate 90 de specii de copaci în mai puţin de 0,8 ha de pădure în Papua Noua Guinee şi 742 de specii de plante lemnoase în mai puţin de 3 ha de pădure în Sarawak. În pădurile amazoniene, un singur arbore adăposteşte peste 2.000 de specii de insecte, păsări, fungi şi microorganisme. Într-o suprafaţă de 100 de kilometri pătraţi de pădure din Costa Rica sunt peste 13.000 de specii de insecte şi peste 3.000 de specii de fluturi³. Mai mult decât atât, în toate aceste cazuri, nu avem de-a face cu o diversitate haotică, care se mişcă pe toate direcţiile, în toate sensurile, ci cu ecosisteme echilibrate, în care speciile sunt perfect adaptate la condiţiile coabitării unora cu celelalte, în ciuda acestei densităţi impresionante. Şi, chiar mai mult, toate acestea, plante şi insecte, păsări şi animale, trăiesc într-un fel de solidaritate, participând unele la viaţa altora, prin mişcarea şi viaţa lor.

Aşadar, Pământul nu este doar un rai geologic. Este şi raiul vietăţilor mici şi mari, îmbrăţişate într-o horă a vieţii, pentru că prin materia lumii se asigură subzistenţa vieţuitoarelor.

Trupul omenesc - materie imprimată de viaţa sufletului

Însă cu aceste menţiuni încă nu s-a spus esenţialul privind taina extraordinară la care participă materia. Aceasta pentru că făptura cea mai complexă dintre toate vieţuitoarele în care lumea spirituală şi cea sensibilă se întâlnesc este omul. În trupul omului, materia lumii a atins nivelul de organizare cel mai înalt, capabil să susţină nu doar o viaţă biologică, ci o viaţă superioară, viaţa sufletească. Aceasta pentru că, în trupul omenesc, spiritul poate lucra mai intens decât o face omul cu mâinile lui în materia din afară. Dacă spiritul uman poate transforma prin trup materia lumii cu lucrarea mâinilor, cu atât mai mult, scrie părintele Dumitru Stăniloae, omul poate transfigura prin spiritul său materia trupului cu care este unit de la început, organizând materia în trupul lui, ca "mediu de lucrare a spiritului"⁴. În om, scrie mai departe părintele Stăniloae, "toate părţile şi funcţiile lui sunt taine… Taină e ochiul material care vede, taină e cuvântul rostit de om, ca îmbinare de sunet şi de sens, ca umplere a sunetului de sens. Taină e faţa omului, ca materie luminată de gândire şi de simţire"⁵.

Felul în care lucrează sufletul se resimte şi se imprimă în trup, mişcându-l pe acesta din urmă către o stare înrudită cu cea a sufletului. "Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieţii sufleteşti şi orice gând sau simţire din suflet se repercutează în trup. Simţirile mai subţiate, mai curate şi mai nuanţate ale sufletului se manifestă în trup. Simţirile curate ale trupului se imprimă în suflet", iar "simţirile trupului au devenit curate prin voinţa sufletului"⁶.

Materia - mediu al comunicării spirituale între oameni

Dar taina materiei se vede şi în aceea că, în viaţa lui prin lume, omul poate lucra mai mult decât asupra materiei din afară, şi mai mult decât lucrarea spirituală îndreptată spre propriul trup. Prin sufletul nedespărţit de trupul său, omul poate lucra şi în viaţa semenilor săi, în starea de comuniune cu ei. Oamenii pot primi unii de la alţii, prin îmbrăţişare, căldura liniştitoare a iubirii lor sufleteşti, tocmai pentru că în îmbrăţişarea lor curată materia însufleţită a trupurilor lor comunică şi mai mult starea lor sufletească, când ei trăiesc intens, unii pentru alţii, starea de jertfă. Aceasta pentru că "trupul omenesc e constituit din simţuri în care spiritul şi trupul sunt nedespărţite", încât "puterea ce se scurge prin trupul celui ce acţionează asupra altuia"⁷, trecând de la cel ce ajută la cel ce este ajutat, prin materia însufleţită a trupurilor lor, ajunge până în sufletul celui din urmă. Aşadar, materia este mai mult decât materialul producţiilor artistice sau inginereşti, şi mai mult decât suportul vieţii biologice; ea este mediul de comunicare al iubirii şi întrajutorării între oameni, materie destinată să fie tot mai transparentă pentru viaţa sufletului care se comunică prin ea către ceilalţi.

Materia lumii - mediul de lucrare a Duhului Sfânt

Însă dacă întrebuinţările pe care le primeşte materia lumii

s-ar opri aici, esenţialul sau miezul cel mai adânc al tainei încă ar rămâne nespus şi multe dintre cele pomenite până acum nu ar avea încă un sens pe măsura frumuseţii lor. Existenţa aceasta a materiei, aşa cum este ea, pregătită să primească formele pe care spiritul liber şi creator al omului voieşte să i le imprime, la fel ca şi realizările omeneşti pe baza materiei lumii, ar rămâne fără rost. La fel, mişcarea şi îmbrăţişarea vietăţilor, în strădania lor de a supravieţui prin solidaritate, ar pierde strălucirea lor dacă toată armonia vieţii nu ar fi decât o zvâcnire oarbă a unei materii moarte, fără nici o raţionalitate, ajunsă din întâmplare la viaţă. La fel, nici iubirea şi întrajutorarea oamenilor, care pot să-şi transmită unii altora stările lor sufleteşti, trăind împreună o iubire spirituală care depăşeşte limitările planului sensibil, care este mai tare decât suferinţa şi moartea, nu şi-ar găsi o finalitate, un rost, câtă vreme viaţa şi bucuria iubirii lor ar sfârşi în nefiinţă, răpuse de legile unei materii perisabile.

Aici se întrevede că taina materiei este chiar mai profundă decât cele ce s-au spus până acum şi survine din altceva care face posibilă participarea materiei la creaţiile omeneşti, la viaţa vieţuitoarelor şi la iubirea dintre oameni, din ceva care le umple pe toate acestea cu sens. Toate decurg din faptul că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii, că "El se poate uni cu creatura Sa", acesta fiind şi "înţelesul cel mai general al Tainei"⁸. Prin actul Creaţiei, Dumnezeu a pus în materia lumii potenţialităţi nesfârşite, pentru că a făcut-o pentru om - fiinţă după chipul Său şi în vederea asemănării cu El. Omul este o fiinţă liberă şi creatoare, care adaugă lumii propriile sale opere, pentru că el este spirit ce depăşeşte întreaga natură sensibilă.

Pe de altă parte, deasupra apelor primordiale S-a purtat Duhul lui Dumnezeu (Facerea, 1, 2), şi ele s-au făcut "sân al oricărei forme vii" din lume, pentru ca vieţuitoarele să poarte şi să reflecteze, în mişcarea lor de solidaritate şi armonia vieţuirii lor, chipul Sfintei Treimi Care le-a creat şi să indice indispensabila legătură dintre viaţă şi Creator.

Taina Botezului - transfigurarea materiei şi a puterilor omeneşti

În fine, şi mai ales omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, are o menire specială în Creaţie. Trup şi suflet fiind, el este chemat să adune în sine întreaga Creaţie şi, unindu-se cu Dumnezeu, să o unească şi pe ea cu El. Făcând pe om după chipul Lui, Care este Logosul (II Corinteni, 4,4), Dumnezeu l-a rânduit pe om să fie "cel mai adecvat mediu al exercitării puterii unificatoare a Logosului asupra creaţiei"⁹.

Dar omul şi natura, afectate de căderea lui Adam, nu pot fi mediu de lucrare a Duhului Sfânt în vederea transfigurării materiei şi a unirii celor create cu Dumnezeu. De aceea, prin Întrupare, prin faptul că Hristos Logosul se face om, se restaurează puterile omeneşti de transfigurare a materiei creaţiei, a trupului şi de unificare a întregii Creaţii cu Dumnezeu. Aceasta se vede în Botezul lui Hristos în apele Iordanului, unde El uneşte Duhul cu apa, ce închipuie de acum apa Botezului nostru, apa ce devine "sân al vieţii spirituale"¹⁰.

Abia prin Taina Botezului se naşte omul nou, "deschis comunicării cu Sfânta Treime", capabil să orienteze imboldurile sale creatoare către expresiile lor cele mai înalte, în stare să întrevadă în mişcarea complexă a lumii vii o lecţie de solidaritate, capabil să transfigureze puterile sale sufleteşti de a lucra în lume, în propria viaţă şi în viaţa semenilor, prin ajutorul lui Dumnezeu.

În acest fel, omul ajunge să imprime în materia lumii scopuri înalte, care să ajute viaţa semenilor, şi să preschimbe efortul creator într-un act liturgic, menit să slăvească pe Dumnezeu şi să sporească tot mai mult comuniunea de iubire cu semenii şi cu El, tocmai pentru că, prin Botez, el este chemat să se îmbrace cu Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa¹¹.

" Abia prin Taina Botezului se naşte omul nou, "deschis comunicării cu Sfânta Treime", capabil să orienteze imboldurile sale creatoare către expresiile lor cele mai înalte, în stare să întrevadă în mişcarea complexă a lumii vii o lecţie de solidaritate, capabil să transfigureze puterile sale sufleteşti de a lucra în lume, în propria viaţă şi în viaţa semenilor, prin ajutorul lui Dumnezeu."

" Omul este o fiinţă liberă şi creatoare, care adăugă lumii propriile sale opere, pentru că el este spirit ce depăşeşte întreaga natură sensibilă."

Note:

1 Koh et al., "A Porous Coordination Copolymer with over 5.000 m²/g BET Surface Area", în Journal of the American Chemical Society, 2009; sau "New Nanoporous Material Has Highest Surface Area Yet", în ScienceDaily (Mar. 14, 2009) (online) la http://www.sciencedaily.com/releases/2009/03/090309105056.htm.

2 Cecil Folescu, Ce este Universul, p. 246.

3 Cf. The Gale Enciclopedya of Science, K. Lee Lerner & Brenda Wilmoth Lerner editors, ediţia a III-a, vol. 1, Thomson Gale, 2004, pp. 505-507.

4 Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pp. 8-9.

5 Ibidem, p. 8.

6 Ibidem, p. 13.

7 Ibidem, p. 7.

8 Ibidem, p. 8.

9 Ibidem, p. 10.

10 Ibidem, p. 27.

11 Christos Yannaras,

Libertatea moralei, p. 89.

diac. Sorin Mihalache

Sursa: Ziarul Lumina

Largiti putin... locurile din inimile voastre!

2011-01-10T22:08:00.001+02:00

Scriu acest mic articol pentru a-i multumi doamnei langa care am stat la biserica ieri! Intamplarea s-a petrecut in felul urmator: cu multa truda, am reusit sa ajung sa particip la Sf Liturghie, ieri, la biserica unde slujeste si parintele meu duhovnic. De obicei, biserica este mereu plina de oameni, asa dupa cum era si ieri, la marele praznic al Botezului Domnului.
Sunt cam bolnava zilele acestea, nu ma simt chiar bine, iar in biserica pardoseala este din marmura, destul de rece, acum pe timp de iarna. Traversele de covor sunt asezate doar pe lateralele bisericii. La citirea prochimenului, am vrut sa ingenunchez pe covor, spatiu fiind destul. Doamna in spatele careia m-am asezat m-a privit acuzator, doar faptul ca mi-am plecat capul cred ca a retinut-o de la manifestarea verbala a dezaprobarii fata de gestul meu. Si atunci, chiar in secundele acelea incordate, o doamna din stanga mi-a zis usurel: “Asezati-va, va fac loc, haideti, e loc destul aici”. Intelegeti acum de ce am descris amanuntit cele de mai sus. Poate intelegeti de asemenea titlul ales.
Indemnul acesta mi-a venit in minte cand am auzit-o pe doamna mea: Largiti si voi inimile voastre (2 Corinteni 6:13); amintindu-mi si cartea scrisa recent de arhim. Zaharia. Avem multe de invatat despre largirea inimii din teologia Sfantului Siluan Athonitul si a Staretului Sofronie de la Essex. Poate mai intelegeti acum si de ce am scris mai sus “biserica plina de oameni”, am ezitat intre “credinciosi” si “oameni”, optand totusi pentru termenul din urma.
Intamplarea mi-a amintit de sarbatoarea Sfantului Spiridon, unde a fost puhoi de lume, unii mai ingaduitori, altii mai putin! Poate este pacat, insa mi-am amintit expresii de genul “domnilor, nu mai am aer de dumneavoastra”, “nu mai vad nimic din cauza dumneavoastra”, “ma striviti aici”, “mutati-va urgent, nu pot sa vad si sa ascult slujba”, “n-am loc de dvs., plecati de aici, am ajuns inainte”.
Care ar fi solutia sa nu se mai intample asemenea lucruri? Ma gandesc indeosebi la cei care vin pentru prima data la biserica, inghesuiti de credinciosii din biserica, apostrofati de cei care nu au aer si nu vad sa se roage! Iertati-mi ironia, insa vor mai veni acestia sa caute si a doua oara? Vor mai indrazni ei sa se apropie de Dumnezeu? Unde ne este dragostea si bunatatea crestina? S-a topit oare in frigul iernii? Sau poate gerul a atins chiar si inimile.
Suntem tineri, lucram sa ne asiguram traiul zilnic, incercam “sa dam Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Domnezeu”. Nu intotdeauna reusim la masuri depline. Ne invoim, alergam, ne straduim sa stam si sa participam la sfintele slujbe in masura in care ni se dau invoiri de la servici, dupa cum putem fiecare.
Avem parinti duhovnici, sunt cei mai in masura sa ne “organizeze”, sa ne invete, sa ne calauzeasca si sa ne povatuiasca in cele duhovnicesti!
Fiecare avem cugetele proprii, o asezare duhovniceasca unica, putem fi deznadajduiti, de obicei in asemenea cazuri vin si cauta alinare oamenii. N-am putea fi mai atenti, intai la noi, la comportamentul nostru, la reactiile noastre, la dragostea noastra pentru aproapele?
Ma mai gandesc ca daca exista bunavointa, putem incapea in orice biserica, oricat de ingramadita ar fi ea!
(Elena)

"Ne-liniştea sărbătorilor"

2011-01-05T16:33:00.004+02:00

În vremuri aşezate, apropierea sărbătorilor aduce cu sine o rarefiere a timpului, o încetinire a trepidaţiei zilnice, mergînd pînă la suspendare. Sărbătoarea e odihnă, anticipare a Împărăţiei Cereşti, despre care Apostolul Pavel spunea că înseamnă, între altele, bucurie şi pace. Perioada sărbătorilor e o multiplicare a Duminicii săptămînale, o ieşire din cadenţa muncii, destinderea bine meritată de după efort. Alergarea cotidiană ajunge la un liman recuperator, se deschide pe verticală, către statica incoruptibilă a stelelor fixe.
Ceea ce trăim astăzi e, însă, răsturnarea raportului tradiţional dintre zilele lucrătoare şi cele sărbătoreşti. Munca a devenit rutinieră, repetitivă, aşa încît ea seamănă mai mult cu imobilitatea non-acţiunii, iar sărbătorile alunecă spre agitaţie şi nevroză. Odihna devine o corvoadă. Bucuria devine o corvoadă. Iar „petrecerea“ capătă febrilitatea spasmodică a unui istovitor carnaval. Alexandru Paleologu mi se plîngea, odată, de prostul obicei al concediilor anuale. În loc să profiţi de libertatea episodică oferită de instituţii, să stai acasă, în confortul domestic, să te refaci, să savurezi răgazul, lipsa oricărui program, şansa de a nu trebui să faci nimic, în loc să ieşi din viteză, intri într-o maladivă neodihnă organizatorică: faci bagaje, angajezi călătorii costisitoare, te ocupi de bilete şi de hoteluri, pe scurt, dai tihna din mînă pe promisiunea incertă a „distracţiei“ de pe gard. La sfîrşit recunoşti, dacă eşti sincer, că vacanţa te-a lăsat lat. Şi fizic, şi sufleteşte, şi financiar.
În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze. Mai întîi, intervalul festiv s-a scurtat: se lucrează pînă în ultimul moment. Dezlănţuit, lacom, precipitat, ca dinaintea unui sfîrşit, a unei întreruperi catastrofale, care trebuie amînată cît mai mult cu putinţă. De la instituţiile partenere din străinătate continuă să vină solicitări urgente: trebuie alcătuit rapid un raport financiar, un „proiect managerial“, o agendă de lucru pentru primul trimestru al anului următor. Crăciunul şi Revelionul ne cam încurcă. Sînt multe alte lucruri, foarte importante, de făcut. În ţară, ziarele sînt mai dinamice ca niciodată: cer declaraţii decorative, propun clipuri promoţionale, vor interviuri, analize retrospective şi prospective, opinii de circumstanţă. „Nu faceţi o pauză?“ îţi vine să întrebi. „Nu vă pregătiţi niţeluş pentru detenta sfîrşitului de an?“ Dacă pui asemenea întrebări, ţi se răspunde cu un soi de mîndrie perversă: „Pauză? Dar noi lucrăm şi pe 24 decembrie şi pe 30. La noi e foc continuu!“.
Alături de această euforie a trebăluielii, intră în joc şi o insomniacă patimă achizitivă; trebuie făcute cumpărături: cadouri, alimente, brazi, jucării, locuri la restaurant, la munte sau la mare. Vacanţa ar trebui să fie o pajişte calmă, reconfortantă, senină, o adiere de contemplativitate. În realitate, seamănă cu Piaţa Obor. A face, în aceste zile, o vizită în Piaţa Obor e o experienţă iniţiatică. Deasupra întregii lumi se înalţă o grimasă de bazar, o nebuloasă pestriţă, un frison comatos. Înghesuiala are proporţiile unui exod apocaliptic. Cărnuri sanguinolente, peşti agonizanţi, icoane kitsch, stambe bălţate, vînzători clandestini, muzici băloase, chiote obscene, scuipături, noroi, totul amestecat cu totul, într-o rătăcire generală, cu miros de ţuică şi porc. Criză? Poate. Dar o criză barocă, nesistematizabilă: abundenţă ambalată în nelinişte, precaritate lacomă, fast sărăcăcios. Sărbătorile au devenit, s-ar zice, un mod de a risipi cerul. „La mulţi ani“?
Sursa: http://www.dilemaveche.ro

Andrei Plesu

Anul omagial al Sf. Botez si a Sf. Cununii

2011-01-04T08:22:00.001+02:00

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2011 să fie declarat Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2011 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În anul 2011, Patriarhia Română şi eparhiile din ţară şi străinătate vor organiza conferinţe pastoral-misionare, colocvii teologice, dezbateri şi seri duhovniceşti despre Tainele Sfântului Botez şi Sfintei Cununii (prezentare istorică, semnificaţie teologică şi existenţială, pregătirea în vederea primirii lor, pastoraţia familiei creştine, practici neortodoxe, necanonice şi nelegale privind săvârşirea celor două Sfinte Taine, problema familiilor mixte din punct de vedere interconfesional sau interreligios etc.). De asemenea, profesori de la instituţiile de învăţământ teologic ortodox vor realiza studii, comentarii, bibliografii cu conţinut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social despre cele două Sfinte Taine, rolul familiei creştine din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social şi apărarea instituţiei sacre a familiei în faţa provocărilor contextului contemporan secularizat. O atenţie specială va fi acordată celor două Sfinte Taine în cateheza ortodoxă, ora de religie şi programul catehetic Hristos împărtăşit copiilor al Patriarhiei Române.

Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 se va trata tema 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, care va fi aprofundată la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011 sau la una dintre conferinţele preoţeşti administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

În toamna anului 2011, la Palatul Patriarhiei va avea loc o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. Cu acest prilej, va fi organizată o expoziţie tematică cuprinzând cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii care reflectă Botezul şi familia creştină în arta bisericească ortodoxă.

Manifestările organizate în Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română vor fi susţinute şi mediatizate pe larg de către Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, publicaţiile Lumina, Agenţia de ştiri Basilica, Biroul de Presă), mass-media bisericească eparhială şi presa laică.

Site-ul Patriarhiei Române (www.patriarhia.ro) va avea în anul 2011 o secţiune specială, care va prezenta calendarul evenimentelor, informaţii, ştiri, documentare şi activităţile realizate în Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

2 ianuarie - Pomenirea Sf. Serafim de Sarov

2011-01-02T07:28:00.000+02:00

Sfantul, Parintele nostru Serafim din manastirea Sarov, care s-a nevoit in anii 1759-1833, savarsindu-se cu pace.

Acesta era din orasul Kursk, nascut din parinti binecredinciosi, Isidor si Agafia. A intrat in manastirea din Sarov la varsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 pana in 1804, a trati singur in padure, pazind in amanunt randuiala Sfantului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o in setea lui neobosita de a citi cartile Sfintilor Parinti. In padure, Sfantul Serafim locuia in tovarasia animalelor salbatice, ursi, lupi, vulpi, care - cum spun martorii vietii lui - se obisnuisera sa ia hrana din mana lui. La 12 septembrie 1804, Serafim a fost crunt batut de talhari si a fost gasit fara cunostinta in coliba lui din pustnicie. Vindecat de rani, intre anii 1804-1807 a primit randuiala de viata a stalpnicilor si a petrecut foarte multe zile si nopti, rugandu-se in genunchi, pe o piatra, in inima padurii, indurand grozavele ierni.

Multi ani a stat zavorat in chilia lui din manastire, fara pat, nici incalzire, avand ca randuiala de viata, rugaciunea lui Iisus, iar ca citire saptamanala, cele patru Evanghelii, impartite intr-un anume fel (luni, Sfantul Matei; marti, Sfantul Marcu, miercuri, Sfantul Luca; joi, Sfantul Ioan; vineri, Acatistul Sfintei Cruci; sambata, Acatistul Tuturos Sfintilor) si Duminica se impartasea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea in chilia sa.

In urma unui vis in care a vazut pe Maica Domnului, insotita de Sfantul Petru al Alexandriei si Clement Romanul, Sfantul Serafim a primit slujirea de parinte duhovnicesc (staret) si a inceput sa primeasca inchinatori la chilia sa. El ii primea numindu-i "Bucuria mea" si ii invata, va viata crestineasca desavarsita sta in "agonisirea Duhului Sfant". Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat in rugaciunea neincetata, Se arata prin venirea Duhului Sfant si amandoua ipostazele duc impreuna la apropierea de Tatal.

Marturisirea lucrarii de impartasire din lumina dumnezeiasca, asa cuma cunoscut-o si de care s-a invrednicit Sfantul Serafim, este luata din scrierea lui, Convorbire cu Motovilov. Iat-o:

"-Si totusi, eu nu inteleg cum pot sa am siguranta ca sunt in Duhul Sfant. Dupa care semne pot eu sa cunosc singur ca harul Sfantului Duh se afla in mine?

Parintele Serafim raspunde: Dar ti-am spus ca-i foarte simplu: Iata, acum, suntem amandoi in harul Sfantului Duh... Dar de ce nu ma privesti?"

- Parinte nu pot sa te privesc; ochii sfintiei tale arunca fulgere de lumina. Fata sfintiei tale e mai arzatoare decat soarele si ma dor ochii. Si Serafim urma: Te afli in plinatatea Sfantului Duh, altfel n-ai putea sa ma vezi in starea aceasta.

Si, apropiindu-mi-se de ureche imi sopti: Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui catre noi. Vezi, n-am facut nici macar semnul crucii, in adancul inimii m-am indreptat, insa, catre Dumnezeu, zicand: Doamne, fa pe omul acesta vrednic sa vada, cu ochii lui trupesti, aratarea Preasfantului Duh. Si iata, Dumnezeu a auzit rugaciunea smeritului Serafim... Dar bine, de ce nu te uiti la mine? Nu-ti fie teama, Dumnezeu este cu noi... Incurajat, incercai sa ridic ochii si o spaima sfanta imi cuprinse toata fiinta. Inchipuiti-va fata unui om care va vorbeste din mijlocul soarelui; ii vezi miscarea buzelor, infatisarea ochilor, ii auzi glasul, simti ca te tine de umeri, dar nu-i vezi nici bratele, nu vezi nici trupul tau, nici al celui ce-ti vorbeste, ci vezi numai o lumina stralucitoare, o lumina orbitoare, luminand intinsul zapezii, pana departe, imprejur, luminand fulgii de zapada, care nu incetau sa cada, pe mine si pe marele staret.

Si parintele Serafim urma: Daca numai presimtirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastra de atata mangaiere si atat inviorare, ce vom spune de bucuria insasi, care ne este pregatita in ceruri, tuturor celor ce plang aici pe pamant? Si dumneata, dragul meu, ai plans destul in viata pamanteasca. Dar, iata, cu cata bucurie te mangaie Dumnezeu... Dar acum e vremea luptelor, a stradaniilor neincetate, e vremea dobandirii unor puteri din ce in ce mai mari, ca sa crestem pana la masura deplina a inaltimii lui Hristos... si mostenitor al scaunului sau, dupa dansul. Atunci, insa, bucuria aceasta, pe care o simtim acum, in parte si un timp scurt, se va arata in toata plinatatea ei si ne va covarsi toata fiinta cu desfatari negraite, pe care nimeni nu va mai putea sa le ia de la noi."

Canonizat in anul 1903, pomenirea Sfantului Serafim traieste in evlavia credinciosilor, ca un mare stalp al sfinteniei crestine, ca un inger pazitor al crestinatatii. Dumnezeului nostru, marire!

Calendar traditional ortodox / 2011

2010-12-31T12:26:00.002+02:00

Puteti descarca de pe net pe PC-ul dumneavoastra calendarul traditional ortodox pentru anul 2011 dand click dreapta si salvand cu "Save Target As":

Ianuarie, Februarie si Martie 2011
Aprilie, Mai si Iunie 2011
Iulie, August si Septembrie 2011
Octombrie, Noiembrie si Decembrie 2011

Preot prof. Marcel Panait

Duminica zi de sărbătoare şi prima zi a săptămânii - Lămuriri privind calendarul creştin ortodox pe anul 2011

2010-12-31T12:11:00.002+02:00

În calendarul creştin – ortodox român pe anul 2011, duminica nu mai apare barată cu două linii roşii, ci există o continuitate între duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, care urmează după sâmbătă (cf. Matei 28, 1; Marcu 16, 2, 9; Luca 24, 1; Ioan 20, 1). Deci, nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011, ci doar se subliniază adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră.
În calendarul creştin – ortodox al Bisericilor de limbă greacă, acesta fiind calendarul de bază al Ortodoxiei, duminica apare ca fiind prima zi a săptămânii, cum ne spune Sfânta Evanghelie, iar luni a doua zi, marţi a treia zi, miercuri a patra zi s.a., adică luni este ziua a doua după duminică, aceasta fiind ziua întâi a săptămânii.
În concluzie, calendarul creştin – ortodox român pe anul 2011 nu schimbă cu nimic ordinea zilelor, ci doar subliniază că săptămâna nu începe cu luni, zi de lucru, ci cu o zi duhovnicească şi anume duminica, zi de sărbătoare şi de odihnă. Pentru oamenii care nu cunosc suficient Sfânta Evanghelie şi înţelesul calendarului, ziua de luni este considerată prima zi a săptămânii, întrucât este prima zi de lucru din săptămână, dar pentru creştinii duhovniceşti şi cunoscători ai Sfintei Evanghelii şi ai Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, ziua întâi a săptămânii este ziua Învierii, adică duminica.
Prin urmare, nu trebuie să ne tulburăm şi nici să ne punem întrebări inutile, ci este nevoie de o înţelegere mai duhovnicească a calendarului şi a timpului vieţii noastre, ca timp al mântuirii care are în centrul lui adevărul Învierii lui Hristos, ca temelie a învierii noastre din păcat şi din moarte.

Sursa: Biroul de presă al Patriarhiei Române

Vaccinarea, contaminarea genetica si oncogeneza la om

2010-12-16T16:15:00.002+02:00

Studii recente, dar si mai vechi, au demonstrat ca injectaera de material genetic strain direct in fluxul sanguin conduce la mutatii genetice si oncogeneza in organismul care primeste acel material. Cercetatorii elvetieni Phillipe Anker si Maurice Stroun de la Laboratorul de Biochimie si Fiziologie Vegetala a Universitatii din Geneva, pionieri ai biologiei moleculare, au publicat periodic in reviste medicale rezultatele cercetarilor intreprinse continuu, din anii '60 pana in prezent. Ei au descoperit ca substantele biologice care intra direct in curentul sanguin pot deveni parte integranta a codului genetic uman. Studiile lor au demonstrat ca acizii nucleici ADN si ARN nu exista numai in nucleul celulelor, ci mici cantitati de material genetic circula liber in spatiul extracelular al tuturor organismelor vii. Cautand sa afle care este originea acestuia, ei au concluzionat ca el rezulta in urma procesului de excretie activa, spontana, de material genetic in spatiul extracelular. Acest mecanism nu are legatura cu moartea celulara si este de tip homeostatic. Cu alte cuvinte, toate organismele vii au capacitatea de a elibera spontan si activ ADN si ARN in spa-tiul extracelular, si acest material poate fi preluat spontan de catre alte orga-nisme vii aflate in aceeasi cultura de celule. In urma numeroaselor experimente efectuate pe plante, bacterii si mamifere, ei au observat ca in culturi de celule, transferul de material genetic are loc atat intre indivizii aceluiasi regn – de la o specie de bacterii la alta, de la un soi de plante la altul –, cat si intre indivizi din specii si regnuri diferite – de la plante la bacterii, de la bacterii la mamifere. 1, 21, 22, 23, 24

In mod explicit, cei doi au aratat ca ADN-ul bacterian se transfera spontan in genomul uman atunci cand bacteriile sunt puse in culturi de celule umane si acest fenomen are implicatii in oncogeneza la om.2

Majoritatea vaccinurile aflate in uz curent sunt preparate din virusuri vii atentuate. Virusurile se numara printre cele mai simple microorganisme vii, fiind formate din cateva siruri de ADN sau ARN invelite intr-o capsida proteica; aceasta structura extrem de simpla nu le permite sa traiasca independent, ci doar in interiorul unei celule vii care sa le ofere nutritie si conditii de reproducere. Pentru protectia vaccinurilor virale in scop comercial, virusurile trebuie multiplicate in cantitati foarte mari; acest lucru se realizeaza reproducand virusurile pe culturi speciale de celule vii in laboratoare. La ora actuala, exista doua mari tipuri de celule folosite in productia vaccinurilor: celule de provenienta animala (rinichi de maimuta, embrion de pui) si celule de provenienta umana. Referitor la celulele de provenienta umana, se stie ca, in mod normal, acestea nu supravietuiesc in afara corpului omenesc. Celulele umane utilizate curent in productia de vaccinuri sunt asa-numitele linii de celule "nemuritoare". Acestea sunt, de fapt, celule canceroase provenite din diferite tipuri de tumori umane sau celule fetale provenite din embrion uman avortat, singurele capabile sa supravietuiasca in vitro si sa se divida fara limita de timp si spatiu. Aceste culturi de celule sunt hranite, de obicei, cu un amestec nutritiv pe baza de ser extras din embrionul bovin. Asa cum au demonstrat cei doi cercetatori elvetieni, virusurile vaccinale sunt capabile sa includa material genetic din celulele pe care sunt cultivate si din amestecul nutritiv aplicat, deci toate ingredientele folosite in productia industriala a vaccinurilor reprezinta tot atatea surse de contaminare a produsului final.

Purificarea totala a vaccinului final este, practic, imposibila, deoarece nici un laborator din lume nu este capabil, la ora actuala, sa separe total virusul vaccinal de resturile din mediul de cultura. Acest lucru este recunoscut oficial, in sensul ca standardele actuale pentru fabricarea vaccinurilor consi-dera drept contaminare acceptata pana la 100 pg (picograme) de ADN he-terolog pe doza de vaccin. Cele 100 pg sunt echivalente cu 108 (10 la puterea 8) "lungimi functionale" de ADN. Puritatea totala ar echivala cu absenta totala a ADN-ului heterolog din vaccinuri, conform datelor publicate in 1990 de un cercetator al Merck Institute for Therapeutic Research.7

Ingrijorarea legata de existenta ADN-ului heterolog in vaccinuri apare ca perfect justificata, deoarece, in prezent, se stie ca inductia cancerului este un fenomen care porneste de la o singura celula si ca o singura unitate functionala de ADN strain in genomul celulei-gazda poate induce transformarea celulara maligna.

Virusul SV40

O confirmare a acestor adevaruri este descoperirea, in anul 1960, a virusului SV40 (Simian Virus 40) in vaccinul polio oral Sabin, preparat cu virus viu.25 Ulterior, s-a descoperit ca si vaccinul Salk (varianta cu virus inactivat, administrat pe cale injectabila) este contaminat, deoarece virusul a supravietuit formaldehidei folosite pentru inactivare.16 Cercetatorii americani Sweet si Hilleman de la Merck Institute for Therapeutic Research, care au facut descoperirea, afirma ca toate cele 3 tulpini de virus polio vaccinal au fost gasite infestate. Virusul SV 40 provine din rinichiul maimutei verde din Africa, pe care s-a cultivat, din totdeauna, vaccinul polio. Confirmarea rolului oncogen al acestui virus a venit in momentul in care genomul viral SV40 a fost descoperit in tumori maligne diverse ale adultilor injectati cu vaccinul polio in copilarie: mezotelioame,3 limfoame,18 limfoame non-hodgkiniene,26 tumori cerebrale,4,8 osteosarcoame,6 tumori maxilo-faciale.19,20 Desi, imediat dupa descoperirea virusului SV40, opinia publica a fost linistita cu asigurarea ca numai loturile de vaccin polio admi-nistrat intre anii 1955-1963 au fost contaminate si ca problema s-a remediat la loturile produse ulterior, studii recente au identificat virusul SV40 in tumori cerebrale la copiii nascuti dupa 1965,17 in sange de la copiii nascuti dupa 19825 si in sangele periferic si in lichidul spermatic de la adulti sanatosi.15 Aceste descoperiri sugereaza doua posibilitati: ori virusul SV40 s-a inclus in genomul uman si se transmite urmasilor, ori vaccinul polio este in continuare contaminat. Circulatia libera a virusului SV40 in populatie ar explica cresterea cu 30% a incidentei tumorilor maligne cerebrale, pulmonare si osoase in SUA, in ultimii 25 de ani.17

Virusurile ascunse ("stealth viruses")

Recent, o noua problema de contaminare a vaccinurilor s-a ridicat. Conceptul de "stealth viruses" - in traducere, virusuri ascunse, secrete – a fost formulat in 1990 de catre cercetatorul american John Martin. Folosind noua tehnica a PCR (polymerase chain reaction), el a identificat, initial intr-un fragment de tesut cerebral uman, provenit de la un pacient cu boala neurologica atipica, un virus citopatic, necunoscut pana atunci, care determina aglutinarea si degenerarea lipidica a celulelor infectate; acestea capata un aspect spumos caracteristic in culturi. Martin a identificat, ulterior, aceste virusuri in tesut cerebral, sange si lichid cefalorahidian de la pacienti cu diverse afectiuni neurologice rare si atipice: sindromul de oboseala cro-nica,9 encefalopatie acuta la pacient cu psihoza maniaco-depresiva,10 autism si tulburari comportamentale la copii.11 Virusurile ascunse au o particularitate care explica si numele lor: desi creeaza distructie marcata in vitro si in vivo, ele nu sunt recunoscute de sistemul imunitar uman, deoarece nu au in structura lor antigenele critice necesare pentru identificare. Determina, astfel, boli grave, trenante, ale sistemului nervos central si periferic, frecvent cu sfarsit letal. Cercetatorul care le-a descoperit afirma ca ele pot fi considerate o "arma biologica a naturii", deoarece pot imbraca forme structurale diferite, dar isi pastreaza capacitatea de a se include in celula nervoasa si de a o distruge. Martin considera virusurile ascunse o pro-blema de sanatate publica.

Folosind tehnica secventializarii ADN-ului viral, cercetatorul american arata ca virusurile respective au o structura genetica inedita, un fragment fiind asemanator cu un citomegalovirus uman si alt fragment, aproape identic, cu un citomegalovirus simian; el a concluzionat ca originea acestor virusuri nemaiintalnite este in maimuta africana verde pe care s-au cultivat din totdeauna vaccinurile polio.12 Virusurile simiene contaminate, introduse in sangele omenesc prin vaccinarea antipolio, trecand prin generatii succesive de vaccinati, au suferit procese complexe de adaptare si mutatie genetica, rezultand aceasta familie a virusurilor "ascunse", care, desi creeaza distructii celulare grave, nu pot fi recunoscute si neutralizate de sistemul imunitar uman.

Concluzii

Actul vaccinarii trebuie inteles, in ultima instanta, ca un act de introdu-cere de material genetic strain direct in fluxul sanguin. Campaniile de vaccinare in masa au avut un impact covarsitor asupra populatiei, in sensul ca au condus, pe termen lung, la mutatii genetice imprevizibile si la alterarea in sens negativ a codului genetic uman. Legatura dintre mutatiile genetice si oncogeneza la om a fost demonstrata stiintific, iar cresterea incidentei si mortalitatii prin cancer este o realitate a zilelor noastre. Pe de alta parte, aparitia virusurilor atipice, nemaiintalnite pana acum, legate de contaminarea vaccinurilor, arata ca, in momentul in care orice material biologic este introdus direct in curentul sanguin, posibilitatile de contaminare sunt practic nelimitate si imposibil de controlat la nivelul stiintei actuale.

Comunitatea medicala, care, de bunavoie, a depus juramantul lui Hippocrat, careia societatea i-a incre-dintat nobila grija pentru sanatatea populatiei si care este respectata in plan social tocmai pentru acestea, este chenmata la reformularea atitudinii fata de vaccinare, in general.

Vaccinarea este considerata, in primul rand, o procedura profilactica, aplicata copiilor si adultilor sanatosi. Pentru sugari si copii, in mod special, vaccinarea este considerata obligatorie la noi in tara. In acest sens, o reevaluare a raportului real risc-beneficiu in vaccinare ar fi binevenita. Notiunile de "vaccinare in masa" si "vaccinare obligatorie" merita efortul de reconsiderare.

Bibliografie

1. Anker P, Stroun M. Bacterial ribonucleic acid in the frog brain after a bacterial peritoneal infection. Science 1972 Nov 10; 178(61): 621-3.

2. Anker P, Zajac V, Lyautey J, Lederrey C, Dundand C, Lefort F et al. Transcession of DNA from bacteria to human cells in culture: a possible role in oncogenesis. Ann N Y Acad Sci 2004 Jun; 1022: 195-201.

3. Arrington AS, Lednicky JA, Butel JS. Molecular characterization of SV40 DNA in multiple samples from a human mesothelioma. Anticancer Res 2000 Mar-Apr; 20(2A): 879-84.

4. Bu X, Zhang X, Zhang X, et al. A study of simian virus 40 infection and its origin in human brain tumors. Zhonghua Liu Xing Bing Xue Za Zhi 2000 Feb; 21(1): 19-21.

5. Butel JS, Arrington AS, Wong C, Lednicky JA, Finegold MJ. Molecular evidence of simian virus 40 infections in children. J Infect Dis 1999 Sep; 180(3): 884-7.

6. Carbone M, Rizzo P, Procopio A, Giuliano M, Pass HI, Gebhardt MC, et al. SV40-like sequences in human bone tumors. Oncogene 1996; 13: 527-35.

7. Hilleman MR. History, precedent, and progress in the development of mammalian cell culture systems for preparing vaccines: safety considerations revisited. J Med Virol 1990 May; 31(1): 5-12.

8. Krieg P, Scherer G. Cloning of SV40 genomes from human brain tumors. Virology 1984; 138: 336-40.

9. Martin WJ. Detection of RNA sequences in cultures of a stealth virus isolated from the cerebrospinal fluid of a health care worker with chronic fatigue syndrome. Case report. Pathobiology. 1997; 65(1): 57-60.

10. Martin WJ. Simian cytomegalovirus-related stealth virus isolated from the cerebrospinal fluid of a patient with bipolar psychosis and acute encephalopathy. Pathobiology. 1996; 64(2): 64-6.

11. Martin WJ. Stealth virus isolated from an autistic child. J Autism Dev Disord. 1995 Apr; 25(2): 223-4.

12. Martin WJ, Ahmed KN, Zeng LC, Olsen JC, Seward JG, Seehrai JS. African green monkey origin of the atypical cytopathic 'stealth virus' isolated from a patient with chronic fatigue syndrome. Clin Diagn Virol 1995 Jul; 4(1): 93-103.

13. Martin WJ, Anderson D. Stealth virus epidemic in the Mohave Valley: severe vacuolating encephalopathy in a child presenting with a behavioral disorder. Exp Mol Pathol 1999 Apr; 66(1): 19-30.

14. Martin WJ, Anderson D. Stealth virus epidemic in the Mohave Valley. I. Initial report of virus isolation. Pathobiology 1997; 65(1): 51-6.

15. Martini et al. SV40 Early Region and Large T Antigen in Human Brain Tumors, Peripheral Blood Cells, and Sperm Fluids from Healthy Individuals. Cancer Research 56: 4820-4825, 1996.

16. Miller NZ.Vaccines:Are They Really Safe and Effective? New Atlantean Press, Santa Fe, New Mexico, 2004, p 20.

17. Miller NZ.Vaccines:Are They Really Safe and Effective? New Atlantean Press, Santa Fe, New Mexico, 2004, p 22.

18. Shivapurkar N, Harada K, Reddy J, Scheuermann RH, Xu Y, McKenna RW, Milchgrub S, Kroft SH, Feng Z, Gazdar AF. Presence of simian virus 40 DNA sequences in human lymphomas. Lancet 2002 Mar 9; 359(9309): 851-2.

19. Stoian, M., et al. Possible relation between viruses and oromaxillofacial tumors. I. Research on the presence of SV40 antigen and specific antibodies in patients with oromaxillofacial tumors. Virologie, 1987; 38: 35-40.

20. Stoian, M., et al. Possible relation between viruses and oromaxillofacial tumors. II. Detection of SV40 antigen and of anti-SV40 antibodies in patients with parotid gland tumors. Virologie, 1987; 38: 41-46.

21. Stroun M, Anker P. Bacterial nucleic acid synthesis in plants following bacterial contact. Mol Gen Genet 1971; 113(1): 92-8.

22. Stroun M, Anker P. Bacterial RNA synthesis in animal cells following bacterial contact. FEBS Lett. 1971 Aug 1; 16(2): 114-116.

23. Stroun M, Anker P, Cattaneo A, Rossier A. Effect of the extent of DNA transcription of plant cells and bacteria on the transcription in plant cells of DNA released from bacteria. FEBS Lett. 1971 Mar 5; 13(3): 161-164.

24. Stroun M, Anker P. Transcription of spontaneously released bacterial deoxyribonucleic acid in frog auricles. J Bacteriol 1973 Apr; 114(1): 114-20.

25. Sweet BH, Hilleman MR. The vacuolating virus, SV40. Proc Soc Exp Biol Med 1960; 105: 420-7.

26. Vilchez RA, Madden CR, Kozinetz CA, Halvorson SJ, White ZS, Jorgensen JL, Finch CJ, Butel JS. Association between simian virus 40 and non-Hodgkin

Sursa: Provita Craiova