Interviu cu Klaus Kenneth: “Sunt unul dintre cei mai fericiti oameni din Europa”

Interviu cu Klaus Kenneth:
- D-le Kenneth, aţi avut parte de o copilărie cumplită, în urma căreia aţi început să urâţi creştinismul şi să vă implicaţi în religiile orientale şi ocultism. În zilele noastre, mulţi oameni cred că pot găsi răspunsuri la problemele vieţii în aceste filosofii. Ce le puteţi spune unora ca aceştia?
- Toate aceste religii şi filosofii sunt o nădejde, plăsmuită de om, într-o lume mai bună, pentru a scăpa de suferinţă. Este ceva firesc, tot omul caută aşa ceva. Dar din negurile timpului oamenii n-au izbutit să rezolve problema durerii, a nedreptăţii şi a suferinţei, deoarece acestea sunt doar nişte „idei”, pe care inima omului căzut le-a distorsionat. Nu poţi schimba inima omului doar cu nişte idei, căci ea – după cum zice Scriptura – este stricată.
Numai Hristos a răsturnat piramida valorilor omeneşti cu susul în jos (cei dintâi vor fi cei de pe urmă, dragostea pentru vrăjmaşi, preţuirea durerii etc.). Toate sunt ceva „nebunesc”, care sună inacceptabil unor urechi „fireşti”. Nici un om n-ar fi putut avea astfel de idei „ciudate” – ceea ce arată limpede că Hristos era Dumnezeu. Şi lucrul cel mai uimitor este că aceste idei „merg”. Omul trebuie să încerce aceste oferte ale Sale, nu să le dezbată.
- După mai bine de două decenii dramatice de viaţă, l-aţi întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex şi v-aţi transformat! De atunci, trăiţi o experienţă profundă a creştinismului ortodox. Ce întâmplări vi s-au întipărit în amintire fără putinţă de uitare, din cele petrecute alături de Părintele Sofronie?
- Experienţa de căpătâi avută cu Părintele Sofronie a fost dragostea sa. Era „dragoste întrupată”! A revărsat asupra mea atât de multă dragoste, încât o mai simt şi astăzi, după 25 de ani. Când mă duc să-l „văd”, la mormânt, inima îmi tresaltă de bucurie, pentru că „dragostea niciodată nu cade” – nu acest fel de dragoste! Toate cuvintele sale nu sunt pe măsura dragostei pe care mi-a arătat-o. Am avut o relaţie foarte deosebită şi, când venea la mănăstire în odaia mea, rămânea uneori cu orele… Această nemărginită putere a dragostei este astăzi energia care mă adânceşte în Ortodoxie (care, în cele din urmă, este dragoste!) şi care mă îndeamnă s-o binevestesc acelor ortodocşi care par să nu priceapă ce comoară au!
- Aţi trecut prin multe etape şi experienţe. Oare nu s-ar putea concluziona, ipotetic, că situarea dvs. din prezent în cadrul creştinismului ortodox nu-i decât un alt pas, vremelnic, dintr-o căutare fără sfârşit?
- Dacă aş fi găsit ceva mai bun, de bună seamă că aş fi mers iarăşi mai departe. Însă am aflat „mărgăritarul cel de mult preţ” (cum spune Scriptura) şi ŞTIU aceasta dincolo de orice îndoială, căci experienţa de viaţă mi-a arătat-o foarte limpede. De atunci, sunt unul dintre cei mai fericiţi oameni din Europa. Dacă ar şti oamenii ce este cu adevărat Ortodoxia! Nu-i un ritual, nu-i o tradiţie, nu-i o instituţie bisericească sau altceva: este Hristos făcut văzut, este dragoste făcută văzută, este la fel de unică ca Însuşi Dumnezeu. Dar, trebuie spus şi aceasta, pentru a fi oneşti – nu este întotdeauna o cale uşoară!
- Scrieţi în cartea dvs.: „Fugeam de Dumnezeu, de oameni şi de mine însumi. Era o cale prin iad, plină de ură şi moarte”. Dacă Iisus spune că suntem liberi să-L urmăm sau să nu-L urmăm, de ce viaţa fără El nu poate fi o viaţă de dragoste, bucurie şi libertate?
- După cum puteţi citi în cartea mea, eu le-am încercat pe toate – tot ce are de oferit lumea fără de Dumnezeu (adică fără dragoste). Acestea duc la un substitut de dragoste, şi mi-au lăsat mereu inima goală şi uscată. Există „distracţii”, mici bucurii şi alţi înlocuitori, bineînţeles, pe care Dumnezeu îi îngăduie (în artă, muzică etc.) pentru a trezi adevărata dragoste şi căutare după o mulţumire nepieritoare. Însă fără Dumnezeu toate acestea ajung patimi; iar împătimirea este tocmai opusul libertăţii. Acest lucru l-am simţit întotdeauna dureros de limpede.
- Viaţa dvs. ar putea fi un roman de succes. Este însă o mărturie şocantă şi totodată adevărată. Unii oameni s-ar putea îndoi despre cele pe care le spuneţi în ce vă priveşte, ba chiar v-ar putea socoti dezechilibrat – mai ales în privinţa trăirilor cu Iisus. Ce le puteţi spune unor astfel de oameni? Ce răspuns le puteţi da acelor creştini care se îndoiesc de povestea dvs. şi o socotesc o exagerare?
- Un editor din Londra mi-a spus chiar că povestea mea e mai „stranie decât ficţiunea”! V-aş putea spune mult mai multe întâmplări ciudate cu mine decât cele istorisite în carte, dar acestea reprezintă un nivel psihologic sau social, care este nefolositor duhovniceşte. Unii oameni mă acuză că mint. Ce pot să fac? Aş dori doar să le pot arăta dragostea ce le-o port, să vină şi să trăiască puţin alături de mine, ca să vadă şi să se încredinţeze dacă Klaus spune adevărul sau minte. „Iubeşte şi trăieşte” e cel mai bun răspuns. Şi, credeţi-mă, lucruri ca acesta mi se întâmplă în viaţă, cu oamenii. Oricine are dreptul să se îndoiască, atâta timp cât are un motiv (povestea vieţii mele nu e tocmai una obişnuită). Dar când cineva se agaţă de părerile sale fără să caute adevărul, în cele din urmă se va vătăma. Pentru aceasta are nevoie de dragoste, de dragostea lui Dumnezeu.
(interviu realizat cu editorul grec al cartii “Doua milioane de kilometri. in cautarea Adevarului”, august 2009; traducerea Radu Hagiu)