Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

marți, decembrie 24, 2019

Cuvânt pastoral la praznicul Nașterii Domnului, 2019


Iisus Hristos – Iubirea întrupată


† C i p r i a n

prin harul lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Buzăului și Vrancei

Cinstitului nostru cler, cinului monahal
și dreptcredincioșilor creștini din Eparhia noastră,
har și pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!
        
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți frați și surori în Domnul,
Nașterea unui prunc a constituit dintotdeauna prilej de bucurie pentru orice familie omenească, indiferent de apartenența etnică, de credința, cultura și starea socială ale acesteia. Cu atât mai mult, pentru o familie de creștini, întemeiată pe valorile credinței în Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a binecuvântat unirea firească dintre bărbat și femeie, la Nunta din Cana Galileii (cf. Ioan 2, 1-11), și a prețuit copiii, afirmând că „Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia” (cf. Luca 18, 16), adică a celor nevinovați și curați cu inima. Iar „bucuria că s-a născut om în lume” (cf. Ioan 16, 21), trăită cu intensitate de mamă, dar și de ceilalți membri ai familiei, este actualizată, an de an, pe parcursul așa-numitei zile aniversare, când sărbătoritul este înconjurat cu afecțiune de părinți, frați, surori, rude și prieteni, care-i urează zile îndelungate și-i oferă daruri potrivite vârstei sale. Însă o astfel de bucurie, proprie oricărei familii de pe pământ – fie și una regală sau împărătească – nu depășește, totuși, hotarele unei comunități umane, mai mici sau mai mari.
Singura naștere sărbătorită la scară planetară, de miliarde de oameni, însemnați cu Numele mai presus de orice nume (cf. Filipeni 2, 9) al Sărbătoritului, este Nașterea Domnului Iisus Hristos, evenimentul cel mai important din istoria umanității, petrecut în urmă cu 2019 ani, în Betleemul Iudeii din Orientul Apropiat. N-a fost vorba, atunci, de venirea pe lume a vreunui prinț pământesc, ci de nașterea după trup a Împăratului cerurilor Însuși, adică a Fiului lui Dumnezeu Cel Unul-Născut (cf. Ioan 3, 16), mai înainte de toți vecii, din Tată fără de mamă, iar în timp, născut din mamă fără de tată[1], prin lucrarea Sfântului Duh, cea de-a treia Persoană a Sfintei Treimi. În momentul în care Sfânta Fecioară Maria a rostit, în duh de smerenie și ascultare, faimoasele cuvinte: „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38), puterea Celui Preaînalt a umbrit neprihănitul ei pântece, făcându-l să zămislească, în chip mai presus de fire, pe Dumnezeu-Omul, adică pe Iisus Hristos, Mântuitorul lumii (cf. I Ioan 4, 14). Atunci s-a descoperit taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută (cf. Romani 16, 25; Coloseni 1, 26), petrecându-se singurul lucru nou sub soare (Sfântul Ioan Damaschin), și anume întruparea sau înomenirea Logosului sau Cuvântului lui Dumnezeu (cf. Ioan 1, 14), actul suprem al chenozei sau deșertării lui Dumnezeu de strălucirea slavei Sale dumnezeiești (cf. Filipeni 2, 7-8), care ne descoperă smerenia profundă și iubirea infinită a Creatorului față de zidirea mâinilor Sale, omul.
Grație atributelor Sale divine, Dumnezeu Cel veșnic viu și atotputernic a știut mai dinainte că omul pe care dorea să-l creeze din pământul încă necreat, bucurându-se de libertate, va opta, la un moment dat – desigur, și cu „contribuția” vicleanului diavol – pentru o viețuire în afara comuniunii dumnezeiești, ceea ce echivala cu moartea sa spirituală. Cu toate acestea, Dumnezeu-Tatăl n-a renunțat nici o clipă la planul Său veșnic de a crea lumea văzută și pe regele acesteia, omul, pentru că, tot în veșnicie, hotărâse întruparea Fiului Său în creație; toate urmau să se facă prin El și pentru El (cf. Coloseni 1, 16), iar aceasta se datora faptului că, dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, doar Fiul avea menirea de a îndumnezei firea omenească, prin unirea acesteia cu firea Sa dumnezeiască, într-o singură Persoană divino-umană. Chiar și în condițiile în care protopărinții Adam și Eva nu ar fi căzut în păcatul neascultării, ci ar fi înaintat duhovnicește spre asemănarea cu Dumnezeu, Fiul S-ar fi întrupat oricum, fiindcă desăvârșirea sau îndumnezeirea omului era misiunea Sa expresă, din veci hotărâtă în Sfatul Preasfintei Treimi (cf. Efeseni 3, 11), iar aceasta se explică prin faptul că, în ființa omului creat după chipul lui Dumnezeu (cf. Facerea 1, 27), fusese imprimat chiar chipul Fiului întrupat (cf. II Corinteni 4, 4; Coloseni 1, 15), adevăr subliniat de Sfântul Irineu al Lyonului, care spune: „Hristos cel istoric a fost prototipul pe care l-a avut în minte Dumnezeu, când a creat pe primul om. Hristos era omul deplin și desăvârșit, Care avea să se arate pe pământ […]. Prin urmare, Adam a fost creat după modelul Cuvântului, Care avea să asume, în timp, ca Hristos, firea omenească și să se arate om desăvârșit pe pământ”[2].
Dreptslăvitori creștini,
Motivul sau mobilul creației văzute și nevăzute și, implicit, al întrupării Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost iubirea Preasfintei Treimi, iubire care este rațiunea de a fi a lui Dumnezeu Cel unic în ființă și întreit în ipostasuri. Și, „pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8), tot ceea ce a creat El este rodul iubirii dintre cele trei Persoane dumnezeiești, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, iar această iubire s-a manifestat în multe feluri de-a lungul existenței umane. Astfel, din iubire a adus Dumnezeu dintru neființă la ființă întreaga zidire, cu singură voia Sa și prin Cuvântul Său. Din iubire l-a făcut pe om după chipul Său, conferindu-i acestuia calitatea de „partener de dialog al lui Dumnezeu. […] Iar iubirea lui Dumnezeu nu poate uita pe cel care a intrat o dată în dialog cu El”[3]. Din iubire, atunci când omul a căzut și a pierdut raiul cel dintâi, Ziditorul i-a dat nădejdea unui Răscumpărător, întărită prin făgăduință dumnezeiască (cf. Facerea 3, 15); apoi i-a purtat de grijă, ca să nu se piardă cu totul, de la tunicile din piele cu care i-a îmbrăcat pe Adam și Eva (cf. Facerea 3, 21), până la salvarea lui Noe și a familiei sale din mijlocul unui neam desfrânat și păcătos, sortit pieirii (cf. Facerea 7, 1). Din iubire i-a chemat Dumnezeu pe patriarhii cei din vechime și a ridicat din ei un popor ales, pe care l-a îngrădit cu legământ săpat pe lespezi de piatră (cf. II Corinteni 3, 7), în sunet de trâmbiță și fumegare de munte (cf. Ieșirea 19, 16). Secole de-a rândul, nenumărați oameni cu inimă curată și cu frică de Dumnezeu, judecători, regi, preoți și prooroci, răspunzând chemării divine de a lumina și călăuzi poporul ales spre momentul sfânt al venirii lui Mesia cel mult dorit, s-au străduit să mențină aprinsă, în conștiința oamenilor, flacăra credinței și nădejdii în pronia divină, știind că Dumnezeu este nemincinos în făgăduințele Sale. Și, tot din iubire, a vegheat Dumnezeu la creșterea acelei preafrumoase mlădițe din neam împărătesc și preoțesc, Preacurata Fecioară Maria, cea care a știut să răspundă cu „Fie” la chemarea iubirii dumnezeiești. Iar așteptarea fiilor făgăduinței (cf. Galateni 4, 28) a fost spre mângâierea și bucuria tuturor, căci, la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4), în cetatea lui David, li S-a născut Mântuitor (cf. Luca 2, 11) și, astfel, întreg neamul omenesc a putut vedea Iubirea Însăși întrupată, pe Domnul nostru Iisus Hristos, a Cărui Naștere o prăznuim cu strălucire, astăzi.
Întrupându-Se, deci, Fiul lui Dumnezeu și petrecând printre oameni, odată cu împărtășirea cuvintelor vieții celei veșnice (cf. Ioan 6, 68), a răspândit pretutindeni, în jurul Său, iubirea Sa veșnică cu care ne-a iubit (cf. Ieremia 31, 3). Din iubire și compasiune față de poporul Său, a vindecat leproși, orbi, surzi, slăbănogi, șchiopi și pe atâția alți neputincioși, restaurându-le sănătatea trupească și sufletească. Din iubire, a izgonit, prin puterea cuvântului Său, duhurile răutății care-i chinuiau pe urmașii vechiului Adam. Din iubire, i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair și pe prietenul Său, Lazăr, arătând că El este Domnul vieții și Învierea tuturor oamenilor (cf. Ioan 11, 25). Și, tot din iubire, a căutat să-i adune pe toți la Sine, așa cum adună cloșca puii săi sub aripi (cf. Matei 23, 37), fără a le suprima voința, chiar și atunci când aceasta îi mâna pe unii oameni să răspundă cu ură iubirii Sale jertfelnice. Apoi, din iubirea până la sfârșit pentru ai Săi, cei din lume (cf. Ioan 13, 1), S-a lăsat prins, judecat, calomniat și osândit la moarte. El, Împărțitorul dreptății și Dreptatea Însăși, de bunăvoie, S-a lăsat răstignit pe cruce, fiind numărat cu cei făcători de rele (cf. Isaia 53, 12). Din iubire, Dătătorul de viață S-a lăsat omorât cu Trupul și pus în mormânt, în timp ce sufletul Său omenesc, unit cu dumnezeirea, a coborât în întunericul iadului, pentru a le dărui și celor din veac adormiți, cu nădejdea vederii lui Mesia, raza luminii și iubirii Sale dumnezeiești. Și, înviind din mormânt ca un Atotputernic, timp de patruzeci de zile, S-a arătat cu Trupul Său transfigurat femeilor mironosițe și ucenicilor temători, insuflându-le curaj și trimițându-i  propovăduiască Evanghelia Împărăției la toată făptura (cf. Marcu 16, 15), după care S-a înălțat la ceruri și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl (cf. Marcu 16, 19; I Timotei 3, 16). Din iubire, după așezarea umanității Sale îndumnezeite în iubirea Preasfintei Treimi, Domnul Hristos Cel răstignit și înviat nu ne-a lăsat orfani, ci ne-a trimis un alt Mângâietor (cf. Ioan 14, 16), pe Duhul Adevărului, Care din Tatăl purcede (cf. Ioan 15, 26), ca să ne păzească de uneltirile șarpelui celui de demult (cf. Apocalipsă 12, 9) pe noi cei care, prin nașterea din apă și din Duh (cf. Ioan 3, 5), constituim Biserica cea vie sau Trupul tainic al lui Hristos (cf. Efeseni 5, 23).
Putem spune, așadar, că plenitudinea iubirii divine s-a arătat în două momente cruciale din viața omenirii: nașterea Mântuitorului Iisus Hristos în ieslea Betleemului și moartea Sa jertfelnică pe Crucea Golgotei; cel dintâi a însemnat întruparea iubirii smerite în veșmântul naturii umane, când Fiul lui Dumnezeu, coborând pe o scară de argint, S-a făcut și Fiul Omului (cf. Matei 12, 8; Ioan 3, 14), iar cel de-al doilea moment a fost triumful iubirii răstignite asupra urii diavolești, prin ascultarea desăvârșită a Domnului Hristos față de Dumnezeu-Tatăl, care a culminat cu jertfirea de bunăvoie a propriei Sale vieți, pentru ștergerea păcatului neascultării lui Adam și izbăvirea oamenilor din robia morții și a iadului. „Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi – spune Apostolul iubirii, Sfântul Evanghelist Ioan – că pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viață să avem” (I Ioan 4, 9), și nu oricum, ci din belșug (cf. Ioan 10, 10), înțelegând prin aceasta viața veșnică (cf. Ioan 3, 16).
Iubiții mei fii sufletești,
Din cercetarea Sfintelor Evanghelii, vedem că Mântuitorul Iisus Hristos S-a definit pe Sine în multe feluri, zicând: Eu sunt Ușa (Ioan 10, 9); Eu sunt Păstorul cel bun (Ioan 10, 14); Eu sunt Lumina lumii (Ioan 8, 12); Eu sunt Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 6); Eu sunt vița cea adevărată (Ioan 15, 5); Eu sunt Pâinea vieții (Ioan 6, 48); Eu sunt Învierea și viața (Ioan 11, 25). Totuși, niciodată nu S-a recomandat prin cuvintele: Eu sunt Iubirea. El, Care, „din dor nesfârșit după oameni […], S-a făcut cu adevărat însuși cel iubit (dorit)”[4], adică om; El, Care, din iubire, Și-a ascuns slava Sa dumnezeiască sub chipul smerit al robului (cf. Filipeni 2, 7); El, Care i-a învățat pe oameni că adevărata iubire este cea care-i cuprinde și pe vrăjmași (cf. Matei 5, 44), nu S-a prezentat niciodată ca fiind Iubirea Însăși, dar puterea iubirii Sale dumnezeiești a fost simțită și trăită de toți cei ce-I ascultau cuvântul sau erau tămăduiți de boli și neputințe. Iubirea, tocmai din aceasta se cunoaște că este iubire, din faptul că nu este declarativă, ci împărtășită. Ea iradiază fără putință de tăgadă și se dăruiește necondiționat, fără să oblige pe cel ce o primește, căci „iubirea – spune Părintele Stăniloae – este înrudirea omului cu Dumnezeu […] și în ea se arată plenitudinea existenței”[5]. Ori de câte ori vorbea despre iubire, din smerenie, Domnul Hristos Se raporta la Părintele ceresc, precizând că, cel ce păzește poruncile Sale, acela Îl iubește cu adevărat și, drept urmare, va fi iubit de Dumnezeu-Tatăl (cf. Ioan 14, 21), dată fiind unitatea de ființă dintre Tatăl și Fiul (cf. Ioan 10, 30). Și, totuși, după ce le-a oferit ucenicilor exemplul concret al smereniei Sale profunde, spălându-le picioarele, la Cina cea de Taină, când le-a vorbit despre iminența pătimirilor pe care urma să Și le asume până la capăt, Mântuitorul a afirmat că „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Cu alte cuvinte, Cel ce este iubire îi încredința pe ucenicii Săi și, prin ei, pe noi toți, de iubirea Sa totală față de ei, confirmată prin jertfirea vieții proprii, pentru salvarea celor iubiți de El.
Având, acum, înaintea ochilor sufletești atâta nor de mărturii (cf. Evrei 12, 1) ale iubirii Ziditorului, revărsată cu bunăvoință asupra noastră, se cuvine să ne întrebăm: care a fost, de-a lungul timpului, și care este, astăzi, răspunsul oamenilor la iubirea lui Dumnezeu? Din nefericire, trebuie să recunoaștem că numărul celor ce au răspuns negativ, cu o atitudine de răzvrătire, ostilitate, dușmănie sau indiferență, a fost mult mai mare decât al celor recunoscători și receptivi la bunătatea și iubirea divină. Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu „întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11), ba chiar L-au batjocorit, torturat și osândit la moarte. Însă, „celor câți L-au primit, care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Iar aceasta s-a datorat, fără îndoială, și lucrării spirituale a fiilor ascultării, care L-au slujit cu fidelitate și devotament pe Dumnezeu, atât în perioada vechi-testamentară, cât mai ales în cea a Noului Legământ. Astfel, au răspuns, cu iubire și dăruire totală, patriarhii, drepții și prorocii, prin disponibilitatea pe care au manifestat-o față de împlinirea voii dumnezeiești. A răspuns, mai înainte decât toți și în numele întregului neam omenesc, Preacurata Fecioară Maria, când a acceptat să fie Născătoare de Dumnezeu. La nașterea Domnului Hristos, întreaga creație, tresăltând de bucurie, a răspuns iubirii lui Dumnezeu, într-o manieră specifică: îngerii au adus cântarea; cerurile, steaua; păstorii, minunea; pământul, peștera; pustiul, ieslea[6], iar magii, darurile de aur, smirnă și tămâie (cf. Marcu 2, 11). Au răspuns, apoi, la iubirea lui Dumnezeu, Sfântul Ioan Botezătorul, cel care a pregătit calea Domnului în sufletele oamenilor, recomandându-L ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29); de asemenea, dumnezeieștii Apostoli, prin mărturisirea până la marginile pământului a Celui pe Care Îl văzuseră înviat (cf. Marcu 16, 14), fără a ține seama de primejdii, precum și femeile mironosițe, prin curajul și determinarea de a fi alături de Iubirea întrupată, atât pe parcursul vieții, cât și în momentul morții Învățătorului lor pe crucea Golgotei și, mai ales, după Învierea Sa din morți. Au răspuns iubirii dumnezeiești dreptcredincioșii creștini care, încă din primele veacuri, și-au vărsat sângele, prin mucenicie, pentru Fiul lui Dumnezeu întrupat, răstignit, înviat și înălțat la ceruri, înfruntând ura persecutorilor cu demnitate și iubire curată, chiar dacă s-au făcut „priveliște lumii și îngerilor și oamenilor” (cf. I Corinteni 4, 9). Însă vremea martirilor nu este chiar atât de îndepărtată de fiecare dintre noi. Căci, iată, doar câteva decenii ne despart de vremea când, în țara noastră, creștinii adevărați sufereau groaznic și mureau martiric, în temnițele comuniste, pentru dragostea lui Hristos. Iar în zilele acestea mai de pe urmă (cf. Evrei 1, 2), poate chiar în clipele în care ascultați acest cuvânt pastoral despre Iubirea lui Dumnezeu întrupată, pentru noi și a noastră mântuire, nenumărați frați creștini suferă prigoană în Orientul Apropiat și Mijlociu, mărturisindu-L pe Hristos cu prețul vieții. Dar câți alți creștini nu au ales, de-a lungul veacurilor, în mod liber și conștient asumată, mucenicia călugăriei sau crucea căsătoriei, trăindu-și viața în duhul autentic al Evangheliei lui Hristos, având în centru porunca cea nouă a iubirii: „Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 34-35). Și câți alții nu vor continua, până la cea de-a doua venire a Împăratului Hristos, să răspundă, cu un hotărât „Fie”, chemării dragostei divine!
Iubiți credincioși și credincioase,
Și frățiile voastre vă numărați printre aceștia. Dacă sunteți, astăzi, în sfântul lăcaș, bucurându-vă de Nașterea lui Hristos, ați început deja să răspundeți iubirii lui Dumnezeu și să vă împărtășiți de roadele ei. Rămâneți în iubirea Pruncului dumnezeiesc! Deschideți-vă sufletele și lăsați-L să prindă chip tot mai mult în voi! Bucurați-vă, în această zi de sfântă prăznuire, asemenea păstorilor și magilor de la Răsărit și nu vă tulburați cu gânduri egoiste, ca Irod cel cumplit! Cântați, împreună cu îngerii, imne de slavă Iubirii întrupate și nu vă închideți porțile inimilor, ca oarecând locuitorii Betleemului, care nu mai aveau loc de găzduire pentru Sfânta Fecioară și Dreptul Iosif (cf. Luca 2, 7). Luați pildă pustiul de atunci, care a deschis Maicii Domnului o peșteră, menită să-L încapă pe Cel neîncăput, adică pe Făcătorul cerului și al pământului. Faceți peșteră primitoare din conștiința voastră curată și iesle călduroasă din inima voastră bună, ca să puteți răspunde cu iubire lui Dumnezeu și semenilor voștri, inclusiv celor care tratează cu indiferență sau cu ură iubirea voastră. „Curățindu-vă sufletele prin ascultarea de adevăr, spre nefățarnică iubire de frați, iubiți-vă unul pe altul din toată inima, cu toată stăruința!” (IPetru 1,22). „Îmbrăcați-vă întru dragoste, care este legătura desăvârșirii”  (Coloseni 3, 14) și „nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul” (Romani 13, 8). V-am reamintit aceste îndemnuri ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, deoarece, în ultimii ani, am simțit cu toții abătându-se asupra poporului român un duh de dezbinare și de ură neîmpăcată între frați, propagat pe diverse căi, uneori fățișe, alteori subtile. Să luăm aminte la iubirea jertfelnică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, arătată diacronic neamului omenesc, și să învățăm a-L iubi nu doar cu vorba, din gură, ci cu fapta și cu adevărul (cf. I Ioan 3, 18). Să punem, în inimile noastre, hotărâre statornică pentru anul următor, ca, la același praznic al Nașterii Domnului, să ne bucurăm de amintirea unui an încheiat cu fapte ale iubirii creștine, în care pacea, dragostea și armonia să fi fost virtuțile principale ale neamului nostru, bine știind că schimbarea de obște începe cu schimbarea fiecăruia dintre noi.
Și unde pot fi cultivate, în primul rând, aceste virtuți, dacă nu în sânul familiei creștine, denumită și „biserica de acasă”, datorită rolului ei de ilustrare în comuniune a iubirii dumnezeiești, pe care, însă, unii o vor slăbită, relativizată, pervertită și chiar distrusă. Tocmai de aceea, evaluând efectele nocive ale răspândirii unei filosofii de viață străine de credința, cultura și spiritualitatea poporului român, de natură să pună în pericol însăși dăinuirea noastră ca națiune, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2020 „Anul omagial al pastorației părinților și copiilor” și „Anul comemorativ al filantropilor ortodocși români”. Este o chemare adresată atât slujitorilor sfintelor altare, cât și monahilor și dreptcredincioșilor creștini care cunosc realmente viața și misiunea Bisericii, de a intensifica activitățile pastorale și catehetice, adaptate la provocările societății contemporane, în scopul cultivării valorilor credinței strămoșești în sufletele copiilor și tinerilor, prin implicarea conștientă și responsabilă a părinților acestora în actul educațional de modelare și formare a personalității umane. În același timp, suntem chemați să cinstim memoria celor care, pe bună dreptate, și-au dobândit, în conștiința posterității, apelativul de filantrop – adică iubitor de oameni, asemenea lui Dumnezeu – datorită credinței lor lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6), respectiv a faptelor bune întipărite în așezăminte sociale și culturale, întemeiate cu multă osteneală și cheltuială, spre folosul semenilor lor. Să luăm aminte la felul în care și-au trăit viața și să le urmăm pilda (cf. Evrei 13, 7).
Fiind încredințați că Dumnezeu ne-a iubit cel dintâi (cf. I Ioan 4, 19), să ne întărim nădejdea în iubirea lui Dumnezeu, dezinteresată și jertfelnică, amintindu-ne că Răsăritul cel de Sus ne-a cercetat pe când ne aflam în cel mai groaznic întuneric. Să nu deznădăjduim nici o clipă pe drumul vieții, indiferent de necazurile și încercările prin care vom trece. Căci, dacă Fiul lui Dumnezeu a venit în lume pe când ședeam în latura și în umbra morții (cf. Matei 4, 16), cu atât mai mult vine la cei care Îl cheamă acum, în duh de smerenie și pocăință; dacă Lumina S-a descoperit pe când omenirea înota în valul necredinței, cu atât mai mult Se va descoperi celor care o doresc întru credință și o mărturisesc întru cunoștință; dacă, atunci, Iubirea S-a întrupat spre izbăvire, acum, ea se împărtășește spre îndumnezeirea noastră, a tuturor, pentru că „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el” (I Ioan 4, 16).
Cu aceste gânduri, vă îmbrățișez cu dragoste părintească în Hristos-Domnul, Iubirea întrupată, și vă doresc tuturor ca Sfintele Sărbători ale Nașterii DomnuluiAnului Nou și Botezului Domnului să le petreceți în iubire frățească și pace, cu sănătate, bucurie sfântă și sporite nădejdi de mai bine, în anul mântuirii 2020. Întru mulți și binecuvântați ani!
Al vostru de tot binele doritor și către Hristos-Domnul rugător,
† C i p r i a n
Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei



[1] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 207.
[2] P. Nellas, ‘Η δικαίωσης το νθρώπου ν Χριστ, p. 69, apud Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, tom 2, ediția a V-a, colecția Opere complete, vol. 11, Editura Basilica, București, 2018, p. 21.
[3] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, colecția Opere complete, vol. 5, Editura Basilica, București, 2013, pp. 38-39.
[4] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere din limba greacă veche, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, p. 78.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, nota explicativă nr. 42, în Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a II-a. Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, colecția Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 81, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990, p. 28.
[6] ***, Mineiul pe decembrie, Vecernia praznicului Nașterii Domnului, a treia stihiră a lui Anatolie de la „Doamne, strigat-am”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 426.

miercuri, noiembrie 06, 2019

Sfântul Cuvios David cel Bătrân din Insula Evia

Sfantul Cuvios David din Evia este praznuit pe 1 noiembrie. Sfantul Cuvios David - Osios David - s-a nascut in anul 1519, in localitatea greceasca Gardinitsa, in regiunea Locrida, insula Evia. Astazi, localitatea natala a sfantului se numeste Kiparisi. Sfantul s-a nascut in familia preotului Hristodul, mama lui, Teodora, fiind o femeie foarte evlavioasa.
Intreaga copilarie si-a petrecut-o sfantul in biserica unde slujea tatal sau, mai ales inaintea icoanei Sfantului Ioan Botezatorul. Despre acea perioada, sfantul spunea: "Imi placeau cel mai mult tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului si aripile Sfantului Ioan Botezatorul."
La varsta de numai 3 ani, copilul David a disparut de acasa. Speriati, parintii l-au cautat peste tot. Negasindu-l insa, ei au mers la biserica spre a se ruga pentru binele lui. Intrand in biserica, ei l-au aflat pe copil in fata icoanelor. De la acesta a aflat ca Sfantul Ioan Botezatorul l-a luat de mana si l-a adus in biserica. Parintii au ramas uimiti de curatenia inimii copilului si de lucrarea lui Dumnezeu.
Sfantul Cuvios David - Osios David 
La varsta de 15 ani, tanarul David nu a mai putut ramane in lume, el luand drumul isihiei. La plecare, tanarul s-a rugat mult Sfantului Ioan. In vis, sfantul i-a spus: "Sa pleci maine, dupa Sfanta Liturghie, ca sa apuci sa-l intalnesti pe viitorul tau povatuitor." Acesta se va arata a fi parintele Acachie, parinte aspru, dar foarte iubitor si ravnitor de cele sfinte. Cand a implinit 20 de ani, calugarii cu care impreuna vietuia l-au ales parinte duhovnicesc peste ei, numind-ul "batran", adica intelept si luminat.
Parintele Acachie l-a trimis pe tanarul David in Sfantul Munte, unde a si vietuit vreme indelungata in Manastirea Marea Lavra. Duhovnicul sau a plecat in Constantinopol, spre a lua binecuvantare de la patriarh. Cu aceasta ocazie, fara voia lui, parintele Acachie a fost numit mitropolit de Vafpacos si Arta. Ajuns aici, el l-a chemat la sine si pe ucenicul David. David a locuit intr-o micuta camera de la subsolul mitropoliei. Acum, el este hirotonit preot si randuit ca indrumator al preotilor care se afla sub mitropolit.
Cuviosul David este randuit egumen la Manastirea Vernicova, unde va si suferi mult din pricina turcilor pagani. Crestinii din zona l-au rascumparat insa cu multi bani din mainile turcilor. Dupa aceasta, el nu s-a mai intors in manastire, ci s-a indreptat spre patria natala, spre insula Evia.
Langa localitatea Rovies, sfantul a gasit o pestera parasita, langa o veche manastire inchinata Schimbarii la Fata. Precum lumina nu se poate ascunde sub obroc, tot asa nici sfantul nu a putut ramane ascuns de ochii celor credinciosi. In cativa ani, cuviosul David a adunat in jurul sau sase tineri ravnitori de viata monahala.
Randuiala lui Dumnezeu era de a se repara biserica si a se inchega acolo o manastire, insa banii lipseau, impreuna cu apa. Pentru aceasta, sfantul a spus: "Daca aici, in acest munte, va izvori apa, vom face o manastire. Pe langa toate minunile pe care Le-ai facut, mai poti face o minune mica, ca sa Te laudam si prin asta, zidind aici sus o manastire." A doua zi, minunea s-a petrecut: apa izvora din pamant uscat.
Vreme de doi ani, Cuviosul David a adunat bani de pe la credinciosi, spre a ridica manastirea inchinata Schimbarii la Fata a Domnului. Multe donatii le-a primit sfantul de la crestinii din Rusia. Neavand nici un mijloc de transport, sfantul a luat banii si obiectele cele de pret, primite in dar, si le-a asezat intr-un bustean sculptat in interior, a astupat gaura si l-a aruncat intr-un rau, zicand: "Cand voi pasi eu in insula Evia, ajuta Doamne sa atinga tarmul Rovies, busteanul cu bogatii."
Ajuns in insula, dupa oarecare vreme, parintele a gasit niste barbati care se chinuiau sa taie un bustean mare. Ajungand langa ei, sfantul si-a dat seama ca acesta este busteanul cu darurile pentru manastire. Dand slava lui Dumnezeu, el a insemnat lemnul cu Sfanta Cruce, iar lemnul a crapat la mijloc.
Nu se cunoaste cu exactitate data infiintarii manastirii, insa se stie ca Sfantul David a ctitorit prezenta biserica pe locul alteia, mai vechi. Sfantul a vietuit in jurul anului 1550, deci manastirea a fost infiintata si ea inainte de anul 1500. Pentru a ajunge la Manastirea Cuviosului David din directia Edipsos, trebuie sa se urmeze drumul spre Rovies. Cu putin inainte de ajunge in Rovies, drumul coteste la dreapta, spre Paleochori, Damies. Acest drum merge 11 kilometri, trecand prin localitatile Paleochori, Damia si Kalamoudi.
Sfantul Cuvios David este praznuit anual, in ziua de 1 noiembrie, cand manastirea il serbeaza ca al doilea hram, dupa hramul principal, anume Schimbarea la Față.
Teodor Danalache

duminică, august 04, 2019

PENTRU CINE PICĂ PLOAIA

Alexandru cel Mare a ajuns odată într-un sat îndepărtat din Africa. Oamenii pe care i-a descoperit acolo erau iubitori de pace. Ei niciodată nu au fost implicaţi în războaie. Alexandru a fost salutat călduros de toţi şi a fost dus, ca un oaspete de seamă, la casa şefului de trib.
În timp ce vorbeau cei doi conducători, iată că doi cetăţeni au intrat în casă, cerând ca şeful de trib să fie judecător în cearta lor.
- Eu am cumpărat o bucată de pământ de la acest om, a început primul. În timp ce săpam pământul, am descoperit o comoară, pe care el refuză să o ia. Când am cumpărat bucata de pământ pe un preţ de nimic, nu am ştiut că ar fi o aşa comoară acolo.
Celălalt s-a grăbit să spună:
- Când i-am vândut bucata de pământ, am renunţat la toate drepturile asupra vreunui lucru găsit în această proprietate. Comoara, aşadar, îi aparţine lui.
Şeful de trib a cântărit argumentele. După câteva reflecţii, el zise primului om:
- Din câte ştiu, tu ai un băiat?
- Da, domnule.
- Şi tu, se adresă el celuilalt, ai o fată?
- Da.
- Băiatul tău să se căsătorească cu fata lui, a zis şeful de trib. Comoara daţi-o celor doi ca un dar de nuntă.
Cei doi cetăţeni în litigiu, satisfăcuţi de judecata şefului de trib, se priviră cu multă bucurie. Au mulţumit şefului de trib şi au plecat.
Alexandru, profund mişcat de această realitate, şi-a exprimat surpriza asupra judecăţii.
- A fost cumva o judecată nedreaptă? A întrebat şeful de trib.
- O, nu, a răspuns Alexandru.
- Cum ai fi făcut tu în ţara ta? A întrebat şeful de trib.
- În ţara mea, cei doi oameni s-ar fi luptat ca să stăpânească comoara, s-ar fi duelat, poate s-ar fi şi omorât, sau guvernul ar fi confiscat-o.
Şeful de trib a fost şocat.
- Cade ploaie peste ţara ta? A întrebat şeful de trib.
- Da, desigur, a răspuns Alexandru cel Mare.
- Soarele răsare?
- Da!
Şeful de trib s-a gândit pentru un moment.
- Există animale care pasc în păşuni verzi?
- Cu siguranţă, da! A spus Alexandru. Sunt mii de animale de soiuri diferite.
- Da! A zis şeful de trib. Probabil din cauza animalelor face Dumnezeu să cadă ploaie şi să răsară soarele, căci cu siguranţă oamenii din ţara ta nu sunt vrednici de aşa mari binecuvântări ale lui Dumnezeu

joi, iulie 04, 2019

Nikola Tesla: „Ceea ce un om numeşte Dumnezeu, un altul numeşte legile fizicii…”




Evoluţia umanităţii a cunoscut salturi remarcabile, datorate scânteii de geniu a unor savanţi ce au reuşit să realizeze în cursul unei vieţi lucruri imposibile vreme de mii de ani, precum Arhimede, da Vinci, ori Edison. Despre Nikola Tesla s-a vorbit mai puţin, întrucât însuşi firea bizară a acestui savant l-a făcut puţin popular în epocă. Considerat prin excelenţă tipul geniului neînţeles de contemporanii săi, Tesla îşi relevă astăzi, la mai bine de jumătate de secol de la moarte, întreaga măsură a capacităţii sale creatoare. Ceea ce nimeni nu a putut descifra însă este cât de departe ar fi ajuns acest „geniu nebun” cu cercetările sale, dacă destinul i-ar fi permis…

Minunile din viaţa sa
Născut în noaptea de 9 spre 10 iulie 1856, la Lika, o regiune muntoasă din Balcani, Nikola Tesla a fost, la origine, sârb. Tatăl sau, Milutin, urmase un an şcoala militară, apoi se transferase la seminarul teologic din Viena, fiind hirotonit în 1845. Încă din anii de gimnaziu, Nikola s-a făcut remarcat ca un „copil minune”, abilitatea lui de a face în minte calcule dificile lăsându-i pe profesori cu gurile căscate. Tot din această perioadă datează şi primul episod straniu din viaţa sa: în momentul când a văzut, într-o litografie din cartea de geografie cascada Niagara, micului Nikola i-a apărut brusc în minte imaginea unei uriaşe roţi de oţel învârtită de apele vijelioase.
Ajuns acasă, i-a dezvăluit viziunea tatălui sau şi i-a spus că într-o zi va ajunge în America şi va captura energia cascadei în acest fel. Părintele l-a privit îngăduitor, convins că sunt doar fantezii copilăreşti, şi că, la maturitate, Nikola îi va da ascultare şi se va face preot. Dar copilul nu avea nici cea mai mică înclinaţie spre cele sfinte şi totuşi, nu îndrăznea să încalce porunca tatălui sau. Intervine al doilea episod bizar: Nikola se îmbolnăveşte de holeră şi, aproape muribund, îşi pune tatăl să promită că, dacă va scăpa cu viaţă, îi va permite să devină inginer, cum îşi dorea. Preotul înalţă rugăciuni pentru salvarea fiului şi Nikola se vindecă iar părinţii îl lasă să se înscrie la Şcoala Politehnică din Graz, pentru a studia ingineria.
„Nu cunosc decât doi oameni geniali pe lume: Edison şi Tesla”
După absolvirea acestei instituţii, este angajat la o companie din Budapesta, unde face primele schiţe ale motorului cu inducţie, o descoperire tehnologică menită să schimbe lumea. Imediat, este angajat de o altă companie de electricitate, de astă dată din Franţa, la Strasbourg, unde construieşte o centrală electrică revoluţionară, atrăgând atenţia lui Charles Batchelor, asistent al marelui inventator american Thomas Alva Edison. În 1884, Batchelor îi oferă o scrisoare de recomandare către Edison, personal. Din nou, intervine un episod ciudat: în gara Le Havre, nişte hoți îi fură distratului Tesla haina, cu tot cu bani şi cu biletul de transatlantic. Ameninţat să rateze călătoria, tânărul îl imploră pe căpitanul vasului să-l primească la bord şi acesta, impresionat, acceptă în cele din urmă. La 28 de ani, Nikola Tesla debarcă la New York având în buzunare patru cenţi, un carneţel cu calcule matematice, schiţa unui aparat de zbor şi scrisoarea de recomandare, în care Batchelor scrisese: „Dragul meu Edison, nu cunosc decât doi oameni geniali pe lume. Unul eşti tu, celălalt este puştiul din faţa ta”…
Intuind şi el, instantaneu, în tinerelul cu mustaţă şi ochi ageri ce stă stingher în faţa sa, un rival periculos, Edison îl primeşte cu răceală dar acceptă totuşi să-l angajeze, ca inginer electrician. Că americanul avusese dreptate să se teamă de geniul tânărului emigrant se va vedea peste doar câteva săptămâni, când generatorul Edison cu care era înzestrat transatlanticul Oregon se defectează, ameninţând ca un bănos voiaj peste Atlantic să fie amânat. Toţi spun că reparaţia nu se poate efectua în mai puţin de o săptămâna. Or, întârzierea ar fi produs armatorilor pagube de sute de mii de dolari. Tesla cere să fie trimis pe vas, spre a repara scurt-circuitul iar Edison, strâns cu uşa, îi promite o primă de 50.000 de dolari dacă vaporul va pleca la timp; după ce descoperă cauza, în distrugerea unor spire din bobina generatorului, Tesla rebobinează dispozitivul, muncind ca un Sisif, o zi şi o noapte, fără odihnă. De altfel, ritmul său de lucru îi sperie pe colegi: îi erau suficiente trei ore de somn pe noapte şi a păstrat acest ritm infernal, fără să simtă oboseală, până la bătrâneţe. Un adevărat extraterestru… Dar poate tocmai fiindcă era atât de „nepământean”, Tesla era şi uşor de păcălit. Când îşi cere răsplata, Edison îl ironizează: a fost o glumă. „Când ai să devii cu adevărat un american, ai să poţi pricepe o glumă americană”.
Curent alternativ versus curent continuu
Şocat şi dezgustat, tânărul îşi scrie demisia şi se angajează la o companie de construcţii, unde, timp de câteva săptămâni, va săpa şanţuri pentru canalizarea oraşului New York. Dar nu va rămâne mult la munca de jos, căci un grup de investitori, intuind geniul său, îl sponsorizează, încurajându-l să-şi deschidă propria firmă – Tesla Electric Light Company. Tânărul inventează imediat un bec superior, ca eficienţă şi design, celor realizate până atunci de Edison şi compania – al cărui preşedinte era doar cu numele – se umple de bani. Desigur, Tesla nu se alege decât cu faima… Dar norocul lui e pe cale să se schimbe. A.K. Brown, directorul importantei companii de electricitate Western Union îi încredinţează o suma considerabilă, pentru ca Tesla să-şi poată pune în practică ideea construirii unui motor cu curent alternativ. Un industriaş din Pittsburgh, George Westinghouse, intuind importanţa descoperirii pentru transmiterea informaţiilor la distanţă, vine în laboratorul lui Tesla şi cumpără patentul, pentru suma de 60.000 de dolari. Savantul investeşte toţi banii în dotarea laboratorului, fiind apoi împrumutat de prieteni pentru a nu muri de foame…
Geniu pustiu
Triumful lui Tesla va veni la 1 mai 1893, când la inaugurarea Expoziţiei Columb (se împlineau patru sute de ani de la descoperirea Americii), preşedintele Grover Cleveland apasă pe un buton, aprinzând astfel o sută de mii de lămpi incandescente, create de savantul din Balcani! Pe 16 noiembrie 1896, un nou triumf: prima hidrocentrala din lume este pusă în funcţiune, folosind, aşa cum visase Tesla în copilărie, forţa apelor vijelioase ale Niagarei. America era la picioarele „geniului extraterestru”. Urmează apoi unul dintre cele mai misterioase episoade din viaţa lui Nikola Tesla: experimentul Colorado. Inventatorul realizează un fulger artificial, lung de peste 40 de metri, tunetul produs de el auzindu-se la 50 km depărtare! Tesla va continua seria acestor experimente neobişnuite. Descoperind frecvenţa de rezonanţă a pământului, el reuşeşte să provoace un seism artificial, plasând în sol un oscilator care rezona cu aceeaşi frecvenţă cu a planetei. În primii ani ai secolului XX, Tesla prezice că vremea va putea fi controlată cu ajutorul energiei electrice şi propune implementarea unui sistem global de comunicaţii fără fir, cu multe decenii înainte de apariţia Internetului… Dar ideile sale erau prea avansate şi mulţi îl consideră nebun.
Cu câţiva ani înainte ca englezii să pună în funcţiune radarul, Tesla îi descrie principiile, dar îşi abandonează cercetările în această privinţă, convins că descoperise o nouă sursă de energie, o „rază mortală” care concentra fascicule de particule prin aer şi genera o asemenea energie încât putea doborî „o flotilă de 10.000 de avioane inamice la o distanţă de 250 mile”! O asemenea armă ar fi descurajat, credea Tesla, dorinţa oricărui stat de a comite agresiuni asupra altuia. Cei mai interesaţi de proiect se arată nu americanii, nici britanicii, ci… sovieticii, care chiar îi înaintează un cec de 25.000 de dolari pentru a pune la punct un prototip. Dar Tesla nu va mai putea să-şi pună în practică ideile, întrucât pe 7 ianuarie 1943 trupul lui neînsufleţit este găsit într-o camera a hotelului New Yorker.
http://www.istorie-pe-scurt.ro

marți, aprilie 02, 2019

De ce trebuie să mai mergem la Biserică?

Este posibil ca imaginea să conţină: 2 persoane, text

duminică, februarie 24, 2019

Natura umană este de a ajuta!

Odată, am văzut un șarpe negru pe moarte, în foc, şi instinctiv am decis să-l salvez, dar când l-am scos de acolo, şarpele m-a mușcat.
Din durere, l-am lăsat să plece, dar șarpele a căzut, din nou în foc.
Am încercat să-l ajut din nou și șarpele m-a mușcat, din nou!
O altă persoană care ne-a privit în acel timp, s-a întors către mine şi a spus :
- Scuză-mă, dar eşti puțin cam...prea încăpățânat în dorința ta de a face bine. Nu înţelegi că, de fiecare dată când o să încerci să-l iei din foc, târâtorul o să te muşte ?
I-am răspuns și mi-am răspuns și mie în același timp:
- Natura șarpelui este de a muşca, dar nu o va schimba pe a mea, aceea de a ajuta!
Cu ajutorul unui “toiag de fier”, am scos şarpele din foc şi viața i-a fost salvată, chiar dacă a rămas pe viață puțin cam “pârlit”.
MORALĂ :
Nu-ţi schimba natura, construcția ta umană, nici dacă cineva îţi face rău, chiar și voit. Nu pierde ceea ce eşti, doar pentru că unul care s-a născut șarpe a avut nevoie de tine pentru a supraviețui iar apoi ți-a mușcat perfid mâna.
Nu merită! El va rămâne șarpe o viață, tu străduiește-te să rămâi om, un om bun!

luni, ianuarie 28, 2019

De ce nu mai vreau să vin la Biserică !?

„Un tânăr merge la preotul paroh și îi spune:
- Părinte, eu nu mai vin niciodată la Biserică.
Preotul îl întrebă:
- Ah. Poți să-mi spui care este motivul?
Tânărul îi răspunde:
- Dumnezeule! Aici văd o femeie care bârfește despre altă femeie; domnul din față nu citește bine; cei din cor se ceartă încontinuu; în timpul Liturghiei oamenii butonează telefonul mobil; fără să mai aduc în discuție și comportamentul egoist al persoanelor după ce pleacă de la Biserica...
Preotul îi spune:
- Ai dreptate. Dar înainte de a părăsi definitiv Biserica, aș vrea să-mi faci o favoare. Ia, te rog, acest pahar plin cu apă și înconjoară de trei ori biserica, fără să verși nicio picătură de apă din pahar. După poți pleca.
„Doar atât?” - s-a întrebat tânărul.
A făcut cele trei ture, așa cum i-a cerut preotul. După ce a terminat, i-a spus:
- Părinte, am făcut.
Preotul l-a întrebat:
- În timp ce înconjurai biserica cu paharul în mână, ai observat vreo persoană care o bârfea pe alta?
Și tânărul:
- Nu.
- Ai văzut persoane care butonau telefonul?
Tânărul:
- Nu.
- Știi de ce? Erai concentrat asupra paharului pentru a nu vărsa apa. Și vezi... în viața noastră e la fel. Când inimile noastre se concentrează pe Iisus Hristos, nu mai avem timp să ne uităm la greșelile oamenilor. Cei care părăsesc Biserica din cauza creștinilor ipocriți, cu siguranță că niciodată nu au intrat în ea pentru Dumnezeu.”
(Text preluat de pe internet)