Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

joi, august 04, 2016

Serpii Maicii Domnului - Kefalonia

Serpii Maicii Domnului reprezinta o minune deosebita pe care Maica Domnului o savarseste anual, in vremea postului Maicii Domnului, in insula Kefalonia. La numai doua sate departare de localitatea Pastra (3km), unde are loc minunea anuala a reinfloririi crinilor de la icoana Maicii Domnului, se afla localitatea Markopoulo, locul unei alte minuni a Maicii Domnului. Drumul ce porneste din port, inspre localitatea Markopoulo, aflata in sudul insulei, este strajuit pe stanga de munti si pe dreapta de mare.
Kefalonia este cea mai mare dintre insulele ionice. Stancile grecesti, ce se inalta brusc din apele albastre si transparente, alcatuiesc locul ideal pentru o viata linistita si senina: mici sate, case modeste, ruinele unei oras antic si cateva locasuri de cult, sunt doar o parte din frumusetile Kefaloniei. Recent, Kefalonia a fost numita "insula contrastelor", caci pe aceasta, ruine romane, venetiene si bizantine se inghesuie unele intr-altele, de-a lungul plajelor insorite.
Dintre bogatiile duhovnicesti ale insulei, amintim urmatoarele locasuri: Manastirea Sfantul Cuvios Gherasim, Pestera Sfantului Cuvios Gherasim, Manastirea Sfantul Andrei, Manastirea Panaghia Atrou, Manastirea Agrilion, Manastirea Maicii Domnului Themata, Manastirea Maicii Domnului Lagouvarda, Manastirea Lamia, Manastirea Kipouria, Biserica si Pestera Sfintei Paraskevi, Biserica Estavromenos si Biserica Maicii Domnului din Sission.
Serpii Maicii Domnului - Kefalonia
In fiecare an, in luna august, in postul Adormirii Maicii Domnului, cand crestinii praznuiesc Schimbarea la Fata (6 august) si Adormirea Maicii Domnului (15 august), un numar insemnat de serpi mici apar in jurul bisericii si a clopotnitei din localitatea Markopoulo. In aceasta perioada, biserica inchinata Maicii Domnului "Langouvarda" este luata cu asalt de o specie unica de serpi mici, fiecare avand capul insemnat cu o cruce.
Anual, in ziua de 6 august, cand praznuim Schimbarea la Fata a Domnului, o specie unica de serpi (lungi de 60 de centimetri si insemnati cu o cruce alba, pe cap si pe limba) apar in jurul vechii biserici din localitatea Markopoulo. Serpii vor disparea, iarasi in chip minunat, dupa slujba savarsita in ziua de Adormirea Maicii Domnului. In timpul slujbei savarsite pentru Maica Domnului, serpii intra in biserica, umpland tot locul: se urca pe icoane, se incolacesc in jurul sfestnicelor, stau pe credinciosi si in Sfantul Altar.
Exista o emotie generala legata de aparitia acestor serpi, nu atat pentru vreun potential pericol, cat pentru faptul ca daca acestia nu vor aparea in perioada amintita, ceva rau se va intampla in regiune. Astfel, in anii 1940 si 1953, cand serpii nu au fost prezenti la biserica din Markopoulo, au avut loc razboaie si calamitati naturale.
In anul 1924, cand Biserica Ortodoxa din Grecia a adoptat, impreuna cu celelalte state crestine, calendarul indreptat (nou), multi au asteptat sa vada de vor mai aparea sau nu serpii Maicii Domnului. Aparand serpii, ca in fiecare an, crestinii au inteles ca Sfantul Sinod este in masura sa hotarasca asemenea lucruri administrative.
Aceasta biserica se afla zidita pe locul fostei Manastiri Langouvarda, distrusa de turci, precum si de un cutremur, in anul 1953. Traditia locala, bazandu-se mai mult pe legende insa, spune ca, in momentul in care manastirea a fost atacata de pirati, candva in anul 1705, maicile s-au rugat Maicii Domnului sa le transforme in serpi, spre a nu fi luate prizoniere sau batjocorite. Rugaciunea acestora a fost ascultata, iar piratii s-au infricosat de vederea serpilor.
Serpii Maicii Domnului, avand capul insemnat cu o cruce, precum si limba, in forma de cruce, apartin clasei de serpi "telescopus fallaxspecies", numita si "sarpele-pisica european". Acesti serpi intra in biserica in vremea slujbei, iar nu oricand, aratand o blandete deosebita fata de crestinii din interior. Imediat ce se termina slujba Sfintei Liturghii, serpii devin oarecum agresivi, ei iesind din biserica si intorcandu-se in pustiul din zona. Oricat ar fi cautati acestia, ei nu vor putea fi gasiti, pana anul urmator.
Teodor Danalache

miercuri, iunie 22, 2016

Păcatele strigătoare la cer

Păcatele strigătoare la cer se ridica impotriva inclinatiilor firesti pe care Dumnezeu le-a pus in firea noastra. Aceste pacate intuneca si deformeaza chipul lui Dumnezeu din om. Ele sunt atat de grele, incat, mai mult decat altele, cer o rasplatire (dreptate) de la Dumnezeu chiar in lumea aceasta. Ele izvorasc mai ales din necredinta si rautatea constienta a omului, fiind savarsite cu multa inainte cugetare.
Potrivit tradiției crestine, pacate strigatoare la cer sunt urmatoarele cinci: omuciderea constienta si avortul; homosexualitatea si practicile sexuale impotriva firii; asuprirea celor lipsiti de aparare: vaduve, orfani, saraci, straini etc; nedreptatile sociale, mai ales cele financiare si materiale; nerespectarea si chinuirea parintilor.
1. Omuciderea conștientă si avortul
Viata este cel mai mare dar pe care ni l-a facut Dumnezeu, iar nu atat pentru faptul ca acum ne putem bucura de frumusetile acestei lumi si ca putem lucra toate cele dorite, cat mai ales pentru faptul ca, dupa aceasta existenta, ne asteapta viata vesnica.
Cain l-a omorat pe fratele sau, Abel. Cain este primul criminal din lume. Dupa omorarea lui Abel, Dumnezeu i-a spus lui Cain: "Ce ai facut? Glasul sangelui fratelui tau striga catre Mine din pamant. Si acum esti blestemat de pamantul care si-a deschis gura sa, ca sa primeasca sangele fratelui tau din mana ta. Cand vei lucra pamantul, acesta nu-si va mai da roadele sale tie; zbuciumat si fugar vei fi tu pe pamant" (Facere 4, 10-12).
Omorarea unui om este un pacat strigator la cer, caci glasul sangelui celui omorat se ridica la Dumnezeu si cere dreptate, adica razbunare. Constiinta il macina pe criminal, iar societatea il marginalizeaza ca pe un corp strain. Acest lucru este exprimat amplu in romanul "Crima si pedeapsa", scris de F.M.Dostoievski, unde Rascolnicov savarseste o crima si, apoi, nemaifacand fata mustrarilor constiintei, se preda singur autoritatilor.
Istoria crimei: mandria naste manie; mania naste ura; ura naste agresivitate; agresivitatea naste violenta; violenta naste sadism; sadismul duce la crima, iar crima este cea mai mare nebunie care-l poate imbolnavi pe om, alaturi de necredinta in Dumnezeu. Pentru ca uciderea este rodul maniei, Domnul Iisus ne indeamna sa ne curatim mai ales inimile, "caci dinauntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfranarile, hotiile, uciderile" (Marcu 7, 21).
Batjocorirea si lovirea in cinstea aproapelui este socotita ca o ucidere morala a acestuia, precum insusi Hristos ne spune: "Ati auzit ca s-a zis celor de demult: "Sa nu ucizi"; iar cine va ucide, vrednic va fi de osanda. Eu insa va spun voua: Ca oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda; si cine va zice fratelui sau "netrebnicule", vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice "nebunule", vrednic va fi de gheena focului" (Matei 5, 21-22).
Avortul este o crima care, desi este trecuta cu vederea de societate, striga la cer, inaintea lui Dumnezeu. Parintele Serafim Man spune: "Ne intristam cand auzim de razboaie, de crime sau accidente, dar nu ne gandim ca, de-a lungul timpului, avortul a curmat mai multe vieti decat toate razboaiele si bolile la un loc. In fata lui Dumnezeu, avortul este cea mai urata crima, ca insusi mama sa-si ucida copilul, lucru ce nu se intampla niciodata in lumea animalelor. (...)
Avortul este unul dintre pacatele mari care aduc mania lui Dumnezeu peste noi toti. Avortul il putem considera crima cu premeditare; chiar daca dupa legile omenesti nu este sanctionat, dar in judecata lui Dumnezeu va fi chiar mai aspru pedepsit decat uciderea unui om. Avortul este o dubla crima: in primul rand, impotriva lui Dumnezeu, care a creat acea fiinta, si apoi impotriva acelui suflet, care, nefiind unit cu Hristos prin taina Sfantului Botez, va fi lipsit de slava lui Dumnezeu, ramanand intr-un loc intunecos pana la Infricosata Judecata cand, prin mila lui Dumnezeu va fi izbavit."
2. Homosexualitatea si practicile sexuale impotriva firii
Desfraul impotriva firii (sodomia, sexul anal) isi trage numele de la cetatea Sodoma, ai carei locuitori si-au atras mania lui Dumnezeu, facand fapte pe care nici macar animalele nu le fac. Fiind tarata in sodomie, firea omului striga catre Dumnezeu, precum citim: "Strigarea Sodomei si a Gomorei e mare si pacatul lor cumplit de greu. Pogori-Ma-voi deci sa vad daca faptele lor sunt cu adevarat asa cum s-a suit pana la Mine strigarea impotriva lor, iar de nu, sa stiu" (Facere 18, 20-21). Ingerii lui Dumnezeu, cand au sosit in Sodoma, au spus: "Noi avem sa pierdem locul acesta, pentru ca strigarea impotriva lor s-a suit inaintea Domnului si Domnul Ne-a trimis sa-l pierdem" (Facere 19, 13).
Impotriva firii sunt toate acele apropieri trupesti care nu au loc asa cum le-a randuit Dumnezeu, in chip firesc, intre un barbat si o femeie. Pacate care striga la cer pot avea loc intre doi barbati, intre doua femei, dar si intre un barbat si o femeie, dupa cum urmeaza: sexul anal, sexul oral, alte practici sexuale perverse, precum si pozitiile sexuale, care nu cauta firescul, ci altceva. Intre acestea, pot fi numarate si urmatoarele: vasectomia si legarea trompelor; folosirea prezervativului si a altor anticonceptionale, care impiedica trairea fireasca a apropierii trupesti.
Credem in Dumnezeu si facem tot ce ne-a indemnat Fiul Sau, ori ne facem voile si renuntam la gandul ca putem dobandi viata cea vesnica. "Nu va amagiti: Nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomitii (...) nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (I Corinteni 6, 9-10).
3. Asuprirea celor lipsiti de aparare
Asuprirea celor lipsiti de aparare (vaduve, orfani, saraci, straini, napastuiti etc) este un pacat care striga la cer, caci se incalca libertatea omului si firescul dreptatii. Cand acestia, nefiind rai, striga catre Dumnezeu cu durere si cer sa li se faca dreptate, El le asculta strigarea si-i pedepseste pe asupritorii lor.
Aceste categorii sociale erau asezate sub protectia lui Dumnezeu inca din Legea Veche, precum citim: "Pe strain sa nu-l stramtorezi, nici sa-l apesi, caci si voi ati fost straini in pamantul Egiptului. La nici o vaduva si la nici un orfan sa nu le faceti rau! Iar de le veti face rau si vor striga catre Mine, voi auzi plangerea lor, si se va aprinde mania Mea si va voi ucide cu sabia si vor fi femeile voastre vaduve si copiii vostri orfani" (Iesire 22, 21-24).
Sfanta Scriptura este precum un cod de legi care ii apara pe cei lipsiti de aparare pe pamant, asezandu-i in mana iubitoare a Dumnezeu. Pentru aceasta, ne facem impreuna-slujitori cu Dumnezeu sau maini lucratoare ale lui Dumnezeu in viata celor napastuiti atunci cand implinim urmatorul indemn: "Invatati sa faceti bine, cautati dreptatea, ajutati pe cel apasat, faceti dreptate orfanului, aparati pe vaduva" (Isaia 1, 17).
Sfintii lui Dumnezeu i-au ocrotit pe cei napastuiti ai lumii, precum marturiseste despre sine Dreptul Iov: "Fiindca scapam de pieire pe cel sarman care striga dupa ajutor si pe orfanul fara sprijin, binecuvantarile celui ce era gata sa piara veneau asupra-mi si umpleam de bucurie inima vaduvei" (Iov 29, 12-13); "Din tineretile mele, am crescut pe orfan ca un tata si de la nastere, am calauzit pe vaduva" (Iov 31, 18); "Strainul nu petrecea noaptea niciodata afara; portile mele le deschideam calatorului" (Iov 31, 32).
La asemenea fapte ne indeamna si Sfantul Apostol Iacov, cand zice: "Cucernicia curata si neintinata inaintea lui Dumnezeu si Tatal, aceasta este: sa cercetam pe orfani si pe vaduve in necazurile lor, si sa ne pazim pe noi fara de pata din partea lumii" (Iacov 1, 27).
Pacate strigatoare la cer savarsesc cei care-i asupresc pe oamenii saraci, prin egoism, indiferenta si nepasare, dispret si batjocura, camata, jefuire, partinire in judecata etc. Domnul a zis: "Sa nu faceti nedreptate la judecata; sa nu cautati la fata celui sarac si de fata celui puternic sa nu te sfiesti, ci cu dreptate sa judeci pe aproapele tau" (Levitic 19, 15).
Asemenea gresesc si cei care isi bat joc de cei cu deficiente fizice, precum citim: "Sa nu graiesti de rau pe surd si inaintea orbului sa nu pui piedica. Sa te temi de Domnul Dumnezeul tau" (Levitic 19, 14).
In aceasta privinta, Apostol Iacov ne spune:
"Fratii mei, nu cautand la fata omului sa aveti credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei. Caci, daca va intra in adunarea voastra un om cu inele de aur in degete, in haina stralucita, si va intra si un sarac, in haina murdara, iar voi puneti ochii pe cel care poarta haina stralucita si-i ziceti: Tu sezi bine aici, pe cand saracului ii ziceti: Tu stai acolo, in picioare, sau: Sezi jos, la picioarele mele, n-ati facut voi, oare, in gandul vostru, deosebire intre unul si altul si nu v-ati facut judecatori cu socoteli viclene? Ascultati, iubitii mei frati: Au nu Dumnezeu i-a ales pe cei ce sunt saraci in ochii lumii, dar bogati in credinta si mostenitori ai imparatiei pe care a fagaduit-o El celor ce Il iubesc? Iar voi ati necinstit pe cel sarac! Oare nu bogatii va asupresc pe voi si nu ei va tarasc la judecati? Nu sunt ei cei ce hulesc numele cel bun intru care ati fost chemati? Daca, intr-adevar, impliniti legea imparateasca, potrivit Scripturii: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti", bine faceti; iar de cautati la fata omului, faceti pacat si legea va osandeste ca pe niste calcatori de lege" (Iacov 2, 1-9).
4. Nedreptatile sociale
In continuarea pacatului mai sus amintit se numara si "oprirea platii lucratorilor", dupa cum este numit acest pacat, care insumeaza mai ales nedreptatile sociale: amenzi nedrepte, specula, munca neplatita la justa ei valoare; scaderea cu rea vointa a platilor datorate muncitorilor; scumpirea exagerata a produselor, falsificarea alimentelor etc.
Dumnezeu a poruncit: "Sa nu nedreptatesti pe aproapele si sa nu-l jefuiesti. Plata simbriasului sa nu ramana la tine pana a doua zi" (Levitic 19, 13). Omul nu a ascultat: "Plata lucratorilor care au secerat tarinile voastre, pe care voi ati oprit-o, striga; si strigatele seceratorilor au intrat in urechile Domnului Sabaot" (Iacov 5, 4). Strigatele celor nedreptatiti nu raman neauzite, iar castigul celor rai se preface in paguba.
5. Nerespectarea si chinuirea parintilor
Nerespectarea si chinuirea parintilor incalca porunca lui Dumnezeu de a-i respecta pe acestia in toata vremea: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeul tau ti-l va da tie" (Iesire 20, 12). Fiind datatoare de viata, aceasta porunca a lui Dumnezeu este amintita si in Noul Testament: "Copiilor, ascultati pe parintii vostri intru toate, caci aceasta este bine-placut Domnului" (Coloseni 3, 20).
In perioada Vechiului Testament, cuvintele adresate copiilor care nu-si respectau parintii erau deosebit de aspre: "Cel ce va bate pe tata sau pe mama sa fie omorat. Cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa, acela sa fie omorat" (Iesire 21, 15-17). "Blestemat sa fie cel ce va grai de rau pe tatal sau sau pe mama sa" (Deuteronom 27, 16). "Ca un hulitor este cel care paraseste pe tata si blestemat de Domnul este cel care manie pe mama sa" (Sirah 3, 16).
Pentru nasterea unui copil, parintii au meritul de a nu fi refuzat darul lui Dumnezeu. Recunostinta pentru acest lucru nu trebuie sa ii paraseasca pe copii toata viata: "Din toata inima cinsteste pe tatal tau si nu uita niciodata durerile mamei tale. Adu-ti aminte ca ei ti-au dat viata; ce le vei da tu in schimb pentru ceea ce au facut ei pentru tine?" (Sirah 7, 28-29). Chiar si atunci cand parintii ne devin dusmani nu se cuvine a-i dispretui, a-i vorbi de rau sau a-i ura, caci Mantuitorul ne spune: "Iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc pe voi; binecuvantati pe cei ce va blesteama, rugati-va pentru cei ce va fac necazuri" (Luca 6, 27-28).

Teodor Danalache

joi, mai 05, 2016

S-a dovedit științific: MOARTEA NU EXISTĂ!

Robert Lanza, cercetator la Advanced Cell Technology, a dovedit prin fizica cuantica faptul ca moartea nu exista. Cand trupul isi termina „bateriile”, mai raman 20 de wati de „energie informationala”.

„Multiversul” ne asteaptă

O noua teorie stiintifica demonstreaza ca moartea trupului nu este punctul terminus al calatoriei sufletului, asa cum, de altfel, sustineau si stramosii nostri, dacii.
 Prin observatii ce tin de fizica cuantica s-a ajuns la notiunea de „lumi multiple” sau „multivers”, in loc de „univers”. Noua teorie care demonstreaza ca moartea nu exista are la baza conceptul de biocentrism.
 Adica, exista un numar infinit de universuri si tot ceea ce este posibil sa se intample are loc in unele dintre acestea. Iar ceea ce nu este posibil sa se intample este doar moartea! Toate aceste multiple universuri exista simultan si, indiferent ce se intampla intr-unul dintre acestea, „actiunea” se continua intr-un altul.
Daca un corp este distrus intr-un univers, nucleul energetic de 20 de wati – masurat stiintific – care a facut creierul sa functioneze ca un computer nu se stinge odata cu trupul. Se stie de ani multi ca „energia nu se distruge, se transforma”, iar „fantana energo-informationala” a creierului, cum au numit cercetatorii cei 20 de wati, transcede intr-o nou univers.

Timpul si spatiul, „instrumente pentru creier”

Un experiment, publicat recent in „Science”, arata comportamentul unei particule ce trebuia  sa treaca simultan prin doua separatoare de fascicule. Particula a trecut prin primul separator de fascicule. Cat timp aceasta a petrecut in separator, un Observator oarecare se poate decide sa actioneze comutatorul celui de-al doilea separator, pornindu-l sau oprindu-l. Ceea ce Observatorul a decis la acel moment, a determinat particula sa se comporte intr-un anume fel, sa treaca mai departe sau sa mai astepte. Indiferent de alegerea pe care a facut-o Observatorul, particula este cea care experimenteaza optiunile. Ideea e ca manifestarea energiei transcede ideea clasica de timp si spatiu. Ganditi-va la cei 20 de wati de energie ca la un holoproiector, care afiseaza rezultatele experimentului pe un ecran. Indiferent daca Observatorul a oprit sau a pornit al doilea separator de fascicule, holoproiectorul ramane activat de aceeasi baterie de 20 de wati. Conform Biocentrismului, spatiul si timpul sunt doar instrumente pe care creierul uman, „bateria de 20 de wati”, le foloseste ca sa aranjeze intr-o forma accesibila informatiile primite. Mintea are nevoie de ele. „Bateria” nu, doar le proceseaza la un moment dat, dar functionarea ei categoric nu depinde de timp si spatiu.

Legatura Cer-Pamant

Vorba lui Einstein:„Oamenii ca mine stiu ca diferenta intre trecut, prezent si viitor nu este decat o iluzie perpetuata de incapatanarea umana”. Orice se intampla cu trupul uman, „bateria” este cea care va experimenta trecerea prin „al doilea separator de fascicule”. Aici intervine Multiversul. Intr-un univers, trupul poate sa moara, dar simultan, in alt univers, el poate continua sa traiasca. Practic, ceea ce au descoperit cercetatorii acum, in trecut se numea Pomul vietii, a carui filosofie se regaseste in toate culturile antice. Este Thorul, „legatura Cer – Pamant”, care constituie calea prin care „fantana nemuritoare de energie”, „bateria de 20 de wati” purtatoare de infoenergie sare dintr-un univers in altul. In stiinta, Thorul poarta denumirea de Podul Einstein-Rosen. De fapt, sunt mai multe poduri, fiecare catre alt univers, care uneste „gaurile negre”. Conform acestei teorii, universul in care ne aflam noi se afla in interiorul unei gauri negre, care exista in interiorul altui univers si tot asa. Cine este Observatorul care alege sa ne comute la un moment dat, acordand „bateriei” energoinformationale sa experimenteze si alte universuri? Rugaciunea „Tatal nostru” contine esenta acestei teorii: „Tatal nostru care esti in ceruri (…)/ Faca-se voia Ta, precum in Cer, asa si pe Pamant”!

sâmbătă, aprilie 30, 2016

Scrisoarea lui Pilat catre Tiberiu, imparatul Imperiului Roman

Raportul este scris de Pilat (guvernatorul Iudeii) catre Tiberiu (imparatul Imperiului Roman) imediat dupa Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos.
Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze.  Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare  tiraj din  Anglia.

Către Cezarul Tiberiu, Nobile  Suverane,  salutare!

Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in legătura cu Iisus din Nazaret, şi  evenimentele care au avut loc în provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va schimba cu totul soarta naţiunii  noastre, căci se pare ca în zilele din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt  gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care  eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea  Iudeii.
La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare,  la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii  lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea  mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze.  Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni  (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut e bine să accept această scuză, dar tot  cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se  declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea  că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de  cârmuit.
Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica sa nu izbucnească în orice moment o  răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi unsingur sutaş.
Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.
Printre  mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea –  a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând  şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât  al evreilor.
Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am  văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul  ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac  şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi  s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă  aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.  N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină  şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele  întunecate.
Nevoind  să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat  drumul înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în  Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un  vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea.
Când am  sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis:  „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările  filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre  care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă  este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a  răspuns: “Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.
Tocmai din  cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani.  Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici  răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea,  poate necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să  ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii,  neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii,  aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar  întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri  să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul  acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi  prea marii indulgenţe pe care le îngăduie  Roma. Pe când eu, mizerabil  nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc “Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea  Nazarineanului.
Fariseilor  şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”;  alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi  dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de  judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!
Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o  întărire de soldaţi, după terminarea războiului  cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru  a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.
Precum  ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu  cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă  plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm  şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn,  părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!
Câtva timp  eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare,  respect şi frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om, necunoscută  numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat  forme şi figuri la tot felul de zei şi  eroi.
„Iisuse,  i-am zis în cele din urmă şi limba mea  gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi.  Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi  tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci – nu zic puterea mea – este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă şi să eviţi  a jigni mândria duşmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populaţia stupidă în contra ta, şi să  mă silească pe mine să întrebuinţez mijloacele  justiţiei…”.
Nazarineanul însă a răspuns liniştit: „Prinţ al pământului, cuvintele tale nu  ies din adevărata înţelepciune. Spune furtunii:  stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îţi va răspunde: numai Dumnezeu cunoaşte încotro merge furtuna. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori rozele Saronului, sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu emoţie.
Eu i-am  zis: „Tu eşti mai preţios mie pentru  înţelepciunea ta, decât toţi tulburătorii  aceştia şi îngâmfaţii de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului şi ne ţin într-o frică  continuă, aceşti mizerabili neliniştiţi. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână şi piei de oaie. Eu te voi apăra faţă de ei. Palatul meu de justiţie este deschis ţie pentru scăpare…”.
Cu nepăsare, şi clătinându-şi capul, cu un har şi  un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă “Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălaşul celui drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea ce este scris in cărţile profeţilor, trebuie să se împlinească”!
“Tânărule, i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca simpla mea cerinţă să o preschimb în poruncă.  Siguranţa provinciilor mele, care este încredinţată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăţi ai multă moderaţie în predicile tale. Nu vătăma pe alţii, aceasta îţi poruncesc. Fericirea ta te însoţeşte, mergi în pace”.
“Prinţ al pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace şi iubire şi bunăvoinţă. Eu m-am născut în aceeaşi zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o aştept de la alţii, şi o voi întâmpina în  supunere faţă de voinţa Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De aceea, restrânge-ţi puţin înţelepciunea ta lumească. Nu este în puterea ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispăşesc”.
După aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului.  Duşmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în  aceasta privinţă, el ar fi ordonat imediat  osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deşi  mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar  fi putut sa-i nimicească influenţa sa asupra  Senatului, astfel nu luă nicio  hotărâre.
Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare filozof, după cum unele naţiuni mari adesea  produc, şi că învăţăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi şi este îndreptăţit  prin faptele sale.
Irod a  surâs cu ironie şi salutându-mă, cu respect  prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia  marea sărbătoare a evreilor; conducătorii  religioşi plănuiau să se folosească de această  ocazie şi de exercitarea populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paştilor lor.  Oraşul era arhiplin de o  populaţie turbulentă care dorea moartea  Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuinţează  tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe popor. Primejdia creştea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei  să-mi trimită imediat o sută de soldaţi de infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut  atunci rămas singur, numai cu o mână de soldaţi;  nişte păzitori îmbătrâniţi în mijlocul unui oraş răsculat, neputincioşi de a reprima o răscoală  şi fiind silit să o tolerez.
Răsculaţii  au pus mâna pe Iisus, şi cu toate că ei simţeau  că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii lor, în  privinţa aceasta, au continuat să strige:  „Răstigneşte-l!”.
Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii şi Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, şi doreau să scape de sub jugul  roman. Aceştia nu au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraş, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deşi eu cu  acea ocazie, am făcut o greşeala din  necunoaşterea legilor lor. Totuşi, în ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micşorat.
O altă  nemulţumire pe care o purtau ei înşii, era propunerea mea, de a întrebuinţa  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de amărăciune.
Fariseii  erau duşmanii pe faţă ai lui Iisus, şi nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliţi să înghită timp de trei ani si jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  faţa lor, în public, oriunde se ducea, şi fiind  prea slabi şi sfioşi şi neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroşi de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau  de luptat împotriva unei populaţii îndârjite şi  totdeauna gata de a se uni la răscoală şi de a  se folosi de confuzia şi neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.
În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  şi condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârşit umilul fapt de supunere;  el şi-a trimis prizonierul la mine ca să pronunţ  eu osânda definitivă, asupra  lui.
Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean  afacerea cade sub jurisdicţia lui Irod şi am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean şi-a mărturisit umilinţa, pretextând a avea respect faţa de mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredinţat mie soarta acestui  om.
Îndată  palatul meu a luat înfăţişarea unei cetăţi  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de populaţia adunată de prin munţii Nazaretului. Se pare că toata Iudeea se afla la Ierusalim.
Eu îmi  luasem de femeie (soţie) o domnişoara dintre  Gali, care avusese nişte descoperiri pentru viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele mele şi mi-a zis: „Păzeşte-te! Să nu te atingi de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra apelor. El zbura pe aripile vântului, şi vorbea  furtunilor şi peştilor mării şi toate erau  supuse voinţei lui. Chiar şi râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele dinlăuntrul templului, s-au dărâmat şi soarele s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate, rău mare te aşteaptă, dacă nu vei asculta sfatul femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te de puterea Cerului!”
Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulţimii, iar Nazarineanul,  era adus iarăşi la mine. Eu am pornit spre sala de judecată, urmat de garda mea. Într-un ton aspru, am întrebat pe popor, ce vrea!….
„Moartea Nazarineanului” a fost răspunsul.
„Pentru ce crima?” am întrebat eu.
„El a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit dărâmarea templului. El se numeşte pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.
Eu le-am spus că justiţia Romana nu pedepseşte astfel de fapte cu moartea.
„Răstigneşte-l, răstigneşte-l!”  izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om liniștit şi  calm. ACESTA ERA IISUS DIN NAZARET.
După mai multe sforţări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverşunaţi, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viaţa; am dat poruncă ca  el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe mâini în faţa mulţimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar.  Aceşti mizerabili nu s-au mulţumit decât cu viaţa lui.
În desele noastre tulburări civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu  aceasta.
Într-adevăr s-ar putea spune că in această ocazie toate spiritele rele din ţinutul infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulţimea părea că nu umblă pe picioare, ci umblă pe sus urlând, precum valurile unei mări înfuriate. O mare neastâmpărată se întindea de la porţile Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.
Ziua s-a întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a întâmplat tot aşa pe la mijlocul lui Martie. Eu, Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam rezemat de o coloană a palatului meu, gândindu-mă la înfricoşătorul fapt al acestor  oameni cruzi care târau spre execuţie pe  nevinovatul Nazarinean.
Toţi dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese afară pe locuitorii săi, care se înşiraseră pe părţile funebre ce conduc spre Geronica  (Golgota). Un aer de jale şi întristare mă acoperea. Garda mea însoţise pe cavaleri, iar sutaşul pentru a arăta o umbra de putere, se străduia să facă ordine.
Eram lăsat singur şi cu inima zdrobită şi mă gândeam că ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse mai mult în puterea zeilor, decât în puterea omului.
Deodată se auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota, care părea că este adus de vânt şi care anunţa o agonie pe care urechea omenească, n-a mai auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoşi şi negri s-au coborât şi au acoperit  aripa templului, şi aşezându-se asupra oraşului,  l-a  acoperit ca un val, şi un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.
Atât de înfricoşătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât şi pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârşeşte.”
Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua pe mine şi am pornit pe jos în oraş, spre porţile  Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulţimea se întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  şi posomorâtă şi cu feţele lor întunecate şi  mohorâte şi disperate.
Mulţi erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostaşi, trecând mâhniţi, iar purtătorii steagului, îşi învăluiseră capul în semn de întristare.
Am auzit un ostaş murmurând în cuvinte străine, pe care eu nu le-am înţeles. Ici si colo, se vedeau grupuri de oameni şi femei adunaţi şi, când aruncau privirea spre muntele Calvarului rămâneau nemişcaţi, ca în aşteptarea vreunei  alte minuni a naturii.
M-am întors în Pretoriu întristat şi plin de gânduri care mă frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.
După un timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea şi el mi-a zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, şi am venit să cer de la tine îngăduinţa de a îngropa pe Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerinţa ta se va împlini”….
Atunci, primind raportul că Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostaşi şi să supravegheze înmormântarea, ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morţi cum prezisese el.
Îmi mai rămăsese numai această datorie, ca să fac cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare şi neobişnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neaşteptate am  început a face acest raport şi, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţei care  intona marşul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostaşi aleşi,  şi pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.
A fost hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  şi frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, şi ca pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostaşi să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îţi baţi  joc de soarta muritorilor!
Era prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârşit”.
Acesta este cuprinsul raportului şi rămân al Majestăţii  Voastre supus, cu respect şi  smerenie.
Guvernatorul PONŢIU PILAT
Făcut în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,
Anul 4147 de la  creaţiune

Sursa: http://valbo52.wordpress.com/2012/03/16/523/

miercuri, martie 30, 2016

Scrisoare către Diognet

Creştinii nu se diferenţiază de ceilalţi oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici prin obiceiuri de viaţă. Într-adevăr, ei nu locuiesc în oraşe proprii, nici nu folosesc vreun limbaj neobişnuit, nici nu duc un tip special de viaţă. Învăţătura lor nu a fost inventată prin reflecţia şi cercetarea oamenilor iubitori de noutate, nici nu se bazează pe un sistem filozofic uman, aşa cum fac unii.
Locuiesc în oraşe atât greceşti, cât şi barbare, aşa cum se nimereşte, şi, deşi în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, hrana şi restul vieţii, urmează obiceiurile locului, îşi propun o formă de viaţă, recunoscută de toţi, minunată şi de necrezut. Fiecare locuieşte în patria sa, dar ca străin; participă la toate activităţile cetăţenilor buni şi acceptă toate îndatoririle ca oaspeţi în trecere. Orice pământ străin este patrie pentru ei şi orice patrie este pentru ei un pământ străin. Ca toţi ceilalţi, se căsătoresc şi au copii, dar nu-şi abandonează copiii. Au în comun masa, dar nu patul.
Trăiesc în trup, dar nu conform trupului. Îşi petrec viaţa pe pământ, dar cetăţenia lor este cea din cer. Ascultă de legile stabilite,dar prin modul lor de a trăi sunt superiori legilor. Îi iubesc pe toţi şi sunt persecutaţi de toţi. Sunt necunoscuţi şi totuşi condamnaţi. Sunt trimişi la moarte, dar prin aceasta ei primesc viaţa. Le lipsesc toate, dar găsesc toate cu îmbelşugare. Sunt dispreţuiţi, dar în dispreţ îşi găsesc gloria lor. Sunt loviţi în numele lor bun şi între timp se dă mărturie despre dreptatea lor. Sunt insultaţi şi binecuvântează, sunt trataţi cu mârşăvie şi răspund cu cinste. Deşi fac binele, sunt pedepsiţi ca răufăcători; atunci când sunt pedepsiţi, se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţa. Iudeii luptă împotriva lor, ca împotriva unui neam străin, iar păgânii îi persecută. Dar cei care îi urăsc nu ştiu să spună motivul duşmăniei lor.
Într-un cuvânt, creşinii sunt în lume ceea ce este sufletul în trup. Sufletul se află în toate mădularele trupului şi creştinii sunt răspândiţi în oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu provine din trup. Şi creştinii locuiesc în această lume, dar nu sunt din lume. Sufletul invizibil este închis într-un trup vizibil şi creştinii sunt văzuţi că locuiesc în lume, dar adevăratul lor cult adus lui Dumnezeu rămâne invizibil. Trupul, deşi nu a primit nici o nedreptate, se năpusteşte cu ură şi luptă împotriva sufletului, pentru că acesta îl împiedică să se bucure de plăcerile senzuale; tot aşa, şi lumea îi urăşte pe creştini, deşi nu a primit nici o insultă, numai pentru că aceştia se opun răului. 
Chiar dacă este urât, sufletul iubeşte trupul şi mădularele sale, tot aşa, şi creştinii îi iubesc pe cei care îi urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar, la rândul său, el susţine trupul. şi creştinii sunt ţinuţi în lume ca într-o închisoare, dar ei sunt cei care sprijină lumea. Sufletul nemuritor locuieşte într-un cort muritor, tot aşa, şi creştinii sunt ca nişte pelerini în călătorie printre lucrurile supuse stricăciunii, dar aşteaptă incoruptibilitatea cerească. Sufletul, privat de mâncăruri şi băuturi, devine mai bun. Tot aşa, şi creştinii, expuşi chinurilor, cresc zi de zi ca număr. Dumnezeu i-a aşezat într-un loc aşa de nobil, pe care nu au permisiunea să-l părăsească. 

Notă: Scrisoarea este pusă pe seama lui Panten, primul profesor al şcolii creştine din Alexandria, către un păgân, Diognet, care se interesa sincer despre creştini şi creştinism.

luni, martie 21, 2016

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei - 2016

Pastorala Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române
la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2016
Ortodoxia, calea împărătească a Evangheliei

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler
şi Preaiubiţilor credincioşi
din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
iubiţi credincioşi şi credincioase,
Binecuvântat să fie Dumnezeu Care ne-a învrednicit să prăznuim, şi în acest an, Duminica Ortodoxiei şi să continuăm urcuşul nostru duhovnicesc, prin post şi rugăciune, către slăvita sărbătoare a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Duminica de astăzi este, ca toate Duminicile, o Zi a Domnului şi o Zi a Învierii, fiind ziua cea dintâi a săptămânii (Matei 28, 1), dar ea este totodată şi sărbătoarea dreptei credinţe, este „hramul” Ortodoxiei, pe care îl cinstim în fiecare an, de peste douăsprezece veacuri.
Ortodoxia, pe care o sărbătorim astăzi, este Biserica lui Hristos pe pământ[1]şi a fost întemeiată de însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos Mântuitorul, „pe temelia apostolilor şi a prorocilor” (Efeseni 2, 20). Această Biserică păstrează, de două milenii, neschimbată învăţătura Întemeietorului ei şi rânduiala Sfinţilor Apostoli, în forma stabilită de Sfinţii Părinţi şi de Sinoadele ecumenice.
Ortodoxia este credinţa mântuitoare, în centrul căreia se află adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ne-a fost descoperit de Dumnezeu prin profeţi, iar „în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evrei 1, 2). Ea este credinţa pecetluită cu sânge de mucenicii celor două milenii de creştinism, dar şi de cei care-şi jertfesc viaţa pentru Hristos în timpul nostru.
Începuturile sărbătorii de astăzi se leagă de luptele pentru restabilirea cin­stirii sfintelor icoane, interzisă în urma edictului emis de împăratul bizantin Leon al IlI-lea Isaurul (717-741), în anul 727, acesta fiind un duşman al cinstirii sau al cultului icoanelor. Însă un mare teolog, Sfântul Ioan Damaschin, vieţuitor în mănăstirea Sfântul Sava din pustiul Iudeii, a contestat atunci dreptul împăratului de a interveni în problemele Bisericii şi a precizat că singura autoritate compe­tentă în materie de credinţă este Sinodul episcopilor. „Ne supunem ţie, împărate - spune Sfântul Ioan Damaschin - în lucrurile care privesc viaţa, dăjdiile, vămile, încasările şi cheltuielile, în toate ale noastre încredinţate ţie; dar în ce priveşte conducerea Bisericii, avem pe păstori, pe cei care ne-au grăit nouă cuvântul şi care au formulat legislaţia bisericească”[2].
După mai bine de cinci decenii de mari tulburări pricinuite de potrivnicii icoanelor (numiţi iconoclaşti), împărăteasa Irina (t 802), în calitate de regentă, cu sprijinul patriarhului Tarasie al Constantinopolului (784-806), a convocat în anul 787 Sinodul al VII-lea Ecumenic la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică, pentru a se pronunţa în privinţa cinstirii sfintelor icoane. Sinodul s-a ţinut între 24 septembrie şi 13 octombrie 787 şi a hotărât că este permis şi chiar folo­sitor şi bineplăcut lui Dumnezeu a picta icoane liturgice şi a le cinsti. Pe de altă parte, Părinţii Bisericii au precizat că sfintele icoane trebuie cinstite deoarece pe ele sunt zugrăvite chipurile unor persoane sfinte, iar cinstirea adusă sfintelor icoane nu se adresează materiei icoanei (lemnului)ci persoanelor pictate pe icoane. Prin urmare, cinstirea sfintelor icoane nu este idolatrie. Din nefericire, însă, lupta potrivnicilor cinstirii sfintelor icoane nu s-a încheiat în anul 787, ci a continuat, cu mici întreruperi, încă aproape cincizeci de ani. În tumultul acelor lupte împotriva icoanelor, au fost distruse o mulţime de icoane, adevărate comori ale credinţei, spiritualităţii, evlaviei şi artei iconografice ortodoxe, multe biserici şi mănăstiri fiind deposedate de icoanele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Domnului, ale îngerilor şi ale sfinţilor. Atunci, mulţi credincioşi ortodocşi au plătit cu viaţa sau au fost nevoiţi să ia calea exilului pentru curajul de a apăra sfintele icoane. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu, în cele din urmă, ortodocşii apără­tori ai sfintelor icoane au biruit. Convinşi că una este idolul păgân sau chipul cio­plit, şi altceva este sfânta icoană, chipul unei fiinţe cereşti sau al unui sfânt, creştinii ortodocşi nu au cedat în faţa celor care se împotriveau cinstirii icoa­nelor, şi, astfel, credinţa ortodoxă a învins.
Împărăteasa Teodora a Bizanţului (842-846), împreună cu patriarhul Metodie, a convocat un sinod la Constantinopol, pentru ziua de 11 martie 843. Acest sinod a declarat valabile toate hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice, a resta­bilit cultul sau cinstirea sfintelor icoane şi i-a anatemizat pe toţi iconoclaştii şi pe toţi ereticii. Întrucât hotărârea aceasta a fost luată în ajunul primei duminici din Postul Mare, duminica aceea a fost numită Duminica Ortodoxiei, zi în care Biserica Ortodoxă serbează dreapta credinţă în plinătatea ei şi totodată biruinţa asupra tuturor ereziilor. De atunci, Duminica Ortodoxiei a fost introdusă în ca­lendarul Bisericii, devenind o zi de aleasă cinstire a tuturor celor care au apărat dreapta credinţă şi sfintele icoane, o zi în care ne unim în rugăciune cu toţi creştinii ortodocşi din ţară şi de pretutindeni, o zi în care, în mod deosebit, ne simţim în comuniune cu toţi sfinţii, din toate timpurile, dar mai ales cu martirii, mărturisitorii şi cuvioşii care şi-au dăruit viaţa Domnului Hristos, pentru apărarea dreptei credinţe şi cinstirea sfintelor icoane.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 27), iar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, este „chipul lui Dumnezeu cel nevăzut” (Coloseni 1, 15). Aşa după cum scrie Sfântul Ioan Damaschin: „... când vezi că cel fără de trup S-a făcut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului său omenesc. Când cel nevăzut S-a făcut văzut în trup, atunci vei înfăţişa în icoană asemănarea celui care S-a făcut văzut. Când cel fără de corp, fără de formă, fără de greutate şi calitate, fără mărime, din prici­na superiorităţii firii Lui «a luat chip de rob» (Filipeni 2,7) [...], atunci zugrăveşte-I icoana şi aşază, spre contemplare, pe acela care a primit să fie văzut. Zugrăveşte coborârea Lui fără nume, naşterea din Fecioară, botezul în Iordan, schimbarea la faţă de pe Tabor, pătimirile, moartea, minunile [...], zugrăveşte-le pe toate şi prin cuvânt şi prin culori”[3].
Acelaşi Sfânt, Ioan Damaschin, arată, mai departe, că „odinioară Dum­nezeu cel necorporal şi fără formă nu se zugrăvea deloc. Acum, însă, prin fap­tul că Dumnezeu S-a arătat cu trup, a locuit printre oameni, fac icoana chipului văzut al lui Dumnezeu” [4].
Desigur, între icoană şi persoana zugrăvită pe ea există o legătură harică realizată prin sfinţirea icoanei, adică o legătură duhovnicească între icoană şi Hristos sau între icoană şi sfinţii Lui, făcând-o astfel vrednică de cinstire, aşa cum ne învaţă tot Sfântul Ioan Damaschin, zicând: „Dacă nu te închini icoanei nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoana vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea. Mă închin icoanei lui Hristos - spunea Sfântul Părinte - ca unul ce este Dumnezeu întrupat, icoanei Născătoarei de Dumnezeu, Stăpâna tuturor, ca una ce este Maica Fiului lui Dumnezeu, icoanei sfinţilor, ca unii ce sunt prietenii lui Dumnezeu [...]; mă închin icoanei acelora care au trăit călcând pe urmele Lui, zugrăvesc biruinţele şi pătimirile lor, pen­tru că prin ele mă sfinţesc şi mă aprind de râvna de a le imita”5. Urmându-i pe sfinţi devenim şi noi icoane vii ale lui Dumnezeu, Cel Sfânt, în măsura în care dobândim prin har asemănarea cu El. Astfel, sfânta icoană nu rămâne pentru noi o simplă bucată de lemn sau de pânză pictată, ci ne pune în legătură spirituală (de rugăciune) cu Hristos şi cu toţi sfinţii, ne susţine comunicarea şi comuniunea cu persoanele sfinte, al căror ajutor şi a căror prezenţă le simţim în suflet când ne închinăm cu credinţă şi sărutăm cu evlavie sfintele icoane.
În acelaşi timp, sfintele icoane ale Domnului nostru Iisus Hristos, ale Maicii Sale, ale îngerilor şi ale sfinţilor nu sunt doar opere de artă, ci în ele vedem mo­dele sfinte de vieţuire creştină pe care suntem chemaţi să le urmăm în viaţa noastră, dacă răspundem cu iubire la iubirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor faţă de noi. Aşadar, icoana lui Hristos ne ajută să ne rugăm, să ne apropiem de Hristos, şi să ne împărtăşim de lumina Sa. De asemenea, icoanele Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor ne întăresc în lupta noastră duhovnicească spre a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică.
Totodată, trebuie să preţuim şi rolul instructiv şi educativ al sfintelor icoane. Rugându-ne în faţa sfintelor icoane, întipărim în memorie viaţa şi faptele minunate ale Mântuitorului Iisus Hristos, izvorâte din iubire milostivă, dar şi din credinţa, evlavia, râvna, nevoinţele şi jertfelnicia sfinţilor, care ne sunt de mare folos în săvârşirea faptelor bune şi în dobândirea sfinţeniei. „Nu am prea multe cărţi -spune Sfântul Ioan Damaschin - şi nici nu am timp liber pentru a citi; intru însă în biserică, spitalul obştesc al sufletelor, înăbuşit de gânduri, ca de nişte spini; podoaba picturii mă atrage să mă uit, îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe nesimţite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea mucenicu­lui, răsplata cununilor şi mă aprind, ca prin foc, cu dorinţa de a-l imita. Căzând la pământ, mă închin lui Dumnezeu, prin mijlocirea mucenicului şi mă mântui”6.
Iată cât de necesare sunt sfintele icoane în viaţa noastră! Ele ne conduc la sfinţenie, la Dumnezeu. Fără sfintele icoane, lumea noastră spirituală ar fi mult mai săracă. Având însă în biserică şi în casă sfintele icoane, avem în faţa noastră un izvor de lumină, de spiritualitate, de puritate şi de frumuseţe cerească. Prin urmare, avem datoria de a cinsti sfintele icoane, de a le apăra şi de a le iubi, deoarece sfintele icoane ne amintesc permanent adevărul credinţei că Hristos Domnul este pururea cu noi în Biserica Sa (cf. Matei 28, 20), împreună cu Născătoarea de Dumnezeu, cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii lui Dumnezeu.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Prin hotărârea Sinodului al VII-lea ecumenic din anul 787, Biserica noastră dreptmăritoare a preluat şi a oficializat învăţătura Sfântului Ioan Damaschin cu privire la cinstirea sfintelor icoane şi la importanţa pe care ele o au în viaţa litur­gică a Bisericii şi a fiecărui creştin ortodox. Această învăţătură nu a fost valabilă doar pentru veacul al VlII-lea, ci pentru toate timpurile şi locurile, pentru creştinii de astăzi şi de totdeauna.
Biserica ne cheamă, aşadar, să afirmăm credinţa ortodoxă şi să cinstim sfin­tele icoane ale Domnului Iisus Hristos, ale Preasfintei Sale Maici, ale îngerilor şi ale sfinţilor care împodobesc locaşurile de cult ortodoxe, dar ne învaţă în acelaşi timp, să ne îngrijim şi de icoana sau chipul lui Hristos prezent în aproapele nostru, în fiecare om. În acest sens, sunt pilduitoare şi normative pentru viaţa noastră creştină cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan adresate creştinilor din vremea sa şi, prin ei, nouă tuturor: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4, 10-11 şi 20).
Prin urmare, temelia credinţei noastre este iubirea milostivă. Iubind pe aproapele nostru, îl iubim şi pe Dumnezeu.
Întrucât anul acesta, 2016, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii noas­tre Anul omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox şi Anul comemorativ al Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul şi al tipografilor bise­riceşti, îndemnăm pe toţi tinerii din şcoli şi din universităţi, pe profesorii de religie şi pe teologi, pe tinerii slujitori ai sfintelor altare şi pe toţi credincioşii tineri să apere, să susţină şi să promoveze valorile spirituale ale Ortodoxiei şi ale poporului român, tradiţiile sfinte primite din generaţie în generaţie, familia creştină tradiţională, patrimoniul cultural naţional, bisericesc şi civil, într-un cuvânt, identitatea noastră spirituală românească moştenită de la vrednicii înain­taşi, pe care-i comemorăm şi îi cinstim cu recunoştinţă în fiecare an.
În acest sens, un obiectiv de mare importanţă pentru viaţa şi istoria Bisericii noastre şi a poporului român dreptcredincios, care are nevoie de susţinerea noas­tră, este Catedrala Mântuirii Neamului. Noua Catedrală Patriarhală, lăcaş de rugăciune şi de binecuvântare va rămâne peste veacuri o icoană a credinţei nea­mului românesc şi o mărturie a evlaviei noastre, a dăruirii şi a dăinuirii noastre, dar şi un simbol al demnităţii naţionale, al unităţii şi comuniunii dintre generaţii, al comuniunii românilor din ţară şi din afara ţării. Noua Catedrală nu va fi des­tinată doar slujirii liturgice, ci va împlini şi o lucrare social-culturală, filantropică şi medicală. În această catedrală, alături de icoanele Domnului nostru Iisus Hristos şi ale Maicii Domnului, vor fi pictate şi icoanele sfinţilor români care au fost apărători şi mărturisitori ai Ortodoxiei româneşti de-a lungul veacurilor.
Ca în fiecare an, şi în anul acesta 2016, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cheamă şi acum pe toţi slujitorii sfintelor altare şi pe toţi credincioşii să susţină, cu aceeaşi dăruire, colecta pentru Fondul Central Misionar. Acest fond are deja o istorie de mulţi ani şi a fost de mare folos, în anii anteriori, mul­tor comunităţi parohiale şi mănăstireşti din ţară şi de peste hotare, dar şi aşeză­mintelor social-filantropice ale Bisericii noastre. Banii care vor fi colectaţi anul acesta vor fi folosiţi, îndeosebi, pentru ajutorarea parohiilor misionare din mediul rural, izolate, în care locuiesc credincioşi vârstnici şi tot mai puţini, unde nu mai există alte instituţii, ci doar preotul a mai rămas să le fie de ajutor prin rugăciune şi prin faptele milostivirii creştine. De asemenea, vor fi sprijinite instituţiile social-caritative pentru copii, pentru vârstnici şi pentru credincioşii care sunt în grele suferinţe în spitale, pentru şcoli, familiile nevoiaşe cu mulţi copii, comunităţile româneşti din afara graniţelor ţării, care au mare nevoie de ajutor în păstrarea dreptei credinţe, a graiului nostru românesc, precum şi pen­tru zidirea ori dotarea lăcaşurilor de cult.
Suntem încredinţaţi că, şi de această dată, veţi răspunde la apelul nostru părintesc, pentru ca Biserica să-şi poată continua lucrarea sa misionară şi social-filantropică.
Rugându-ne lui Dumnezeu să ne ajute în urcuşul nostru duhovnicesc spre slăvitul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, vă îmbrăţişăm cu părintească dragoste şi vă adresăm îndemnul nostru la iubire milostivă prin cuvintele frumoasei rugăciuni din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, săvârşită în această sfântă zi de Duminică a Ortodoxiei„Pomeneşte, Doamne, pe cei ce aduc roade şi fac bine în sfintele Tale biserici şi îşi aduc aminte de cei săraci. Răsplăteşte-le lor cu bogatele şi cereştile Tale daruri. Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice; cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase”.
Vă împărtăşim binecuvântarea noastră părintească prin cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Corinteni 13, 13) Amin.
Preşedintele Sfântului Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române,
† D a n i e l,
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei
şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
† Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
† Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului
† Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
† Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
† Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul Plaiurilor
† Iosif, Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Meridionale
† Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
† Nifon, Mitropolit onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului
† Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† Irineu, Arhiepiscopul Alba Iuliei
† Varsanufie, Arhiepiscopul Râmnicului
† Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† Calinic, Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† Ciprian, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Timotei, Arhiepiscopul Aradului
† Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al celor două Americi
† Justinian, Arhiepiscop onorific, Episcopul Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului
† Corneliu, Episcopul Huşilor
† Lucian, Episcopul Caransebeşului
† Sofronie, Episcopul Ortodox Român al Oradiei
† Nicodim,Episcopul Severinului şi Strehaiei
† Vincenţiu,Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
† Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei
† Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† Ambrozie, Episcopul Giurgiului
† Sebastian, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
† Visarion,Episcopul Tulcii
† Petroniu, Episcopul Sălajului
† Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei
† Daniil, Episcop-locţiitor (administrator) al Episcopiei Daciei Felix (Serbia)
† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Ungariei
† Siluan, Episcopul Ortodox Român al Italiei
† Timotei, Episcopul Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
† Macarie, Episcopul Ortodox Român al Europei de Nord
† Mihail, Episcopul Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
† Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal
† Ieronim Sinaitul, Episcop-vicar patriarhal
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Calinic Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† Ilarion Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† Vasile Someşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Paisie Lugojeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† Antonie de Orhei, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului
† Marc Nemţeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† Sofian Braşoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Germaniei, Austriei şi Luxemburgului
† Emilian Lovişteanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului
† Ioan Casian de Vicina, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a celor două Americi
† Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului
 † Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei



[1] Sergiu Bulgakoff, Ortodoxia, traducere de Nicolae Grosu, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1933, p. 1.
[2] Sfântul Ioan Damaschin, Cultul Sfintelor Icoane, traducere din limba greacă şi studiu intro­ductiv de D. Fecioru, Bucureşti, 1937, p. 15.
3 Ibidem, p. 36.
4 Ibidem.
Ibidem, p. 23.
Ibidem, p. 41.

- See more at: http://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-la-duminica-ortodoxiei-din-anul-domnului-2016-112356.html#sthash.ZRZ9MBul.QAcxWMeE.dpuf