Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

miercuri, noiembrie 09, 2016

Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghi­na

Sfântul Ierarh Nectarie de la Eghi­na este unul din cei mai iubiți și căutați sfinți din Grecia de astăzi.
S-a născut la 1 octombrie 1846, în oră­­șelul Silivria din nordul Greciei. La botez a primit numele de Anastasie, fiind al treilea copil din cei șapte pe care i-au avut părinții săi Maria și Dimos Kefalas.
Primii ani de școală i-a făcut în orășelul natal, dovedindu-se un copil inte­ligent și dornic de învățătură, foarte atras de biserică și sfin­tele slujbe.
În 1868, la vârsta de 20 de ani, pă­ră­sește Constantinopolul și pleacă în insula Hios. Aici, în satul Lithi, s-a os­tenit ca în­vățător timp de 7 ani, edu­cându-i nu numai pe elevi, ci și pe săteni, îndemnându-i la evlavie și virtute, dându-le exemplu de viață plăcută lui Dum­ne­zeu, ducând un trai simplu, mai mult ascetic, în înfrânare și lucrarea virtuților.
În 1873, părăsește satul și vine la Mă­năstirea „Nea Moni“ („Noua Mănăstire“), pentru a se consacra vieții monahale.
După o ucenicie de trei ani, este tuns în monahism cu numele de Lazăr, în ziua de 7 noiembrie 1876.
În ziua de 15 ianuarie 1877, a fost hirotonit diacon de către Mi­tro­politul Grigorie de Hios, prilej cu care i se schimbă numele din Lazăr în Nectarie.
În ziua de 23 martie a anului 1885, este hirotonit preot de către Patriarhul Sofronie al Alexandriei, iar pe 6 august, du­hovnic și mare arhimandrit pe seama Reprezentanței patriar­hale de la Cairo. În ziua de 15 ianuarie a anului 1889, este hi­rotonit Mitropolit de Pentapole, în bise­rica Sfântul Nicolae din Cairo.
Toți creștinii, nu doar din Cairo, ci și din tot Egiptul, îl priveau cu admirație și vorbeau cu mult respect despre el, zicând: „Iată-l pe cel mai vrednic slujitor al Dom­nului; iată-l pe cel care este vrednic de scaunul patriarhal al Alexandriei!“
Popularitatea de care se bucura Sfântul în rândul maselor largi de credincioși a avut ur­mări nefaste pentru dânsul, căci i-a umplut pe unii de otrava invidiei. Aceștia au început să-l defăimeze pe Sfântul Nec­tarie în fața Patriar­hului Sofronie.
Eforturile Sfântului de a se dezvi­no­văți au fost zadarnice. A fost alungat de­fi­nitiv din Egipt. Părăsește Egiptul și ajunge la Atena în anul 1889.
Cu mare greutate reușește să obțină un post de predicator la Evia.
Dreptcredincioșii de aici, ca și cei din Ale­xandria, nu încetau să dea însă slavă lui Dum­nezeu pentru că trimisese în mij­locul lor un asemenea propovăduitor al adevărului Său.
În luna martie a anului 1894 i se în­cre­dințează conducerea Seminarului Teo­logic „Ri­za­rion“ din Atena. Instalarea lui oficială ca di­rector a avut loc pe data de 13 martie 1894.
Ajuns director al Seminarului, Sfântul se ostenește cu dumnezeiască râvnă pentru a sădi dragostea de Domnul în sufletele elevilor săi, dar și pentru a le îmbunătăți pregătirea teore­tică, pentru a le asigura tot ce era necesar ca ei să de­vină vrednici slujitori ai alta­rului și lu­mi­­nători ai poporului.
Noul director a restabilit bunele obi­ceiuri, purtându-se atât cu elevii, cât și cu profesorii, ca un părinte plin de dragoste și câștigând respectul și admirația tuturor. Părintele direc­tor le era un exem­­plu viu și cu neputință de dat uitării.
În paralel cu munca deosebit de os­teni­toare de la seminar, Sfântul își con­tinuă și activitatea ca duhovnic, slujitor al Bisericii și mare iubitor de săraci.
În luna iulie a anului 1898, imediat după încheierea anului școlar, Sfântul vi­zi­tează pen­tru prima dată Muntele Athos, unde rămâne o lună întreagă, trecând pe la cele mai de seamă mănăstiri și schituri.
În 1904, bolnav deja, Sfântul se pen­sio­nează după o slujire de 14 ani, care avea să ră­mână veșnic în amintirea tu­turor celor pe care îi îndrumase. Sfântul Nectarie se retrage defi­nitiv în insula Eghina și se consacră, pentru tot restul vieții, cu apro­barea Mitropolitului Teoclit al Atenei, ri­dicării mănăstirii, căreia îi dă hramul „Sfânta Treime“. Cuviosul urmă­rea cu străș­­nicie respectarea rânduielilor Sfin­ților Părinți și a celorlalte reguli mo­nahale, îngrijindu-se de deplina res­pec­tare a poruncilor lui Hristos.
A interzis orice lucru nepotrivit și, ca un părinte iubitor, a sădit în sufletele mai­cilor frica de Dumnezeu, evlavia, cucer­nicia, dra­gostea față de aproapele, as­cultarea de Biserica lui Hristos, el însuși trăind ca un călugăr și ascet desăvârșit, cumpătat la mâncare, simplu în purtări, fără răutate, smerit și blând cu inima.
Începând cu anul 1919, suferințele tru­pești ale pă­rintelui încep să se intensifice.
Nimeni n-a știut de boala lui până în 1919, când a mers să se închine unei i­coane făcă­toare de minuni a Maicii Dom­nului, aflată într-o mănăstire situată nu departe de „Sfânta Treime“. Aici a rămas în jur de două săptă­mâni în rugăciune, meditație și reculegere. Domnul îi desco­perise că peste puțin timp îl va lua la Sine.
Pe 20 septembrie, la stăruința mai­cilor, este internat, pentru tratament, în spitalul Areteio din Atena, unde va ră­mâne cincizeci de zile. Pe data de 8 no­iembrie a anului 1920, după o scurtă suferință, fericitul său suflet a intrat în pacea fără de sfârșit a Domnului. Era în vârstă de 74 de ani.
Cinstitele sale moaște începuseră deja să izvorască mireasmă preafrumoasă; de pe față i se prelingea mir. În­dată a fost dus la Eghina, la mă­năstirea ridicată de dânsul, pentru a fi înmormântat acolo.
În anii ce au urmat după îngropare, mor­mântul Sfântului Nectarie a fost deschis în re­petate rânduri. Trupul său a fost găsit întreg și neatins de stricăciune, răspân­dind mireasma sfințeniei ca un vas ales al Duhului Sfânt.
Părticele din moaștele Sfântului Nec­tarie, ca și ale multor altor sfinți, au fost împărțite mai mul­tor biserici. Pe data de 2 septembrie a anului 1953, părțile din moaște care fuseseră dăruite spre bine­cuvântare au fost din nou adunate, în prezența Mitropolitului Procopie, precum și a numeroși clerici, monahi și cre­din­­cioși simpli. Mireasma cerească ce a um­plut îndată întregul ținut nu poate fi descrisă în cuvinte. În 1961, Sfântul Nec­tarie a fost canonizat de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol, având ziua de prăznuire 9 noiembrie.


Sfântul Nectarie
– mare făcător de minuni –

„Nu adunați provizii!“
În anii vitregi ai primului război mondial, maicile de la mănăstirea din Eghina, înfri­co­șate de perspectivele sum­bre ce se întrezăreau în privința hranei zilnice, au vrut să pună deoparte, în ham­bare, cantități mai mari de grâu, ca să le ajungă pentru o mai lungă pe­rioadă de timp, mai bine zis, pentru cât pre­vedeau dânsele că avea să țină războiul.
Sfântul, aflând de intenția lor, le-a chemat și le-a spus îndată, cu tărie:
– Să nu faceți asta! Să nu adunați nici un fel de provizii! Iar dacă totuși stăruiți să adu­nați, să știți că nu vă veți putea hrăni din acel grâu; el va fi insuficient, iar voi veți flămânzi. Vă sfătuiesc să nu adunați defel grâu în plus și nici un fel de alte provizii!
Maicile au ascultat sfatul părintelui lor, care voia să le învețe a-și lăsa întreaga viață în seama purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Așadar, în hambar n-a rămas decât o can­titate mică de grâu, cea care făcea față, de obi­cei, cerințelor mănăstirii.
Dar, minune, din acea cantitate neîn­sem­nată de grâu ele s-au hrănit pe toată perioada războiului, și nu numai ele, ci toți oaspeții care poposeau la mănăstire!
Profund impresionate, monahiile au dat slavă lui Dumnezeu, Care le hrănise în chip minunat, datorită rugă­ciunilor cuviosului Său, Nectarie.

Ploaie din belșug
Întâmplându-se, într-un an, a fi mare se­cetă în Eghina, oamenii au venit la Sfântul Nectarie cu lacrimi, cerându-i să mijlo­cească, prin rugăciunile sale, ier­tarea po­porului și mi­lostivirea lui Dumnezeu.
Sfântul n-a așteptat să fie chemat de două ori. Intrând împreună cu maicile în biserica închinată Sfântului Dionisie, a început a sluji Sfânta Liturghie, în timpul căreia s-a rugat neîncetat ca Domnul să aibă milă de insulă.
Nici nu se terminase încă Sfânta Li­tur­ghie, când o ploaie îmbelșugată a început să se reverse din cer, spre folosul întregii făp­turi, spre slava lui Dumnezeu, Cel „minu­nat întru sfinții Săi“.

„De ce nu te apropii?“
O călugăriță ce suferea de multă vreme de o boală gravă a vrut să-l vadă pe Sfân­tul Nec­tarie, pentru a-i cere să se roage pentru însă­nătoșirea ei.
L-a găsit slujind Sfânta Liturghie. Privind în altar, l-a văzut pe Sfânt încon­jurat de o lumină dumnezeiască ce stră­lucea mai tare ca soarele. Înfricoșată de această priveliște, n-a mai îndrăznit să se apropie și a făcut câțiva pași înapoi.
Sfântul însă s-a întors spre ea și i-a vorbit:
- De ce nu te apropii? Vino!
Călugărița a ascultat, s-a apropiat și s-a împărtășit, după care s-a tămăduit în­dată de boala de care suferea.

duminică, noiembrie 06, 2016

Invierea fiicei lui Iair

Mantuitorul se intorcea din tinutul Gadarenilor unde vindecase un indracit. Dupa Matei, fusesera doi (Matei 8, 28). Am explicat alta data acest lucru.
Imaginea unui Iisus care nu era iubit "in patria Sa", adica in Nazaret si mai apoi in Capernaum, pentru ca circula zicala ca "nimeni nu e profet in tara lui", nu e intru totul adevarata. Evanghelistul Luca ne spune ca "intorcandu-Se, L-a primit poporul, caci toti Il asteptau" (Luca 8, 40).
Prin acest "L-a primit" trebuie sa intelegem ca i-au organizat o primire deosebita, iesind toti in intampinarea Lui. Ca L-au primit cu respect si cu bucurie se vede si din textul care urmeaza, unde se arata ca "Il imbulzea poporul" (v. 42).
Exegetii cred ca locul unde s-a intors era orasul Capenaum, pentru ca, de la o vreme, Mantuitorul se pare ca se mutase din Nazaret in Capernaum, ceea ce si explica de ce a murit de multe ori Capernaumul "patria Sa", orasul Sau. Manifestatia de bucurie pe care i-au organizat-o la intoarcere, arata ca toti il cunosteau si ca se bucura de o faima bine stabilita printre ai Sai. De altfel Capernaumul nu era o localitate foarte mare. Toti se cunosteau intre ei. Aceasta se intampla - spun exegetii - in luna decembrie a anului 28. Tinand seama de greseala de calcul a lui Dionisie Exiguul, Mantuitorul putea fi in vremea aceea in al doilea an al propovaduirii Sale.
Toata lumea se bucura de intoarcerea lui Iisus, dar unul din multime se bucura mai mult decat toti, pentru ca in inima ii incoltise o speranta. Acesta era chiar mai-marele sinagogii din localitate. Il chema Iair. Iata ca i-a ramas numele in istorie si e pomenit din generatie in generatie, desi nu era decat un obscur, cum am zice noi, rabin de sinagoga de provincie. Capernaumul e departe de Ierusalim, la nordul Marii Galileii, in extremitatea nordica a Tarii Sfinte.

Asteptand cateva momente pentru ca multimea sa se potoleasca, dar nu prea mult pentru a avea o cerere urgenta, Iair si-a facut loc, a ajuns in fata lui Iisus, i-a cazut la picioare si i-a spus, ca si cum l-ar fi asteptat in mod deosebit: Invatatorule, vino repede acasa la mine si fa ceva, pentru ca fiica mea rau patimeste. E bolnava. E bolnava rau. E bolnava spre moarte (Luca, 41-56).
Fata avea "ca la doisprezece ani". Daca Iair locuia prin vecinatate, Iisus putuse chiar s-o stie pe copila. Pe Iair in mod sigur il cunostea. Se indrepta de indata spre casa acestuia. Inainte de a vedea ce s-a petrecut acolo, sa ne oprim asupra catorva detalii. Mai intai asupra faptului ca Iair nu adresase o rugaminte pentru el insusi. O facuse pentru fiica sa, Mantuitorul i-a ascultat deci o rugaciune facuta pentru altcineva. Este un lucru care trebuia sa ne retina atentia, pentru ca episodul justifica rugaciunile pentru altii. Justifica rugaciunile Bisericii pentru altii, justifica rugaciunile pe care le fac parintii pentru copii, rugaciunile pe care le fac copii pentru parinti, pe care le fac prietenii unii pentru altii.
Remarcam acest lucru pentru ca multi cred ca au putere numai rugaciunile pe care le face fiecare pentru el insusi, desi "rugati-va unii pentru altii" e porunca expresa a Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16). Multi dintre cei rupti de la trupul Bisericii drepteredincioase resping pomelnicele care se aduc la altar pentru ca preotul sa pomeneasca numele scrise acolo, la Sfanta Proscomidie si la Sfanta Liturghie. Un exemplu de astfel de rugaciune avem asadar in rugamintea lui Iair pentru fiica sa. Dumnezeu tine seama de rugaciunile facute pentru altii. Ele inseamna generozitate, inseamna daruire, inseamna iubire, inseamna bunatate. Nu se poate ca Dumnezeu sa nu tina seama de astfel de sentimente.
Precum Dumnezeu face totul pentru noi. El pretuieste desigur si ceea ce facem noi pentru altii. Cand facem ceva pentru altii, iesim din egoism, ne dovedim co-partasi la destinul aproapelui. Ne asemanam cu Dumnezeu. Nu numai fapta in ajutorul aproapelui ne ridica la starea de frate al lui, ci si rugaciunea pentru el dorinta ca si el sa fie ajutat de Dumnezeu. Nu numai noi sa fim ajutati. Nu numai pentru noi sa chemam atentia lui Dumnezeu. Sa nu zicem numai "Doamne ajuta-ma", ci si "Doamne ajuta-l pe Cutare" si sa cerem acest ajutor ca si cum l-am cere pentru noi. Mai ales in astfel de momente, in mod sigur ne ajuta Dumnezeu si pe noi, induiosat de inima nostra buna. Pe buna dreptate ne asigura sfantul Ioan Damaschin ca: "Dumnezeu mai ales atunci se indupleca cu totul, si imparte cele cerute, nu cand cineva lupta numai pentru sufletul sau, ci cand face aceasta pentru aproapele". Si Dionisie Areopagitul scrie ca "rugaciunile unora pentru altii au pret si putere inaintea lui Dumnezeu" (Despre Ierarhia bisericeasca, VII. Foarte subtil in analiza acestor stari sufletesti. Sfantul Ioan Scararul crede chiar ca atunci cand cineva ne cere sa ne rugam pentru el, credinta lui ne mantuieste si pe noi.
Dar intorcandu-ne la Iair, trebuie sa mai remarcam inca ceva in legatura cu cererea sa. Mantuitorul n-a avut nici o ezitare, n-a zis, de pilda, Stai sa ma gandesc, sau, Sa incercam, sau: Sa vedem mai intai de ce boala patimeste fata! Sa vad daca sunt Eu in stare s-o vindec, sau nu sunt in stare. Mantuitorul n-a facut nici un astfel de reflectii. Pur si simplu si-a schimbat directia spre casa lui Iair. Medicii, taumaturgii, oamenii daruiti cu pricepere sau cu vreun dar oarecare al vindecarii, incearca. Nu sunt siguri. Si recunosc: vom incerca. Mantuitorul insa a schimbat doar directia, fiind sigur ca va reusi sa raspunda rugamintii lui Iair. Era sigur, pentru ca era Dumnezeu!
Dar sa ne oprim deocamdata aici, pentru ca pe drum, spre casa lui Iair s-a mai intamplat ceva. Multimea Il inghesuia, toti s-au luat dupa El, mergand spre casa lui Iair. Voiau sa mai vada inca o minune. Stiau ca o vor vedea. Erau curiosi sa vada cum va fi.
Dar, la un moment dat, Mantuitorul s-a intors si a intrebat: "Cine s-a atins de Mine?" Unul din Apostolii care erau in jurul Lui, care-L aparau de multime, desi era imposibil sa-L apere, pentru ca multimea il imbulzea, fiecare voind sa se stinga de hainele Lui, sa fie cat mai aproape, i-a spus, zambind desigur: "invata-torule, poporul Te impresoara si Te imbulzeste, si Tu intrebi: Cine s-a atins de Mine?" (Luca 8,45).
Era adevarat, dar Mantuitorul s-a explicat de indata: "S-a atins de Mine cineva, pentru ca am simtit o putere iesind din Mine". Era vorba de altceva deci. Vazand ca nu se poate tainui, o femeie a iesit in fata si a recunoscut ca ea fusese, aratand si pricina pentru care o facuse. Avea o boala, o scurgere de sange de doisprezece ani, care nu se mai oprea. Atingandu-se de Mantuitorul, in clipa aceea s-a vindecat. Puterea vindecatoare fusese deci "puterea" iesita din Sine, pe care o simtise Mantuitorul.
Auzind-o Iisus, s-a intors spre ea. Era infricosata. Se temea pentru ceea ce facuse, ca si cum facuse un lucru nepermis. Dar El i-a zis: "Indrazneste, fiica! Credinta ta te-a mantuit! Mergi in pace!" Simplu. Ca si cum s-ar fi petrecut lucrul cel mai firesc din lume. Mantuitorul nu dramatiza si nu tinea sa se faca mare publicitate din minunile Sale.
Ar trebui totusi sa ne mai atraga atentia cateva lucruri din aceasta intamplare. Dupa cum am vazul, femeia se atinsese de El, dar de El se atingeau toti care reuseau sa-i fie in preajma. Cum se face ca totusi catre o singura atingere a fost Mantuitorul atent? De ce? Fiindca femeia aceasta venise cu o credinta deosebita, venise cu o intentie anume. Femeia avea un motiv anume sa se atinga de El, in speranta si credinta vindecarii. De aceea Mantuitorul i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit!" si "indrazneste". Deci, crede tot asa in continuare.
Aceasta trebuie sa ne dea si noua de gandit. Toti venim la biserica, toti ne atingem intr-un fel sau altul de Mantuitorul, dar iata ca nu catre toti se revarsa puterea Sa. Ea se face simtita insa la aceia care vin cu o intentie anumita, si care vin sa-si expuna intentia in fata lui Dumnezeu, cu credinta.
Si mai trebuie sa tragem o invatatura de aici. Multi dintre cei putini credinciosi zic: Credeti voi ca are Dumnezeu chiar asa, grija de voi toti? Ca se apleaca Dumnezeu catre nevoile fiecaruia dintre voi? Ca tine Dumnezeu socoteala atator miliarde de oameni cate sunt pe pamantul acesta, si ca ii are in vedere pe fiecare dintre ci? Ei bine, iata, intamplarea aceasta ne spune ca da. Dumnezeu ne are in vedere pe fiecare din noi, cu conditia insa sa venim catre Dumnezeu cu intentii precise, sustinute de o credinta neindoielnica.
Convoiul, in timpul acesta, mergea mai departe spre casa lui Iair, condus chiar de Iair. Si iata ca, indata dupa intamplarea cu femeia, cineva, venit de acasa de la Iair, si-a facut loc pana a ajuns langa el si i-a spus: "Nu mai osteni pe invatatorul. Fiica ta a murit!" Iair cazu in intristarea cea mai de pe urma. Era unica lui fiica, asa spune evanghelistul Luca. Si ce durere poate fi mai mare decat sa pierzi o copila pe care ai crescut-o pana la 12 ani? Putem banui la Iisus o afectiune fata de Iair si casa lui, caci ca mai-mare al sinagogii era un om credincios si Iisus era sigur nelipsit de la rugaciune. A auzit cand i s-a spus lui Iair: "Fiica ta a murit, nu-L mai osteni pe Invatatorul". S-a intors catre el si i-a spus repede cuvant de mangaiere si speranta, inainte de a cadea in deznadejde: "Nu te teme, crede numai si se va mantui fiica ta!" Iair si toti dinprejurul lui vor fi fost uimiti cand au vazut ca Mantuitorul nu da inapoi, ci merge mai departe, desi erau siguri ca auzise ca fata a murit.
Au ajuns la casa lui Iair. Iisus i-a lasat pe toti afara. Casa nu va fi fost atat de mare ca sa incapa toti. A luat inauntru pe Petru, pe Iacob, pe Ioan si pe parintii fetei. Cand au intrat, i-au gasit pe ai casei plangand. Fata murise. De cand e lumea se stie cum arata cineva cand moare; ca ii sta inima, ca ii inceteaza rasuflarea. Toti stiau sa deosebeasca un mort de un viu. Toti constatasera ca fetita murise. Plangeau. Si socoteau sosirea lui Iisus inutila, tardiva. Poate numai Iair sa-si fi pastrat credinta la care chemase Mantuitorul: "Crede numai!"
Celorlalti le-a zis: "Nu plangeti. Fiti pe pace. Fata n-a murit, ci doarme!" De fapt murise. Si o stia si El. Dar a vrut sa le arate ce este moartea in gandirea lui Dumnezeu. Moartea e doar somn. Un somn care nu intrerupe decat viata pamanteasca. "Doarme!" a zis El! Cu toata gravitatea momentului si cu toata durerea lor, aceasta vorba i-a facut sa rada. Radeau de nestiinta Lui. Poate chiar putintel batjocoritor. Cum adica? Tu nu vezi ca a murit? Tu nu poti deosebi un om viu, de un om mort? Ne spui noua ca doarme!
Mantuitorul nu s-a mai ocupat insa nici de rasul, nici de indoiala lor. S-a indreptat catre fetita, a luat-o de mana si, spune evanghelistul, redand faptele exact asa cum s-au intamplat, "a strigat" ca si cum trebuia sa fie auzit de sufletul ei de pe taramul celalalt, ca si cum sufletul ar fi fost departat undeva. "A strigat, zicand: Copila, scoala-te!" Sfantul Evanghelist Marcu - pentru ca intamplarea aceasta e istorisita de trei dintre evanghelisti, de Matei, Marcu si Luca - Sfantul Marcu ne reproduce chiar expresia in limba aramaica pe care a folosit-o Mantuitorul cand s-a adresat fetitei: "Talita cumi!" Ca si cum i-ar fi spus: Inviaza! (Mc. 5,41).
Si, spre stupefactia tuturor, in clipa aceea fetita s-a ridicat. Ca sa n-o sperie, si sa nu sperie pe nimeni, Mantuitorul a tras-o jos de pe patul mortii, a dat-o parintilor si le-a spus: "Dati-i sa manance". Era slabita desigur. Fusese si bolnava. Nu mancase de mult. Dati-i de mancare. Apoi le-a poruncit sa nu spuna nimanui cele ce s-au intamplat. Si tot atat de simplu precum venise, a si plecat.
Porunca de a nu spune ce s-a intamplat era aproape inutila, fiindca cine ar fi putut sa taca o asemenea intamplare? Cum ar fi putut sa taca cei care o vazusera moarta, si au vazut-o dupa aceea ridicandu-se vie? Nimeni nu putea sa taca. Mantuitorul insa, in afara de faptul ca o inviase pe fetita, a vrut sa le dea si o povata de smerenie. S-a ferit de laude si de slava lor. De teama de farisei nu putea fi vorba, pentru ca stia ca aceia vor auzi. Si nici nu facuse minunea ca sa ramana tainuita, mai ales cand fusesera de fata atatia martori. Minunea ii va fi zguduit pe cei care au vazut-o, incat, pentru moment, au amutit. Le-a rusinat rasul de la inceput!
Sa ne aducem acum aminte de cuvintele spuse de Iisus femeii si de cuvintele pe care i le-a spus lui Iair. Femeii i-a spus: "Credinta ta te-a mantuit", si indemnul de "a crede" leaga cel doua minuni intre ele. Dar trebuie sa citim in ele ceva mai mult decat ne spun la prima lectura.
Felul cum pune Iisus problema, ne duce la concluzia ca cel doua minuni le-a facut de fapt cel care a avut credinta. Femeia prin credinta ei: "Credinta ta te-a mantuit". Nu a Mea. "Crede numai", i-a zis lui Iair. Tu, nu Eu. Prin urmare Mantuitorul vrea sa ne arate ca cel care are credinta, aceasta credinta a Iui devine facatoare de minuni. Cel care are credinta devine posesorul unei forte extraordinare pe care n-a avut-o inainte, pe care o are acum si prin care face acum lucruri extraordinare.
Cum am putea oare defini credinta in acest inteles de credinta care ajunge sa faca minuni? Sfantul Apostol Pavel o defineste astfel: "Credinta este incredintarea despre lucrurile nadajduite si adeverirea celor nevazute" (Evrei 11, 1). Ea ar fi, cu alte cuvinte, intrarea in contact cu o realitate de dincolo de noi si recunoasterea acestei realitati. Intrarea intr-un astfel de contact te transforma, iti creste dimensiunile, iti prelungeste fiinta, ti-o scoate din limitate si ti-o incarca din afara ta cu o energie suplimentara, ca si cum ai intra in contact, sa zicem, cu o centrala electrica prin cuplarea la o priza. In momentul in care un bec intra in contact cu o centrala electrica, lumina i se aprinde. Motoarele electrice cuplate cu centrala incep sa mearga. Tot ce este construit sa functioneze pe baza de electricitate, in momentul cuplarii invie din morti.
Sau sa luam drept comparatie o centrala telefonica. In momentul in care te-ai racordat la o centrala telefonica, poti sa vorbesti cu oricine are si el un telefon. Poti sa vorbesti pana dincolo de ocean. Poti sa vorbesti in toata lumea. Ai capatat o dimensiune noua. Poti vorbi la distanta, ceea ce fara aceste aparate de contact nu poti face fie ca sunt cu fir, fie ca sunt fara fir.
Asa este credinta. Intrare in contact cu Dumnezeu. E ca un comutator. Ai facut miscarea la comutator si s-a aprins lumina. Ai facut miscarea in sufletul tau, l-ai comutat, ai intrat in legatura cu Dumnezeu, te-ai convertit la Dumnezeu, si arunci totul se schimba. Nu mai esti singur. Ai iesit din conditia de singur. Ai iesit din conditia de "eu" si ai devenit "eu plus Dumnezeu". Ai iesit din conditia de izolare si ai devenit cooperator cu Cineva mai mare, conlucrator cu Cineva mai puternic, cu Dumnezeu.
Credinta este o schimbare de conditie umana, prin alianta cu Dumnezeu.
Se spune despre o sfanta ca. la un moment dai. s-a gandit sa construiasca o biserica si nu avea decat doi bani. Episcopul i-a spus: "Bine, bine, le pandesti sa faci o asemenea constructie, dar cu ce ai s-o faci? Gandesti ca esti in stare s-o faci cu acesti doi banuti? Indraznesti sa incepi o asemenea lucrare?" Ea a raspuns: Asa este, daca lucrurile raman numai pe seama mea. Dar daca ma intovarasesc cu Dumnezeu, atunei totul e posibil!
Aceasta este credinta! Recunoasterea puterii lui Dumnezeu, care, in felul acesta, devine putere si in noi. De aceea a zis Mantuitorul: "credinta ta" si "crede numai". Mantuitorul a facut adesea, foarte adesea, referiri la credinta. Sa ne amintim: "De ati avea credinta cat un graunte de mustar, ati zice muntelui acestuia sa se mute din loc si s-ar muta". "Credinta ta te-a mantuit", spunea ori de cate ori facea o minune. Pe orbi ii intreba: "Credeti voi ca Eu pot sa fac lucrul acesta?" - "Da, Doamne". Totdeauna Mantuitorul se refera la credinta ca la cheia care poate rezolva toate destinele pamantesti. Prin credinta imposibilul devine posibil. Prin credinta, necunoscutul devine cunoscut. Prin credinta tot ceea ce ni se pare ca nu are sens in viata, in lume, in existenta, capata dintr-o data sens.
Prin credinta, Dumnezeu da sens la tot ceea ce exista. Credinta este in primul rand un mijloc de cunoastere a lui Dumnezeu. "Prin credinta" - spune Sfantul Pavel - "Cunoastem ca lumea a fost facuta prin cuvantul lui Dumnezeu, asa ca cele vazute si-au luat inceputul din cele nevazute" (Evrei 11, 3). De altfel, nici nu e posibila acum o alta cunoastere, la modul ultim, decat prin credinta. "Nu prin vedere" (II Cor. 5,7).
Credinta este, prin urmare, si un mijloc de cunoastere. Noi cunoastem, in general, pe mai multe cai. Prin ratiune, adica prin puterea mintii de a deduce pe cale logica adevarul, prin stiinta si experienta, adica prin cercetare experimentala a realitatii si a cauzelor a tot ceea ce exista, folosindu-ne simturile si ratiunea care ordoneaza rezultatele; cunoastem apoi cu ajutorul inimii, prin intuitie, cum se spune printr-un termen mai savant, si, in sfarsit, cunoastem prin credinta. Prin simturi nu vedem, nu ajungem totul. Experienta se ajuta intotdeauna de cunoasterea rationala, adica de gandirea logica. La foarte multe concluzii din ordinea cunoasterii ajungem prin deductie logica. Spre exemplu, daca un lucru se misca, chiar daca nu vedem cine il misca, logica ne spune ca trebuie sa existe un miscator, ca trebuie sa existe un motor, altfel, singur, lucrul nu s-ar misca.
Si daca un lucru exista, trebuie, logic, sa aiba o cauza. Hazardul nu poate fi logic. Nu are nici o coherenta, nici consistenta. Hazardul, nefiind organ sa fie dotat cu un anumit rost, cu o anumita functie, nu poate fi explicata prin hazard. Ceva poate fi dotat cu finalitate numai de o gandire, de un ganditor, de Cineva care are forta de organizare. Iata ce spune un fizician care a luat premiul Nobel pentru fizica, Alfred Kastler: "Nu pot sa cred - ca sa vorbesc limpede - ca hazardul si necesitatea sunt singurii responsabili ai evolutiei. Niste cosmonauti care ar descoperi, pe fata nevazuta a Lunii, o uzina automata de aluminiu in plina activitate, nu ar reusi sa ma convinga ca aceasta uzina a fost realizata doar prin jocul intamplator al reactiilor fizico-chimice intre diferitele elemente prezente pe suprafata satelitului nostru. Cosmonautii s-ar crede mai degraba victimele unei halucinatii. Or, cea mai mica bacterie este o uzina fizico-chimica cu mult mai complexa si cu o organizare mult mai ingenioasa decat o uzina automata de aluminiu".
Aceasta e constatarea prin experienta. Si acum vine deductia logica a aceluiasi fizician. "Aceasta constatare si alte cateva la durata enorma pe care ar necesita-o "aparitia" fiecarei mutatii doar dupa legile hazardului, ne face sa credem ca este cel putin prematur sa negam existenta finalitatii in universul biologic. Dupa parerea noastra, notiunile de cauzalitate si de finalitate nu se exclud una pe cealalta, ci se afla si ele intr-o relatie de complementaritate" (Alfred Kastler, Aceasta stranie materie, Editura Politica, Bucuresti, 1982, p. 6).
Acestea de mai sus sunt spuse de un savant din vremea noastra. Am apelat la un astfel de izvor contemporan, pentru ca nu cumva apeland la oameni de stiinta mai vechi sa ne putem insela, folosind concluzii astazi depasite. Evident, multe din concluziile din trecut sunt astazi depasite cu adevarat, dar iata ca unele, cele privitoare la intrebarile cele mai mari, au ramas si astazi asemenea celor din secolul al XVII-lea, cand a fost fondata stiinta moderna despre natura, de catre savanti ca Kcpler, Copernic, Galileo Galilei, Newton.
Diferenta dintre cei de atunci si cei de azi e ca cei de atunci indrazneau sa traga fara ezitare concluziile stiintei lor. Cei de azi isi expun doar constatarile si lasa deschise concluziile, poate in speranta ca alte constatari ar putea in viitor motiva si alte concluzii. Cei de azi nu pronunta numele lui Dumnezeu. Cei din vechime Il pronuntau. Iata cu ce cuvinte isi termina Kepler (1571-l630) ultimul volum din cartea sa Armonia cosmica (Harmotdces mmtdk 1619): "Iti multumesc, Dumnezeul meu, creatorul nostru, ca mi-ai dat posibilitatea de a vedea frumusetea creatiei Tale; in masura in care spiritul meu marginit le-a putut intelege, oamenii vor citi aici dovezile despre aceasta".
Newton (1643-l727), sprijinindu-si cercetarea universului pe fenomene concrete, din care a extras legi de sine statatoare, a ramas totusi atasat credintei intr-un Dumnezeu personal, socotind ca mecanismul naturii nu e altceva decat implinirea scopurilor Acestuia. El vede toate corpurile solide patruse de un spirit subtil, ascuns in substanta lor. El este acela care a spus ca-n fata tainelor universului se simte ca un copil care scoate din ocean o galetuta de apa, in timp ce restul oceanului ii ramane necunoscut. Despre gravitatie a spus ca nu i-a putut stabili nici o cauza. Tot ce a putut face a fost s-o constate.
In legatura cu gravitatia a spus Newton ca nu i-a putut afla cauza si ca . nu imagineaza ipoteze. E vorba desigur de ipoteze stiintifice. Tot Newton a spus ca "natura este conforma cu sine insasi", adica nu-si iese din legi (in opera Optica). Inaintea lui, Galileo Galilei spusese in acelasi sens ca ,,natura e scrisa in limbaj matematic".
Toate cele de mai sus sunt moduri de afirmare a ordinii universale care presupune un programator care sa stie . matematica! Ceea ce hazardul nu stie!
Heisenberg, contemporan cu noi, e mai retinut, dar si el spune ca "nimeni nu stie ce ne rezerva viitorul, nici care sunt puterile spirituale care vor guverna lumea, dar trebuie sa incepem prin a crede in ceva si prin a voi ceva" (La nature dans la physique coiuemporaine, Paris, 1962, p. 78). El se declara de acord cu Freyer ca trebuie sa incepem in toate prin formula antica: credo ud intelligram, cred ca sa inteleg, asa cum Cristofor Columb si-a inceput calatoria in jurul Pamantului pornind de la credinta ca Pamantul e rotund (Idem, p. 77). Tot Heisenberg a spus: "La inceput a fost simetria". Sublim! Simetria presupune o interventie rationala, constienta. Si Kepler tot aceasta intelese prin Armonia cosmica, din care am citat mai sus.
Si un om de stiinta roman, Edmond Nicolau, a spus ca "nu putem afirma ca stim totul, dar nu putem accepta extraordinarul, "miraculosul" decat in urma unor verificari scrupuloase. Nu putem respinge ceea ce nu intelegem, dar avem obligatia elementra de a verifica existenta a ceea ce trebuie integrat in edificiul actual al stiintei, totusi atat de splendid. Omul este un univers ce poseda inca mari zone neexplorate" (Omul intre doua infinituri. Ed. Politica, 1972, p. 167). Sa verificam. Nu se opune nimeni verificarii. Dar cand verificam si nu gasim cauze naturale, s-o recunoastem, cum fac de altfel savantii.
Spre deosebire de cei vechi, modernii sunt mai prudenti in a trage concluzii, dar nu mai stiutori. Se stie cate ceva de la un anumit punct, se zice de la clipa zero a originii universului, dar aceasta e doar o vorbire metaforica, pentru ca inainte de clipa zero mai este o mare lume despre care nu stim nimic (vezi acad. prof. Ioan Ursu, Cuvant inainte la Sleven Weinberg, Primele trei minute ale universului, Ed. Politica, 1984, p. 8-9).
Cunoasterea prin credinta, cum spune Sfantul Pavel, e cea despre lucrurile cele nevazute, adica despre cauza care prin experienta sau prin logica nu poate fi decat dedusa/dar nu pipaita, fapt pentru care pentru multi ramane incerta. Credinta o preface in certitudine, cand numeste aceasta cauza Dumnezeu. Cunoasterea prin inima, numita si cunoastere prin intuitie, isi are si ea o valoare extraordinara, fiind foarte aproape de cea prin credinta. Un mare invatat, Pascal, spunea: "Inima are ratiuni despre care ratiunea nu stie nimic". Cunoastem adica prin inima, ceea ce nu putem cunoaste cu ajutorul mintii, si nici cu ajutorul experientei si cercetarii stiintifice.
Unui mare profesor de stiinte pozitive, ateu convins si cinstit, i-a murit sotia. A inmormantat-o. Studentii au observat ca, desi necredincios, in fiecare duminica mergea la mormantul ei cu o lumanare. I.-au intrebat: domnule profesor, aici ne faceti stiinta pozitiva, dar duminica va vedem cu o lumanare la mormantul sotiei. Cum se impaca acestea doua? Cum puteti reduce contradictia? Cand sunteti onest? Profesorul a raspuns: una e ceea ce va spune mintea mea, si va spune ce stie ea, cu onestitate, si alta este ceea ce simte inima mea. Trebuie sa fiu onest si cu ea!
Revenind la credinta, prin ea cunoastem, asadar, lucrurile nevazute. Le credem cum ni se descopera. Insemneaza, oare, ca, asa fiind, credinta nu este rationala, sau ca este antirationala? Nu. Cine da si cine primeste credinta pornesc totusi de la niste date primare care cad atat sub puterea simturilor noastre, cat si sub puterea legilor gandirii logice. Citim in Scriptura: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mainilor Lui o vesteste taria".
Daca traducem aceste cuvinte pe o limba mai comuna, inseamna ca deducem slava lui Dumnezeu din maretia, frumusetea si ordinea universului si din creatia care cere un Creator. Deductia aceasta este logica, rationala. Toate cele pe care le vedem deasupra noastra, in jurul nostru si in noi, ne vorbesc logic depre Dumnezeu. N-au putut aparea de la sine. Trebuia sa le fi facut cineva. Si vorbesc despre slava si despre maretia lui Dumnezeu, pentru ca totul este frumos si minunat. In fond, asta a fost si logica lui Kepler si a lui Newton, de care am amintit mai inainte.
Optiunea pentru credinta e logica. Credinta nu este, asadar, un act fortat si irational, ci are la baza un rationament logic care il satisface pe credincios.
Credinta vindeca toate nelinistile noastre. Credinta umple toate golurile noastre, atunci cand ne punem marile intrebari despre noi, despre existenta, despre lumea aceasta, si nu gasim raspuns. Caci altfel, ramanem si traim mai ales cu intrebarile, decat cu raspunsurile. Acad. Ioan Ursu, citat mai sus, spune ca "in astrofizica de azi, ca si in celelalte stiinte, intrebarile nasc raspunsuri ce nasc alte intrebari" (p. 13). Frumos spus si adevarat. Dar dezolant, daca ramai suspendat doar de intrebari. Credinta ne da si raspunsuri. 
Credinta trebuie sa fie neindoielnica. Sa ne aducem aminte ce a patimit Apostolul Petru cand, fiind mai multi dintre ei pe corabie, in largul marii, a aparut Mantuitorul pe valuri si Petru a pornit catre El. Cand a inceput sa se indoiasca, sa nu mai creada ca in fata lui e cu adevarat Mantuitorul si ca El l-a chemat, a inceput in aceeasi clipa sa se scufunde. Speriat a strigat: "Doamne, scapa-ma!" Mantuitorul i-a intins mana admonestandu-l: "putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?" (Matei 14, 30-31). Credinta noastra trebuie sa fie neindoielnica, asa cum a fost credinta femeii care s-a atins de Mantuitorul, si credinta lui Iair.
Credinta noastra trebuie sa fie dreapta, dupa lege, asa cum ne-a lasat-o Mantuitorul, asa cum ne-a fost transmisa de apostoli, asa cum noua romanilor ne-au lasat-o mosii si stramosii nostri care au pastrat-o din vechime, de la Apostoli pana in vremea noastra. Sfantul Apostol Pavcl spune precis: "Nu ne incununeaza decat cel ce se lupta dupa lege" (II Tim. 3, 5), decat cel ce crede dupa ran-duiala, dupa cum ne invata Biserica noastra. Este clar: ceilalti, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat ar avea chipul bunei-credinte, daca au iesit din Biserica, nu se mantuiesc, oricat li s-ar parea ca sunt aproape de imparatia lui Dumnezeu. Nu intra inauntru.
Dar sa ne mai punem o intrebare - si cu aceasta o sa incheiem: - Trebuie oare sa ne adresam lui Dumnezeu si cu credinta sa cerem totul de la El? Sigur ca da, dar cu un mic corectiv: tot ceea ce putem face noi, sa facem noi. Dumnezeu atunci intervine, cand nu putem noi rezolva ce e de rezolvat. Doar "suntem impreuna-lucratori cu Dumnezeu", spune Sfantul Pavel (I Cor. 3, 9). Daca suntem impreuna-lucratori, inseamna ca trebuie sa ne facem partea noastra, nu sa astemtam cu mainile incrucisate totul de la Dumnezeu, pe motiv ca ii adresam prin credinta rugaciuni sa intervina in viata noastra. Ce-am mai fi noi, daca ar face totul in viata noastra numai Dumnezeu? Dumnezeu ne ajuta cand e nevoie. Romanii au o vorba inteleapta: Dumnezeu da, dar in traista nu pune! Nu trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce putem face noi.
Intr-o manastire, in biblioteca, studiau patru calugari: un dominican, un franciscan, un benedictin si un ortodox. La un moment dat, noapte fiind, s-a stins lumina. Unul din ei a propus: "Fratilor, sa ne rugam lui Dumnezeu si sa vedem la a carui rugaciune se va aprinde lumina. Va fi si un semn ca ordinul respectiv e mai apreciat de Dumnezeu". Au acceptat. Si s-a rugat dominicanul, profund, pios, dar nu s-a intamplat nimic. S-a rugat franciscanul, profund, pios, dar nu s-a intam-plat nimic. S-a rugat benedictinul, profund, pios, dar nici de data aceasta nu s-a intamplat nimic. Al patrulea si-a inceput rugaciunea, s-a ridicat de la locul lui, si zicandu-si rugaciunea mereu, s-a dus la tabloul de siguranta, l-a reparat, si, in clipa cand si-a terminat rugaciunea, a terminat si reparatia tabloului de siguranta, si s-a aprins lumina!
Ceea ce putem face noi, suntem chemati sa facem noi. Cu rugaciune, clar si cu bratele si cu mintea noastra. Nu ceri de la Dumnezeu ceea ce poti face tu. Ar insenina sa nu faci uz de instrumentele cu care te-a inzestrat Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu-L pui la incercare decat in cazuri limita, cum a facut, de pilda, Saddhu Sundar Singh care, fara ajutorul lui Dumnezeu Care l-a scos dintr-o groapa, ar fi murit. Sau cum a facut Ilie in confruntarea cu preotii inchinatori la idoli. A cerut lui Dumnezeu sa arbitreze: sa pogoare focul peste jertfa celui drept. Si Dumnezeu a pogorat focul peste jertfa sa, ceea ce l-a indreptatit sa-i distruga pe falsii preoti inchinatori la idoli. Ilie a fost indraznet pentru ca avea credinta si pentru ca se afla intr-o situatie de limita. Numai Dumnezeu putea lamuri disputa. Si atunci a apelat la Dumnezeu.
In cazul celor patru calugari, Dumnezeu fusese prins partener in invoiala, intr-un caz care nu era de limita. Nu depindea exclusiv de Dumnezeu. Al patrulea i-a invatat pe ceilalti trei cum se pune problema: trebuiau sa uneasca rugaciunea cu ceea ce puteau face ei. Se va fi rugat si el sa-i dea Dumnezeu putere sa reuseasca reparatia. Nu se poate spune ca el l-a suplinit total pe Dumnezeu, ca i-a refuzat sau negat interventia, sau ca n-a crezut in posibilitatea minunii. Dar n-a crezut necesara minunea. Si s-a dovedit, in cazul celor trei, ca nici Dumnezeu n-a crezut-o necesara, pentru ca n-a intervenit.
O astfel de minune ar fi fost o minune fara sens, fara adevar. Tot ce putem face noi ramane in seama noastra. Acesta e raspunsul la intrebarea daca trebuie sa cerem totul, prin credinta, de la Dumnezeu, sau daca trebuie sa-L punem la incercare pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat intelepciune, ne-a dat mijloace ca sa ne putem descurca in lume.
Se zice ca erau doi frati, un baiat si o fata. Baiatul avea o pasiune nestapanita: sa prinda pasarele intr-o capcana. Fata suferea mult din cauza aceasta. Si atunci s-a hotarat sa rezolve situatia. Cineva a intrebat-o: Si cum ai procedat? Am intrebuintat trei mijloace, a raspuns fetita. In primul rand m-am rugat lui Dumnezeu sa nu se prinda nici o pasare in capcana, fiindca fratele meu le inchide sau le omoara. In al doilea rand, m-am rugat lui Dumnezeu sa apere pasarile, sa le trimita in alte parti, sa nu vina aici unde si-a instalat fratele meu capcana. Si in al treilea rand, ce-ai facut? In al treilea rand, m-am dus si am sfaramat capcana in bucatele!
Fetita milostiva a procedat cam la fel cu cel de-al patrulea calugar din prima parabola. Si a izbutit! Prin urmare, sa tinem minte acest lucru: acolo opereaza direct Dumnezeu, unde noi nu putem opera. Ceea ce nu inseamna ca nu e prezent intotdeauna si in tot ce facem, si ca nu trebuie sa-L chemam prin credinta si rugaciune. El ne inspira si ne ocroteste ca sa gasim solutiile cele mai bune. Si trebuie in toate sa-I cerem ajutorul, ca sa nu inceteze Dumnezeu sa se mai ocupe de noi! Dar un ajutor din categoria minunii nu trebuie cerut, decat atunci cand numai aceasta ar mai putea rezolva ceva. Ceea ce nu inseamna ca Dumnezeu e absent din cazurile care nu cer minuni vizibile. Unii medici spun: noi prescriem medicamentele, noi facem operatia, dar Dumnezeu este cel care vindeca. Dar aceasta nu inseamna ca nu prescriu medicamente, sau ca nu fac operatii.
Credinta trebuie ingemanata intotdeauna cu fapta cea buna. Iar fapta buna este aceea care se exprima in primul rand prin dragoste. Se zice ca la Efes, batranul Evanghelist Ioan, care avea peste 100 de ani si care se misca greu, statea de vorba cu crestinii din jurul lui, care veneau in fiecare seara sa-I intrebe: - Batranule Ioan, spune-ne cum era invatatorul? Spune-ne cum mai invata El? Povesteste-ne intamplari din viata si din invatatura Lui! Batranul, ori de cate ori veneau, si oricine ar fi venit, le spunea doar atat: Fiilor, iubiti-va unii pe altii. In cinci cuvinte le rezuma toata Evanghelia. Cinci cuvinte memorabile!
IPS Antonie Plamadeala

miercuri, noiembrie 02, 2016

Cum să-mi fac timp pentru rugăciune...

Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.
– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.
– Am probleme, Părinte, diferite probleme.
– Cât de des te mărturiseşti?
– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.
– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.
– Dar nu am ce să mărturisesc!
– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?
– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.
– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?
– Da, Părinte.
– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?
– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.
– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:
– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.
Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:
– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.
După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciunea şi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:
– Aceasta poţi să o faci?
– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.
– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu”.
– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?
– Da, se află.
– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană şi să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?
– Da, Părinte, pot să o fac.
– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.
Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.
Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.
Din Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, p. 143-146
Articol relatat de portalul altarulcredintei.md


vineri, septembrie 30, 2016

Adevărata origine a vălului islamic

Ar fi bine să reamintim care este adevărata origine a vălului islamic.
Vălul islamic sau burka provine din Mesopotamia antică, din cultul zeiţei Astarte. Pentru a o onora pe zeiţa dragostei carnale, toate femeile, fără excepţie, erau obligate să întreţină relaţii sexuale întâmplătoare în pădurile din jurul templului. Pentru a-şi ascunde identitatea, femeile din înalta societate obişnuiau să se învăluie din cap până în picioare, fiind jenate de statutul temporar de prostituate.
Când Iuda a văzut-o, a crezut că este o prostituată, pentru că îşi acoperise faţa”.

Mustafa Kemal, supranumit Ataturk reformatorul, primul preşedinte al Turciei (1923-1938), a găsit o cale de a închide gura fundamentaliştilor din acea perioadă. Ataturk a promulgat legea care interzicea purtarea vălului şi care dădea dreptul femeilor să se îmbrace cum doresc, cu excepţia prostituatelor. Acestea urmau să poarte obligatoriu burka pentru a se deosebi de celelalte femei. Legea lui Ataturk a avut un impact neaşteptat. A doua zi, toate femeile renunţaseră la vălul islamic. Legea lui Ataturk este în vigoare şi astăzi.

sâmbătă, septembrie 24, 2016

Responsabilitățile nașului de botez

Persoana nașului este sfințită, stabilește legături de înrudire duhovnicească cu cel pe care-l primește și cu familia lui. Și datorită naturii slujirii sale, se impune să fie o persoană de încredere și încuviințată de Biserică. Nașul trebuie să-și regăsească rolul său, adică să devină pentru cel primit din botez „garant în Hristos, capabil de a păzi cele ale Credinței și ale viețuirii creștine”.
Sfântul Nicodim Aghioritul spune că: „Dacă nașii ar ști ceea ce spun, ce făgăduiesc în timpul catehezei și al Botezului, și ce mare responsabilitate își asumă, nu ar mai vrea să boteze, nici chiar de ar fi îndemnați cu călduroase rugăminți”.
Sfântul Simeon al Tesalonicului spune referitor la naș: „Pe nași îi face iubitori de evlavie și dascăli ai Credinței”.
Cuviosul stareț din zilele noastre, arhimandritul Cleopa Ilie, spunea despre nași: „Cei care devin nași oare își dau seama că vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru fii lor duhovnicești? Putem spune că mulți nași se mântuiesc prin fiii lor duhovnicești, dacă îi educă cu frica lui Dumnezeu. Însă cei mai mulți se pedepsesc pentru lenea și nepăsarea lor față de fiii lor duhovnicești”.
1. Nașul este părintele duhovnicesc sau maică duhovnicească.
2. Nașul, care urmează să-și asume anevoioasa sa slujire, trebuie să fie creștin ortodox, nu numai cu numele, ci și cu toată viețuirea sa.
3. Nașul este dator să aibă o viață liturgică, să participe obligatoriu și regulat la Taina Spovedaniei și la cea a Dumnezeieștii Împărtășiri.
4. Nașul este dator să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum este redat în Sfânta Scriptură, Vechiul și Noul Testament.
5. Nașul este dator să participe regulat la slujbele Bisericii, să aibă o viață liturgică autentică, iar nu numai la marile sărbători ale Creștinismului, Paștile și Nașterea Domnului, prin a aprinde o lumânare sau prin a sta puțin în curtea bisericii.
6. Nașul este dator să cunoască nu numai Sfânta Scriptură, ci și Viețile Sfinților, scrieri patristice, așa-numitele cărți religioase. Să cunoască bine Credința Ortodoxă.
8. Nașul este dator să păzească cu acrivie tradițiile Bisericii noastre, cum ar fi posturile și rugăciunile. Nu se cuvine, de pildă, să meargă nașul cu finul la biserică pentru a-l împărtăși, iar el niciodată să nu dea pildă de împărtășire cu Preacuratele Taine.
9. Nașul este dator ca, în afară de darurile materiale, care pentru Biserică sunt considerate secundare, de orice marcă ar fi ele, să ofere daruri duhovnicești, cum sunt cărțile duhovnicești, CD-uri, DVD-uri și altele.
10. Nașul este dator să-l învețe pe finul său rugăciunea, mergerea regulată la biserică, pelerinaje la locuri duhovnicești, așa cum sunt bisericile noastre, mănăstirile noastre, școlile de catehizare, taberele duhovnicești, întruniri duhovnicești și altele.
11. Nașul este dator să contribuie la sporirea duhovnicească a finului său. Nu se concepe ca nașul să-l vadă pe finul său numai o dată sau de două ori pe an. Comuniunea regulată între ei pune temelii duhovnicești solide și mai ales în aceste vremuri grele în care toate cele din jurul nostru sunt stricate și putrede. Nașul poate rosti un cuvânt puternic și de multe ori determinant în alegerile greșite ale finului său și să evite ceva pe care nici însăși familia sa nu o poate izbuti. Dar pentru a se săvârși aceasta, va trebui ca legăturile dintre părinți, naș și fin să fie statornice și netulburate de josniciile vieții lumești. De aceea nașul este o persoană a casei, are cuvânt, nu este un element decorativ, nici luat drept un aducător de daruri sau „Moș Crăciun”.
12. Nașul se interesează de izbânzile duhovnicești ale finului său, oricare ar fi ele; se bucură atunci când există bucurie și plânge împreună cu el atunci când există nereușită, nefericire și mâhnire. Aceasta înseamnă că între naș și fin există o legătură duhovnicească puternică care nu poate fi ruptă cu nimic. Adică, chiar dacă finul are copil de aceeași vârstă cu cel botezat de el, trebuie ca, așa cum se nevoiește pentru copilul său trupesc, la fel să pătimească și pentru copilul său duhovnicesc. Intrigile și favorurile care uneori se întâmplă în cazul de mai sus, nu aparțin adevăratelor legături duhovnicești pe care le creează asumarea responsabilității de naș, ci în niște legături superficiale care, între naș și fin, au dată de expirare.
13. Nașul nu-și sfârșește lucrarea sa în biserică în ziua Botezului. Nici toată sărbătoarea sau prăznuirea, așa cum o numesc unii, se sfârșește cu o masă, pe care sunt datori să o dea nașului părinții noului botezat. Ci tocmai din ziua Botezului nașul își asumă o mare responsabilitate duhovnicească. Se poate ca astăzi apropierea superficială de Taină să nu conducă la doritul scop al consfințirii ortodoxe legat de slujirea nașului, însă aceasta nu anulează adevăratul motiv al existenței lui, indiferent în ce mod este abordat astăzi. Această stare nu afectează existența Bisericii întemeiată de Dumnezeu, ci ne nedreptățește pe noi toți care nu ne conformăm cu poruncile lui Dumnezeu, ale Sfintei noastre Biserici și ale Sfintelor noastre Tradiții. Cu toate acestea nașul este dator și trebuie să afle iarăși scopul primordial al misiunii sale, care nu este altul, decât cel al unui părinte duhovnicesc și frate în Hristos.

 Sursa: http://marturieathonita.ro/