Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

duminică, iulie 15, 2018

Povestioară despre stăpânirea de sine

„A fost odată un samurai înțelept. El avea un grup de elevi pe care îi învăța înțelepciunea luptei. Într-o zi, în timpul lecțiilor, de el s-a apropiat un războinic cunoscut datorită cruzimii și aroganței sale. 
Tactica lui îndrăgită era metoda provocării: el jignea oponentul, acela își ieșea din sine, accepta provocarea, dar condus de furie făcea o greșeală după alta și pierdea lupta.
Același lucru s-a întâmplat și în acel moment: războinicul a spus câteva insulte și urmărea reacția înțeleptului. Dar el a continuat să-și vadă de ocupația lui. Războinicul a mai repetat de câteva ori insultele. Văzând că samuraiul nu răspunde, a plecat frustrat.
Elevii au urmărit cu atenție și interes cele întâmplate. Iar unul dintre ei l-a întrebat pe samurai:
– Maestre, de ce ai tolerat atacurile? Ar fi trebuit să-l chemi la luptă.
Înțeleptul i-a răspuns pe un ton calm:
– Atunci când cineva îți aduce un cadou, iar tu nu-l accepți, cui îi rămâne darul?
– Celui care a dorit să mi-l dăruiască, a răspuns elevul.”
Sursa: internet

sâmbătă, iunie 09, 2018

Quod erat demonstrandum / ὅπερ ἔδει δεῖξαι


Un profesor de filosofie ateu le vorbea studenților despre dezarcordul științei cu ideea existenței unui Dumnezeu atotputernic.
Acesta l-a rugat pe unul dintre studenții săi creștini nou-veniți să se ridice în picioare, și iată ce a urmat:
Profesorul: Ești creștin, așa-i băiete?
Studentul: Da, domn’ profesor.
Profesorul: Așadar, crezi în Dumnezeu?
Studentul: Desigur, domn’ profesor.
Profesorul: Ce părere ai, DUMNEZEU e bun?
Studentul: Cu siguranță.
Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?
Studentul: Da.
Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, deși s-a rugat necontenit la DUMNEZEU că să îl vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne stă în putere să ne ajutăm aproapele, cel puțin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a făcut nimic în cazul meu. Cum mai poți considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intenționat? Ăăă?
(Studentul nu a răspuns nimic.)
Profesorul: Nu știi să răspunzi, așa-i? Nu-i nimic, tinere, îți repet întrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?
Studentul: Da.
Profesorul: Dar Diavolul, o fi și el bun?
Studentul: Nu.
Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?
Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…
Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, băiete, pe lume există și rău?
Studentul: Da.
Profesorul: Răul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce există, nu?
Studentul: Ba da.
Profesorul: Pai și-atunci, cine a creat răul?
(Studentul nu a răspuns nimic.)
Profesorul: Boli există? Dar imoralitate? Ură? Urâțenie? Întâlnești în lume toate astea, nu?
Studentul: Da, domn’ profesor.
Profesorul: Și-atunci, pe-astea cine le-a creat?
(Studentul a tăcut.)
Profesorul: Potrivit științei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simțuri. Așa că ia spune-mi tu mie… l-ai văzut vreodată pe DUMNEZEU?
Studentul: Nu, domn’ profesor.
Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!
Studentul: Nu, domn’ profesor.
Profesorul: L-ai simțit vreodată pe DUMNEZEU, I-ai simțit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trăit vreo formă de percepție de orice fel legată de DUMNEZEU?
Studentul: Nu, domn’ profesor. Mă tem că nu.
Profesorul: Și totuși crezi în El?
Studentul: Da.
Profesorul: Știința oferă dovezi palpabile, demonstrate empiric, că DUMNEZEU nu există. Poți să infirmi asta?
Studentul: Nu. Eu cred în El, și-atât.
Profesorul: Da, crezi în El. Credință… Știința vine cu dovezi, și tu ai credință.
(Din acest moment, studentul începe să-și confrunte el profesorul.)
Studentul: Domn’ profesor, dar căldura există?
Profesorul: Da.
Studentul: Dar frig, există?
Profesorul: Da.
Studentul: Vă-nselați, domn’profesor. Nu există așa ceva.
(Sala de curs a amuțit, surprinsă de întorsătură neașteptată a discuției.)
Studentul: Domn’ profesor, întâlnim căldură puternică, supracăldura, megacăldura, căldură incandescentă albă, căldură slabă sau căldură zero. Dar niciodată frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de îngheț, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atât (n.r.: temperatura cea mai scăzută măsurată vreodată în Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur și simplu nu există conceptul de frig. Este doar o denumire inventată pentru a desemna absența căldurii. Nu putem măsură frigul. Căldură este energie. 
Așadar, ar fi aberant să considerăm că frigul este opusul căldurii, domn’ profesor, când de fapt frigul este absența căldurii.
(Audiența din sală a rămas încremenită, iar tensiunea plutea în aer.)
Studentul: Dar despre întuneric ce părere aveți, domn’ profesor? Există întuneric?
Profesorul: Normal. Apune soarele, se face beznă, doar vezi cu ochii tăi.
Studentul: Vă înșelați din nou, domn’ profesor. Întunericul este absența unui lucru, respectiv a luminii. Întâlnim lumina slabă, lumina normală, lumina puternică, lumina intermitentă… Am putea vorbi despre conceptul de întuneric doar dacă ar există momente când lumina lipsește complet. Iar așa ceva nu există. Dacă ar exista întuneric, în mod normal am putea să creștem și gradul de întuneric, am avea o scală valorică și pentru asta, nu?
Profesorul: Bun, am înțeles. Spune-mi odată unde vrei să ajungi, tinere!
Studentul: Domn’ profesor, astfel vă pot demonstra ușor că premisele dumneavoastră științifice sunt eronate.
Profesorul: Eronate? Poți să-mi explici de ce?
Studentul: Speculați premisa dualității. Dacă susțineți că există viață și moarte, în mod logic afirmați că există un DUMNEZEU bun și un DUMNEZEU râu. Pentru ca două lucruri să fie diametral opuse, cele două trebuie să fie concepte finite, măsurabile. Iar știința nu poate să explice un gând, domn’ profesor. Deși folosește electricitatea și forțele magnetice, știința n-a văzut niciuna dintre acestea, ce să mai vorbim despre înțelegerea lor în profunzime. Ca să ne raportăm la conceptul de moarte că fiind opus conceptului de viață, ar însemna să considerăm că moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vieții, moartea desemnează de fapt absența vieții și nimic mai mult. Având în vedere aceste lucruri, spune-ți-mi, vă rog, domn’ profesor, îi învățați pe studenți că se trag din maimuță?
Profesorul: Dacă te referi la procesul natural al evoluției, atunci da, desigur.
Studentul: Ați observat vreodată evoluția cu ochii dumneavoastră atunci?
(Profesorul a scuturat din cap că nu și pe fată i-a încolțit un zâmbet, uimit și impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului său)
Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodată procesul evoluționist în plină desfășurare, și nimeni nu poate dovedi că acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastră nu faceți altceva decât să vă impuneți punctul de vedere. Și în acest caz, domn’ profesor, nu sunteți mai degrabă predicator decât profesor?
(Sala a izbucnit în urale)
Studentul: Există printre noi cineva care să fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?
(Sala a fost cuprinsă imediat de hohote de râs)
Studentul: Există cineva care să fi auzit, simțit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare că nu! Și-atunci, potrivit prescripțiilor științei empirice, demonstrabile și atât de exacte, putem desprinde concluzia că dumneavoastră, domnule profesor, nici nu aveți, de fapt, creier! Vă rog să-mi scuzați îndrăzneala, dar, în aceste condiții, cum puteți să ne pretindeți să mai ascultăm ceea ce ne spuneți?
(Sala a amuțit din nou. Năucit, profesorul și-a fixat studentul cu privirea și, fără să schițeze vreun gest, a replicat moale…)
Profesorul: În cazul acesta, va trebui să mergeți pe încredere, băiete!
Studentul: Întocmai, domn’ profesor! Încredere și credință! Legătura dintre Om și DUMNEZEU este tocmai CREDINȚĂ! Asta este tot ceea e pune lucrurile în mișcare.


Studentul nu era altul decât Albert Einstein.

sâmbătă, aprilie 21, 2018

Bărbat - nevastă / domn - doamnă / soț - soție


Dacă te căsătoreşti din dragoste devii bărbat şi nevastă; când te căsătoreşti din comoditate, domn şi doamnă, iar din motive materiale soţ şi soţie. Eşti iubit de nevastă, apărat de doamnă şi suportat de soţie. Nevasta are în grija ei gospodăria, doamna casa, iar soţia banii. Bărbatul bolnav este îngrijit de nevastă, vizitat de doamnă, iar soţia se interesează de starea lui. Când murim, nevasta ne plânge, doamna ne e cuprinsă de jale, iar soţia poartă doliu. G. B. Shaw
Ca să fii fericită cu-n bărbat trebuie să-l înţelegi mult şi să-l iubeşti puţin. Ca să fii fericit cu o femeie trebuie să o iubeşti mult şi să nu încerci să o înţelegi. Helen Rowland
.Alexandru Mironescu:
Tinere căsătorit, nu discuta cu soţia ta, reacţionând la fiecare pas, la fiecare poticnire. Să nu faci observaţii mărunte - oricât de îndreptăţite ar fi - care să se transforme într-o cârâială, într-o dispută interminabilă, într-o boceală, într-o pisălogeală. Adună, cu răbdare, material ca să poţi vorbi la un moment potrivit cu femeia ta şi să-i transmiţi ceva care să aibă un sens, ea să simtă şi să înţeleagă că o înveţi ceva efectiv, care merită să-şi însuşească, ceva care îi deschide o perspectivă şi sporeşte înţelegerea.
Femeia, în libertatea ei, trebuie să-şi însuşească un punct de vedere. Disputele, scurte, iritate, fragmentate, sparte nu dau rezultate pozitive.
Şi de fapt pe nimeni nu poţi modela sau transforma fara consimţământul sau, căci în ultimă analiză operaţia asta e probelmă personală, fiecare trebuind să se ia în primire pe sine şi să se hotărască el să înfăptuiască miracolul. Poţi să-i faci nişte recomandaţii, să-i clarifici anumite lucruri, să-i încredinţezi nişte probleme care-l privesc, nişte soluţii să-l ajuţi dar fără o hotărâre personală chiar mare lucru nu e de făcut. „Transformările" de pe dinafară sunt iluzorii.
Chiar dacă o femeie ar avea calităţile d-nei Curie, dacă vrea să aibă un cămin şi evident un bărbat, trebuie să fie prezentă în viaţa comună prin nişte însuşiri, care de totdeauna şi mereu sunt caracteristice soţiei, mamei, stăpânei casei. O femeie care nu ştie să facă nimic sau să organizeze un interior, care nu pune mâna pe nimic, care doarme când trebuie şi când nu trebuie, care evocă haosul în fiecare zi, care e un meteor al improvizaţiei şi al anarhiei degeaba tânjeşte după...
Dacă gospodarul e deştept, muncitor, harnic, dar soţia e nepricepută sau leneşă, el se va ruina măcar orice-ar face - dacă este leneşă, se scoală târziu, îmbrăcată prost, murdară, rău pieptănată; bărbatul şi copiii sunt rupţi, murdari; ea e mereu îmbufnată, se sfădeşte în vânt, e nemulţumită de ea însăşi.
Problema pentru un bărbat, care vrea să vrea să fie şi un soţ, e să descopere măcar nişte virtualităţi, care să poată fie transformate, valorificate, pentru ca femeia să devină o soţie, o mama, un centru de greutate al unei familii.
Chiar dacă bărbatul este electiv şeful familiei şi „cap la femeii'’, cum scrie la carte, femeia intră în această esenţială comunitate, ca un factor decisiv. De rectitudinea vieţii ei, de bunele ei intuiţii, de fermitatea dragostei ei, de comportarea ei în infinit de numeroasele şi complicatele amănunte ale vieţii în comun depinde mersul normal al vieţii de familie.
Femeia e mai rezistentă la eforturi, dar în ordinea spirituală ea are un punct nevralgic, un punct slab, de minimă rezistenţă.
In carnea şi comportamentul femeii sunt înscrise marile probleme ale existenţei.
Femeia este de totdeauna o mare ispită; ea este şi sursa iluziilor... Pe mulţi i-a adus pe calea cea bună, suprimând din viaţa lor aproape toate plăcerile vieţii, deschizând perspectiva bucuriilor tainice.
Noroc că viaţa obişnuită, mediocră, întâmplătoare, e totuşi posibilă şi cu o uimitoare aproximaţie şi echivocuri.
O astfel de mentalitate dominată exclusiv, total, de preocuparea căpătuielii şi chiverniselii...
La nivelul existenţei individuale sau de familie, apare un soi de dezordine, cu un au mit soi de căpătuială, ceva de improvizaţie, cu pe undeva cu un sentiment obscur de sauve qui peut.
Apoi vor vrea să ucidă „timpul" şi plictiseala de moarte în care - câţi din ei! - se var îneca. Viaţa omului se scufundă în stupiditate, banalitate, dacă nu cultivă şi nu se înscrie în perspectiva fervorilor spirituale.
E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prieteni tăi, cu nevasta şi copii tăi; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi în sfârşit, aşa cum demonstrează ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Huxley
Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este. Erich Fromm
Dragostea nu e suficientă, este foarte mare nevoie de respect. Să-i respecţi celuilalt tabieturile, liniştea, cariera, să nu-l jigneşti, să ştii când să cedezi şi să rezolvi orice neînţelegere sau chiar conflict, cu dragoste, Sanda Ţăranu
Imi vine uneori să cred că cel mai penibil lucru care descumpăneşte echilibrul destul de precar al cuplului conjugal e când unul dintre soţi poate gândi sau spune despre celălalt: „Prost mai şi bărbatul ăsta al meu", sau el: „Vai, proastă mai e şi femeia asta a mea". Dar „prost" nu e ca o glumă, ci ca o constatare jalnică, deprimantă. Dintr-o astfel de constatare, foarte multe lucruri inefabile se degradează şi se deteriorează între soţi.
Am observat că multe din suferinţele noastre se datoresc faptului că în relaţiile dintre noi, oamenii, nu funcţionează un pic de imaginaţie şi mai ales lipseşte umorul. Nu putem comunica unii cu alţii - profund vorbind - oricând sau oricum; acesta este adevărul. Nici celor mai apropiaţi, celor cu care ai raporturi de fiecare zi, încă nu le poţi spune când vrei şi, din nenorocire, nici când trebuie, ceea ce doreşti din toată inima să le împărtăşeşti. In ceea ce trăim fiecare este ceva unic, ireproductibil, de nereeditat chiar pentru noi înşine, ceva care, dacă nu este ghicit de cel de alături de tine, dacă nu este surprins pe viu, este iremediabil pierdut; aproape iremediabil pierdut; afară de cine ştie ce putere de evocare sau de daruri neaşteptate. Este adevărat că nu trebuie nici să generalizăm, nici să dramatizăm această situaţie, pentru că nu suntem totuşi monade, oameni care plutim pe sloiuri de gheaţă, fără ştiinţă unii de alţii.
Ori de câte ori am făcut ceva în numele meu, adică al chibzuinţei mele, ceea ce am realizat a fost precar, fragil. Pentru că în asemenea cazuri e cu neputinţă ca în pledoaria ta să nu intervină duhul stăpânirii, să nu se amestece orgoliul, şi aceasta se simte; partenerul, conştient sau inconştient, înregistrează, iar prin acest amestec impur, otrăvitor, se naşte o reacţie care compromite înţelegerea, comuniunea, eficienţa.
Când însă, înainte de a da sfatul sau de a face fapta, am avut, măcar o clipă, gândul să leg acestea de altceva care mă depăşeşte, atunci lucrarea a avut până la urmă o eficienţă, o împlinire, chiar dacă a fost, după criteriile omeneşti, stângace şi împleticită. Lucrarea aceasta de cucerire interioară recalmă alte condiţii. La limită, aş spune, reclamă rugăciune, adică o anumită tonaliate, de smerenie înlăuntrul tău, de pace lăuntrică şi curaj de a aborda la un moment dat, cu prietenie, cu umor discuţia. Numai atunci se întâmplă miracolul înţelegerii, sau eficienţa lucrului bun pe care ai dorit să-l faci.
Dincolo de încurcăturile şi, mai ales, de neputinţele noastre de oameni foarte «deştepţi» şi foarte «complicaţi», există alte posibilităţi care ne salvează, care înfăptuiesc minunea; căci vă spun: minune mare este înţelegerea adevărată între oameni. Un gest, o tăcere, o aprindere, hotărârea de a muri pentru a înţelege, răbdarea nebiruită a dragostei... dar nu este nevoie să prelungim lista, pentru că şi dumneavoastră ştiţi că, pe cât ne este de greu să ne înţelegem, pe atât, alte ori, ne este nouă, oamenilor, de uşor să ne dăruim unul altuia, fie măcar o clipă, o binecuvântată clipă. Alexandru Mironescu
In orice caz, un lucru ştiu precis: că banul este un element extrem de periculos în relaţiile dintre oameni şi că foarte uşor poate compromite şi stăpâni sufletul unui om. Noi ştim ce este banul. Banul nu are nicio valoare în sine, banul este un bon, un bon asupra bunurilor care se află în lume. Cu banul poţi să-ţi cumperi orice, poţi să-ţi satisfaci orice nevoi, cu toate că este un bon asupra bunurilor existente în lume. Şi unul pofteşte unele bunuri: mâncare, băutură, unul femeile, altul luxul, unul călătoriile, fiecare pofteşte ceva. Şi orice poate fi cumpărat cu bani. Banul dă acces liber oricărei plăceri, oricărui bun din lumea asta. Deci este foarte primejdios. El poate strica - şi am văzut de-a lungul vieţii mele astfel de pilde - prieteniile cele mai bune, dragostea dintre femeie şi bărbat, poate otrăvi sufletul oricui.
Banul îl înnebuneşte pe om, fiindcă atunci când dă de bani se produce un efect de ameţeală, de euforie. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său.
Suferinţa nu este întotdeauna folositoare celui care suferă - vezi tâlharul cel rău pe cruce. Uneori suferinţa este doar suferinţă. Nu te face mai puternic. Nu creează caracter. Te doare şi atât. Suferinţa şi mizeria pot duce la ticăloşia totală a sufletului, la eliminarea a orice nu este înrăire (după cum nici belşugul şi fericirea nu-s paveze: pe unii soarta îi copleşeşte din belşug cu binefaceri, dar focul ferocităţii lăuntrice nu-l poate potoli.)
Suferinţa şi mizeria nu-s garanţii. Persistă mereu primejdia transmutării lor în neîncredere, neiertare, cruzime, rupere a oricăror punţi de legătură cu omenia. Fiinţa omenească e susceptibilă a deveni imună însuşirilor ei specifice, alternativele nu mai au acces în locurile unde se iau hotărâri, eul se închide în sinea lui morbidă, în adâncul inconştientului neevoluat, ca un arici, ca un melc, ca un virus cancerigen, se ghemuieşte în adversitate, în ură, îşi fabrică un înveliş impermeabil. Eroul lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă transformat în insect pluripod..
Dracu' însuşi, este împărăţia prostiei şi a întunericului, a minciunii, retardului individual şi colectiv, în toate domeniile... împărăţia lui Dumnezeu este lumină, înţelepciune şi pricepere la cel mai înalt nivel. Să nu uitaţi asta. Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare. Nicolae Steinhardt.
Banul sau mai curând folosinţa pe care Dumnezeu i-a fixat-o este extrem de folositoare. El înlocuieşte lipsa de simplitate şi dragoste care domneşte între oameni. Fără bani, cum ar putea oamenii să aibă consideraţie unii faţă de alţii. Ar fi discuţii fără de sfârşit, certuri şi chiar bătăi mortale. De toate acestea chiar dacă ei nu înţeleg, oamenii sunt scutiţi datorită micilor piese de metal şi neînsemnatelor bucăţi de hârtie. Răul nu provine de la bani, ci de la lăcomia nebună de la avariţia sau încă de la reaua folosinţă care li se face. Poate chiar de la felul nechibzuit de a-i neglija. Stareţul Ambrozie de la Optina
De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ - în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n-are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi" şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sunt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m-am gândit să mă căsătoresc!"
Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi-îşi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea . Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într-înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v-o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n-a fost în stare să îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Awa Emilian Simonopetritul.
Un bărbat care ştie totul despre temei nu ştie nimic despre una singură. John Stcinheck
Spun oamenii că au căutat o viaţă întreagă „femeia ideală" şi n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în faţa dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală", creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică şi amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauţi" veşnic, mai greu e să găseşti şi să nu treşti ghimpele acela de iubire Mircea Eliade.
La nivelul priceperii şi măsurilor omeneşti, familia este un centru esenţial, un nod al existenţei, un centru de iniţiere, de organizare, o ierarhie.
Familia este implicată în ceea aş numi sensul profund al vieţii.
Familia e locul de multiplicare a chipului lui Hristos în lume, sau aşa ar trebui să fie totdeauna.
Soţii sunt încununaţi, la ceremonia religioasă, cu coroana de împăraţi ai firii şi de martiri.
Soţii, într-o căsătorie realizată, trebuie să împlinească unirea, unitatea, să devină un singur trup. Ca să se realizeze acest lucru trebuie să se întâmple un miracol, miracolul unei Taine. între atâtea taine ale existenţei, Biserica a proclamat şapte, şi între aceasta Taina Căsătoriei. In adevăr, vă daţi seama, ca două fiinţe atât de deosebite ca natură, ca ereditate, ca educaţie, ca posibilităţi intelectuale să se înţeleagă, şi să se iubească trebuie să se întâmple miracolul, în înţelesul cel mai riguros al cuvântului.
Dar noi oameni aceşti moderni care fără îndoială ştim multe lucruri, am pierdut ştiinţa de a trăi, şi nimeni nu ne mai învaţă nimic în această pri vinţă. Noi ştim geografie, fizică, chimie etc...etc..., dar suntem analfabeţi în ceea ce s-ar putea numi arta şi ştiinţa de a trăi! Există, fără nicio îndoială, o ştiinţă a vieţii, un ansamblu de principii de conduită. Câţi le mai cunosc? Foarte puţini, extrem de puţini. Cu timpul însă problema se va pune acut şi atunci poate vom asista la o predare a acestei subtile arte şi ştiinţe chiar în şcolile obişnuite.
In general vorbind, soţii simt, virtual, candidaţi la situaţia de cei mai mari şi ireductibili duşmani. E paradoxal, e absurd, e aproape incomprehensibil, dar din nenorocire cam asta e situaţia obişnuită. Multe căsătorii se desfac. Cum ar putea dăinui dacă soţii nu ştiu ce este o căsnicie, şi nu au nicio concepţie despre viaţă, despre om, despre femeie, despre bărbat! Unele căsnicii dăinuie din inerţie, prin subterfugii sau de teama unor complicaţii încă mai mari.
Căsătoria este însă mereu o problemă capitală, cu toate aparenţele pe care le-ar da perspectiva unor simplificări, sau.... moravuri moderne.
Benedict Stancu, ieromonah
Fragment din cartea "Cheia labirintului casniciei: supletea iubirii", Editura Elena

miercuri, aprilie 18, 2018

Bunica și intelectualii

Bunica nu avea cultură,
Nu studiase-așa, ca noi..
Se "cultivase"-'n bătătură
Și la prășit de popușoi.
Nu, nu era analfabetă,
Dar nici școlită nu era.
Din Biblia îngălbenită
De multe ori ea ne citea..
Mi-o amintesc în nopți de vară,
Cum se ruga lui Dumnezeu
Privind spre stele, în grădină,
Și neștiind că sunt și eu..
Ea nu luase masterate,
Nici doctorate n-a luat,
Însă credea cu fermitate
În Cel ce lumea a creat!
Cum să-i fi spus bunicii mele,
Ce se ruga spre cer mereu,
Că bolta cea cu mii de stele
Nu-i opera lui Dumnezeu?!
Să fi-'ndrăznit să-i zici bunicii,
În noaptea cu parfum de fân,
Că greierii și licuricii
Nu-L au pe Dumnezeu Stăpân?!
Nici n-ai fi terminat ideea,
Știu foarte bine ce îți spun:
Bunica mea, din clipa-aceea
Te-ar fi privit ca pe-un nebun!
Căci, după mintea ei vioaie,
Nimic nu-i fără autor:
Nici clăi de fân, nici mușuroaie,
Nici simpla urmă de tractor!
Să îi fi spus bunicii mele
Că soarele ascuns în nor,
Sau câmpul cel cu floricele,
Există fără Creator?!
Așa erau bătrânii noștri,
Crezând în Domnul Dumnezeu;
Strămoșii au crezut, bunicii,
Și mama mea credea, și eu..
Dar intelectualii lumii,
Cu diplome la școli de soi,
Mai caută și-acum dovada
Că ei se trag din maimuțoi!
Ei scurmă harnici prin țărână
Și caută bucăți de os
Prin care vor să demonstreze
Că.. nu suntem ai lui Hristos!
Aceasta este marea luptă,
Vrăjmașul vrea prin rațiuni
Să ne lipsească de credința
Ce-o moștenim de la străbuni..
Să nu-i lăsați să vă golească
De harul ce-l aveți în voi;
Rugați-vă să se-'nmulțească,
Iar Duhul va veni șuvoi,
Căci Tatăl nostru ne iubește
Și nu ne lasă lui Satan.
Cu harul Său ne ocrotește,
Vrăjmașii se trudesc în van!
Pe cei ce pierd credința dreaptă
Și-'ncep să-și râdă de strămoși,
O grea robie îi așteaptă,
Căci demonii nu sunt miloși!
Urcați, urcați în Arca Sfântă,
În casa Domnului Hristos!
Biserica pe val plutește,
În timp ce lumea merge-'n jos!
Amin
Preot Sorin Croitoru

miercuri, aprilie 04, 2018

Ce sunt Deniile?

SĂPTĂMÎNA MARE, obiceiuri, traditii, denii, semnificatie
În calendarul ortodox săptămâna a cincea a Postului Paştelui - sunt menţionate, în zilele de miercuri şi vineri, Denii, a Canonului celui Mare şi a Acatistului Născătoarei de Dumnezeu.
Ce sunt aceste Denii?
Prin caracterul şi coniţinutul lor, deniile sunt unicate în cultul divin ortodox. Cuvântul ,,denie" vine de la slavonescul vdenie şi înseamnă priveghere sau slujbă nocturnă. Mai precis, denia este slujba utreniei sau ,,de dimineată" care se săvârşeşte seara, în ajun. Denia se deosebeşte de priveghere, care înseamnă tot slujbă de seară, prin faptul că se referă numai la utrenia săvărşită seara.
Dacă privegherea se săvărşeşte în ajunul sărbătorilor importante, deniile se săvărşesc numai în două săptămâni din timpul unui an bisericesc şi anume: în săptămâna a cincea şi a şaptea (sau a Patimilor) din Postul Paştelui. Cele două denii din săptămâna a cincea sunt utreniile zilelor de joi şi sâmbătă săvârşite seara, în ajun. Slujba este o utrenie de post care înglobează în ea cele două piese imnografice foarte importante şi frumoase: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea şi Acatistui Bunei Vestiri, atribuit patriarhului Serghie al Constantinopolului (sec. VII). Prima piesă imnografică, cunoscută şi sub numele de Canonul de pocăiniţă, este alcătuit din 250 de imnuri sau strofe în care autorul exprimă în formă întraripată zdrobirea inimii celui păcătos, constituind un imn statornic spre pocăinţă. Cea de a doua compoziţie imnografică, Acatistul Bunei Vestiri, este un imn de laudă închinat Maicii Domnului, alcătuit din 24 de strofe. Această piesă imnografică dă expresie sub formă poetică, învăţăturii Bisericii despre Maica Domnului.
Deniile din săptămâna ultimă a Postului sau Săptămâna patimilor sunt slujbele la care credincioşii participă, prin tradiţie, în număr foarte mare. Ele se săvârşesc în biserici începând cu seara Floriilor, deci din Duminica a şasea a postului, până vineri seara, inclusiv. Ca şi cele din săptămâna a cincea şi aceste utrenii au elemente specifice care le dau caracter de unicat. Dintre aceste denii, cele mai importante sunt cele de joi şi vineri seara, cunoscute şi sub denumirile de denia mică şi denia mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor şi scoaterea solemnă a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Cea de vineri seara se deosebeşte de celelalte denii prin Cântarea Prohodului, în trei stări, ca şi prin ritualul înconjurării bisericii cu Sfântul Epitaf (cusătură sau pictură de mare frumuseţe care reprezintă scena punerii în mormânt).
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1

duminică, martie 18, 2018

Cererea de înscriere la orele de Religie este valabilă pe toată perioada școlarizării

Cu privire la înscrierea elevilor la orele de Religie, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220/12.03.2018, a fost publicat Ordinul Ministrului Educației Naționale nr. 3.218/16.02.2018. Documentul prevede modificarea art. 3, alin. (5) din Metodologia de organizare a predării disciplinei Religie în învățământul preuniversitar, astfel: „Cererea depusă conform alin. (1) este valabilă pe toată perioada de școlarizare în învățământul preuniversitar sau până la schimbarea opțiunii conform alin. (3)”.
Această prevedere este în concordanță cu Legea educației naționale nr. 1/2011, aducând claritate la nivelul normelor metodologice și eliminând orice echivoc. De asemenea, această prevedere reflectă poziția Consiliului Consultativ al Cultelor din România, întrunit la Reședința Patriarhală, în ziua de 28 februarie 2015, și a Ministerului Educației Naționale, exprimată în adresele transmise pe această temă, în anii 2015 și 2016, către Inspectoratele Școlare Județene.
Potrivit legii, Religia este disciplină școlară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparținând cultelor recunoscute de stat, indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituțional de a participa la ora de Religie, conform confesiunii proprii. Înscrierea elevului pentru a frecventa orele de Religie se face prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor. Schimbarea acestei opțiuni se face tot prin cerere scrisă a elevului major, respectiv a părintelui sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor.
În prezent, la ora de Religie sunt înscriși peste două milioane de elevi.
Sursa: basilica.ro

miercuri, februarie 14, 2018

Zece nevoi umane - de Solomon Marcus

Zece nevoi umane de care educația ar trebui să țină seama
Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele își au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educației și învățării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.
1. Nevoia de a da un sens vieții, la nivel elementar
Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri ; că privești cerul și pământul ; că te miști ; trăiește-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ți fie suficiente pentru a simți că viața are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume și te-au crescut au dreptul la iubirea și recunoștința ta.
2. Nevoia de împrospătare
Dar respirația și mișcarea sunt cu noi tot timpul. Exista riscul, tentația ca ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenție, cum de fapt se și întâmplă în general. Rutina nu poate și nu trebuie eliminata total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, țin de civilizație.
Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Așa cum avem grijă zilnic să ne împrospătam corpul prin odihnă, prin mișcare și prin folosirea apei și săpunului, avem nevoie și de o împrospătare a mintii, a simțurilor, a sufletului nostru. Sa ne trezim în fiecare dimineață capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziția unui nou început, cu o limpezire a simțurilor și a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.
3. Nevoia de întrebare și de mirare
Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în fața spectacolului naturii și al lumii, al propriei mele ființe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie și de imaginație. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neașteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă.
Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viață, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăiești ? îi răspund: pentru a mă mira.De prea multe ori, școala, în loc să întrețină și să dezvolte aceasta nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menținem starea de curiozitate, de mirare, de dorința de a înțelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea și natura ignoranței noastre.
4. Nevoia de îndoială și de suspiciune
Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a ființei umane. Un același lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere și, în aceste condiții, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduce la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilități, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiție se lucrează cu prezumția de nevinovăție.
În educație și în învățare, este recomandabil să adoptăm prezumpția de suspiciune. Ne naștem criticând ; plânsul nou-născutului este reacția să critică față de o nemulțumire. Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărți, din orice fel de publicații, așa cum un polițist care caută pe autorul unei crime suspectează totul.
Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenți, să le spună acestora: «Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteți arăta este să-mi acordați atenție, dar să nu acceptați nimic din ceea ce va spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul și de interesul spuselor mele; dacă nu mă înțelegeți, să nu mă lăsați să trec mai departe, să-mi cereți să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestați argumentat dezacordul».
O atitudine similară se cuvine a fi adoptată față de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate știutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruiește : « nu știu », « nu înțeleg nici eu» ; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greșeală, să-i mulțumească pentru atenția acordată. Uneori introduceam deliberat o greșeală în prestația mea, pentru a testa vigilența studenților. Nevoia de îndoială și de suspiciune funcționează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenție. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru.
Ne supunem prezumției de complicitate la convenția de ficțiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcționeze și avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacție, să pretindem că autorii spectacolului au înșelat așteptările noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui roman etc.
5. Nevoia de greșeală și de eșec
De câte ori am eșuat până să deprindem să folosim furculița, cuțitul și lingura ! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învățăm să ne ținem pe picioare și să mergem ! Este clar că învățarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament trec prin greșeli și eșecuri; ele sunt prețul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăți înțelegerea și pentru a acumula noi capacități. Trebuie deci să distingem între greșelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, și greșelile ordinare, făcute din neatenție sau ca urmare a altor imperfecțiuni senzoriale sau psihice. A plasa greșeala și eșecul, la modul general, în sfera infracțiunii sau/și păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuși o comite mereu practica educațională. Auzim mereu : « cine a greșit, să plătească ». Dar exemplul copilului care cade înainte de a învăța să se țină pe picioare și niciun părinte normal nu se gândește să-l pedepsească pentru acest eșec trebuie să ne stea mereu în față.
O veche vorba latinească de înțelepciune ne amintește că a greși este omenesc. Dar reflecția respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greșeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeți mereu traversarea străzii pe culoarea roșie a semaforului este într-adevăr de condamnat și de sancționat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancționat și aici intră în funcție justiția și morala ; dar să comiți mereu greșeli, alte greșeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abundă în exemple de greșeli și eșecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoașterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greșeli și pe eșecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acțiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaștere și în acțiunea socială au inclus greșeli, ca un produs secundar al noutății ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greșeli comise în lucrări sau acțiuni temerare, s-a ajuns la apariția unor noi idei, noi domenii de cercetare. «Greșeala matematică, sursa de creativitate» a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua știință a haosului a fost inițiată de Henri Poincare în tentativa să de a înlătura o greșeală dintr-un memoriu al sau de mecanică cerească.
Am putut verifica personal și bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei și teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greșeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaște, măcar în unele cazuri, aceasta istorie zbuciumată mi se pare esențial, dacă vrem să înțelegem natura profunda a creației umane. Personal, am făcut aceasta experiență pe unele situații din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ținând seama de inevitabilitatea eșecurilor, este esențial să educăm rezistența la eșec, înțelegerea faptului că eșecul este normal; mai mult: dintr-un eșec este totdeauna ceva de învățat.
6. Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal și tenis la șah și go. Ele au un rol important și merită atenția tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifica nevoia de libertate, curiozitatea de a înțelege cele percepute prin simțuri și prin observație directă, nevoia de și dreptul la greșeală și eșec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învățăm să ne ținem pe picioare și să mergem. Este clar ca orice copil de pe suprafața Pământului trece prin aceasta experiență. Acum mă voi referi la un alt joc, și el practicat, pe cât mi-am putut da seama, de toți copiii lumii: jocul de-a v-ați ascuns. Eu mă ascund iar tu mă cauți și dacă mă găsești, ai câștigat.
Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practica față de noi, la orice vârstă și de la începuturile omenirii. In tentativa noastră fireasca de a înțelege lumea, totul se întâmplă ca și cum lumea ne spune: «cauți să mă înțelegi, dar eu mă ascund; și cu cât lucrul pe care-l cauți este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine și îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauți. Chiar fără rezultatul așteptat, căutarea îți va da satisfacții, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit inițial.
Cauți ceva, nu-l găsești, dar găsești altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai inițial».
Învață să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeți de el – și din nou să simți că viața merita să fie trăită. Căutarea se dovedește de multe ori mai importanta decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte sta în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. Mai e și un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauți ceea ce deja ai găsit.
Găsești ceva ca o bănuială, o intuiție, o extrapolare a unor observații empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Așa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt „găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric mult înainte de Pitagora.
Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învățarea, descoperirea, invenția ? Nevoia noastră de a înțelege lumea, de a ne înțelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar și pe cele care urmează.
7. Nevoia de identitate
Aici se afla o provocarea majoră, dramatică, și o șansă de a da vieții noastre o motivație superioară. Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutam. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare ființă viețuitoare de pe această planeta are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt „cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide.
Acest alfabet este același pentru toate ființele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt așezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare ființă umană are o identitate biologică specifică. Ne naștem preluând o întreagă moștenire genetica de la părinți și, prin intermediul lor, de la bunici, străbunici etc. Preluam o seama de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecăți și prejudecăți determinate de contextul geografic și istoric în care ne dezvoltam.
Toate acestea ne conferă o identitate genetica, de familie, de loc geografic și de moment istoric, deci o identitate locala, una regionala, una națională, de limbă, de credință. Aceasta identitate pe care natura și istoria ne-o imprima, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulți oameni singura lor identitate. Prea mulți oameni nu simt nevoia unei identități mai bogate decât aceea primita fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescenta ar trebui să înceapă conștientizarea nevoii de construire a unei identități mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educam la cât mai mulți tineri aceasta nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)?
Cum să-i facem pe tineri să conștientizeze faptul că în condițiile actuale ale globalizării de toate felurile acționează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naționale, europene, occidentale și planetare ? Sa le explicam tipologia identităților culturale: balcanică, dunăreană, a Mării Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneană, europeană, occidentală, planetară dar și tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credințe, de civilizații. Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identități ale ființei umane, aflate într-o dinamică permanentă și o interacțiune continuă, nu mai pot fi înțelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înțelegem pe toate sau pe niciuna.
Globalizarea și internetul au o contribuție esențială la aceasta noua configurație a identităților. Educația nu reușește să facă față acestor probleme, nici nu prea le are în atenție. Dar tensiunile existente între diferite identități ale fiecărei persoane și între identitățile unor persoane diferite sunt, în ultima instanță, la rădăcina multor conflicte și războaie ; aici își află rădăcinile și terorismul existent la scară mondială. Posibilitatea unei dezvoltări armonioase a identităților rămâne deocamdată doar un proiect.
8. Nevoia de omenesc și de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esențial, în care al doilea termen este : alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absența celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferența se poate referi la vârstă, la sex, la naționalitate, la limbă, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziție socială, la apartenența politică, la filosofie a vieţii, la preferințe literare sau de orice altă natură etc. Să fim pregătiți să înțelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec.
Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toți copiii lumii au o prospețime cuceritoare, toți alternează râsul cu plânsul, toți râd la soare, toți îndrăgesc mișcarea și jocul, toți ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârșită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una din fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă finețe, cât joc al nuanțelor îți oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificația lor. Cât de plăcut e să constați că reușești să spui ceea ce ai gândit, dar cât de ușor, pe nesimțite, frazele derapează și nu mai exprimă ceea ce ai dorit!
O continuă alternare a găsirilor și a ascunderilor, a confirmărilor și a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor și uitărilor ; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioșie. Iată un pariu major al educației: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câștigi în dauna altora, care pierd ; omenescul poate fi universal câștigător. La animale, o pornire instinctivă vede în diferență o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă și ei acest comportament, este nevoie de o educație corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu : băieței de clasa a treia primară care se iau la bătaie pentru ca « eu am spus într-un fel iar el a spus altfel ».
De la omenesc, nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alții de bucuria vieţii. De a adopta în comportamentul tău prezumția de solidaritate cu ceilalți oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esențial) vor putea fi mai greu antrenați în războaie de tot felul.
9. Nevoia de cultură
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură științifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică etc. Culmi ale spiritualității umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, științe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice și, mai recent, în film și în disciplinele informației și ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginație, de descoperire și de invenție. Dar cine beneficiază de ele, câți sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înțeleg, își pot umple sufletul și mintea de înțelepciunea și frumusețea lor, se pot astfel înălța spiritual mult peste starea de animalitate ?
Câți sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei povești, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectura, al unei sculpturi, al unei ecuații, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativității einsteiniene, al lumii cuantice, al dualității Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile câtor copii, adolescenți, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin ? Câte priviri aflate în dimineața vieţii ajung să se desfete în prezența unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuși?
Va fi în stare educația publica să preia acest mesaj ? Mai avem timp de așa ceva ? Un timp de contemplare, de supremă emoție. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Și dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Și dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivație mai profundă pot da vieţii lor ? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuși un statut de sclavi culturali. Să nu-ți fie milă de ei ? Să nu-i compătimești? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenței verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei ? Ce anume dă un sens vieții lor?
10. Nevoia de transcendență
Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate căpăta nevoia de a da un sens vieții. Etimologic, trans înseamnă dincolo, iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te cățăra. Obiceiul copiilor de a se cățăra în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentația de a se înălța, de a se depărta de sol. Așa începe transcendența. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ți-au fost impuse prin naștere, să nu rămâi sclavul percepției senzoriale și empirice, să încerci să le depășești.
Așa au apărut geometria neeuclidiana, care sfidează percepția senzorială a spațiului; fizica relativistă, care transgresează percepția empirică a timpului, energiei și mișcării; conștientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situațiilor în care nu mai există o diferență clară între subiect și obiect și dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice: identitate, necontradicție, terț exclus; imaginarea unui calcul care depășește frontiera Turing dată de ideea obișnuită, elementară de calcul etc.
Transcendența este atât la destinație, cât și la origini. Distincția kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilitățile cunoașterii umane) și transcendental (relativ la achiziții ale cognitivului uman care preced orice experiență; cunoașterea apriorică). Transcendenta matematica se referă, în acord cu Euler, la operații care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operații elementare, aplicate numerelor întregi și unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincțiile profan-sacru, imanent-transcendent. În aceeași ordine de idei, se poate discuta despre transcendența în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante și dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai școlii și ai universității, voi elevi și studenți, voi, părinți ai elevilor și studenților, voi, oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus și să ne împrospătăm?

Sursa: http://www.contributors.ro