Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

        Sfântul Cuvios Vasile, iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
        Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
        Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
        Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
        Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
        Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

        Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

                         

Cine a fost Nichifor Crainic?

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, județul Vlașca, decedat la 20 august 1972 la Mogoșoaia lângă București) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog și teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista "Flamura" și a fost directorul și mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, "Gândirea".

Inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din România. Astfel se explică și venerația de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenții "Gărzii de Fier").

La început a colaborat cu poezii la diverse publicații literare si naționalist-tradiționaliste: "Ramuri", "Luceafărul", "Drum Drept", "Flacăra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Românesc". După strămutarea revistei "Gândirea" de la Cluj la București, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

În "Gândirea" au apărut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica naționalistă a curentului "gândirist". Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentând similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste în care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria "statului etnocratic" în lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la publicații controlate de legionari, de pildă la: Revista Sfarmă-Piatră și Revista Buna Vestire.

Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: ”Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox

Condamnat la închisoare pe viață în 1945, este arestat în 1947, trece prin mai multe penitenciare, printre care, Văcărești și Aiud. A fost eliberat în 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaborează la redactarea ziarului de propagandă comunistă "Glasul Patriei" - care avea menirea de a influența românii din exil. Moare la 20 august 1972. Este aproape sigur ca a fost forțat să colaboreze cu Securitatea ca informator pentru a putea primi acest post.

Poezii. Memorii scrise în timpul detenției: "Zile albe, zile negre" (1991).

Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993)

Nostalgia paradisului (1994)

Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)

Ortodoxie și etnocrație (1997)

Țara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)

Dostoievski și creștinismul rus (1998)

Spiritualitatea poeziei românești (1998)

Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)

Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940)

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, județul Vlașca, decedat la 20 august 1972 la Mogoșoaia lângă București) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog și teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista "Flamura" și a fost directorul și mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, "Gândirea".

Inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din România. Astfel se explică și venerația de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenții "Gărzii de Fier").
La început a colaborat cu poezii la diverse publicații literare si naționalist-tradiționaliste: "Ramuri", "Luceafărul", "Drum Drept", "Flacăra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Românesc". După strămutarea revistei "Gândirea" de la Cluj la București, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

În "Gândirea" au apărut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica naționalistă a curentului "gândirist". Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentând similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste în care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria "statului etnocratic" în lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la publicații controlate de legionari, de pildă la: Revista Sfarmă-Piatră și Revista Buna Vestire.

Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: ”Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox

Condamnat la închisoare pe viață în 1945, este arestat în 1947, trece prin mai multe penitenciare, printre care, Văcărești și Aiud. A fost eliberat în 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaborează la redactarea ziarului de propagandă comunistă "Glasul Patriei" - care avea menirea de a influența românii din exil. Moare la 20 august 1972. Este aproape sigur ca a fost forțat să colaboreze cu Securitatea ca informator pentru a putea primi acest post.

Poezii. Memorii scrise în timpul detenției: "Zile albe, zile negre" (1991).
Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993)
Nostalgia paradisului (1994)
Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)
Ortodoxie și etnocrație (1997)
Țara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)
Dostoievski și creștinismul rus (1998)
Spiritualitatea poeziei românești (1998)

Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)
Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940)

Porunca păstrării unirii dintre bărbat și femeie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 224-225

„Să nu te miri, dar, că Hristos nu Se adresează femeii când dă aceste porunci. Femeia este mai slabă. De aceea o și lasă la o parte, dar o pune pe calea cea bună, amenințând pe bărbat. Hristos a făcut ceea ce face un tată care are un copil rău. Tatăl lasă la o parte pe copilul său și mustră pe cei care i-au stricat copilul, interzicându-le să mai aibă legături cu el, să se mai apropie de el. Dacă ți se pare grea porunca aceasta, atunci adu-ți aminte de poruncile date de El mai înainte, în care a fericit pe ascultătorii Săi, și vei vedea că și această poruncă este cu putință de îndeplinit, fiind ușoară. Da, cum să-ți alungi femeia din casă când ești blând, făcător de pace, smerit, milostiv? Cum să te cerți cu soția ta când tu împaci pe alții? Nu numai prin asta, dar și în alt chip a făcut Hristos ușoară porunca aceasta. Prin cuvintele: În afară de cuvânt de desfrânare, Hristos lasă bărbatului numai un singur caz când își poate lăsa femeia; că altfel s-ar fi ajuns iarăși la același lucru. Dacă i-ar fi poruncit bărbatului să o țină în casă, deși femeia lui a trăit cu mulți bărbați, atunci fapta bărbatului ar duce iarăși tot la adulter. Vezi ce acord este între porunca aceasta și cele spuse mai sus? Bărbatul care nu se uită cu ochi desfrânați la o femeie nu săvâr­șește adulter; iar dacă nu săvâr­șește adulter nu dă prilej unui alt bărbat să-și lase femeia lui. Pentru aceea, deci, Hristos îl strânge pe bărbat cu toată tăria, îl îngrădește cu frică, ridică asupra lui mare primejdie dacă își lasă soția; căci pe bărbat îl face răspunzător dacă femeia săvâr­șește adulter. Așadar, ca să nu so­cotești la auzul cuvintelor: Scoa­te-ți ochiul tău!, că aceste cuvinte le-a spus și despre femeie, Domnul a adăugat la timp îndreptarea aceasta, îngăduindu-i bărbatului să-și lase femeia numai într-un singur caz; în altul, nicidecum.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)

Sursa: https://ziarullumina.ro

O întâmplare reală și educativă din viața unei personalități cu notorietate

 ,Un bărbat de 75 de ani călătorea cu trenul de la Paris la Lyon și folosea timpul acesta pentru a lectura. Alături de el un tânăr student citea și el o carte voluminoasă. După un timp, tânărul observă că bătrânul de lângă el citește Biblia și fără menajamente îl întreabă: „Dumneavoastră mai credeți în această carte plină de fabule și povești?” „Bineînțeles, răspunse vârstnicul. Numai că aceasta nu este o carte de povești sau fabule, ci Cuvântul lui Dumnezeu! Dumneavoastră socotiți că e greșit să cred asta?”

„Bineînțeles că e greșit! Cred că ar trebui să vă dedicați timpul mai degrabă studiului științei și istoriei universale. Veți vedea cum Revo­luția Franceză, acum mai bine de 100 de ani, a demonstrat miopia spirituală a celor care frecventează Biserica, stupiditatea și minciunile religiei. Doar persoane fără cultură sau fanatice mai pot crede în astfel de prostii. Dumneavoastră, domnule, ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la lucrurile acestea.”

„Și spune-mi, tinere, aceasta este părerea oamenilor noștri de știință despre Biblie?” „Îmi pare rău. Următoarea stație este Dijon, îl anunță tânărul. Acolo trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dumneavoastră de vizită și vă voi trimite prin poștă câteva lucrări pe tema aceasta. Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume.”

Bătrânul, cu multă răbdare și liniștit, căută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp îi întinse cartea sa de vizită. Când tânărul citi, se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul din pământ. Pe cartea de vizită scria: Profesor Doctor Louis Pasteur, director general al Institutului Național de Cercetare Științifică al Academiei Franceze.”

Sursa: Ziarul Lumina

Cum scăpăm de griji?

 

Sfântul Macarie Egipteanul, Apoftegme, III, 40-41, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, p. 42

„Se spunea despre avva Macarie că, pe când lipsea el, i-a intrat un tâlhar în chilie. Iar când s-a întors în chilie, l-a găsit pe tâlhar încărcând cămila cu lucrurile lui. Iar el, intrând în chilie, lua din lucruri și încărca împreună cu acela cămila. După ce au încărcat-o, a început tâlharul să bată cămila ca să se ridice, și ea nu se ridica. Văzând avva Macarie că nu se ridică, a intrat în chilie și a găsit un târnăcop mic și, scoțându-l, l-a pus pe cămilă și a zis: Frate, pe acesta îl caută cămila. Și, lovind-o bătrânul cu piciorul, a zis: Ridică-te! De îndată s-a ridicat și a mers puțin, pentru cuvântul lui, și iar s-a așezat și nu s-a mai ridicat până ce au descărcat toate lucrurile; și așa a plecat.
Avva Aio l-a întrebat pe avva Macarie, zicând: Spune-mi un cuvânt! I-a zis avva Macarie: Fugi de oameni, șezi în chilia ta și plânge-ți păcatele tale, să nu iubești a grăi cu oamenii și te vei mântui.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Apoftegme, IV, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, p. 43

„Avva Teodor din Fermi a căpătat trei cărți bune și s-a dus la avva Macarie și i-a zis: Am trei cărți bune și am folos din ele; și frații le împrumută și au folos. Spune-mi, dar, ce trebuie să fac? Să le țin pentru folosul meu și al fraților, sau să le vând și să dau săracilor? Și, răspunzând, bătrânul a zis: Sunt bune faptele, dar mai mare decât toate este neagoniseala. Când a auzit aceasta, ducându-se, le-a vândut și a dat săracilor.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)

Dieta după un accident vascular cerebral

Pentru pacienții care au trecut printr-un accident vascular cerebral și care au rămas cu probleme de înghițire, alimentația poate fi mult îngreunată, ceea ce duce la carențe nutriționale. În perioada de recuperare, acești pacienți pot primi informații utile de la logoped despre cum să mănânce și să bea în siguranță, dar au nevoie și de sfatul unui dietetician pentru a se asigura că au o alimentație adecvată din punct de vedere nutritiv. În plus, o alimentație sănătoasă îi poate ajuta pe acești pacienți să se recupereze mai rapid și, mai ales, să reducă riscul de a face un nou accident cerebral, susţin specialiştii.

Textura alimentelor pe care ei le consumă se recomandă să fie una fluidă, pentru a putea fi ușor înghițite. Astfel, cele mai recomandate mâncăruri sunt supele și piureurile. Nu este bine nici ca alimentele să fie prea lichide, pentru că se pot scurge în afara cavității bucale. În această situație, se pot adăuga în compoziție unele pudre ca agenți de îngroșare (de exemplu, o linguriță de amidon alimentar sau pudră din fibre de ovăz), recomandă, într-un articol din publicaţia Viața Medicală, dr. Laura Davidescu, medic specializat în nutriție și siguranță alimentară.

Orice problemă legată de difi­cultățile de înghițire după un acci­dent vascular cerebral ar trebui identificată și evaluată încă din spital. Vestea bună este că, de cele mai multe ori, disfagia este trecătoare și se ameliorează în câteva săptămâni de la accidentul vascular. Totuși, la unele persoane, perioada de recuperare poate fi de durată mai lungă.

Dacă pacientul nu poate mișca normal mâna cu care mănâncă de obicei sau are probleme de memorie ori de gândire, cei apropiați ar trebui să apeleze la sfaturile unui terapeut ocupațional, care să-i învețe mici trucuri prin care pacientul să rețină că TREBUIE să mănânce și să bea la anumite intervale de timp.

Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei înșiși

„Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil.

Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza. Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor, intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, adevenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei.

Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca..

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii.

In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce, ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic.

In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi - nu in sens de egoism, ci de crestere interioara, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara."

Emil Cioran