Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

luni, decembrie 24, 2018

Pilda vulturului... găină

Era primăvară şi un om, străbătând pădurea, a găsit un pui de vultur, căzut din cuib, l-a adus acasă şi l-a pus în curte, unde acesta a învăţat repede să ciugulească mâncarea găinilor şi să se poarte ca ele.
Într-o zi un naturalist, în trecere pe acolo, a întrebat pe gospodar:
–Cum un vultur, regele păsărilor, a ajuns să trăiască printre găini?
–Fiindcă l-am hrănit cu mâncarea găinilor şi l-am învăţat să se poarte şi să fie o găină, deci nu mai este vultur.
–Totuşi, a insistat naturalistul, are inima şi aripile unui vultur şi poate, desigur, învăţa să zboare!
După ce s-au sfătuit multă vreme, cei doi au hotărât să vadă, dacă acest lucru ar fi cu putinţă. Naturalistul a luat cu delicateţe vulturul în braţe şi a spus:
–Tu aparţii cerului, nu pământului. Deschide-ţi, aripile şi zboară!
Dar vulturul părea nesigur. Nu ştia bine cine era şi văzând găinile, care ciuguleau prin curte s-a întors degrabă la ele. Fără să se descurajeze, deloc, naturalistul s-a întors a doua zi, a luat vulturul, l-a urcat pe acoperişul casei şi i-a spus:
–Tu eşti vultur, deschide-ţi aripile şi zboară!
Dar tânărului vultur îi era frică de această noutate şi s-a întors înapoi, să ciugulească alături de găini.
A treia zi, naturalistul s-a sculat devreme, a luat vulturul şi l-a dus pe vârful unui deal înalt. Acolo a ridicat în sus, cât îi permiteau braţele, pe regele păsărilor şi i-a spus cu dragoste şi încredere:
–Eşti un vultur, aparţii cerului şi pământului, deschide-ţi aripile şi zboară!
Vulturul a privit în jur, s-a uitat spre vale, la curtea cu găini, apoi spre cerul azuriu. Dar nu şi- a luat zborul încă. Atunci naturalistul s-a urcat mai sus, pe o stâncă şi l-a întins către soare. Vulturul a început să tremure. Încet, încet şi-a deschis aripile. În sfârşit, cu un strigăt de triumf, şi-a luat zborul spre cer.
S-ar putea ca vulturul să-şi amintească şi acum de găini, s-ar putea ca, din când în când, să viziteze poiata, dar după cât se ştie nu s-a mai întors niciodată să trăiască ca o găină.

CEL MAI MARE NEBUN...

Nebunul era o fire născocitoare; vesel, voios, gata cu răspunsul râzător și în stare să facă și pe alții să râdă. Oricui îi era îngăduit să râdă de el, ba să-l și pălmuiască sau să-l lovească cu piciorul. La rândul lui putea și el să râdă de alții și adesea în glumă spunea mai marilor săi crude adevăruri.
Un nebun de la curtea unui prinț primi într-o zi de la el un băț cioplit din topor.
- Ține acest băț, zise stăpânul, și nu-l lăsa din mână, decât atunci când vei întâlni un om mai nebun ca tine. Aceluia poți să i-l dai.
Nebunul a încuviințat. De atunci, fie că sta, fie că pornea la drum, totdeauna îl vedeai cu bățul în mână.
Trecură câțiva ani de atunci și prințul căzu bolnav. Nebunul veni să-l vadă și rămase în picioare, lângă pat, rezemat în băț.
- Cum se află stăpânul meu? întrebă el cu multă plecăciune.
- Rău de tot, răspunse prințul. Văd bine că va trebui să plec curând de aici.
Nebunul începu să plângă.
- Și când te vei întoarce, stăpâne? Peste o lună?
- Nu, suspină prințul.
- Poate peste un an?
- Vai! Nu!
- Dar peste cât timp, stăpâne?
- Niciodată! Nu mă voi mai întoarce niciodată!
- Niciodată! repetă nebunul încremenit. Dar, stăpâne,te-ai pregătit de drum pentru o lipsă așa de îndelungată?
- Pregătiri de plecare? Niciuna. Nici nu am gândit măcar.
- Și tu vei pleca în curând... Ești gata să părăsești casa ta, ca să mergi în tărâmuri de unde nu te vei mai întoarce niciodată, și n-ai făcut nicio pregătire de plecare. Ține bățul, stăpâne! Ia-l.
EU N-AM ÎNTÂLNIT PÂNĂ ACUM UN OM AȘA DE NEBUN CA TINE!

marți, noiembrie 20, 2018

Catedrale naţionale din lumea ortodoxă ridicate după 1990

După căderea comunismului, în ţările ieşite de sub acest sistem dictatorial s-au con­struit catedrale naţionale reprezentative pentru creştinii ortodocşi, construcţii impu­nă­toa­re ce dau mărturie despre dinamismul Orto­do­xi­ei şi des­pre puterea cre­dinţei acelui popor. Iată pa­tru catedrale din lumea or­todoxă construite după anul 1990.

Una dintre cele mai importante catedrale ortodoxe din vremea noastră este şi cea de la Moscova, a cărei existenţă de până acum se poate identifica cu istoria zbuciumată a Rusiei, trecută de la gloria ţaristă din secolul al XIX-lea la istoria sovietică a secolului XX, şi ajunsă astăzi într-o societate postcomunistă. Catedrala „Hristos Mântuitorul” din Moscova a fost construită în timpul regimului ţarist în secolul al XIX-lea, demolată de Stalin în anii ’30 ai secolului XX şi refăcută în anii ’90 ai aceluiaşi secol, în timpul puterii post­sovietice de la Kremlin.
Catedrala a fost construită în amintirea victoriei pe care Rusia țaristă a repurtat-o cu ajutorul „generalului iarna” asupra trupelor împăratului Napoleon Bonaparte în anul 1812 şi ca o mângâiere pentru populaţia moscovită, care şi-a văzut oraşul distrus prin incendiere în faţa ocupanţilor francezi. Piatra de temelie a fost pusă în anul 1839, iar lucrările au durat peste 40 de ani, construcţia principală fiind finalizată în anul 1880. Biserica a fost sfinţită la data de 26 mai 1883, odată cu încoronarea ţarului Alexandru al III-lea. În anul 1931, în plină epocă sta­­linistă, la ordinul conducătorului suprem al URSS, Iosif Vissa­rionovici Stalin, Catedrala „Hristos Mântuitorul” a fost distrusă pentru a face loc construirii Palatului Sovietelor. Proiectul a fost aban­donat, pe locul catedralei construindu-se câteva bazine de înot.
Catedrala „Hristos Mântuitorul”
Dorinţa Bisericii Ortodoxe Ruse de refacere a Catedralei „Hristos Mântuitorul” din Moscova a putut prinde contur în ultimii ani de existență a Uniunii Sovietice. În februarie 1990, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a început demersurile pentru reconstruirea catedralei pe locul original. Au fost îna­intate solicitări Guvernului rus pentru restituirea terenului Bisericii, iar conducătorul URSS Mihail Gorbaciov însuşi a aprobat ridicarea din temelii a catedralei-simbol. În luna iulie 1992, sub auspiciile Federaţiei Ruse, preşedintele acesteia, Boris Elţîn, a instaurat „Fondul pentru reconstruirea Moscovei”, stabilind un comitet menit să refacă reperele arhitecturale ale metropolei distruse de comunism, la loc de cinste aflându-se Catedrala „Hristos Mântuitorul”. În 1994, piscina populară din capitala Rusiei era închisă şi demontată oficial. Primarul Moscovei de atunci, Iuri Lujkov, a semnat decizia privind reconstruc­ția catedralei. Partea de arhitectură a fost încredinţată arhitectului Mihail Posohin, iar pictura şi sculptura, artistului Zurab Ţereteli.
Patriarhul Alexei al II-lea avea să pună piatra de temelie pentru noua catedrală în ziua de 7 ianuarie 1995. S-a alcătuit şi un Consiliu public de supraveghere a reconstrucţiei catedralei, condus de patriarh şi de primarul Moscovei, stabilindu-se ca edificiul să reproducă fidel planurile originale. În 1996, sub bolta la roşu a catedralei a fost săvârșită prima slujbă, Vecernia din ziua de Paşti (A doua Înviere). Pentru finanţarea lucrărilor a fost înfiinţată o fundaţie de susţinere a rezidirii Catedralei „Hristos Mântuitorul”. Conform datelor acestei fundaţii, la 18 iunie 2001 fuseseră cheltuite 4 miliarde de ruble. Costurile acestea includeau tot, de la pregătirea terenului pentru construc­ție şi demontarea piscinei până la cheltuielile legate de exploatarea imo­bilului finalizat.
În anul 2000, o comisie de stat în frunte cu primarul adjunct al Moscovei a semnat luarea în primire a construcției. La 19 august 2000, în ziua praznicului Schimbării la Faţă a Mântuitorului (pe calendarul iulian neîndreptat), Patriarhul Alexei al II-lea a săvârşit Sfinţirea cea Mare a Catedralei „Hristos Mântuitorul”.
Cu planul în formă de cruce şi trei altare, este cea mai mare catedrală din Rusia: înălţimea este de 103 metri, pereţii au grosimea de 3,2 metri, suprafața pardoselei este de 4.000 mp, iconostasul are înălţimea de 27 m. Sculptura iconostasului, pictura, arhitectura interioară au fost realizate cu contribuţia a numeroşi artişti de marcă, academicieni şi restauratori. S-a încercat ca noul locaş să fie cât mai apropiat de cel original, dar au fost introduse elemente funcţionale noi. Complexul catedralei include o sală a Adunărilor bisericeşti, o Sală Sinodală, saloane de recepţie decorate după modelul celor din Palatul Kremlin, precum şi birouri ale Administraţiei Patriarhale. Exteriorul este decorat cu marmură, iar scările şi baza sunt din granit roşu.
Catedrala „Sfântul Sava”
Catedrala „Sfântul Sava” din Belgrad este un adevărat simbol al statului, al tradiţiilor și al independenţei naţionale şi religioase a Serbiei, o dăltuire în piatră a mândriei naţionale a acestui popor ortodox balcanic. Sârbii au un cult deosebit pentru Sfântul Sava Nemanja (1175-1235), primul Arhiepiscop al Serbiei. Fiu de domnitor ajuns monah atonit, el a primit hirotonia întru arhiereu în anul 1219, prin punerea mâinilor Patriarhului Ecumenic Manuel I Haritopoulos, Biserica Ortodoxă din Serbia dobândindu-şi astfel autonomia. S-a mutat la Domnul în ziua de 27 ianuarie 1235, în cetatea Târnovo, unde a fost înmormântat până când cinstitul trup i-a fost readus în Serbia şi depus în Mănăstirea Mileševa. În anul 1595, în Vinerea Mare, turcii conduşi de Sinan Paşa au jefuit mănăstirea, furând moaştele Sfântului Sava. La 27 aprilie 1595, pe colina Vracear din Belgrad au ars în foc cinstitele moaşte, acel loc devenind reprezentativ pentru poporul sârb. În 1895, la 300 de ani de la sacrilegiul comis de turci, un grup de credincioşi, având în frunte pe Mitropolitul Belgradului Mihail Jovanovi, a fondat o asociaţie ce milita pentru construirea unei catedrale închinate Sfântului Sava pe Dealul Vracear. Atunci a fost ridicat un paraclis temporar, urmând a fi dezbătute planurile bisericii gândite a deveni monument emblematic al naţiunii.
Instabilitatea din Europa de la începutul secolului XX, cu izbucnirea războaielor balcanice şi a Primului Război Mondial, a tergiversat construirea noii catedrale. Construcţia a început în anul 1935, iar la 10 mai 1939, ziua în care se împlineau 345 de ani de la arderea moaştelor Sfântului Sava, Patriarhul Gavriil Dojici împreună cu regele Petru al II-lea Karagiorgevici au pus pisania pe piatra de temelie. S-a lucrat continuu până 1941, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când construcţia ce ajunsese la cota de 10 metri deasupra temeliei a fost abandonată. Ulterior, conducerea comunistă venită la putere după război a tergiversat cele 88 de solicitări ale Patriarhului Gherman de reluare a lucrărilor pe şantierul abandonat, pe care ierarhul îl numea „o rană deschisă”.
Construcţia a reînceput abia după o jumătate de secol. În ziua de duminică, 12 mai 1985, Patriarhul Gherman săvârșea Sfânta Liturghie solemnă pe șantierul redeschis al catedralei, împreună cu un sobor de 20 de ierarhi şi numeroşi preoţi. Anii ‘90 nu au scutit Belgradul de frământările ce cuprinseseră statele din fosta Iugoslavie, astfel că şantierul Catedralei Naţionale a evoluat anevoios. La jumătatea anilor ’90, după domolirea războaielor, opinia publică sârbă şi-a îndreptat din nou atenţia asupra şantierului catedralei şi lucrările au continuat. În anul 2002, autorităţile din Belgrad au acordat Bisericii Ortodoxe a Serbiei un teren pe platoul Vracear, în vecinătatea Catedralei „Sfântul Sava”, pentru a ridica o nouă Reședință Patriarhală. În 2004, catedrala a fost finalizată la exterior. Inaugurarea catedralei a avut loc la 10 mai 2004, cu ocazia sărbătorii Sfântului Sava. Aici a fost oficiată Sfânta Liturghie de către Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, alături de ierarhi reprezentanţi ai Bisericilor Ortodoxe surori şi toţi ierarhii Bisericii Ortodoxe Sârbe, în frunte cu Patriarhul Pavel. Pentru realizarea acestui proiect măreţ, Patriarhia Sârbă împreună cu statul au organizat o campanie de informare a publicului în ceea ce priveşte proiectul catedralei, cu scopul atragerii sponsorilor şi a donaţiilor pentru finalizarea proiectului construirii ei. Cele mai mari colecte s-au făcut în Arhiepiscopia de Belgrad şi Carloviţ, apoi pe teritoriul fostei Iugoslavii, iar a treia în ierarhie a fost contribuţia diasporei. Un aport deosebit în construirea catedralei l-a avut diaspora sârbă din Statele Unite ale Americii.
Un rol important în construcţia catedralei l-a avut Societatea pentru construirea Catedralei „Sfântul Sava”. Chiar dacă aceasta s-a dizolvat în 1945, ea se reînfiinţează în septembrie 2001 la iniţiativa primului-ministru al Serbiei, Zoran Djindjici. Federaţia Rusă este cea care finanţează mozaicul şi finisajele din interiorul catedralei. Placată cu marmură albă şi granit la exterior, Catedrala „Sfântul Sava” din Belgrad a devenit edificiul-emblemă al oraşului. În formă de cruce grecească, cu o cupolă maiestuoasă a Pantocratorului ce se ridică la înălțimea de 70 de metri şi având deasupra o cruce aurită ce măsoară 12 metri, biserica domină peisajul capitalei Serbiei, fiind vizibilă din toate împrejurimile. Pe bolţile catedralei străjuiesc alte 18 cruci aurite de diferite mărimi, iar credincioşii sunt chemaţi la rugăciune de 49 de clopote Grassmayr, dintre care cel mai greu cântăreşte 6,2 tone. În lungime, de la est la vest, măsoară 91 de metri şi are o lăţime de 81 de metri de la nord la sud. La demisol se regăsesc o criptă îmbrăcată în sticlă ce adăposteşte fragmente dintr-un veşmânt al Sfântului Sava, un muzeu ce expune tezaurul bisericii şi o capelă închinată Sfântului Mucenic Lazăr, cneazul Serbiei. Biserica „Sfântul Sava” din Belgrad va fi îmbrăcată la interior în veșmânt de mozaic, care după estimări va fi terminat în anul 2022.
Catedrala „Sfânta Treime“
În anul 1989, Preafericirea Sa Ilie al II-lea, Patriarhul-Catolicos al Întregii Georgii, lansa ideea unui proiect de catedrală naţională pusă sub ocrotirea Sfintei Treimi. La 9 aprilie 1991, Georgia obţinea independenţa, dar războiul civil izbucnit aici în perioada 22 decembrie 1991 - 31 decembrie 1993 a tergiversat începerea lucrărilor la noua Catedrală din Tibilisi. Catedrala „Sfânta Treime” a fost numită „simbol al renaşterii naţionale şi spirituale” georgiene, piatra ei de temelie fiind pusă la 23 noiembrie 1995, zi care este sărbătoare naţională în Georgia, fiind numită „Giorgoba”. Gruzinii au răspuns la chemarea Patriarhiei Georgiei de a clădi o catedrală reprezentativă, edificiul fiind ridicat în doar nouă ani. Slujba de sfinţire a fost săvârşită la 23 noiembrie 2004 de Preafericirea Sa Ilie al II-lea alături de un sobor de ierarhi.
Este construită în formă de crucifix, încununată cu un dom susținut de opt coloane care formează centrul catedralei. De la cota zero până în vârful cupolei Pantocrator, catedrala are o înăl­ţime de 98 de metri, deasupra ridicându-se o cruce aurită de 7,5 metri. Arhitectura catedralei respectă stilul georgian, făcut celebru de biserica istorică Svetitskhoveli, reprezentat la o scară mult mai mare. Complexul Sameba cuprinde catedrala de 5.000 de metri pătraţi, o clopotniţă, Reşedinţa Patriarhală, o mănăstire, un seminar teologic, o academie teologică, precum şi arhondarice. Alături de Altarul principal închinat Sfintei Treimi, catedrala adăpostește câteva capele, închinate mai multor sfinți. Cinci dintre altare se află la demisolul ce măsoară 13 metri în înălţime. Podeaua catedralei este realizată din marmură, iar Altarul este decorat cu mozaicuri. Pictura murală este executată de un grup de artişti iconari sub coordonarea lui Amiran Goglidze. „Clădirea secolului” au numit-o georgienii, care prin donaţiile oferite au făcut posibilă ridicarea ei într-un timp atât de scurt. Catedrala „Sfânta Treime” din Tbilisi este pentru ortodocșii din Georgia un simbol al spiritualității şi demnității lor naționale.
Catedrala „Învierea Domnului”
În perioada comunistă, Albania a fost declarată primul stat ateu din lume. Dar după 1990, Ortodoxia din Albania a înviat sub păstorirea plină de misionarism apostolic a Preafericitului Părinte Arhiepiscop Anastasios. Catedrala „Învierea Domnului” din Tirana este încununarea activităţii sale pastoral-misionare. La sfinţirea acestei catedrale, săvârșită la 1 iunie 2014, Preafericitul Părinte Arhiepiscop Anastasios spunea: „Un efort mare, dar şi o mulţumire care a fost încununată în această zi prin prezenţa soborului de Întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume”.
Catedrala „Învierea Domnului” din Tirana a fost construită pe locul unei biserici vechi din anul 1865, închisă în 1967. Construcția ansamblului eclesiastic, ce cuprinde catedrala, un paraclis, clo­pot­ni­ța, sediul Sfântului Sinod și un centru cultural, a durat opt ani, din 2004 până în 2012. Conceptul arhitectural al loca­șului de cult se bazează pe rotondă, care simbo­li­zează ideea timpului fără sfârșit. Axa principală reprezintă centrul unei cruci cu înălțimea și lățimea de 49 de metri, ale cărei brațe constituie principala structură de sprijin a bisericii. Cupola bisericii are diametrul interior de 26 m și înălți­mea de 23 m, în timp ce struc­turile de sprijin se susțin pe contraforturi cu stâlpi plasați în semicerc. Crucea cupolei, contraforturile aranjate semicircular care sprijină structura acoperi­șului și acoperi­șu­rile celor trei abside ale Sfântului Altar sunt acoperite cu foi din cupru suflate cu aur. Interiorul cupolei este decorat cu mozaic în relief, centrul acesteia fiind dominat de imaginea Pantocratorului, cele 12 secțiuni din jurul cupolei fiind o reprezentare decorativă a raiului. În partea nord-vestică a catedralei se află un paraclis construit în formă de cruce. Pe latura estică a an­samblu­lui catedralei se află sediul Sfântului Sinod, care găzdu­ieș­te birou­rile arhiepiscopale, biblioteca și alte două paraclise. Aces­tea se întind pe patru etaje deasupra solului și pe alte două la subsol. La subsolul catedralei se află centrul cultural, cu un amfiteatru ce poate găzdui peste 800 de persoane. Spre nord, în fața centrului cultural și de conferințe, se află un amfiteatru în aer liber pentru activitățile din timpul verii.
Construcţia de catedrale naţionale reprezintă rodul şi osteneala acestor popoare ortodoxe în slujirea credinţei celei drepte.
 Sursa: http://ziarullumina.ro/catedrale-nationale-din-lumea-ortodoxa-ridicate-dupa-1990-139157.html

duminică, iulie 15, 2018

Povestioară despre stăpânirea de sine

„A fost odată un samurai înțelept. El avea un grup de elevi pe care îi învăța înțelepciunea luptei. Într-o zi, în timpul lecțiilor, de el s-a apropiat un războinic cunoscut datorită cruzimii și aroganței sale. 
Tactica lui îndrăgită era metoda provocării: el jignea oponentul, acela își ieșea din sine, accepta provocarea, dar condus de furie făcea o greșeală după alta și pierdea lupta.
Același lucru s-a întâmplat și în acel moment: războinicul a spus câteva insulte și urmărea reacția înțeleptului. Dar el a continuat să-și vadă de ocupația lui. Războinicul a mai repetat de câteva ori insultele. Văzând că samuraiul nu răspunde, a plecat frustrat.
Elevii au urmărit cu atenție și interes cele întâmplate. Iar unul dintre ei l-a întrebat pe samurai:
– Maestre, de ce ai tolerat atacurile? Ar fi trebuit să-l chemi la luptă.
Înțeleptul i-a răspuns pe un ton calm:
– Atunci când cineva îți aduce un cadou, iar tu nu-l accepți, cui îi rămâne darul?
– Celui care a dorit să mi-l dăruiască, a răspuns elevul.”
Sursa: internet

sâmbătă, iunie 09, 2018

Quod erat demonstrandum / ὅπερ ἔδει δεῖξαι


Un profesor de filosofie ateu le vorbea studenților despre dezarcordul științei cu ideea existenței unui Dumnezeu atotputernic.
Acesta l-a rugat pe unul dintre studenții săi creștini nou-veniți să se ridice în picioare, și iată ce a urmat:
Profesorul: Ești creștin, așa-i băiete?
Studentul: Da, domn’ profesor.
Profesorul: Așadar, crezi în Dumnezeu?
Studentul: Desigur, domn’ profesor.
Profesorul: Ce părere ai, DUMNEZEU e bun?
Studentul: Cu siguranță.
Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?
Studentul: Da.
Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, deși s-a rugat necontenit la DUMNEZEU că să îl vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne stă în putere să ne ajutăm aproapele, cel puțin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a făcut nimic în cazul meu. Cum mai poți considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intenționat? Ăăă?
(Studentul nu a răspuns nimic.)
Profesorul: Nu știi să răspunzi, așa-i? Nu-i nimic, tinere, îți repet întrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?
Studentul: Da.
Profesorul: Dar Diavolul, o fi și el bun?
Studentul: Nu.
Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?
Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…
Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, băiete, pe lume există și rău?
Studentul: Da.
Profesorul: Răul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce există, nu?
Studentul: Ba da.
Profesorul: Pai și-atunci, cine a creat răul?
(Studentul nu a răspuns nimic.)
Profesorul: Boli există? Dar imoralitate? Ură? Urâțenie? Întâlnești în lume toate astea, nu?
Studentul: Da, domn’ profesor.
Profesorul: Și-atunci, pe-astea cine le-a creat?
(Studentul a tăcut.)
Profesorul: Potrivit științei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simțuri. Așa că ia spune-mi tu mie… l-ai văzut vreodată pe DUMNEZEU?
Studentul: Nu, domn’ profesor.
Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!
Studentul: Nu, domn’ profesor.
Profesorul: L-ai simțit vreodată pe DUMNEZEU, I-ai simțit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trăit vreo formă de percepție de orice fel legată de DUMNEZEU?
Studentul: Nu, domn’ profesor. Mă tem că nu.
Profesorul: Și totuși crezi în El?
Studentul: Da.
Profesorul: Știința oferă dovezi palpabile, demonstrate empiric, că DUMNEZEU nu există. Poți să infirmi asta?
Studentul: Nu. Eu cred în El, și-atât.
Profesorul: Da, crezi în El. Credință… Știința vine cu dovezi, și tu ai credință.
(Din acest moment, studentul începe să-și confrunte el profesorul.)
Studentul: Domn’ profesor, dar căldura există?
Profesorul: Da.
Studentul: Dar frig, există?
Profesorul: Da.
Studentul: Vă-nselați, domn’profesor. Nu există așa ceva.
(Sala de curs a amuțit, surprinsă de întorsătură neașteptată a discuției.)
Studentul: Domn’ profesor, întâlnim căldură puternică, supracăldura, megacăldura, căldură incandescentă albă, căldură slabă sau căldură zero. Dar niciodată frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de îngheț, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atât (n.r.: temperatura cea mai scăzută măsurată vreodată în Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur și simplu nu există conceptul de frig. Este doar o denumire inventată pentru a desemna absența căldurii. Nu putem măsură frigul. Căldură este energie. 
Așadar, ar fi aberant să considerăm că frigul este opusul căldurii, domn’ profesor, când de fapt frigul este absența căldurii.
(Audiența din sală a rămas încremenită, iar tensiunea plutea în aer.)
Studentul: Dar despre întuneric ce părere aveți, domn’ profesor? Există întuneric?
Profesorul: Normal. Apune soarele, se face beznă, doar vezi cu ochii tăi.
Studentul: Vă înșelați din nou, domn’ profesor. Întunericul este absența unui lucru, respectiv a luminii. Întâlnim lumina slabă, lumina normală, lumina puternică, lumina intermitentă… Am putea vorbi despre conceptul de întuneric doar dacă ar există momente când lumina lipsește complet. Iar așa ceva nu există. Dacă ar exista întuneric, în mod normal am putea să creștem și gradul de întuneric, am avea o scală valorică și pentru asta, nu?
Profesorul: Bun, am înțeles. Spune-mi odată unde vrei să ajungi, tinere!
Studentul: Domn’ profesor, astfel vă pot demonstra ușor că premisele dumneavoastră științifice sunt eronate.
Profesorul: Eronate? Poți să-mi explici de ce?
Studentul: Speculați premisa dualității. Dacă susțineți că există viață și moarte, în mod logic afirmați că există un DUMNEZEU bun și un DUMNEZEU râu. Pentru ca două lucruri să fie diametral opuse, cele două trebuie să fie concepte finite, măsurabile. Iar știința nu poate să explice un gând, domn’ profesor. Deși folosește electricitatea și forțele magnetice, știința n-a văzut niciuna dintre acestea, ce să mai vorbim despre înțelegerea lor în profunzime. Ca să ne raportăm la conceptul de moarte că fiind opus conceptului de viață, ar însemna să considerăm că moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vieții, moartea desemnează de fapt absența vieții și nimic mai mult. Având în vedere aceste lucruri, spune-ți-mi, vă rog, domn’ profesor, îi învățați pe studenți că se trag din maimuță?
Profesorul: Dacă te referi la procesul natural al evoluției, atunci da, desigur.
Studentul: Ați observat vreodată evoluția cu ochii dumneavoastră atunci?
(Profesorul a scuturat din cap că nu și pe fată i-a încolțit un zâmbet, uimit și impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului său)
Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodată procesul evoluționist în plină desfășurare, și nimeni nu poate dovedi că acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastră nu faceți altceva decât să vă impuneți punctul de vedere. Și în acest caz, domn’ profesor, nu sunteți mai degrabă predicator decât profesor?
(Sala a izbucnit în urale)
Studentul: Există printre noi cineva care să fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?
(Sala a fost cuprinsă imediat de hohote de râs)
Studentul: Există cineva care să fi auzit, simțit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare că nu! Și-atunci, potrivit prescripțiilor științei empirice, demonstrabile și atât de exacte, putem desprinde concluzia că dumneavoastră, domnule profesor, nici nu aveți, de fapt, creier! Vă rog să-mi scuzați îndrăzneala, dar, în aceste condiții, cum puteți să ne pretindeți să mai ascultăm ceea ce ne spuneți?
(Sala a amuțit din nou. Năucit, profesorul și-a fixat studentul cu privirea și, fără să schițeze vreun gest, a replicat moale…)
Profesorul: În cazul acesta, va trebui să mergeți pe încredere, băiete!
Studentul: Întocmai, domn’ profesor! Încredere și credință! Legătura dintre Om și DUMNEZEU este tocmai CREDINȚĂ! Asta este tot ceea e pune lucrurile în mișcare.


Studentul nu era altul decât Albert Einstein.

sâmbătă, aprilie 21, 2018

Bărbat - nevastă / domn - doamnă / soț - soție


Dacă te căsătoreşti din dragoste devii bărbat şi nevastă; când te căsătoreşti din comoditate, domn şi doamnă, iar din motive materiale soţ şi soţie. Eşti iubit de nevastă, apărat de doamnă şi suportat de soţie. Nevasta are în grija ei gospodăria, doamna casa, iar soţia banii. Bărbatul bolnav este îngrijit de nevastă, vizitat de doamnă, iar soţia se interesează de starea lui. Când murim, nevasta ne plânge, doamna ne e cuprinsă de jale, iar soţia poartă doliu. G. B. Shaw
Ca să fii fericită cu-n bărbat trebuie să-l înţelegi mult şi să-l iubeşti puţin. Ca să fii fericit cu o femeie trebuie să o iubeşti mult şi să nu încerci să o înţelegi. Helen Rowland
.Alexandru Mironescu:
Tinere căsătorit, nu discuta cu soţia ta, reacţionând la fiecare pas, la fiecare poticnire. Să nu faci observaţii mărunte - oricât de îndreptăţite ar fi - care să se transforme într-o cârâială, într-o dispută interminabilă, într-o boceală, într-o pisălogeală. Adună, cu răbdare, material ca să poţi vorbi la un moment potrivit cu femeia ta şi să-i transmiţi ceva care să aibă un sens, ea să simtă şi să înţeleagă că o înveţi ceva efectiv, care merită să-şi însuşească, ceva care îi deschide o perspectivă şi sporeşte înţelegerea.
Femeia, în libertatea ei, trebuie să-şi însuşească un punct de vedere. Disputele, scurte, iritate, fragmentate, sparte nu dau rezultate pozitive.
Şi de fapt pe nimeni nu poţi modela sau transforma fara consimţământul sau, căci în ultimă analiză operaţia asta e probelmă personală, fiecare trebuind să se ia în primire pe sine şi să se hotărască el să înfăptuiască miracolul. Poţi să-i faci nişte recomandaţii, să-i clarifici anumite lucruri, să-i încredinţezi nişte probleme care-l privesc, nişte soluţii să-l ajuţi dar fără o hotărâre personală chiar mare lucru nu e de făcut. „Transformările" de pe dinafară sunt iluzorii.
Chiar dacă o femeie ar avea calităţile d-nei Curie, dacă vrea să aibă un cămin şi evident un bărbat, trebuie să fie prezentă în viaţa comună prin nişte însuşiri, care de totdeauna şi mereu sunt caracteristice soţiei, mamei, stăpânei casei. O femeie care nu ştie să facă nimic sau să organizeze un interior, care nu pune mâna pe nimic, care doarme când trebuie şi când nu trebuie, care evocă haosul în fiecare zi, care e un meteor al improvizaţiei şi al anarhiei degeaba tânjeşte după...
Dacă gospodarul e deştept, muncitor, harnic, dar soţia e nepricepută sau leneşă, el se va ruina măcar orice-ar face - dacă este leneşă, se scoală târziu, îmbrăcată prost, murdară, rău pieptănată; bărbatul şi copiii sunt rupţi, murdari; ea e mereu îmbufnată, se sfădeşte în vânt, e nemulţumită de ea însăşi.
Problema pentru un bărbat, care vrea să vrea să fie şi un soţ, e să descopere măcar nişte virtualităţi, care să poată fie transformate, valorificate, pentru ca femeia să devină o soţie, o mama, un centru de greutate al unei familii.
Chiar dacă bărbatul este electiv şeful familiei şi „cap la femeii'’, cum scrie la carte, femeia intră în această esenţială comunitate, ca un factor decisiv. De rectitudinea vieţii ei, de bunele ei intuiţii, de fermitatea dragostei ei, de comportarea ei în infinit de numeroasele şi complicatele amănunte ale vieţii în comun depinde mersul normal al vieţii de familie.
Femeia e mai rezistentă la eforturi, dar în ordinea spirituală ea are un punct nevralgic, un punct slab, de minimă rezistenţă.
In carnea şi comportamentul femeii sunt înscrise marile probleme ale existenţei.
Femeia este de totdeauna o mare ispită; ea este şi sursa iluziilor... Pe mulţi i-a adus pe calea cea bună, suprimând din viaţa lor aproape toate plăcerile vieţii, deschizând perspectiva bucuriilor tainice.
Noroc că viaţa obişnuită, mediocră, întâmplătoare, e totuşi posibilă şi cu o uimitoare aproximaţie şi echivocuri.
O astfel de mentalitate dominată exclusiv, total, de preocuparea căpătuielii şi chiverniselii...
La nivelul existenţei individuale sau de familie, apare un soi de dezordine, cu un au mit soi de căpătuială, ceva de improvizaţie, cu pe undeva cu un sentiment obscur de sauve qui peut.
Apoi vor vrea să ucidă „timpul" şi plictiseala de moarte în care - câţi din ei! - se var îneca. Viaţa omului se scufundă în stupiditate, banalitate, dacă nu cultivă şi nu se înscrie în perspectiva fervorilor spirituale.
E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prieteni tăi, cu nevasta şi copii tăi; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi în sfârşit, aşa cum demonstrează ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Huxley
Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este. Erich Fromm
Dragostea nu e suficientă, este foarte mare nevoie de respect. Să-i respecţi celuilalt tabieturile, liniştea, cariera, să nu-l jigneşti, să ştii când să cedezi şi să rezolvi orice neînţelegere sau chiar conflict, cu dragoste, Sanda Ţăranu
Imi vine uneori să cred că cel mai penibil lucru care descumpăneşte echilibrul destul de precar al cuplului conjugal e când unul dintre soţi poate gândi sau spune despre celălalt: „Prost mai şi bărbatul ăsta al meu", sau el: „Vai, proastă mai e şi femeia asta a mea". Dar „prost" nu e ca o glumă, ci ca o constatare jalnică, deprimantă. Dintr-o astfel de constatare, foarte multe lucruri inefabile se degradează şi se deteriorează între soţi.
Am observat că multe din suferinţele noastre se datoresc faptului că în relaţiile dintre noi, oamenii, nu funcţionează un pic de imaginaţie şi mai ales lipseşte umorul. Nu putem comunica unii cu alţii - profund vorbind - oricând sau oricum; acesta este adevărul. Nici celor mai apropiaţi, celor cu care ai raporturi de fiecare zi, încă nu le poţi spune când vrei şi, din nenorocire, nici când trebuie, ceea ce doreşti din toată inima să le împărtăşeşti. In ceea ce trăim fiecare este ceva unic, ireproductibil, de nereeditat chiar pentru noi înşine, ceva care, dacă nu este ghicit de cel de alături de tine, dacă nu este surprins pe viu, este iremediabil pierdut; aproape iremediabil pierdut; afară de cine ştie ce putere de evocare sau de daruri neaşteptate. Este adevărat că nu trebuie nici să generalizăm, nici să dramatizăm această situaţie, pentru că nu suntem totuşi monade, oameni care plutim pe sloiuri de gheaţă, fără ştiinţă unii de alţii.
Ori de câte ori am făcut ceva în numele meu, adică al chibzuinţei mele, ceea ce am realizat a fost precar, fragil. Pentru că în asemenea cazuri e cu neputinţă ca în pledoaria ta să nu intervină duhul stăpânirii, să nu se amestece orgoliul, şi aceasta se simte; partenerul, conştient sau inconştient, înregistrează, iar prin acest amestec impur, otrăvitor, se naşte o reacţie care compromite înţelegerea, comuniunea, eficienţa.
Când însă, înainte de a da sfatul sau de a face fapta, am avut, măcar o clipă, gândul să leg acestea de altceva care mă depăşeşte, atunci lucrarea a avut până la urmă o eficienţă, o împlinire, chiar dacă a fost, după criteriile omeneşti, stângace şi împleticită. Lucrarea aceasta de cucerire interioară recalmă alte condiţii. La limită, aş spune, reclamă rugăciune, adică o anumită tonaliate, de smerenie înlăuntrul tău, de pace lăuntrică şi curaj de a aborda la un moment dat, cu prietenie, cu umor discuţia. Numai atunci se întâmplă miracolul înţelegerii, sau eficienţa lucrului bun pe care ai dorit să-l faci.
Dincolo de încurcăturile şi, mai ales, de neputinţele noastre de oameni foarte «deştepţi» şi foarte «complicaţi», există alte posibilităţi care ne salvează, care înfăptuiesc minunea; căci vă spun: minune mare este înţelegerea adevărată între oameni. Un gest, o tăcere, o aprindere, hotărârea de a muri pentru a înţelege, răbdarea nebiruită a dragostei... dar nu este nevoie să prelungim lista, pentru că şi dumneavoastră ştiţi că, pe cât ne este de greu să ne înţelegem, pe atât, alte ori, ne este nouă, oamenilor, de uşor să ne dăruim unul altuia, fie măcar o clipă, o binecuvântată clipă. Alexandru Mironescu
In orice caz, un lucru ştiu precis: că banul este un element extrem de periculos în relaţiile dintre oameni şi că foarte uşor poate compromite şi stăpâni sufletul unui om. Noi ştim ce este banul. Banul nu are nicio valoare în sine, banul este un bon, un bon asupra bunurilor care se află în lume. Cu banul poţi să-ţi cumperi orice, poţi să-ţi satisfaci orice nevoi, cu toate că este un bon asupra bunurilor existente în lume. Şi unul pofteşte unele bunuri: mâncare, băutură, unul femeile, altul luxul, unul călătoriile, fiecare pofteşte ceva. Şi orice poate fi cumpărat cu bani. Banul dă acces liber oricărei plăceri, oricărui bun din lumea asta. Deci este foarte primejdios. El poate strica - şi am văzut de-a lungul vieţii mele astfel de pilde - prieteniile cele mai bune, dragostea dintre femeie şi bărbat, poate otrăvi sufletul oricui.
Banul îl înnebuneşte pe om, fiindcă atunci când dă de bani se produce un efect de ameţeală, de euforie. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său.
Suferinţa nu este întotdeauna folositoare celui care suferă - vezi tâlharul cel rău pe cruce. Uneori suferinţa este doar suferinţă. Nu te face mai puternic. Nu creează caracter. Te doare şi atât. Suferinţa şi mizeria pot duce la ticăloşia totală a sufletului, la eliminarea a orice nu este înrăire (după cum nici belşugul şi fericirea nu-s paveze: pe unii soarta îi copleşeşte din belşug cu binefaceri, dar focul ferocităţii lăuntrice nu-l poate potoli.)
Suferinţa şi mizeria nu-s garanţii. Persistă mereu primejdia transmutării lor în neîncredere, neiertare, cruzime, rupere a oricăror punţi de legătură cu omenia. Fiinţa omenească e susceptibilă a deveni imună însuşirilor ei specifice, alternativele nu mai au acces în locurile unde se iau hotărâri, eul se închide în sinea lui morbidă, în adâncul inconştientului neevoluat, ca un arici, ca un melc, ca un virus cancerigen, se ghemuieşte în adversitate, în ură, îşi fabrică un înveliş impermeabil. Eroul lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă transformat în insect pluripod..
Dracu' însuşi, este împărăţia prostiei şi a întunericului, a minciunii, retardului individual şi colectiv, în toate domeniile... împărăţia lui Dumnezeu este lumină, înţelepciune şi pricepere la cel mai înalt nivel. Să nu uitaţi asta. Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare. Nicolae Steinhardt.
Banul sau mai curând folosinţa pe care Dumnezeu i-a fixat-o este extrem de folositoare. El înlocuieşte lipsa de simplitate şi dragoste care domneşte între oameni. Fără bani, cum ar putea oamenii să aibă consideraţie unii faţă de alţii. Ar fi discuţii fără de sfârşit, certuri şi chiar bătăi mortale. De toate acestea chiar dacă ei nu înţeleg, oamenii sunt scutiţi datorită micilor piese de metal şi neînsemnatelor bucăţi de hârtie. Răul nu provine de la bani, ci de la lăcomia nebună de la avariţia sau încă de la reaua folosinţă care li se face. Poate chiar de la felul nechibzuit de a-i neglija. Stareţul Ambrozie de la Optina
De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ - în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n-are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi" şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sunt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m-am gândit să mă căsătoresc!"
Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi-îşi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea . Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într-înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.
Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v-o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n-a fost în stare să îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Awa Emilian Simonopetritul.
Un bărbat care ştie totul despre temei nu ştie nimic despre una singură. John Stcinheck
Spun oamenii că au căutat o viaţă întreagă „femeia ideală" şi n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în faţa dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală", creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică şi amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauţi" veşnic, mai greu e să găseşti şi să nu treşti ghimpele acela de iubire Mircea Eliade.
La nivelul priceperii şi măsurilor omeneşti, familia este un centru esenţial, un nod al existenţei, un centru de iniţiere, de organizare, o ierarhie.
Familia este implicată în ceea aş numi sensul profund al vieţii.
Familia e locul de multiplicare a chipului lui Hristos în lume, sau aşa ar trebui să fie totdeauna.
Soţii sunt încununaţi, la ceremonia religioasă, cu coroana de împăraţi ai firii şi de martiri.
Soţii, într-o căsătorie realizată, trebuie să împlinească unirea, unitatea, să devină un singur trup. Ca să se realizeze acest lucru trebuie să se întâmple un miracol, miracolul unei Taine. între atâtea taine ale existenţei, Biserica a proclamat şapte, şi între aceasta Taina Căsătoriei. In adevăr, vă daţi seama, ca două fiinţe atât de deosebite ca natură, ca ereditate, ca educaţie, ca posibilităţi intelectuale să se înţeleagă, şi să se iubească trebuie să se întâmple miracolul, în înţelesul cel mai riguros al cuvântului.
Dar noi oameni aceşti moderni care fără îndoială ştim multe lucruri, am pierdut ştiinţa de a trăi, şi nimeni nu ne mai învaţă nimic în această pri vinţă. Noi ştim geografie, fizică, chimie etc...etc..., dar suntem analfabeţi în ceea ce s-ar putea numi arta şi ştiinţa de a trăi! Există, fără nicio îndoială, o ştiinţă a vieţii, un ansamblu de principii de conduită. Câţi le mai cunosc? Foarte puţini, extrem de puţini. Cu timpul însă problema se va pune acut şi atunci poate vom asista la o predare a acestei subtile arte şi ştiinţe chiar în şcolile obişnuite.
In general vorbind, soţii simt, virtual, candidaţi la situaţia de cei mai mari şi ireductibili duşmani. E paradoxal, e absurd, e aproape incomprehensibil, dar din nenorocire cam asta e situaţia obişnuită. Multe căsătorii se desfac. Cum ar putea dăinui dacă soţii nu ştiu ce este o căsnicie, şi nu au nicio concepţie despre viaţă, despre om, despre femeie, despre bărbat! Unele căsnicii dăinuie din inerţie, prin subterfugii sau de teama unor complicaţii încă mai mari.
Căsătoria este însă mereu o problemă capitală, cu toate aparenţele pe care le-ar da perspectiva unor simplificări, sau.... moravuri moderne.
Benedict Stancu, ieromonah
Fragment din cartea "Cheia labirintului casniciei: supletea iubirii", Editura Elena