Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

duminică, ianuarie 30, 2011

Scurt istoric al Tarii Sfinte pana la 1918

Pe la inceputul secolului al XX-lea î.Hr. au avut loc migrari din Mesopotamia spre fâsia litorala a Marii Mediterane (Tara Canaanului), locuita de triburi de Canaanieni, in cautare de pasuni pentru turme.
Relatarile biblice asupra sederii triburilor evreiesti in Egipt, a exodului evreiesc din Egipt sub conducerea lui Moise si peregrinarilor timp de 40 ani prin pustiul Sinai spre Tara Canaanului nu sunt confirmate de istorie. Sigure sunt insa relatarile biblice despre procesul de ocupare a Tarii Canaanului de catre evrei intre secolele 14-11 î.Hr. Coasta mediterana a Canaanului fusese luata in stapânire, putin inainte, de filistinieni. Intre filistinieni si evrei s-au desfasurat dese lupte pentru impartirea teritoriului canaanian. Stabilirea si consolidarea evreilor in Tara Canaanului a dus la organizarea primului stat evreu independent sub regele Saul (1030-1004 î.Hr.), rege care a înfrânt pe filistinieni.
In timpul domniei regelui David (1004-965 î.Hr.), apoi a fiului sau Solomon (965-926 î.Hr.), regatul s-a extins inafara actualului teritoriu al Israelului. Perioada de inflorire a regatului a fost de scurta durata. Imediat dupa decesul lui Solomon (926 î.Hr.) regatul s-a divizat in doua: regatul de nord Israel (compusa din Galileea si Samaria) si regatul de sud Iudea (compusa din Iudea propriu-zisa si din Idumea). Regatul de nord (Israel) s-a mentinut 204 ani, sub diferiti regi, apartinând unor diverse dinastii, pâna in anul 722 î.Hr., data la care a fost luat in stapânire de asirieni. Populatia locala a fost aproape integral deportata in Asiria. In locul acestora, au fost adusi multi asirieni (in special in Samaria), care, in cursul secolelor urmatoare, au format o grupa etnica distincta (samaritenii). Evreii nu s-au mai intors niciodata din exilul asirian. Regatul sudic Iudea a fost condus timp de 339 ani (între 926-587 î.Hr.) numai de descendenti ai regelui David.
In anul 587 î.Hr. regatul Iudea a fost ocupat de regele babilonean Nabucodonosor. In exil babilonian a fost luata numai clasa conducatoare a evreimii din Iudea, in timp ce marea majoritate a populatiei simple a ramas pe loc. Deportarea unei parti a evreilor in Babilon a durat 48 ani (587-539 î.Hr.), pâna la cucerirea Babilonului de catre regele persan Kyros, in anul 539 î.Hr., rege care le-a permis evreilor repatrierea in Iudea, devenita intre timp tinut persan. Conducerea treburilor de stat din Iudea a fost incredintata noului organ Sanhedrin (consiliu format din 71 membri, având in frunte un Mare Preot).
Perioada de existenta a statului Iudea sub protectorat persan (539-332 î.Hr.) este saraca in evenimente politice. A domnit pace si o relativa bunastare. Imperiul persan s-a prabusit in anul 332 î.Hr., fiind inglobat in regatul grec al lui Alexandru cel Mare. Iudea a devenit, la rândul ei, tinut vasal Greciei, mentinându-si statutul de autoadministrare. Dupa decesul lui Alexandru cel Mare, au izbucnit conflicte intre pretendentii la tron (Ptolemaios si Seleukos). Prin decizia din anul 323 î.Hr., Iudea a intrat in sfera de influenta a regatului lui Ptolemaios. A urmat o perioada de 125 ani de pace.
In anul 198 î.Hr. Iudea a fost integrata regatului greco-sirian al Seleucizilor. Seleucizii au promovat o politica de helenizare a diverselor grupuri etnice. Grecii au redenumit Iudea Siria-Palestina. Mattathias Macabeul, impreuna cu fiii sai Jochanan, Simon, Judas, Jonathan si Eleasar, au organizat in anul 164 î.Hr. o actiune de rezistenta impotriva seleucizilor, incununata de succes. Membrii dinastiei Macabeilor (Hasmoneii) au condus statul Iudea intre anii 164-63 î.Hr., dupa care a devenit provincie romana.
In anul 37 î.Hr. Herodes cel Mare este numit de catre puterea romana rege al Iudeei. Domnia sa a durat intre anii 37-4 î.Hr. Dupa moartea sa, regatul Iudea a fost impartit in 3 domenii, guvernate de 3 fii ai lui Herodes cel Mare: a) Iudea + Idumea + Samaria (de Archileus), b) Galilea + Pereia (de Herodes Antipas), c) tinuturile de N si NE de catre Philippus. Herodes Antipas a guvernat provincia mijlocie (Galileea, Pereia) pâna in anul 39 d.Hr. Despre soarta lui Philippus se stie mai putin. Aggripa I a guvernat intre anii 41-44 d.Hr. peste toate provinciile, reunite la dimensiunea regatului herodian. Romanii au acordat regatului denumirea de Palestina (Palestina = Tara Filistinienilor), instituind din nou regimul de administrare directa prin procurator, dupa decesul in anul 44 d.Hr. al regelui Aggripa I. Dupa aceasta data, au sporit conflictele intre populatie si puterea romana. Miscarea antiromana a luat amploare, sfârsind prin instaurarea in anul 66 d.Hr. a unui guvern provizoriu. Imparatul Vespasian, venit la putere in anul 69 d.Hr., insarcineaza pe fiul sau Titus cu misiunea innabusirii revoltei si a reinstaurarii administratiei romane, lucru înfaptuit in anul 70 d.Hr. Cu ocazia recuceririi Ierusalimului, Romanii au distrus din temelii Templul herodian (din care a mai ramas un singur rest al zidului de vest, numit in prezent Zidul Plângerii).
Intre anii 70-73 d.Hr. au fost cucerite ultimele bastioane ale rezistentei locale: Herodion, Massada, Machairos. Anii 70-73 d.Hr. vor insemna inceputul primei diseminari in Diaspora. Raporturi initial pasnice intre Romani si restul populatiei ramasa in Palestina se inregistreaza in timpul imparatului Hadrian (117-138 d.Hr.), care promite reconstruirea Templului din Ierusalim. Promisiunea duce la o actiune de repatriere a exilatilor din Diaspora. Hadrian se razgândeste insa si ordona construirea, in locul templului promis, a unui templu roman, inchinat lui Jupiter si Cezarilor romani, interzicând accesul evreilor in Ierusalim. Reactia evreilor a fost masiva, finalizata prin recucerirea temporara (intre anii 132-135 d.Hr.) a conducerii statului, având in frunte pe Bar-Kochba. Romanii infrâng definitiv rezistenta evreilor si redenumesc Ierusalimul Colonia Aelia-Capitolina. O parte a populatiei evreiesti ia dupa anul 135 d.Hr. calea exilului, diseminându-se in Diaspora.
Intre anii 135-634 d.Hr. Palestina a trait sub dominatie bizantina.
In anul 634 d.Hr. a fost ocupata de Arabi. In primele decenii dupa cucerirea Palestinei de catre Arabi, a domnit linistea si pacea. Califii din dinastia Omaidjaden, cu sediul la Damasc, s-au ocupat in mod deosebit de Palestina. Califul Abdel-Malik a construit in Ierusalim celebrul Dom, pe terenul fostului Templu herodian, iar califul Al-Walid nu mai putin renumita Moschee Aqsa, lânga Dom, pe aceleasi fundatii. Situatia se înrautateste dupa anul 750, anul preluarii puterii de catre dinastia araba Abbasides, cu resedinta la Bagdad. La finele secolului al IX-lea dinastia Abbasides pierde controlul asupra imperiului, puterea trecând succesiv in mâna altor Arabi.
In anul 1070 Palestina este cucerita de Seldciuci, un popor de origina turca din Asia Centrala. La sfârsitul primei perioade de ocupare araba a Palestinei, in anul 1070, limba larg raspândita era araba, iar majoritatea populatiei era de confesiune mahomedana.
Intre anii 1099-1291, Palestina a fost guvernata de catre Cruciati. La incheierea epocii Cruciatilor (1291), majoritatea populatiei era musulmana. Intre anii 1291-1918 Palestina a apartinut Imperiului Otoman.

vineri, ianuarie 21, 2011

Despre bunătate sufletească

"Degeaba le-am avea pe toate: inteligenta, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele (ca in profesorul din Lectia lui Eugen Ionescu), daca suntem rai, haini, mojici si vulgari, prosti si nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa simbetei si inteligenta, si erudiţia, si supradoctoratele, si toate congresele internationale la care luam parte, si toate bursele pentru studii pe care le cistigam prin concursuri severe.

Nimic nu poate inlocui si suplini nitica bunatate sufleteasca, nitica bunavointa, toleranta, intelegere. Nitică susţinută bună-cuviinţă.

Bunatatea sufletescă nu-i o virtute subtila si rafinata,e un atribut de baza al fiintei omenesti si totodata un atribut al culturii. Bunatatea este alt nume al definitiei date de Aristotel omului: fiinta sociala. Fara bunatate nu putem convietui decit in conditii de groza si justificind amarnica afirmatie a lui Sartre: ceilalti, iata iadul !

Exista un altruism elementar exprimat prin bunatate care este o axioma a vietii obstesti. Berediaev spunea: pâinea pentru mine este o problema materiala (subinţeles egoista, vulgara), dar piinea aproapelui meu, continua Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituala. Reiese de aici in mod vadit ca nimic nu poate suplini intru totul bunatatea .

Ştim că de-am vorbi toate limbile si toate dialectele pamântului si de-am fi capabili sa clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tiparite în toate limbile pamântului, de la Gutenberg si până astazi si de am fi tobă de carte si de eruditie, si de am cunoaste intrebuintarea tuturor termenilor specifici tuturor stiinţelor si tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem niste pizmăreţi, niste bădărani si niste răi la suflet.

Ca ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunostiinte, ci o subţirime a caracterului si capacitatea de a nu considera bunatatea drept o simpla virtute desueta si sentimentala.

Să nu săvârşim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simplii făcători de carţi si drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informaţii"

Nicolae Steinhardt,
Primejdia Marturisirii, p. 56
Edit.
Humanitas

marți, ianuarie 18, 2011

Hotii cibernetici fura banii direct din cardurile trecatorilor


Fostii hoti de buzunare s-au transformat acum in hoti cibernetici la drumul mare. Au creat dispozitive speciale, cu ajutorul carora pot sa afle, de la o distanta de un metru, toate datele personale aflate in cadrurile bancare ale trecatorilor.
Numele si adresa, data nasterii, codul unic personal, numarul de cont, banii din cont, care sunt pinurile si multe aletele, suficiente pentru a putea clona imediat un card bancar cu ajutorul caruia sa goleasca intr-o clipita conturile posesorilor de drept. In filmul de mai jos se poate observa tehnica folosita de hoti pentru a va scoate banii din conturi fara sa va atinga macar, asa cum faceau pe vremuri hotii de buzunare "traditionali". Adio, asa numita arta a pickpoketingului... pentru care unii se antrenau inca din copilarie.
Interesant este ca deja se anunta ca au fost create dispozitive care nu numai ca "scaneaza" conturile trecatorilor, luand datele esentiale, ci si transfera instantaneu banii acestora in anunite conturi, dupa care banii sunt rostogoliti mai departe, in decurs de cateva ore, pana la un cont mama, de unde banii se "evapora" in maximum 24 de ore. Aceste dispozitive nu mai sunt ca in imaginile prezentate in filmul invocat, ci scaneaza, de pilda, trecatorii aflati intr-o pita, ii identifica cu ajutorul numerelor de identificare personala, pe baza cipurilor implementate in carduri. Desi pare SF, tehnologia exista si este folosita inclusiv de CIA si NSA. Este primul pas in tehnologia care va putea urmari persoanele pe baza cipurilor din cartile de identitate noi.
Cumva, hotii au izbutit sa fure tehnologia NSA si au pus-o in aplicare in spatiile aglomerate, acolo unde victimile pot fi supravegheate cu camere video speciale, care functioneaza ca niste radaro-scanere. Hotii nu golesc cardurile complet, pentru ca ar putea fi identificati, li s-ar putea afla locatia, iar camerele video sunt costisitoare si greu de amplasat. Este suficient sa se scoata din cardul fiecarui trecator cate un euro, fara ca persoana in cauza sa-si dea seama, trecand-o pe "comisionul bancar". Printr-o piateta de acest gen trec in jur de cateva mii de persoane cu card "eligibil" in 24 de ore, ca atare, hotii cibernetici ajung sa produca cateva sute de mii de euro intr-oluna folosind numai o locatie si fara sa faca nimic, doar sa amplaseze camerele speciale si sa colecteze banii.
Sigur, acum se poate pune intrebarea daca si-n Romania este posibila o asemea frauda de proportii. Tot mai multi romani au reclamat ca le-au disparut banii din conturi, iar politia este neputincioasa. Nici cei de la banca nu pot afla ruta banilor, pentru ca, aparent, chiar posesorul contului este cel care transfera banii. Raspunsul este de, si-n tara noastra este posibila frauda cibernetica de acest tip, mai ales ca in Romania supravegherea video nu este reglementata, politia nu dispune de aparatura necesara identificarii acestor aparate, politistii nsotri sunt foarte slab pregatiti din punct de vedere al tehnicii soft, al intelegerii acestui sistem. In plus, romanii sunt foarte inventivi si este foarte posibil ca aceasta tehnologie sa fie deja copiata si aplicata. Asa ca aveti grija cum va purtati cardul in buzunare.
Specialistii americani recomanda ca acest card cu cip sa fie pus intr-un fel de "husa" care este captusita cu elemete de plumb, altii ca este mai bine sa fie invelita in cupru, sau in aliaje care nu permit nici termo, nici radaro-scanarea. cel mai simpus este, insa, ca atunci cum va intra banii in cont sa-l goliti imediat, sau sa nu mergeti cu cardul la dvs. decat atunci cand aveti nevoie sa ridicati bani. Pe Youtube exista si o explicatie despre cum se poate inveli cardul in folie de aluminiu, asa cum se gaseste in magazinele alimentare, pentru invelirea carnii ce se pune la cuptor. Apoi este incercata o camera cutermo scanare care de dovedeste a fi ineficienta in acest caz.
Pe internet exista si o explicatie, dar nu stim daca este cea reala, am incercat sa gasim un specialist care sa ne explice dar, cum spuneam, in zona autoritatilor, acestia sunt foarte putin pregatiti. Iata traducerea respectiva: "De la purtarea cadrului, prin simpla frecare, de la campurile magnetice inconjuratoare, ori chiar de la campul magnetic indus de Pamant, cipurile cadrurilor se incarca static si produc un microcurent care este neimportant pentru un ATM, dar foarte important pentru termoscanner, care il poate astfel citi". Nu am gasit insa nicio explicatie despre cum se transfera automat si instantaneu banii din conturile de card ale trecatorilor.
Sursa : agentia.org

duminică, ianuarie 16, 2011

PREDICĂ LA DUMINICA CELOR 10 LEPROŞI


…Intre marinimia fara margini a Domnului si micimea noastra de suflet.

“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa­menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.

În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu­trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta?

Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.

Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte.

Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă­măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).

Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.

Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-­se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ­na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe.

De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces­tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă­toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen­tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le­proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.

Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu­vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.

Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter­nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii.

Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.

Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei.

Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.

Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri­gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă­toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu­mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească.

Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge­nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu.

Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră­mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.

Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!

Dumnezeu nu tună şi fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm­bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?

Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu.

Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.

Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale?

Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu­iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol­navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării. Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat”, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!

Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo­rie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.(…)

O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

(Fragmente din predica Sf. Nicolae Velimirovici)

Eminescu şi religia

de Dr. Nicolae Cojocaru

Un aspect mai puţin studiat al vieţii lui Mihai Eminescu, despre care circulă încă opinii diferite, este cel al atitudinii poetului faţă de credinţa religioasă. Spirit filosofic, atras de metafizică, în special de filosofia transcendentală a lui Schopenhauer, dar şi de Kant, din care a tradus o parte a "Criticii raţiunii pure", el s-a arătat mereu preocupat de o concepţie demiurgică asupra lumii, pentru care a cercetat mai multe domenii, inclusiv religia.

În timpul studiilor la Viena, spune Zoe Dumitrescu-Buşulenga, (în vol. "Mihai Eminescu", Editura Tineretului, p. 70), Eminescu citea împreună cu Slavici, prietenul său, pe filosofii romantici germani şi studii de religie comparată, ceea ce va contribui la formarea unei viziuni originale asupra problemelor fundamentale ale omenirii. Cunoştinţele sale temeinice de orientalistică, filosofie, istorie naţională şi universală, economie politică, artă, religie etc. acumulate cu pasiune în anii de studii au fecundat apoi creaţia literară, ilustrând complexa personalitate a poetului, definită atât de bine de Constantin Noica a fi "un uomo universale în versiune românească".

Marin Bucur, într-un studiu intitulat "Ineditele eminesciene", arată că genialului poet: "Poezia, arta nu-i erau suficiente în cunoaşterea umană, în explicarea Universului, a misterului existenţei şi a morţii". În consecinţă, el face apel la alte ştiinţe menite să-i dezlege tainele macro şi micro-cosmosului, optând pentru studiu şi erudiţie.

Cu toate influenţele culturilor străine, Eminescu a rămas însă permanent legat de istoria şi spiritualitatea poporului nostru, pentru care avea un cult deosebit. În acest context, în opera eminesciană transpar o serie de referiri şi la problemele religioase. Este adevărat că poetul nu s-a preocupat în mod special de elaborarea unor scrieri despre religie, dar nici n-a ignorat fenomenul ca atare.

Romantic şi pesimist, hărţuit de neajunsurile vieţii sale şi nedreptăţile sociale ale vremii, el încearcă o evadare spirituală într-un spaţiu demiurgic, ceea ce-i va conferi o dimensiune astrală scrisului său şi-l va ridica la o înălţime proprie geniului cultivat.

"Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor…"

Când am cercetat manuscrisele lui Eminescu la Biblioteca Academiei Române, am aflat însemnări făcute de poet pe marginea paginilor, în care el a notat şi din ideile sale religioase.

Cum notează el pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar", exprimând prin aceasta, după Zoe Dumitrescu-Buşulenga, "o credinţă neclintită în sensul herderian al raportului dintre creator şi popor" (Op. cit., p. 94).

Concepţia cosmogonică a lui Eminescu, reunind patosul gândirii ştiinţifice, filosofice şi religioase este una dintre cele mai fericite expresii ale complexităţii spiritului eminescian. În poezia "Scrisoarea I", versurile despre naşterea lumii, depăşind inspiraţia vedică, se constituie într-un autentic poem de geneză: "La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/ Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă..."

În continuarea acestei viziuni, tabloul sfârşitului lumii este mai puţin apocaliptic, dar păstrează evidente trăsături eshatologice: "Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre norii întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţâ/ Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi; / Iar catapeteasma lumii în adânc sau înegrit./ Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit./ Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie,/ Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepeterna pace …"

Cuprins de avatarurile vieţii şi crezând atitudinea celor din jur mereu ostilă, Eminescu devine tot mai sceptic. Sufletul său încărcat de lumina începuturilor se pustieşte încet şi se înstrăinează de fiinţa originară, cum se confesează în poezia "Melancolie": "Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici-/ Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,/ Dar de-ale vieţii valuri, de-al furtunii pas/ Abia conture triste şi umbre-au mai rămas".

Dincolo de metafore avem aici un adevăr incontestabil pentru marele nostru poet, că nu a fost străin de credinţa religioasă şi n-a respins fenomenul de facto. Poziţia inconsecventă totuşi în exprimarea acestei concepţii, fapt de care au făcut uz atâţia cercetători şi critici afirmând numai o "frază" din poezia proletară, se datorează atitudinii înflăcărate a poetului pentru renaşterea vieţii sociale.

"Există un secret - Dumnezeul lumii, mecanica Universului"

O mărturie care aduce lumină asupra atitudinii lui Eminescu faţă de credinţa religioasă este o scrisoare inedită a lui Gheorghe Teodorescu Kirileanu către Constantin Meissner, din 1902, păstrată în fondul Arhivelor Statului Bucureşti (fond C. şi E. Meissner, VI/35, f. 68, orig.) în care Kirileanu, amintind de influenţa lui Eminescu asupra sa, spune următoarele: "Înrâurirea lui Eminescu asupră-mi n-a fost deloc deprimantă precum sunteţi plecat a crede ci, dimpotrivă, dânsul a stârnit şi întărit numai părţile bune ale firii mele: iubirea ţăranului, patriotismul, iubirea limbii şi a trecutului nostru. Căci acei ce cunosc pe Eminescu numai din poeziile lui sunt în primejdie a-l privi sub o lumină falsă. Pesimismul şi indiferenţa lui filosofică din puţine poezii, necredinţa religioasă din alte poezii nu se văd deloc în proza lui Eminescu. Mai rar luptător ca el în direcţiile de mai sus şi luptătorii numai indiferenţi nu sunt."

Combătând "strâmtorarea spiritului", Eminescu pledează fervent pentru crearea unui orizont unitar al personalităţii în raport cu lumea şi cultura sa. Pentru împlinirea acestui deziderat n-a nesocotit nimic din laturile cunoaşterii umane pe care le-a aprofundat într-un spirit propriu, atotcuprinzător şi vizionar. Cum scrie Zoe Dumitrescu Buşulenga: "Ca un mag străvechi, ca un brahman văzător departe înapoi şi înainte, poetul român a evoluat în toate dimensiunile timpului, stăpânindu-l, dominându-l în mod demiurgic, aşa cum a făcut de altfel şi cu spaţiul în toate ipostazele lui" ("România literară" nr. 3/ l98l).

Totuşi, în urma cercetărilor sale multidisciplinare, Eminescu ajunge la concluzia că nu toate tainele lumii pot fi dezlegate prin ştiinţele pozitive. De aceea notează pe foaia unui manuscris: "Există un secret - Dumnezeul lumii, mecanica Universului".

Religia, un factor de cultură şi morală în societate

În plan social, Eminescu a apreciat spiritualitatea creştină ca valabilă pentru viaţa morală din societatea vremii sale, iar lipsa educaţiei religioase a considerat-o cu repercusiuni negative în diferite domenii, chiar în administraţia publică, criticând într-un articol pe "advocaţi fără ştirea lui Dumnezeu". Totodată, el atacă de pe această poziţie, cu un spirit deosebit de virulent, întreaga construcţie a unei societăţi corupte: "Într-o ţară în care religia şi curăţia moravurilor au fost înlăturate prin epicureism şi sibatirism, în care conştiinţa de drept şi nedrept, de bine şi rău sunt zilnic jignite prin ridicarea socială a unor pături de oameni neoneşti, în care nepăsarea a ajuns a admira oamenii de nimic, însă abili, spiritul public caută în zadar un razim în contra corupţiunii. Departe de a găsi undeva acest razim, el e din contră atras de vârtejul general şi ajunge a crede că legile morale, uniforme pentru toate popoarele sunt vorbe goale care pretextează din gură, dar pe care nu le crede nimene." ("Opere XII", p. 324).

Poetul critică vehement în presă şi alienarea vechilor aşezăminte ale educaţiei spirituale, ceea ce a dus la marile carenţe sociale. Iată ce spune el: "Prin ignorarea laturei educative a şcoalei, a bisericei, a vieţii de stat, am ajuns a face dintr-o ţară înzestrată cu atât de multe condiţii de dezvoltare sănătoasă, această Americă dunăreană, în care totul e atins de morbiditate. Dacă starea materială a populaţiunilor noastre e rea, cea morală e aproape şi mai rea." ("Opere XII", p. 325).

Este evident deci că Eminescu a văzut în religie un factor indispensabil de cultură şi morală în societate. El însuşi şi-a sublimat aspiraţiile sale în ideea de nemurire, proprie geniului înscris în istorie. Conştient însă că singura eternitate acceptată de memoria popoarelor este aceea a creaţiilor spirituale, Eminescu se înalţă la un destin astral. El tinde mereu către puritate, şi nostalgia originilor îi dau setea de repaos asociată cu setea de nemurire.

Sursa: Ziarul Lumina

Maica Domnului în lirica eminesciană

de Georgian Soca

Nostalgia iubirii şi dorul după ceea ce este pur, fără pată, curat până în cele mai adânci unghiuri ale fiinţei umane, l-au făcut pe Eminescu să revină în poezia sa la imaginea Fecioarei Maria.

Cea cântată în faţa altarelor ca "mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii", ea este modelul absolut al curăţiei, al înălţimii nu numai al părţii femeieşti, ci al omului în general. La ea face apel Poetul în momentele de grele încercări, de adâncă singurătate, de ea se agaţă ca dătătoare de speranţă în clipele în care se simte părăsit de toţi şi de toate: "Speranţa mea tu

n-o lăsa să moară/ Deşi al meu e un noian de vină".

În faţa Maicii Domnului se aşază cu smerenie, arătându-ne că aşa ar trebui să procedăm fiecare dintre noi în faţa ei şi a lui Dumnezeu. Trăim doar din mila lui Dumnezeu, a "Sfântului", Care ne îngăduie ca "umbră să facem pământului". Din această milă şi din smerenia noastră Dumnezeu face însă lucruri mari: ne ridică, ne luminează, ne curăţă de tot ce este rău şi ne mântuie dăruindu-ne viaţa veşnică. Însă între noi şi Dumnezeu avem un mijlocitor, o rugătoare fierbinte care poate aduce lumină chiar şi acolo unde nu mai vedem nimic, unde nu mai contenesc lacrimile de durere, unde s-a pierdut însăşi credinţa.

Poetul face din orice o poezie. Chiar şi proza sa este imprimată de lirism. De aceea, nici rugăciunea sa nu se putea transforma decât în poezie. Fecioara Maria este cea căreia el se roagă adesea pentru că aceasta seduce prin frumuseţea ei, prin curăţia ei, prin puterea primită de la Fiul său şi mai ales prin sfinţenia sa. Este asemenea unei "crăiese", care ne înalţă, "ne mântuie/ din valul ce ne bântuie", pe noi, cei care cădem în genunchi şi ne rugăm ei. Împotriva tuturor greutăţilor, ea este scut de întărire, împotriva efemerităţii vieţii şi a lucrurilor din ea, este zid de mântuire. Din ea izvorăsc mila, mângâierea, puterea de a crede din nou, lumina cea dulce care alungă negura întristărilor noastre. Lumina este darul ei cel mai de preţ pentru că în lumină se află ea şi din "Lumina lumii", Care este Hristos, Fiul ei, primeşte ea însăşi lumina. Imaginea iubirii curate, profunde, care însoţeşte poeziile lui de dragoste, îşi găseşte cel mai bine simbolul în lumină; lumină care şi curăţă totodată toate imperfecţiunile noastre, toate lucrurile urâte din noi şi ne face frumoşi atât la suflet, cât şi la chip. Astfel, el se roagă cu încredere: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc

d-odinioară…; din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, maică prea-curată / Şi pururea fecioară,/ Marie!". Tot Maica Domnului îi întăreşte şi credinţa sau, mai bine zis, îi redă credinţa cea pierdută, cea dată la schimb pe iluzia unei iubiri şi împliniri perfecte pe pământ: "Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din cerul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!". Aceeaşi temă a regăsirii de sine, în momentele grele din viaţă, o întâlnim în poezia "Odă (în metru antic)" în care am putea spune, pe drept cuvânt, că se află scris cel mai creştin şi mai realist vers din întreaga literatură a lumii: "Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi/… pe mine mie redă-mă!". Credinţa este specifică vârstei tinereţii, este puterea de a trăi cu toată fiinţa, este actualizarea vârstei tinere şi a elanului de atunci pentru lucrurile veşnice. Poetul ajunge să recunoască împlinirea iubirii adevărate doar în veşnicie, veşnicie care nu încape în ea nimic din ce este pătimaş, supus dorinţei de a stăpâni şi egoismului. Astfel, Fecioara Maria poate fi iubită cu adevărat, curat, fără patimă, ca cea mai bună sfătuitoare şi mângâietoare a sufletului nostru.

Curăţia Maicii Domnului şi sfinţenia ei, care o întrece pe cea a îngerilor, dar şi calitatea ei de mamă adevărată, ocrotitoare în nevoi şi în necazuri, se arată în cele două poezii-rugăciune "Răsai asupra mea" şi "Rugăciune", în care este invocată astfel: "O, maică sfântă, pururea fecioară… şi O, maică prea-curată/ Şi pururea fecioară,/ Marie!". Ea este un etalon în inima şi în mintea poetului fără de care nu poate concepe iubirea perfectă şi după care, din câte îşi dă seama, aleargă în van în lumea aceasta. Îi pare ca o himeră, dar nu renunţă a o dori şi a o căuta, pentru că altceva nu poate accepta. Imaginea iubitei care nu mai este

şi-o va întipări în minte ca o "icoană/ a pururi verginei Marii". Maica Domnului este întruchiparea frumuseţii absolute şi a puterii ce inspiră atât pe poet, cât şi pe pictor. Privind la ea cunoaştem înălţimea la care trebuie să se ridice fiecare femeie, frumuseţea fizică şi spirituală ce înalţă inima celui ce o priveşte şi o cugetă, puritatea îngerească ce trebuie să caracterizeze orice legătură de iubire. Poezia "Venere şi Madonă" este elocventă în acest sens: "Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd/ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer./ Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,/ Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,/ Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,/ Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin".

" În faţa Maicii Domnului se aşază cu smerenie, arătându-ne că aşa ar trebui să procedăm fiecare dintre noi în faţa ei şi a lui Dumnezeu. Trăim doar din mila lui Dumnezeu, a "Sfântului", Care ne îngăduie ca "umbră să facem pământului"."

Ceea ce se uneşte în Hristos devine taină

Potrivit hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2011 este "Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română". În cele ce urmează, părintele Vasile Gavrilă, parohul Bisericii "Sfântul Nicolae" - paraclis universitar din Capitală, autorul unei teze de doctorat despre Taina Cununiei, ne vorbeşte despre ce înseamnă Taina Nunţii, despre prima Cununie, despre modelul ce stă la baza acestei taine, dar şi despre sensul şi scopul final ale Căsătoriei. De asemenea, părintele vorbeşte despre criza familiei de azi, dar şi despre modalităţile prin care putem salva instituţia familiei.

De ce Căsătoria este o Taină, Taina Nunţii?

Căsătoria este taină pentru că angajează o comunitate şi o comuniune de persoane. Deci, nu este o lucrare simplă şi pur omenească, ci angajează o comuniune de persoane, şi anume: persoanele Preasfintei Treimi şi persoanele celor care se unesc pentru totdeauna în Hristos, mirele şi mireasa. Şi atât timp cât Preasfânta Treime este o taină, atât timp cât omul este o taină, cele ce se împlinesc în Hristos cu omul devin taine. Deci, unirea celor doi, a mirelui şi miresei, în Hristos nu se poate face, nu se poate împlini decât numai într-o taină. Mai mult decât atât, aşa cum se exprimă Sfântul Ignatie Teoforul, unul dintre primii mari părinţi ai Bisericii, "iar noi ne unim nu doar după trup, ci în Hristos"; şi ceea ce se uneşte în Hristos devine taină. Deci, pe de o parte, ascunde taina lui Dumnezeu cu omul, întâlnirea omului cu Dumnezeu şi, pe de altă parte, ascunde "nepătrunsul" întâlnirii mirelui cu mireasa, care se împlinesc în Hristos.

Sigur, este una din cele şapte taine ale Bisericii, şi toate tainele lui Dumnezeu în Biserică definesc tainicul întâlnirii omului cu Dumnezeu.

Dragostea dintre mire şi mireasă şi acordul lor comun sunt suficiente pentru a deveni Căsătoria Taină? De ce mai este nevoie?

Dragostea dintre mire şi mireasă este condiţie sine qua non, foarte clar, pentru că ei se unesc în iubire, cum, de altfel, condiţie pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu este tot iubirea. Deci este condiţie absolut necesară, însă dragostea nu este suficientă nici numai pentru unirea lor, nu doar pentru a deveni taină. De ce? Pentru că dragostea lor este finită, e redusă şi ca să se unească desăvârşit e nevoie de dragostea lui Dumnezeu, care transformă dragostea, iubirea aceasta dintre noi, oamenii, într-o iubire infinită. Dar, mai mult, pentru a deveni taină, e nevoie de binecuvântarea lui Dumnezeu. Că, de fapt, ce e în afara slujbei, în afara Tainei din Biserică, unirea celor doi, nu numai că nu e taină, e păcat. Şi de ce e păcat că se face fără acordul lui Dumnezeu? Pentru că Dumnezeu este cel care a creat toate, Dumnezeu este Cel care proniază toate şi, deci, în cosmosul acesta, toate trebuie făcute cu binecuvântarea lui Dumnezeu ca să fie bune. Că aşa se spune, că "l-a făcut Dumnezeu pe om şi toată creaţia, erau bune foarte". Şi atunci, ca să fie bună foarte, unirea dintre mire şi mireasă trebuie să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cina la care se desăvârşeşte timpul

Taina Sfintei Cununii este Taina care intră cel mai

mult în tangenţă cu viaţa creştinilor. De ce?

Din foarte multe motive. Întâi de toate, pentru că aici îşi are omul obârşia, aici se naşte omul. Apoi, Taina Cununiei este taina care ne defineşte pe noi ca persoane încă din naşterea noastră. În familie ne naştem, în familie ne naştem viaţa în Hristos, adică devenim creştini, în familie creştem, în familie ne desăvârşim şi în familie dobândim mântuirea, pentru că şi cei care nu se căsătoresc, spre exemplu, monahii, şi ei formează o familie, pentru că la rândul lui monahul şi el dă naştere, dar o naştere duhovnicească fiilor lui. Mai mult decât atât, cum să nu intre în tangenţă cu fiecare dintre noi când Hristos a săvârşit prima minune la Nunta din Cana Galileii?

De ce acolo?

Pentru că trebuia restaurată unirea dintre bărbat şi femeie şi să ajungă din nou la statura omului, a lui Adam cel dintâi, care era unul singur. Bărbatul şi femeia se regăsesc în unitatea nezdruncinată şi deci trebuia refăcută comuniunea, unirea, unitatea dintre bărbat şi femeie, ca de aici să se nască omul nou în Hristos.

Care este modelul ce stă la baza Tainei Căsătoriei?

Avem un model pe care noi îl numim icoană. Deci, căsătoria, cununia, unirea dintre bărbat şi femeie, dintre mire şi mireasă, a fost gândită de Dumnezeu şi împlinită de Dumnezeu având o icoană, un prototip şi, de asemenea, familia, cununia este chemată să devină o icoană şi cum anume? În primul rând, atunci când Dumnezeu a zis "să facem om după chipul şi spre asemănarea noastră". Şi l-a făcut, spune, bărbat şi femeie, care a fost icoana Tatălui? Fiul. Pentru familie, care a fost icoana pe care a avut-o Dumnezeu? Icoana a fost unirea dintre Hristos şi Biserică ce avea să se împlinească în timp, dar la Dumnezeu aceasta deja exista, era. Dumnezeu vede înainte, pentru că, repet, este în afara timpului şi spaţiului. La Dumnezeu, timpul este un Astăzi continuu. Şi astfel, pentru familie, icoana unirii lui Hristos cu Biserica devine icoană de împlinit, adică noi, la rândul nostru, trebuie să împlinim icoana aceasta în viaţa noastră, adică o avem şi model. Unirea dintre Hristos şi Biserică a fost şi prototip, şi pentru noi devine model.

Cum se încheie Apocalipsa? Sau cum se încheie istoria noastră? Se spune în Apocalipsă că din cer coboară Mireasa lui Hristos, Biserica, gătită de Dumnezeu. Pentru ce? Pentru a se întâlni şi a se uni cu Mirele Hristos, la cea

de-a doua venire a Sa.

Şi încă un aspect. Se încheie timpul cu o fericire. Mântuitorul a spus nouă fericiri. În Apocalipsă găsim cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei chemaţi la cina Nunţii Mielului! Vedeţi, acolo se împlinesc toate, acolo se desăvârşeşte timpul, în comuniunea de la Cina Nunţii Mielului. Cu cine face Mielul nunta şi Cina? Cu Biserica, cu Mireasa Lui.

De ce binecuvântarea lui Dumnezeu dată lui Adam şi Evei când i-a aşezat în Rai nu poate fi considerată prima cununie?

Pentru că trebuia să fie desăvârşită şi nu s-a desăvârşit, ci a ajuns la criză, adică la ruptură, la separare. Şi vine Fiul Lui Dumnezeu să restaureze, şi aceasta o face în taină la Nunta din Cana Galileii, iar acum căsătoria din Vechiul Testament, din Eden, devine taină.

"Secretul" ieşirii familiei din criză

Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie, se întemeiază, spunea părintele Dumitru Stăniloae, pe faptul că bărbatul şi femeia numai împreună alcătuiesc umanitatea completă. Mai înţeleg creştinii societăţii moderne sensul adevărat, sensul creştin al căsătoriei?

Astăzi, lumea înţelege mult prea puţin, chiar şi creştinii înţeleg foarte puţin din sensul creştin al căsătoriei. Din păcate, egoismul, individualismul care fărâmiţează toată societatea, a atins şi Taina Căsătoriei. Mai mult decât atât, duhul acesta secularizant care domină societatea de astăzi atinge foarte puternic căsătoria.

Egoismul ne face ca noi să înţelegem căsătoria ca un loc în care să ne împlinim din punct de vedere material, din punct de vedere trupesc şi să ne satisfacem patimile şi pornirile, şi nimic mai mult. Iar în momentul în care cel de lângă mine nu mai corespunde şi nu-l mai pot avea ca un instrument, o unealtă în care eu să-mi rezolv problemele mele egoiste, mă despart de el. Şi ajungem astăzi catastrofal la proporţia de 60-70% din familii care ajung la divorţ. Iar duhul acesta secularist şi secularizant a atins familia în sensul că a încremenit şi încremeneşte familia într-un scop pur terestru. Nu mai are nici o perspectivă duhovnicească, nici o perspectivă a eternităţii.

În acest context, care sunt soluţiile de salvare a instituţiei familiei? Cum pot face soţii faţă problemelor inerente vremurilor în care trăim?

Oamenii ajung foarte repede la plictiseală, la banalitate, la tocire. De ce? Pentru faptul că ei nu mai devin noi, unul faţă de celălalt, dar, dacă ne-am hrăni din iubirea lui Hristos care este infinită, fiecare dintre noi ar deveni infinit şi ar deveni noutate absolută în fiecare zi şi s-ar împărtăşi celuilalt ca o noutate. Mai mult decât atât, dacă simt că eu m-am prăbuşit, dacă eu mă prăbuşesc sub porniri, sub toate acestea, cum mă restaurez, cum mă ridic? Mă ridic în Hristos. Şi atunci din nou mă înnoiesc prin ceea ce noi numim Tainele Bisericii, prin Taina Spovedaniei, a pocăinţei pe care noi am putea-o numi, ca s-o înţelegem foarte bine, înnoirea minţii, a mentalităţii, a gândirii, a bogăţiei mele spirituale lăuntrice.

Şi, în al doilea rând, dacă ne-am hrăni din Hristos, Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie, am deveni şi noi noutatea absolută cum însuşi Hristos este. Dacă noi, preoţii, dacă noi, mirii, ne-am raporta numai la acest amănunt fundamental, ne-am raporta la Euharistie, aşa cum Nunta din Cana Galileii este raportată la minunea transformării apei în vin, atunci am salva căsătoria. Şi am salva omenirea, pentru că trebuie să înţelegem: Taina Căsătoriei, Familia, nu este banala "celulă a societăţii" în care ne naştem şi în care creştem, aşa cum a fost ea definită de sociologi, psihologi şi de unii teologi, din păcate. Da, este "celula vie a Bisericii", a trupului lui Hristos, pentru că Biserica este trupul tainic al lui Hristos, este una din celulele lui Hristos, deci este încorporată în trupul lui Hristos. Şi dacă vom reuşi să facem lucrul acesta, am salvat căsătoria, am salvat familia şi am salvat şi societatea.

Acestea pot fi îndeplinite de cei apropiaţi de Biserică, care sunt în comuniune cu Biserica lui Hristos, este evident, dar ce e de făcut în cazul celor care absolutizează relaţia până la idolatrizare, iar "caracterul privat" înlocuieşte dimensiunea eclesială?

E foarte greu, într-adevăr, însă Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a întrupat, a fost răstignit, s-a jertfit, a murit şi a înviat pentru întregul cosmos. Deci, provocarea este făcută şi pentru ei, chemarea este şi către ei. Va găsi Hristos, va găsi Dumnezeu o cale prin care să-i aducă. Iar Biserica trebuie să lucreze. Şi cum se va întâmpla? Fie printr-o cercetare, Dumnezeu îi va cerceta, pentru că trebuie să ştim că fiecare dintre noi avem un moment în viaţa noastră precum Pavel pe Drumul Damascului. Fiecare dintre noi are un astfel de strigăt din partea lui Hristos.

Dar trebuie să-l audă!

Aşa este. Condiţia este ca omul să audă strigătul lui Hristos. Mai mult decât atât, pentru că spune Mântuitorul Iisus Hristos, că el n-a venit să judece lumea, ci a venit ca lumea să se mântuiască prin el, Dumnezeu în iubirea lui nemărginită va cuprinde întreaga lume. Dar foarte adevărat, omul trebuie să răspundă. De va fi un glas al lui Dumnezeu, trebuie să fie un glas al Bisericii permanent. De asemenea, trebuie să fie şi o implicare, dar, când am spus că trebuie să fie şi un glas al Bisericii, mă gândesc la întreaga comunitate umană în care acei oameni, acei fii trăiesc mai izolaţi, mai îndepărtaţi. Dar în orice moment trebuie strigat şi trebuie făcut cunoscut sau trebuie făcută bucuria întâlnirii lor cu Hristos, întâlnirii noastre cu Hristos, că atunci când oamenii vor descoperi această bucurie se vor îndrăgosti pur şi simplu de Hristos şi nu-L vor mai părăsi. Deci, noi, practic, trebuie să împărtăşim acestea celor care vor să ne asculte şi atunci lumea va fi salvată.

Dar altfel, dacă Biserica nu va striga, dacă oamenii nu vor auzi, oamenii vor rămâne, într-adevăr, izolaţi în acest egoism şi individualism deosebit de păgubitor şi, până la urmă, ucigaş, pentru că omul va simţi, chiar şi în iubirea lui

egoistă, la un moment dat, un gol spiritual, un gol sufletesc şi el atunci va striga. Biserica trebuie să fie pregătită să răspundă în orice moment. Trebuie să fie deschisă în orice moment al zilei, în orice moment al existenţei ei.

Pentru că, dacă nu e acolo să răspundă, atunci când Hristos strigă, cel care aude îşi poate pierde elanul.

Exact, tocmai aici este lucrarea şi aici este menirea păstorilor. Tatăl meu, un om de la ţară, m-a întrebat odată: de ce crezi că duce lumea astăzi lipsă? I-am spus că eu mă gândesc la multe, dar răspunde-mi mata cu gândul matale de om de la ţară. Şi mi-a zis aşa: lumea are astăzi nevoie de păstori. Deci, e nevoie de păstori, e nevoie de părinţi, în adevăratul sens al cuvântului,

în cel mai profund sens al cuvântului. Trebuie să conştientizăm că noi suntem chemaţi să fim părinţii, păstorii, pentru toţi de oriunde ar fi, indiferent în orice zonă ar trăi, în orice stare ar fi.

Nunta dintre mire şi mireasă, o lucrare a lui Dumnezeu

Evanghelia stă la baza tuturor Tainelor Bisericii. Care sunt reperele fundamentale pe care ni le prezintă Evanghelia în ceea ce priveşte Căsătoria?

Întâi de toate sunt modelul şi lucrarea, prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos la Nunta din Cana Galileii, pentru că la Nunta din Cana Galileii se descoperă sau se împlinesc tainele şi lucrarea Mântuitorului Hristos ce avea să le împlinească pentru noi, spre mântuirea noastră. Şi anume: Este prezent Mântuitorul Hristos cel prin care s-au creat toate. Este prezentă Maica Domnului care simbolizează întreaga Biserică, este Maica noastră a tuturor. La Nunta din Cana Galileii avem vinul euharistic, pentru că apa pe care o transformă Mântuitorul Hristos în vin este de fapt vinul euharistic care se va împlini în jertfa Mântuitorului Hristos.

Tot la Nunta din Cana Galileii avem Mirele şi Mireasa, iar mirele este cel în care Hristos n-a găsit vicleşug. Îi spune lui Natanaiel că mai mari minuni decât aceasta vei vedea, şi spune Evanghelia, "iar în ziua a treia S-a făcut nuntă în Cana Galileii şi au fost chemaţi la nuntă şi Iisus şi ucenicii Săi".

Nu întâmplător, atenţie, în ziua a treia. Când înviază Mântuitorul Iisus din morţi? În a treia zi. Aşadar, nunta din Cana Galileii este o icoană a întregii lucrări săvârşite de Mântuitorul Hristos pe pământ pentru mântuirea neamului omenesc. Din acest motiv, prima minune pe care o săvârşeşte Mântuitorul Hristos are loc aici.

De asemenea, tot în Evanghelie, Mântuitorul Hristos vorbeşte despre comuniunea sau unirea care a fost pusă de Dumnezeu prin actul creator. Actul creării lui Adam şi Eva, pe care i-a unit, este continuat de Mântuitorul Hristos acum în Noul Testament, care spune că "ceea ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă".

Aici avem două aspecte fundamentale că Nunta dintre mire şi mireasă nu e o lucrare a

omului, ci o lucrare a lui Dumnezeu. Dumnezeu a unit, Dumnezeu a săvârşit, a creat, iar omul, deci umanul, nu trebuie să intervină cu nimic în lucrarea divină, doar trebuie să desăvârşească.

Şi, de asemenea, nu avem în Evanghelie, dar avem în Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel, care creionează practic o icoană a unirii dintre bărbat şi femeie, între mire şi mireasă, în Biserică, a unirii în Biserică şi în care mirele are drept icoană pe Hristos, mirele Bisericii, iar Biserica are drept icoană Biserica, Mireasa lui Hristos.

"Căsătoria nu este o lucrare simplă şi pur omenească, ci angajează o comuniune de persoane, şi anume: persoanele Preasfintei Treimi şi persoanele celor care se unesc pentru totdeauna în Hristos, mirele şi mireasa. Şi atât timp cât Preasfânta Treime este o taină, atât timp cât omul este o taină, cele ce se împlinesc în Hristos cu omul devin taine."

Sursa: Ziarul Lumina

Taina Botezului si transfigurarea materiei

De mii de ani, materia lumii stă în mâinile meşterilor şi agricultorilor, în mâinile constructorilor şi ale inginerilor. Secole la rând, generaţii după generaţii au scos din adâncul pământului rezervele potrivite să pună în operă gândurile şi intenţiile lor creatoare, să imortalizeze proiectele lor, opere de artă, sculpturi, construcţii...

Şi în toate aceste lucrări se întâmplă acelaşi lucru: spiritul omului mişcă prin trupul său materia lumii sensibile şi o modelează în forme spectaculoase, forme cu totul noi în peisajul natural, adevărate "autografe" ale unui spirit liber şi creator.

Travaliul activităţilor creatoare, al construcţiilor sau inovaţiilor, se petrece la fel. Olarul dă formă unui amestec de apă şi pământ ales, plămădindu-l în mâinile sale, până ce amestecul dobândeşte calităţi potrivite pentru a primi o formă distinctă. Meşterul face ca pământul, apa şi focul, materia lumii noastre, să împlinească o nevoie, să-i fie de ajutor, să sprijine traiul lui şi al semenilor. Pământul ales, amestecat cu apă, frământat şi modelat de mâinile pricepute ale olarului şi trecut prin foc, ajunge urcior. Prin spiritul său şi prin lucrarea mâinilor lui, olarul imprimă în materia lumii un rost, însărcinând pământul ars să păstreze în el apă de băut.

Potenţialul nesfârşit al materiei şi creaţiile inginereşti

De secole, materia primeşte noi şi noi forme în mâinile inginerilor, arhitecţilor, mecanicilor, constructorilor. Fiecare din aceste meserii se desfăşoară pe graniţa unde se întâlnesc spiritul omului şi materia lumii, pe locul unde iese la iveală, într-un mod evident, faptul că omul este suflet şi trup şi este capabil să mişte lumea, prin trupul său, potrivit năzuinţelor sale sufleteşti. Structuri tot mai rafinate, texturi tot mai rezistente sau mai elastice, mai transparente sau mai uşoare, capabile să îndeplinească funcţii din ce în ce mai specializate; ingineriile omeneşti au diversificat enorm formele în care e pusă materia lumii sensibile: materiale cu memorie, nuclee grele fabricate prin fuziune nucleară, construcţii de reţele atomice, adevărate opere de microarhitectură... Este de-ajuns să pomenim aici nanotuburile, aceste molecule de carbon de 50.000 de ori mai subţiri decât firul de păr (!) capabile să atingă în lungime dimensiuni de 130 de milioane de ori mai mari decât grosimea (până la 18 centimetri în lungime). Dar şi materialul nanoporos produs anul trecut la Universitatea Michigan (UMCM 2) este uimitor, pentru că are o structură moleculară bogat înfăşurată, încât, însumate, "suprafeţele" conţinute într-un gram de material acoperă 5.000 de metri pătraţi!1

Locurile unde astăzi muncim, oraşele unde ne desfăşurăm viaţa, întregul spaţiu comunitar sau casnic au devenit un univers de dispozitive tehnice, de opere inginereşti, construite toate din această materie a lumii, din pământul care se află sub tălpile noastre.

Materia lumii create susţine proiectele tehnice ale omului

O privire atentă asupra pământului scoate la iveală un fapt semnificativ, ce explică întrucâtva cum sunt posibile toate acestea. Geologii au constatat că Pământul e planeta cea mai diversificată în rezervele metalifere şi cu cea mai mare diversitate de formaţiuni geologice din întregul sistem solar2. Rezervele metalifere din solul terestru sunt cu atât mai preţioase, dacă se ţine seama de faptul că în Calea Lactee ele sunt foarte puţin prezente. Pe măsură ce elementele chimice devin tot mai grele, prezenţa lor în univers este tot mai rară. De exemplu, atomii de hidrogen sunt de un milion de ori mai numeroşi decât cei de magneziu şi de un miliard de ori mai numeroşi decât cei de aur. Pământul este un rai geologic, pentru că are, în cantităţi mari, elemente care în cosmos sunt extrem de rare. În scoarţa terestră se găsesc din abundenţă metale pe care în univers le găsim într-o proporţie de 0,08%!

Lucrurile se petrec în aşa fel, încât pare că solul terestru e pregătit pentru cel ce îl locuieşte, gata să fie însărcinat cu rolul ce urmează să-l primească prin lucrarea neobosită a omului, în noi şi noi proiecte inginereşti. Şi, aşa cum se poate vedea, potenţialul materiei, folosit de generaţii întregi de ingineri, nu pare să se fi istovit.

Materia întreţine viaţa milioanelor de specii

Pe de altă parte, este uşor de observat că materia lumii are un potenţial chiar mai mare decât cele arătate până acum prin construcţiile inginereşti. Materia pământului ţine şi întreţine viaţa biologică a organismelor. Universul vieţii terestre este, neîndoielnic, mai complex decât tot ceea ce a fost capabil să construiască omul până acum. Este de-ajuns să pomenim aici ceea ce unii biologi repetă adesea: o singură celulă din corpul uman este mai complexă decât o metropolă, prin mulţimea proceselor biofizice şi chimice care se petrec în faptul vieţii. Cu atât mai mult, viaţa terestră este copleşitoare, ţinând seama de varietatea impresionantă a organismelor vii. Milioane de specii de plante şi animale, o diversitate impresionantă de forme şi culori, de comportamente şi funcţii. Exemplele sunt mai mult decât grăitoare! Numai într-o suprafaţă de 100 de kilometri pătraţi dintr-o pădure tropicală, situată într-o zonă umedă din Costa Rica, trăiesc peste 700 de specii de plante, mai bine de 400 de specii de vertebrate, 3.140 de specii de fluturi şi peste 13.000 de specii de insecte. În mai puţin de un kilometru pătrat din suprafaţa unei păduri din Peru se află 239 de specii de păsări care trăiesc acolo şi 74 de specii de păsări care tranzitează arealul. Într-o suprafaţă de 0,1 ha dintr-o pădure din Ecuador sunt adăpostite peste 365 de specii de plante, iar 98 de specii de copaci se află într-o suprafaţă de mai puţin de două hectare de pădure în Sarawak (Malaiezia). Au fost catalogate 90 de specii de copaci în mai puţin de 0,8 ha de pădure în Papua Noua Guinee şi 742 de specii de plante lemnoase în mai puţin de 3 ha de pădure în Sarawak. În pădurile amazoniene, un singur arbore adăposteşte peste 2.000 de specii de insecte, păsări, fungi şi microorganisme. Într-o suprafaţă de 100 de kilometri pătraţi de pădure din Costa Rica sunt peste 13.000 de specii de insecte şi peste 3.000 de specii de fluturi3. Mai mult decât atât, în toate aceste cazuri, nu avem de-a face cu o diversitate haotică, care se mişcă pe toate direcţiile, în toate sensurile, ci cu ecosisteme echilibrate, în care speciile sunt perfect adaptate la condiţiile coabitării unora cu celelalte, în ciuda acestei densităţi impresionante. Şi, chiar mai mult, toate acestea, plante şi insecte, păsări şi animale, trăiesc într-un fel de solidaritate, participând unele la viaţa altora, prin mişcarea şi viaţa lor.

Aşadar, Pământul nu este doar un rai geologic. Este şi raiul vietăţilor mici şi mari, îmbrăţişate într-o horă a vieţii, pentru că prin materia lumii se asigură subzistenţa vieţuitoarelor.

Trupul omenesc - materie imprimată de viaţa sufletului

Însă cu aceste menţiuni încă nu s-a spus esenţialul privind taina extraordinară la care participă materia. Aceasta pentru că făptura cea mai complexă dintre toate vieţuitoarele în care lumea spirituală şi cea sensibilă se întâlnesc este omul. În trupul omului, materia lumii a atins nivelul de organizare cel mai înalt, capabil să susţină nu doar o viaţă biologică, ci o viaţă superioară, viaţa sufletească. Aceasta pentru că, în trupul omenesc, spiritul poate lucra mai intens decât o face omul cu mâinile lui în materia din afară. Dacă spiritul uman poate transforma prin trup materia lumii cu lucrarea mâinilor, cu atât mai mult, scrie părintele Dumitru Stăniloae, omul poate transfigura prin spiritul său materia trupului cu care este unit de la început, organizând materia în trupul lui, ca "mediu de lucrare a spiritului"4. În om, scrie mai departe părintele Stăniloae, "toate părţile şi funcţiile lui sunt taine… Taină e ochiul material care vede, taină e cuvântul rostit de om, ca îmbinare de sunet şi de sens, ca umplere a sunetului de sens. Taină e faţa omului, ca materie luminată de gândire şi de simţire"5.

Felul în care lucrează sufletul se resimte şi se imprimă în trup, mişcându-l pe acesta din urmă către o stare înrudită cu cea a sufletului. "Orice gest al trupului are repercusiuni asupra vieţii sufleteşti şi orice gând sau simţire din suflet se repercutează în trup. Simţirile mai subţiate, mai curate şi mai nuanţate ale sufletului se manifestă în trup. Simţirile curate ale trupului se imprimă în suflet", iar "simţirile trupului au devenit curate prin voinţa sufletului"6.

Materia - mediu al comunicării spirituale între oameni

Dar taina materiei se vede şi în aceea că, în viaţa lui prin lume, omul poate lucra mai mult decât asupra materiei din afară, şi mai mult decât lucrarea spirituală îndreptată spre propriul trup. Prin sufletul nedespărţit de trupul său, omul poate lucra şi în viaţa semenilor săi, în starea de comuniune cu ei. Oamenii pot primi unii de la alţii, prin îmbrăţişare, căldura liniştitoare a iubirii lor sufleteşti, tocmai pentru că în îmbrăţişarea lor curată materia însufleţită a trupurilor lor comunică şi mai mult starea lor sufletească, când ei trăiesc intens, unii pentru alţii, starea de jertfă. Aceasta pentru că "trupul omenesc e constituit din simţuri în care spiritul şi trupul sunt nedespărţite", încât "puterea ce se scurge prin trupul celui ce acţionează asupra altuia"7, trecând de la cel ce ajută la cel ce este ajutat, prin materia însufleţită a trupurilor lor, ajunge până în sufletul celui din urmă. Aşadar, materia este mai mult decât materialul producţiilor artistice sau inginereşti, şi mai mult decât suportul vieţii biologice; ea este mediul de comunicare al iubirii şi întrajutorării între oameni, materie destinată să fie tot mai transparentă pentru viaţa sufletului care se comunică prin ea către ceilalţi.

Materia lumii - mediul de lucrare a Duhului Sfânt

Însă dacă întrebuinţările pe care le primeşte materia lumii

s-ar opri aici, esenţialul sau miezul cel mai adânc al tainei încă ar rămâne nespus şi multe dintre cele pomenite până acum nu ar avea încă un sens pe măsura frumuseţii lor. Existenţa aceasta a materiei, aşa cum este ea, pregătită să primească formele pe care spiritul liber şi creator al omului voieşte să i le imprime, la fel ca şi realizările omeneşti pe baza materiei lumii, ar rămâne fără rost. La fel, mişcarea şi îmbrăţişarea vietăţilor, în strădania lor de a supravieţui prin solidaritate, ar pierde strălucirea lor dacă toată armonia vieţii nu ar fi decât o zvâcnire oarbă a unei materii moarte, fără nici o raţionalitate, ajunsă din întâmplare la viaţă. La fel, nici iubirea şi întrajutorarea oamenilor, care pot să-şi transmită unii altora stările lor sufleteşti, trăind împreună o iubire spirituală care depăşeşte limitările planului sensibil, care este mai tare decât suferinţa şi moartea, nu şi-ar găsi o finalitate, un rost, câtă vreme viaţa şi bucuria iubirii lor ar sfârşi în nefiinţă, răpuse de legile unei materii perisabile.

Aici se întrevede că taina materiei este chiar mai profundă decât cele ce s-au spus până acum şi survine din altceva care face posibilă participarea materiei la creaţiile omeneşti, la viaţa vieţuitoarelor şi la iubirea dintre oameni, din ceva care le umple pe toate acestea cu sens. Toate decurg din faptul că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii, că "El se poate uni cu creatura Sa", acesta fiind şi "înţelesul cel mai general al Tainei"8. Prin actul Creaţiei, Dumnezeu a pus în materia lumii potenţialităţi nesfârşite, pentru că a făcut-o pentru om - fiinţă după chipul Său şi în vederea asemănării cu El. Omul este o fiinţă liberă şi creatoare, care adaugă lumii propriile sale opere, pentru că el este spirit ce depăşeşte întreaga natură sensibilă.

Pe de altă parte, deasupra apelor primordiale S-a purtat Duhul lui Dumnezeu (Facerea, 1, 2), şi ele s-au făcut "sân al oricărei forme vii" din lume, pentru ca vieţuitoarele să poarte şi să reflecteze, în mişcarea lor de solidaritate şi armonia vieţuirii lor, chipul Sfintei Treimi Care le-a creat şi să indice indispensabila legătură dintre viaţă şi Creator.

Taina Botezului - transfigurarea materiei şi a puterilor omeneşti

În fine, şi mai ales omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, are o menire specială în Creaţie. Trup şi suflet fiind, el este chemat să adune în sine întreaga Creaţie şi, unindu-se cu Dumnezeu, să o unească şi pe ea cu El. Făcând pe om după chipul Lui, Care este Logosul (II Corinteni, 4,4), Dumnezeu l-a rânduit pe om să fie "cel mai adecvat mediu al exercitării puterii unificatoare a Logosului asupra creaţiei"9.

Dar omul şi natura, afectate de căderea lui Adam, nu pot fi mediu de lucrare a Duhului Sfânt în vederea transfigurării materiei şi a unirii celor create cu Dumnezeu. De aceea, prin Întrupare, prin faptul că Hristos Logosul se face om, se restaurează puterile omeneşti de transfigurare a materiei creaţiei, a trupului şi de unificare a întregii Creaţii cu Dumnezeu. Aceasta se vede în Botezul lui Hristos în apele Iordanului, unde El uneşte Duhul cu apa, ce închipuie de acum apa Botezului nostru, apa ce devine "sân al vieţii spirituale"10.

Abia prin Taina Botezului se naşte omul nou, "deschis comunicării cu Sfânta Treime", capabil să orienteze imboldurile sale creatoare către expresiile lor cele mai înalte, în stare să întrevadă în mişcarea complexă a lumii vii o lecţie de solidaritate, capabil să transfigureze puterile sale sufleteşti de a lucra în lume, în propria viaţă şi în viaţa semenilor, prin ajutorul lui Dumnezeu.

În acest fel, omul ajunge să imprime în materia lumii scopuri înalte, care să ajute viaţa semenilor, şi să preschimbe efortul creator într-un act liturgic, menit să slăvească pe Dumnezeu şi să sporească tot mai mult comuniunea de iubire cu semenii şi cu El, tocmai pentru că, prin Botez, el este chemat să se îmbrace cu Hristos, care este Calea, Adevărul şi Viaţa11.

" Abia prin Taina Botezului se naşte omul nou, "deschis comunicării cu Sfânta Treime", capabil să orienteze imboldurile sale creatoare către expresiile lor cele mai înalte, în stare să întrevadă în mişcarea complexă a lumii vii o lecţie de solidaritate, capabil să transfigureze puterile sale sufleteşti de a lucra în lume, în propria viaţă şi în viaţa semenilor, prin ajutorul lui Dumnezeu."

" Omul este o fiinţă liberă şi creatoare, care adăugă lumii propriile sale opere, pentru că el este spirit ce depăşeşte întreaga natură sensibilă."

Note:

1 Koh et al., "A Porous Coordination Copolymer with over 5.000 m2/g BET Surface Area", în Journal of the American Chemical Society, 2009; sau "New Nanoporous Material Has Highest Surface Area Yet", în ScienceDaily (Mar. 14, 2009) (online) la http://www.sciencedaily.com/releases/2009/03/090309105056.htm.

2 Cecil Folescu, Ce este Universul, p. 246.

3 Cf. The Gale Enciclopedya of Science, K. Lee Lerner & Brenda Wilmoth Lerner editors, ediţia a III-a, vol. 1, Thomson Gale, 2004, pp. 505-507.

4 Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, pp. 8-9.

5 Ibidem, p. 8.

6 Ibidem, p. 13.

7 Ibidem, p. 7.

8 Ibidem, p. 8.

9 Ibidem, p. 10.

10 Ibidem, p. 27.

11 Christos Yannaras,

Libertatea moralei, p. 89.

diac. Sorin Mihalache

Sursa: Ziarul Lumina

luni, ianuarie 10, 2011

Largiti putin... locurile din inimile voastre!

Scriu acest mic articol pentru a-i multumi doamnei langa care am stat la biserica ieri! Intamplarea s-a petrecut in felul urmator: cu multa truda, am reusit sa ajung sa particip la Sf Liturghie, ieri, la biserica unde slujeste si parintele meu duhovnic. De obicei, biserica este mereu plina de oameni, asa dupa cum era si ieri, la marele praznic al Botezului Domnului.
Sunt cam bolnava zilele acestea, nu ma simt chiar bine, iar in biserica pardoseala este din marmura, destul de rece, acum pe timp de iarna. Traversele de covor sunt asezate doar pe lateralele bisericii. La citirea prochimenului, am vrut sa ingenunchez pe covor, spatiu fiind destul. Doamna in spatele careia m-am asezat m-a privit acuzator, doar faptul ca mi-am plecat capul cred ca a retinut-o de la manifestarea verbala a dezaprobarii fata de gestul meu. Si atunci, chiar in secundele acelea incordate, o doamna din stanga mi-a zis usurel: “Asezati-va, va fac loc, haideti, e loc destul aici”. Intelegeti acum de ce am descris amanuntit cele de mai sus. Poate intelegeti de asemenea titlul ales.
Indemnul acesta mi-a venit in minte cand am auzit-o pe doamna mea: Largiti si voi inimile voastre (2 Corinteni 6:13); amintindu-mi si cartea scrisa recent de arhim. Zaharia. Avem multe de invatat despre largirea inimii din teologia Sfantului Siluan Athonitul si a Staretului Sofronie de la Essex. Poate mai intelegeti acum si de ce am scris mai sus “biserica plina de oameni”, am ezitat intre “credinciosi” si “oameni”, optand totusi pentru termenul din urma.
Intamplarea mi-a amintit de sarbatoarea Sfantului Spiridon, unde a fost puhoi de lume, unii mai ingaduitori, altii mai putin! Poate este pacat, insa mi-am amintit expresii de genul “domnilor, nu mai am aer de dumneavoastra”, “nu mai vad nimic din cauza dumneavoastra”, “ma striviti aici”, “mutati-va urgent, nu pot sa vad si sa ascult slujba”, “n-am loc de dvs., plecati de aici, am ajuns inainte”.
Care ar fi solutia sa nu se mai intample asemenea lucruri? Ma gandesc indeosebi la cei care vin pentru prima data la biserica, inghesuiti de credinciosii din biserica, apostrofati de cei care nu au aer si nu vad sa se roage! Iertati-mi ironia, insa vor mai veni acestia sa caute si a doua oara? Vor mai indrazni ei sa se apropie de Dumnezeu? Unde ne este dragostea si bunatatea crestina? S-a topit oare in frigul iernii? Sau poate gerul a atins chiar si inimile.
Suntem tineri, lucram sa ne asiguram traiul zilnic, incercam “sa dam Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Domnezeu”. Nu intotdeauna reusim la masuri depline. Ne invoim, alergam, ne straduim sa stam si sa participam la sfintele slujbe in masura in care ni se dau invoiri de la servici, dupa cum putem fiecare.
Avem parinti duhovnici, sunt cei mai in masura sa ne “organizeze”, sa ne invete, sa ne calauzeasca si sa ne povatuiasca in cele duhovnicesti!
Fiecare avem cugetele proprii, o asezare duhovniceasca unica, putem fi deznadajduiti, de obicei in asemenea cazuri vin si cauta alinare oamenii. N-am putea fi mai atenti, intai la noi, la comportamentul nostru, la reactiile noastre, la dragostea noastra pentru aproapele?
Ma mai gandesc ca daca exista bunavointa, putem incapea in orice biserica, oricat de ingramadita ar fi ea!
(Elena)

miercuri, ianuarie 05, 2011

"Ne-liniştea sărbătorilor"

În vremuri aşezate, apropierea sărbătorilor aduce cu sine o rarefiere a timpului, o încetinire a trepidaţiei zilnice, mergînd pînă la suspendare. Sărbătoarea e odihnă, anticipare a Împărăţiei Cereşti, despre care Apostolul Pavel spunea că înseamnă, între altele, bucurie şi pace. Perioada sărbătorilor e o multiplicare a Duminicii săptămînale, o ieşire din cadenţa muncii, destinderea bine meritată de după efort. Alergarea cotidiană ajunge la un liman recuperator, se deschide pe verticală, către statica incoruptibilă a stelelor fixe.
Ceea ce trăim astăzi e, însă, răsturnarea raportului tradiţional dintre zilele lucrătoare şi cele sărbătoreşti. Munca a devenit rutinieră, repetitivă, aşa încît ea seamănă mai mult cu imobilitatea non-acţiunii, iar sărbătorile alunecă spre agitaţie şi nevroză. Odihna devine o corvoadă. Bucuria devine o corvoadă. Iar „petrecerea“ capătă febrilitatea spasmodică a unui istovitor carnaval. Alexandru Paleologu mi se plîngea, odată, de prostul obicei al concediilor anuale. În loc să profiţi de libertatea episodică oferită de instituţii, să stai acasă, în confortul domestic, să te refaci, să savurezi răgazul, lipsa oricărui program, şansa de a nu trebui să faci nimic, în loc să ieşi din viteză, intri într-o maladivă neodihnă organizatorică: faci bagaje, angajezi călătorii costisitoare, te ocupi de bilete şi de hoteluri, pe scurt, dai tihna din mînă pe promisiunea incertă a „distracţiei“ de pe gard. La sfîrşit recunoşti, dacă eşti sincer, că vacanţa te-a lăsat lat. Şi fizic, şi sufleteşte, şi financiar.
În fiecare an, am sentimentul că sărbătorile, în loc să suspende timpul, tind, din ce în ce mai apăsat, să îl accelereze. Mai întîi, intervalul festiv s-a scurtat: se lucrează pînă în ultimul moment. Dezlănţuit, lacom, precipitat, ca dinaintea unui sfîrşit, a unei întreruperi catastrofale, care trebuie amînată cît mai mult cu putinţă. De la instituţiile partenere din străinătate continuă să vină solicitări urgente: trebuie alcătuit rapid un raport financiar, un „proiect managerial“, o agendă de lucru pentru primul trimestru al anului următor. Crăciunul şi Revelionul ne cam încurcă. Sînt multe alte lucruri, foarte importante, de făcut. În ţară, ziarele sînt mai dinamice ca niciodată: cer declaraţii decorative, propun clipuri promoţionale, vor interviuri, analize retrospective şi prospective, opinii de circumstanţă. „Nu faceţi o pauză?“ îţi vine să întrebi. „Nu vă pregătiţi niţeluş pentru detenta sfîrşitului de an?“ Dacă pui asemenea întrebări, ţi se răspunde cu un soi de mîndrie perversă: „Pauză? Dar noi lucrăm şi pe 24 decembrie şi pe 30. La noi e foc continuu!“.
Alături de această euforie a trebăluielii, intră în joc şi o insomniacă patimă achizitivă; trebuie făcute cumpărături: cadouri, alimente, brazi, jucării, locuri la restaurant, la munte sau la mare. Vacanţa ar trebui să fie o pajişte calmă, reconfortantă, senină, o adiere de contemplativitate. În realitate, seamănă cu Piaţa Obor. A face, în aceste zile, o vizită în Piaţa Obor e o experienţă iniţiatică. Deasupra întregii lumi se înalţă o grimasă de bazar, o nebuloasă pestriţă, un frison comatos. Înghesuiala are proporţiile unui exod apocaliptic. Cărnuri sanguinolente, peşti agonizanţi, icoane kitsch, stambe bălţate, vînzători clandestini, muzici băloase, chiote obscene, scuipături, noroi, totul amestecat cu totul, într-o rătăcire generală, cu miros de ţuică şi porc. Criză? Poate. Dar o criză barocă, nesistematizabilă: abundenţă ambalată în nelinişte, precaritate lacomă, fast sărăcăcios. Sărbătorile au devenit, s-ar zice, un mod de a risipi cerul. „La mulţi ani“?
Sursa: http://www.dilemaveche.ro
Andrei Plesu

marți, ianuarie 04, 2011

Anul omagial al Sf. Botez si a Sf. Cununii

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează:

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2011 să fie declarat Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2011 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În anul 2011, Patriarhia Română şi eparhiile din ţară şi străinătate vor organiza conferinţe pastoral-misionare, colocvii teologice, dezbateri şi seri duhovniceşti despre Tainele Sfântului Botez şi Sfintei Cununii (prezentare istorică, semnificaţie teologică şi existenţială, pregătirea în vederea primirii lor, pastoraţia familiei creştine, practici neortodoxe, necanonice şi nelegale privind săvârşirea celor două Sfinte Taine, problema familiilor mixte din punct de vedere interconfesional sau interreligios etc.). De asemenea, profesori de la instituţiile de învăţământ teologic ortodox vor realiza studii, comentarii, bibliografii cu conţinut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social despre cele două Sfinte Taine, rolul familiei creştine din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social şi apărarea instituţiei sacre a familiei în faţa provocărilor contextului contemporan secularizat. O atenţie specială va fi acordată celor două Sfinte Taine în cateheza ortodoxă, ora de religie şi programul catehetic Hristos împărtăşit copiilor al Patriarhiei Române.

Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 se va trata tema 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, care va fi aprofundată la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011 sau la una dintre conferinţele preoţeşti administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

În toamna anului 2011, la Palatul Patriarhiei va avea loc o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. Cu acest prilej, va fi organizată o expoziţie tematică cuprinzând cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii care reflectă Botezul şi familia creştină în arta bisericească ortodoxă.

Manifestările organizate în Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română vor fi susţinute şi mediatizate pe larg de către Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, publicaţiile Lumina, Agenţia de ştiri Basilica, Biroul de Presă), mass-media bisericească eparhială şi presa laică.

Site-ul Patriarhiei Române (www.patriarhia.ro) va avea în anul 2011 o secţiune specială, care va prezenta calendarul evenimentelor, informaţii, ştiri, documentare şi activităţile realizate în Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

duminică, ianuarie 02, 2011

2 ianuarie - Pomenirea Sf. Serafim de Sarov

Sfantul, Parintele nostru Serafim din manastirea Sarov, care s-a nevoit in anii 1759-1833, savarsindu-se cu pace.

Acesta era din orasul Kursk, nascut din parinti binecredinciosi, Isidor si Agafia. A intrat in manastirea din Sarov la varsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 pana in 1804, a trati singur in padure, pazind in amanunt randuiala Sfantului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o in setea lui neobosita de a citi cartile Sfintilor Parinti. In padure, Sfantul Serafim locuia in tovarasia animalelor salbatice, ursi, lupi, vulpi, care - cum spun martorii vietii lui - se obisnuisera sa ia hrana din mana lui. La 12 septembrie 1804, Serafim a fost crunt batut de talhari si a fost gasit fara cunostinta in coliba lui din pustnicie. Vindecat de rani, intre anii 1804-1807 a primit randuiala de viata a stalpnicilor si a petrecut foarte multe zile si nopti, rugandu-se in genunchi, pe o piatra, in inima padurii, indurand grozavele ierni.

Multi ani a stat zavorat in chilia lui din manastire, fara pat, nici incalzire, avand ca randuiala de viata, rugaciunea lui Iisus, iar ca citire saptamanala, cele patru Evanghelii, impartite intr-un anume fel (luni, Sfantul Matei; marti, Sfantul Marcu, miercuri, Sfantul Luca; joi, Sfantul Ioan; vineri, Acatistul Sfintei Cruci; sambata, Acatistul Tuturos Sfintilor) si Duminica se impartasea cu Sfintele Taine, pe care preotul i le aducea in chilia sa.

In urma unui vis in care a vazut pe Maica Domnului, insotita de Sfantul Petru al Alexandriei si Clement Romanul, Sfantul Serafim a primit slujirea de parinte duhovnicesc (staret) si a inceput sa primeasca inchinatori la chilia sa. El ii primea numindu-i "Bucuria mea" si ii invata, va viata crestineasca desavarsita sta in "agonisirea Duhului Sfant". Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat in rugaciunea neincetata, Se arata prin venirea Duhului Sfant si amandoua ipostazele duc impreuna la apropierea de Tatal.

Marturisirea lucrarii de impartasire din lumina dumnezeiasca, asa cuma cunoscut-o si de care s-a invrednicit Sfantul Serafim, este luata din scrierea lui, Convorbire cu Motovilov. Iat-o:

"-Si totusi, eu nu inteleg cum pot sa am siguranta ca sunt in Duhul Sfant. Dupa care semne pot eu sa cunosc singur ca harul Sfantului Duh se afla in mine?

Parintele Serafim raspunde: Dar ti-am spus ca-i foarte simplu: Iata, acum, suntem amandoi in harul Sfantului Duh... Dar de ce nu ma privesti?"

- Parinte nu pot sa te privesc; ochii sfintiei tale arunca fulgere de lumina. Fata sfintiei tale e mai arzatoare decat soarele si ma dor ochii. Si Serafim urma: Te afli in plinatatea Sfantului Duh, altfel n-ai putea sa ma vezi in starea aceasta.

Si, apropiindu-mi-se de ureche imi sopti: Multumeste lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui catre noi. Vezi, n-am facut nici macar semnul crucii, in adancul inimii m-am indreptat, insa, catre Dumnezeu, zicand: Doamne, fa pe omul acesta vrednic sa vada, cu ochii lui trupesti, aratarea Preasfantului Duh. Si iata, Dumnezeu a auzit rugaciunea smeritului Serafim... Dar bine, de ce nu te uiti la mine? Nu-ti fie teama, Dumnezeu este cu noi... Incurajat, incercai sa ridic ochii si o spaima sfanta imi cuprinse toata fiinta. Inchipuiti-va fata unui om care va vorbeste din mijlocul soarelui; ii vezi miscarea buzelor, infatisarea ochilor, ii auzi glasul, simti ca te tine de umeri, dar nu-i vezi nici bratele, nu vezi nici trupul tau, nici al celui ce-ti vorbeste, ci vezi numai o lumina stralucitoare, o lumina orbitoare, luminand intinsul zapezii, pana departe, imprejur, luminand fulgii de zapada, care nu incetau sa cada, pe mine si pe marele staret.

Si parintele Serafim urma: Daca numai presimtirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastra de atata mangaiere si atat inviorare, ce vom spune de bucuria insasi, care ne este pregatita in ceruri, tuturor celor ce plang aici pe pamant? Si dumneata, dragul meu, ai plans destul in viata pamanteasca. Dar, iata, cu cata bucurie te mangaie Dumnezeu... Dar acum e vremea luptelor, a stradaniilor neincetate, e vremea dobandirii unor puteri din ce in ce mai mari, ca sa crestem pana la masura deplina a inaltimii lui Hristos... si mostenitor al scaunului sau, dupa dansul. Atunci, insa, bucuria aceasta, pe care o simtim acum, in parte si un timp scurt, se va arata in toata plinatatea ei si ne va covarsi toata fiinta cu desfatari negraite, pe care nimeni nu va mai putea sa le ia de la noi."


Canonizat in anul 1903, pomenirea Sfantului Serafim traieste in evlavia credinciosilor, ca un mare stalp al sfinteniei crestine, ca un inger pazitor al crestinatatii. Dumnezeului nostru, marire!