Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

miercuri, noiembrie 26, 2008

Dincolo de credinţa oarbă

Viaţa lui Iisus Hristos. A fost Fiul lui Dumnezeu? O scurtă analiză a vieţii lui Iisus Hristos şi vom vedea de ce credinţa în El nu este nicidecum credinţă oarbă...
De Paul E. Little
Am gasit pe internet câteva noţiuni interesante pentru a-L cunoaşte mai uşor pe Dumnezeu. Va las sa descoperiti mai departe despre ce este vorba.
E cu neputinţă să ştim în mod clar dacă există sau nu Dumnezeu şi cum este El dacă El nu preia iniţiativa să ni Se descopere. Trebuie să ştim cum este El şi ce fel de atitudine are faţă de noi. Hai să presupunem că am şti că există, dar că ar fi ca Hitler - capricios, crud, rău şi plin de prejucăţi. Ar fi o concluzie cu adevărat îngrozitoare, nu-i aşa?
De aceea trebuie să scrutăm orizonturile istoriei şi să vedem dacă există vreun indiciu legat de revelaţia lui Dumnezeu. Ei bine... există un indiciu precis. Într-un sătuc obscur din Palestina, în urmă cu aproape două mii de ani, S-a născut un Copil într-un grajd. De atunci şi până în zilele noastre întreaga lume continuă să sărbătorească naşterea acestui Copilaş, pe nume Iisus Hristos.
A trăit în anonimat până la treizeci de ani, când a început o lucrare publică care a durat trei ani şi care a fost menită a schimba mersul istoriei. Era o persoană bună şi se spune despre El: „Oamenii de rând Îl ascultau bucuroşi” şi „El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Evanghelia după Matei 7:29).

Viaţa lui Iisus Hristos
În scurt timp s-a văzut totuşi clar că Iisus făcea nişte declaraţii şocante, de-a dreptul înfricoşătoare, despre Sine. A început să vorbească despre propria Persoană ca despre cineva mult mai mare decât un învăţător sau un proroc de excepţie: a început să spună desluşit că este Dumnezeu. A pus identitatea Sa în centrul învăţăturilor Sale. Întrebarea crucială pe care le-a pus-o celor ce Îl urmau a fost: „Cine ziceţi că sunt?” Când Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (Evanghelia după Matei 16:15-16), Iisus nu a fost şocat, nici nu L-a mustrat. Dimpotrivă, l-a lăudat!
Iisus a declarat apoi făţiş acelaşi lucru, iar cei ce-L ascultau I-au înţeles pe deplin cuvintele. De aceea citim în Biblie: „Tocmai de aceea căutau şi mai mult iudeii să-L omoare, nu numai fiindcă dezlega ziua sabatului, dar şi pentru că zicea că Dumnezeu este Tatăl Său şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 5:18).
Altă dată Iisus a spus: „Eu şi Tatăl una suntem.” Pe dată iudeii au vrut să-L omoare cu pietre. El i-a întrebat pentru care faptă bună vor să-L omoare. „Iudeii I-au răspuns: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru o hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci Dumnezeu” (Evanghelia după Ioan 10:33).
Iisus a declarat că are calităţi pe care doar Dumnezeu le are. Când un bărbat paralizat care dorea să fie vindecat a fost adus prin acoperişul casei, Iisus i-a spus: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate.” Aceasta a provocat o mare tulburare printre conducătorii religioşi, care-şi spuneau în inima lor: „De ce vorbeşte astfel? Huleşte! Cine poate ierta păcatele oamenilor, în afară de Dumnezeu?”
Într-unul din momentele de mare cumpănă, când însăşi viaţa Îi era pusă în primejdie, marele preot L-a întrebat direct: Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?” „Iisus tăcea şi nu răspundea nimic. Marele preot L-a întrebat iarăşi şi I-a zis: „Eşti Tu, Hristosul, Fiul Celui binecuvântat?”
„Da, sunt,” i-a răspuns Iisus. „Şi veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului.” Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „Ce nevoie mai avem de martori? Aţi auzit hula. Ce vi se pare?” Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea" (Evanghelia după Marcu 14:61-64).
Legătura Sa cu Dumnezeu era atât de apropiată încât a considerat că atitudinea pe care cineva o are faţă de El, o are faţă de Dumnezeu. Aşadar, cine-L cunoaste pe El Îl cunoaşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 8:19; 14:7). Cine-L vede pe El Îl vede pe Dumnezeu (12:45; 14:9). Cine crede în El credea în Dumnezeu (12:44; 14:1). Cine-L primeşte pe El Îl primeşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Marcu 9:37). Cine-L urăşte pe El Îl urăşte pe Dumnezeu (Evanghelia după Ioan 15:23). Şi cine-L onorează pe El Îl onorează pe Dumnezeu (5:23).
Iisus Hristos - Fiul lui Dumnezeu?

Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul.
Dacă luăm în consideraţie afirmaţiile lui Hristos, nu avem decât patru posibilităţi. A fost fie un mincinos, fie un nebun, fie o legendă, fie Însuşi Adevărul. Dacă spunem că El nu este Adevărul, atunci fie că ne dăm seama de aceasta, fie nu, automat declarăm că una dintre celelalte trei opţiuni este adevărată.
1) Există posibilitatea ca Iisus să fi minţit când a spus că este Dumnezeu - aşadar, ştia că nu este Dumnezeu, dar intenţionat şi-a indus în eroare ascultătorii, pentru a conferi autoritate învăţăturilor Sale. Cei care cred sincer acest lucru sunt, probabil, foarte puţini la număr, dacă or exista. Chiar şi cei care Îi tăgăduiesc divinitatea tot Îl consideră un Învăţător mare şi integru. Ce nu-şi dau ei seama este că cele două afirmaţii se contrazic reciproc. Iisus nu prea ar mai fi un învăţător mare şi integru dacă a minţit intenţionat tocmai în privinţa celui mai important lucru din învăţăturile Sale: identitatea Sa.
(2) Mai moderată, dar la fel de şocantă, a doua posibilitate ar fi că era sincer, dar Se autoamăgea. Cum am numi noi astăzi pe cineva care zice despre sine că este Dumnezeu? L-am numi nebun şi acesta ar fi şi cazul lui Iisus dacă S-ar înşela tocmai în această privinţă extrem de importantă. Dar dacă analizăm viaţa Sa, nu vom găsi nici măcar o singură dovadă de anormalitate şi dezechilibru - care caracterizează de obicei o persoană cu astfel de tulburări psihice. Dimpotrivă, la Hristos vedem cea mai mare stăpânire de sine posibilă în momentele de criză.
(3) Cea de-a treia posibilitate - Toate afirmaţiile Sale cum că ar fi Dumnezeu ar face parte dintr-o legendă. Mai exact, în secolele al treilea şi al patrulea, adepţii Săi au fost atât de entuziasmaţi încât I-au atribuit nişte cuvinte pe care El Însuşi ar fi şocat să le audă. Şi dacă acum S-ar întoarce pe pământ, i-ar repudia pe dată.
Teoria legendei a fost infirmată categoric de numeroase descoperiri ale arheologiei moderne. Acestea au arătat, fără umbră de îndoială, că cele patru biografii ale lui Hristos au fost scrise în timpul vieţii unor persoane contemporane cu Hristos. Cu ceva timp în urmă Dr. William F. Albright, arheolog faimos în întreaga lume, spunea că nu există nici un motiv pentru a crede că măcar una din Evanghelii ar fi scrisă după anul 70. Căci este de domeniul incredibilului ca o simplă legendă despre Hristos, scrisă sub forma unei Evanghelii, să se fi răspândit atât de mult şi să fi avut acel impact uriaş pe care l-a avut... fără să se fi bazat pe nimic real.
Este ca şi cum cineva din vremea noastră se apucă să scrie o biografie a fostului preşedinte american John F. Kennedy, din care să reiasă că acesta a declarat că este Dumnezeu, că le iartă păcatele oamenilor şi că va învia din morţi. O astfel de povestire este atât de exagerată încât n-ar avea nici o şansă să „prindă” la nimeni, fiindcă mai trăiesc mulţi oameni care l-au cunoscut cu adevărat pe Kennedy. Această „teorie a legendei” nu stă deloc în picioare, dată fiind apariţia timpurie a manuscriselor Evangheliilor.
(4) Singura opţiune este că Iisus a spus adevărul. Cu toate acestea, dintr-un anumit punct de vedere, putem spune că declaraţiile, vorbele nu înseamnă mare lucru. Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Au mai fost şi alţii care au pretins că sunt Dumnezeu. Şi eu aş putea susţine că sunt Dumnezeu; şi tu ai putea face acelaşi lucru, însă toţi trebuie să răspundem la o întrebare: „Ce probe aducem în sprijinul declaraţiilor noastre?” În cazul meu nu ţi-ar lua mai mult de cinci minute ca să-mi demontezi afirmaţia; probabil că tot atât ţi-ar lua ca s-o respingi şi pe a ta. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale. De aceea a spus: „Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea, ca să ajungeţi să cunoaşteţi şi să ştiţi că Tatăl este în Mine şi Eu sunt în Tatăl” (Evanghelia după Ioan 10:38).
Dovezi din viaţa lui Iisus Hristos
Prima: caracterul Său Îi confirmă afirmaţiile. Mulţi locatari ai azilelor de nebuni pretind că sunt nişte celebrităţi sau zeităţi, dar afirmaţiile le sunt infirmate de caracterul lor. Cu totul diferită este situaţia lui Hristos. El este deosebit, unic - precum Dumnezeu.

Iisus Hristos a fost fără păcat. Viaţa Sa era de o calitate atât de rară încât îi putea provoca pe vrăjmaşii Săi cu întrebarea: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?" (Evanghelia după Ioan 8:46). La această întrebare I s-a răspuns cu tăcere... deşi stătea de vorbă cu persoane cărora le-ar fi plăcut să Îi scoată ochii cu vreun defect de caracter al Său.
Când citim despre ispitele cu care S-a confruntat Iisus, nu-L găsim deloc mărturisind că ar fi păcătuit. El n-a cerut niciodată iertare, deşi le-a spus adepţilor Săi să-şi ceară iertare pentru păcatele lor.
Este uimitor faptul că Iisus nu avea deloc acel sentiment de decădere morală pe care îl au şi îl mărturisesc sfinţii şi misticii din toate vremurile. Deoarece oamenii cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât sunt mai copleşiţi de defectele, decăderea şi greşelile lor. Într-adevăr, cu cât stai mai aproape de o lumină puternică, cu atât îţi dai seama că... trebuie să te speli. Lucrul acesta este valabil pentru muritorii obişnuiţi şi în sfera moralului.
La fel de izbitor este faptul că Apostolii Ioan, Pavel şi Petru, care fuseseră toţi învăţaţi încă din fragedă copilărie să creadă că păcatul este universal, au vorbit cu toţii despre neprihănirea lui Hristos: „El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” (1 Petru 2:22).
Pilat, care numai prieten nu-I era lui Iisus, a spus: „Ce rău a făcut?" Prin aceasta, el recunoştea nevinovăţia lui Hristos. Iar sutaşul roman care a stat mărturie morţii lui Iisus, a spus: „Cu adevărat acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” (Evanghelia după Matei 27:54).
A doua: Hristos a dovedit că are putere asupra forţelor naturii, putere pe care o putea avea numai Dumnezeu, Cel care crease acele forţe.
El a liniştit o furtună puternică şi valurile învolburate ale Mării Galileii. Aceste lucruri i-au uimit atât de mult pe oamenii prezenţi cu El în barcă, încât au exclamat: „Cine este Acesta de Îl ascultă chiar şi vântul, şi marea?” (Evanghelia după Marcu 4:41). A schimbat apa în vin, a hrănit cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, a înviat din morţi unicul fiu al unei văduve îndurerate, a înviat fiica unui tată distrus de pierderea copilei sale. Unui vechi prieten i-a spus: „Lazăre, ieşi afară!”, înviindu-l din morţi. Este foarte interesant faptul că nici măcar duşmanii Săi nu au tăgăduit această minune; dimpotrivă, au încercat să-L omoare. „Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El" (Evanghelia după Ioan 11:48).
A treia: Iisus a arătat puterea Creatorului asupra bolilor şi asupra afecţiunilor trupeşti. I-a făcut pe şchiopi să meargă, pe muţi să vorbească, iar pe orbi să vadă. A vindecat şi unele probleme de natură congenitală, care nu puteau fi tratate psihosomatic. Cea mai neobişnuită vindecare a fost aceea a orbului, descrisă în Evanghelia după Ioan, capitolul 9. Deşi bărbatul acela nu a putut răspunde întrebărilor puse de conducătorii religioşi, ceea ce se întâmplase cu el a fost suficient pentru a-l convinge. „Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” „De când este lumea, nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere”, a spus el (Evanghelia după Ioan 9:25,32). Pentru el dovezile erau mai mult decât evidente.
A patra: dovada supremă a Divinităţii lui Hristos a fost învierea Sa din morţi. În cursul vieţii Sale Iisus Şi-a prevestit de cinci ori moartea. A prevestit şi cum va muri şi că după trei zile de la moarte va învia din morţi şi va fi văzut de ucenicii Săi.
Cu siguranţă că aceasta a fost marea încercare: era o afirmaţie uşor de verificat. Fie s-a întâmplat, fie nu s-a întâmplat.
Atât simpatizanţii, cât şi detractorii credinţei creştine recunosc că învierea lui Hristos reprezintă piatra de temelie a credinţei. Apostolul Pavel scria: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră" (1 Corinteni 15:14). Pavel îşi întemeia întreaga credinţă şi viaţă pe învierea în trup a lui Hristos. Fie înviase din morţi, fie nu. Însă dacă înviase cu adevărat, atunci era evenimentul cel mai senzaţional din toată istoria omenirii!

Dacă Iisus este Fiul lui Dumnezeu...

Dacă Hristos a înviat din morţi, atunci ştim sigur că există Dumnezeu, ştim cum este El şi cum Îl putem cunoaşte personal. Universul capătă sens şi scop şi este posibil să Îl cunoşti pe Dumnezeu chiar şi în zilele noastre.
Este uşor să vorbeşti. Oricine poate afirma orice. Dar dacă vorbim despre Iisus din Nazaret, nu mai e aşa de simplu. El avea dovezi în sprijinul afirmaţiilor Sale.
Pe de altă parte, dacă Hristos nu a înviat din morţi, atunci creştinismul este doar o piesă de muzeu interesantă... atât şi nimic mai mult. Nu are nici un suport real. Deşi este o idee înălţătoare, totuşi, fiindcă nu are nici o bază reală, nu merită să te ambalezi prea mult. Aceasta înseamnă că martirii care s-au dus cântând la lei şi misionarii contemporani care şi-au dat viaţa în Ecuador şi în Congo în timp ce le prezentau Evanghelia şi altora... au fost nişte sărmani naivi.
Detractorii creştinismului îşi concentrează atacurile cel mai adesea asupra învierii lui Iisus, fiindcă s-a observat desluşit că acest eveniment reprezintă esenţa chestiunii. Unul dintre cele mai puternice atacuri împotriva creştinismului a fost iniţiat de un tânăr avocat britanic, Frank Morrison, în jurul anului 1930. El era convins că învierea lui Hristos era doar o fabulă fantezistă. Dându-şi seama că era piatra de temelie a credinţei creştine, s-a hotărât să facă un serviciu întregii lumi, demascând o dată pentru totdeauna această înşelăciune şi superstiţie. În calitate de avocat, considera că are acea capacitate critică necesară unei filtrări precise a dovezilor, admiţând dovezile conform criteriilor stricte care reglementează desfăşurarea unui proces în justiţia contemporană.
Totuşi, în timp ce făcea cercetări asupra cazului de faţă, s-a întâmplat ceva uimitor: a descoperit că acest caz nu era nici pe departe atât de uşor pe cât îşi închipuise. Drept urmare, primul capitol din cartea sa Cine a mişcat piatra? este intitulat „Cartea care nu a vrut să fie scrisă." Aici descrie cum, în timp ce examina dovezile cazului, s-a convins - deşi nu dorea acest lucru - de realitatea învierii trupeşti a lui Hristos.

Moartea lui Iisus

Iisus a murit printr-o execuţie publică pe cruce. Conducătorii de atunci au spus că din cauza unei hule; Iisus a spus că a murit ca să plătească pentru păcatele noastre. După ce a fost torturat în mod groaznic, picioarele şi încheieturile mâinilor I-au fost pironite pe o cruce, unde a fost lăsat să atârne, murind apoi prin asfixiere lentă. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii romani I-au înfipt o lance în coaste.
Trupul Său a fost înfăşurat apoi în pânză de in îmbibată cam cu 50 de kg de mirodenii lipicioase şi a fost pus într-un mormânt săpat în stâncă. După aceea un bolovan de 1 1/2- 2 tone a fost rostogolit la intrare, blocând-o total. Întrucât Iisus anunţase public că va învia din morţi după trei zile, au fost lăsaţi şi câţiva soldaţi romani drept santinelă. În plus, intrarea în mormânt a fost sigilată cu sigiliul roman oficial, declarându-se astfel mormântul proprietate romană.
În ciuda tuturor acestor precauţii, după trei zile trupul lui Iisus nu mai era acolo. Numai îmbrăcămintea Sa funerară mai rămăsese acolo, păstrând exact forma trupului Său. Bolovanul care sigila intrarea în mormânt a fost găsit pe o pantă, la distanţă de mormânt.

A fost învierea lui Iisus doar o legendă?

Prima explicaţie a învierii lui Iisus a fost că ucenicii I-au furat trupul! În Matei 28:11-15 vedem care a fost reacţia conducătorilor religioşi când gărzile le-au adus ştirea - de neînţeles şi enervantă - că trupul lui Iisus dispăruse. Le-au dat bani soldaţilor, zicându-le să le spună oamenilor că ucenicii veniseră în timpul nopţii şi Îi furaseră trupul, în timp ce ei, soldaţii, dormeau. Explicaţia aceasta era atât de şubredă încât Apostolul Matei nici măcar nu s-a ostenit să găsească argumente contra ei! Ce judecător ar sta să te asculte spunând că ştii tu că în timp ce dormeai, vecinul ţi-a intrat în casă şi ţi-a furat televizorul? Cine ştie ce se întâmplă în jurul lui când doarme? O astfel de mărturie ar provoca râsete în orice tribunal.
În plus, avem de-a face şi cu un lucru imposibil din punct de vedere psihologic şi etic. Tot ceea ce ştim despre ucenici, despre caracterul lor, ne face să ne dăm seama că nu ar fi furat nicidecum trupul lui Hristos. Dacă ar fi făcut aşa ceva, însemna că răspândeau în mod deliberat o minciună, care avea să înşele numeroşi oameni şi să le provoace moartea a mii dintre ei. De asemenea, dacă presupunem că unii ucenici ar fi uneltit să-I fure trupul, era imposibil apoi să fi ascuns acest lucru de ceilalţi ucenici.
Fiecare ucenic a avut de înfruntat o încercare: a torturilor şi a martirajului, pentru declaraţiile şi convingerile proprii. Oamenii sunt gata să moară pentru ceea ce cred că este adevărat, chiar dacă acel lucru este, în realitate, o minciună. Însă niciodată nu vor fi gata să moară pentru o minciună, ştiind că este o minciună. Dacă putem fi siguri că cineva spune adevărul, acest lucru se întâmplă pe patul de moarte. Iar dacă ucenicii Îi luaseră trupul lui Iisus, deşi Hristos era încă mort, tot nu am putea explica aşa-zisele Sale apariţii după Înviere.
O a doua ipoteză ar fi că autorităţile, iudaice sau romane, au mutat trupul de acolo! Dar de ce? Din moment ce tot puseseră gărzi la mormânt, ce rost mai avea să-I mute trupul? De asemenea, cum se face că autorităţile au păstrat tăcerea atunci când apostolii au început să predice în Ierusalim, cu îndrăzneală, despre învierea lui Iisus? Conducătorii religioşi fierbeau de furie şi au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a împiedica răspândirea mesajului că Iisus a înviat din morţi: i-au arestat pe Petru şi pe Ioan, i-au bătut şi i-au ameninţat, încercând astfel să le închidă gura.
Dar şi-ar fi putut rezolva problema foarte uşor. Dacă trupul lui Hristos ar fi fost la ei, ar fi putut să-L arate într-o paradă pe străzile Ierusalimului. Cu o singură lovitură ar fi reuşit să înăbuşe creştinismul în faşă. Faptul că n-au făcut asta este o dovadă elocventă că nu aveau trupul lui Hristos.
O altă teorie răspândită este aceea că femeile au greşit drumul, ducându-se la un alt mormânt, din cauza ceţii dimineţii şi fiindcă erau sfâşiate şi copleşite de durere. Şi atunci, în supărarea lor, şi-au închipuit că Hristos înviase... dat fiind că mormântul era gol. Cu toate acestea, şi teoria de faţă cade, din pricina aceluiaşi motiv ca şi precedenta. Dacă femeile au greşit mormântul, cum se face că marii preoţi şi ceilalţi vrăjmaşi ai credinţei nu s-au dus la mormântul adevărat să scoată trupul lui Iisus de acolo? Mai apoi, este de neconceput ca şi Petru, şi Ioan să facă aceeaşi greşeală... şi atunci, cu siguranţă, Iosif din Arimateea, proprietarul mormântului, ar fi rezolvat dilema. În plus, nu trebuie să uităm că aici nu era un cimitir public, ci un loc de înmormântare privat. Prin urmare, nu exista prin apropiere vreun alt mormânt care să le îngăduie să facă această greşeală.
Pentru a explica faptul că mormântul era gol, s-a mai avansat o altă teorie: a leşinului. Conform acestei teorii, Hristos nu a murit, de fapt. Din greşeală s-a raportat moartea Lui, dar, de fapt, El doar leşinase din cauza epuizării fizice, a durerilor şi a sângelui pierdut. Iar când a fost aşezat în mormântul rece, a înviat. A ieşit din mormânt şi S-a arătat ucenicilor Săi, care au crezut, în mod eronat, că înviase din morţi.
Această teorie este de dată relativ recentă; a apărut prima dată la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Este interesant de remarcat că dintre toate atacurile violente la adresa creştinismului, de-a lungul istoriei, nici o teorie de acest gen nu s-a perpetuat încă din vechime. Toate declaraţiile din vechime afirmă cu tărie moartea lui Iisus.
Dar hai să presupunem pentru câteva clipe că Iisus a fost îngropat de viu şi a leşinat. Putem oare crede că a supravieţuit trei zile într-un mormânt umed, fără hrană, fără apă, fără nici un fel de îngrijire? Ar fi avut puterea să iasă din hainele de înmormântare, să împingă la o parte bolovanul cel greoi de la uşa mormântului, să biruiască gărzile romane şi să umble kilometri întregi pe propriile picioare... pe acele picioare care fuseseră străpunse cu piroane?! O astfel de teorie este mai improbabilă chiar decât realitatea simplă a învierii lui Iisus.
Chiar şi criticul german David Strauss, care nu crede nicidecum în învierea lui Iisus, a respins această teorie, considerând-o neveridică. Iată cuvintele sale:
Este cu neputinţă ca cineva care tocmai a ieşit din mormânt, pe jumătate mort, care merge târându-se, fiind slăbit şi bolnav, care are nevoie de îngrijire medicală, de bandajare, de o îngrijire atentă şi care, în cele din urmă, a cedat suferinţei, să le fi lăsat ucenicilor impresia că a biruit mormântul şi moartea... că este Prinţul vieţii.
În ultimă instanţă, dacă teoria aceasta este corectă, înseamnă că Hristos însuşi S-a implicat în nişte minciuni evidente. Ucenicii Săi credeau şi predicau că murise şi apoi înviase din morţi. Dar Iisus nu a făcut nimic pentru a destrăma această convingere; dimpotrivă, a încurajat-o.
Singura teorie care oferă o explicaţie convingătoare a faptului că mormântul era gol este învierea din morţi a lui Iisus Hristos.

Ce înseamnă pentru tine viaţa lui Iisus Hristos?

Dacă Iisus Hristos a înviat din morţi, dovedind astfel că El este Dumnezeu, atunci înseamnă că El este viu şi astăzi. Şi nu doreşte doar închinarea noastră; doreşte să Îl cunoaştem şi să vină în viaţa noastră. Iisus a spus: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine" (Apocalipsa 3:20).
Carl Gustav Jung spunea: „Nevroza principală a vremurilor noastre este goliciunea spirituală.” Toţi ne dorim din suflet ca viaţa noastră să aibă sens, să aibă profunzime. Ei bine, Iisus ne oferă o astfel de viaţă, bogată, plină de sens, printr-o relaţie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).
Întrucât Iisus a murit pe cruce, luând asupra Sa toate păcatele întregii omeniri, este acum în măsură să ne acorde iertarea Sa, să ne accepte aşa cum suntem şi să ne cheme la o relaţie personală cu El.
Îl poţi invita pe Iisus Hristos să vină în viaţa ta chiar în clipa aceasta. Îi poţi spune: „Doamne Iisuse Hristoase, îţi mulţumesc că ai murit pe cruce pentru păcatele mele. Te rog să mă ierţi şi să vii în viaţa mea chiar acum. Îţi mulţumesc că îmi oferi ocazia de a avea o relaţie personală cu tine, de a Te cunoaşte."

joi, noiembrie 13, 2008

Incepe Postul Crăciunului

Începe Postul Crăciunului

Postul Crăciunului sau Postul Naşterii Domnului are 40 de zile, începând la data de 15 noiembrie şi se încheie pe 24 decembrie. Se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie ( Sf. Filip); iar dacă această dată cade miercurea sau vinerea, se lasă sec cu o zi mai înainte, iar postul începe în miercurea sau vinerea respectivă ( aşa cum este cazul anul acesta – 2008).
Postul Crăciunului a fost rânduit de Biserică pentru pregătirea credincioşilor în vederea întâmpinării marelui Praznic al naşterii Domnului. El ne aminteşte de patriarhii şi drepţii Vechiului Testament şi de postul de 40 de zile al lui Moise, pe Muntele Sinai, înainte de a primi Legea Decalogului ( Cele 10 porunci), scrisă de Dumnezeu pe table de piatră.
Ca vechime, primele menţiuni legate de practicarea Postului Crăciunului provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi episcopul Leon cel Mare al Romei. La început, creştinii nu posteau toţi la fel şi acelaşi număr de zile. De exemplu, unii posteau numai şapte zile, alţii şase săptămâni; unii ţineau un post mai aspru, alţii unul mai uşor. Sinodul local din Constantinopol ţinut la anul 1166 ( sub patriarhul Luca Chrysoverghi) a uniformizat durata postului Naşterii Domnului în Bisericile Ortodoxe, hotărând ca toţi credincioşii să postească timp de 40 de zile, începând cu data de 15 noiembrie.
Din punct de vedere al alimentaţiei, este un post mai uşor faţă de cel al Paştelui, având multe dezlegări la peşte, ulei şi vin. Astfel, pot fi mâncate preparate din peşte în toate zilele de sâmbătă şi duminică în perioada 21 noiembrie şi 20 decembrie inclusiv, pe 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului, în zilele de prăznuire a unor sfinţi cu cinstire mai largă în toată lumea ortodoxă, precum 30 noiembrie ( Sf. Ap. Andrei), 4 decembrie ( Sf. Varvara), 5 decembrie ( Sf. Sava), 6 decembrie ( Sf. Nicolae), 9 decembrie ( Zămislirea Sfintei Fecioarei Maria), 18 decembrie ( Sf. Cuvios Daniil Sihastrul), 20 decembrie ( Sf. Ignatie Teoforul). În afară de dezlegare la peşte, în zilele menţionate pot fi consumate şi vin şi ulei. Abia după aceste 40 de zile de post şi rugăciune, creştinii se pot bucura pe deplin de Naşterea Domnului, de pe 25 decembrie.

Ultima zi a postului Crăciunului ( 24 decembrie) este numită şi ajunul Crăciunului şi este o zi în care se obişnuieşte a se ţine un post ceva mai aspru decât în celelalte zile.

marți, noiembrie 11, 2008

11 nov. Pomenirea Sfantului Marelui Mucenic Mina cel din Cotiani

Acesta a trait pe vremea imparatiei lui Maximian si era din Egipt, ostindu-se in cohorta ce se chema Rutalia sub Arghirisc in Cotianiul Frigiei Salutariei. Nesuferind ca sa vada cinstirea cea ratacita a idolilor, s-a suit in munte si s-a curatit pe sine cu postiri si cu rugaciuni. Si intarindu-se de ajuns si aprinzandu-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor catre Hristos, s-a pogorat din munte si, stand in mijlocul inchinatorilor la idoli, a propovaduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu tarsini si a fost ars de foc si tarat fara mila peste ciulini, de i-a spart trupul, in urma carora si-a primit sfarsitul prin sabie.
Din minunile Sfantului Mina
Mergand odata un crestin ca sa se inchine in biserica acestui Sfant Mina, a gazduit la o casa de straini; iar stapanul acelei case, cunoscand ca gazduitul avea bani in sanul sau, s-a sculat in miezul noptii si l-a omorat. Apoi taindu-l bucati le-a pus intr-o cosnita si a ascuns-o in camara sa cea mai dinauntru, asteptand ca sa se faca ziua. In vreme ce ucigasul se afla in nevointa si in ingrijorare, cum si unde si cand sa se duca sa ascunda partile celui ucis, ca sa nu-l inteleaga cineva, iata i s-a aratat lui Sfantul Mina, calare in chip de ostas si cercetandu-l ce s-a facut cu strainul care gazduise acolo; iar ucigasul adeverea ca nu stie nimic. Atunci sfantul, pogorandu-se de pe cal, a intrat inauntrul casei celei mai ascunse si, afland cosnita si scotand-o, s-a uitat la ucigas cu o cautatura grozava si salbatica si i-a zis: "Cine este acesta?" Iar ucigasul de frica, fara de glas si ca un uluit facandu-se, s-a aruncat pe sinesi jalnica cadere la picioarele sfantului. Iar sfantul, punand la loc toate membrele ucisului si facand rugaciune, a inviat mortul si i-a zis lui: "Da lauda lui Dumnezeu". Iar mortul, ridicandu-se ca din somn si cugetand cele ce a patimit de la cel ce-l gazduise si cum a castigat viata a doua oara, a slavit pe Dumnezeu; iar multimea se inchina ostasului ce se aratase si care-l inviase. Si dupa ce s-a ridicat de jos ucigasul, a luat sfantul banii de la el si i-a dat omului pe care-l inviase, zicandu-i: "Du-te frate in calea ta. Si, intorcandu-se catre ucigas, l-a batut precum i se cadea, apoi, sfatuindu-l, si pe langa acestea iertand greseala lui si facand rugaciune pentru dansul, a incalecat calul si s-a facut nevazut.
Alt crestin bogat s-a fagaduit sa faca sfantului un disc de argint. Deci mergand la argintar, i-a zis sa faca doua discuri si pe unul sa scrie numele sfantului, iar pe celalalt numele sau. Si dupa ce le-a facut pe amandoua, fiindca discul sfantului se parea mai stralucitor si mai placut, crestinul acela a oprit discul sfantului pentru sine, uitand de scrierea numelui sfantului. Si s-a intamplat sa faca calatorie pe mare. Deci pe cand cina, a adus sluga la masa discul sfantului plin de bucate, iar acel nesimtit si neevlavios crestin manca din bucatele cele din disc fara sfiala si fara cucernicie. Deci dupa ce s-a ridicat masa, a luat sluga discul ca sa-l spele in mare, dar discul, alunecand din mainile slugii, a cazut in adancul marii. Dupa aceea sluga inspaimantandu-se si mult temandu-se, inca si cu totul amortind si buimacindu-se, a cazut si el in mare. Stapanul sau vazand acestea, se tanguia, zicand: "Vai mie, ticalosul! caci dorind discul sfantului, pe langa disc mi-am pierdut si sluga. Ci Tie, Doamne, dau fagaduinta aceasta, ca de voi afla numai trupul slugii mele, voi da mucenicului Tau, Sfantului Mina, impreuna cu celalalt disc si pretul discului sfantului, ce s-a cufundat in mare". Deci iesind din caic, se uita pe tarmurile marii, asteptand si nadajduind sa vada mort trupul slugii ce-l cauta. Asadar, acolo unde privea el cu sarguinta, o, minune!, a vazut pe sluga sa vie iesind din mare si tinand in mainile sale discul sfantului. Deci vazandu-l pe el s-a spaimantat stapanul si a strigat cu mare glas propovaduind minunea sfantului. Iar cei ce erau in caic au iesit toti afara si, vazand pe sluga ca tinea in maini discul, s-au minunat mult si au slavit pe Dumnezeu. Si-l intrebau cum a scapat din mare. Iar sluga le povestea, zicand: "Indata ce am cazut in mare, a venit un om frumos si alti doi impreuna si m-au apucat si, umbland impreuna cu mine, ieri si astazi am venit pana aicea.
Si o femeie oarecare, silita fiind de catre oarecine spre amestecare de rusine, s-a dus la sfantul si a cerut ajutorul sfantului, care nu a trecut-o cu vederea, caci, pilduind pe cel ce o silnicea, nevatamata a pazit femeia: acela, legandu-si calul de piciorul sau, silea pe femeie. Iar calul, salbaticindu-se impotriva stapanului sau, nu numai l-a impiedicat pe el de la nelegiuita fapta, ci si l-a tarat pe el pe pamant, neoprindu-se pana ce nu a ajuns la biserica sfantului. Si acolo cu mare glas necheza, incat pe multi oameni i-a facut sa iasa afara si sa vada. Caci sarbatoare fiind atuncea, multime de oameni se adunasera la biserica. Deci cel ce a patimit aceasta, vazand adunarea poporului si calul sau care si mai mult se salbaticea, si simtindu-se fara nici un ajutor de la nimeni, temandu-se ca nu cumva sa sufere ceva mai rau de la calul sau, fara sa se rusineze si-a marturisit inaintea tuturor pacatul si indata calul s-a linistit si a stat imblanzit. Iar calaretul dezlegandu-se a intrat in biserica sfantului si cazand la pamant se ruga lui ca sa nu fie inca mai mult pedepsit.
Un schiop oarecand si o femeie muta staruind in biserica sfantului impreuna cu altii multi spre a se vindeca, la miezul noptii toti fiind cuprinsi de somn, s-a aratat sfantul si a zis schiopului: "Du-te acum cand este liniste si apuca-te de haina femeii mute si te vei vindeca"; iar el ducandu-se si apucand-o de haina, aceea tulburandu-se a strigat, batandu-si joc oarecum de schiop si s-a vindecat dezlegandu-i-se limba, iar schiopul, rusinandu-se, indata s-a sculat si a inceput sa fuga. Si intelegand amandoi minunea ce s-a facut, au slavit pe Dumnezeu.
Un evreu oarecare, avand prieten pe un crestin, cand pleca in calatorie undeva departe, de multe ori lasa la crestin multi bani. Lasand acestuia oarecand o punga cu cinci sute de monede, cugeta crestinul in inima sa ca sa tagaduiasca amanetul, ceea ce a si facut prin fapta. Caci venind evreul si cerandu-si banii dupa obiceiul lor, crestinul n-a voit sa-i dea, zicandu-i: "Tu aceasta data n-ai lasat nimic la mine; de ce ceri de la mine?" Iar evreul, auzind aceasta fara de nadejde, s-a tulburat cu totul; iar mai pe urma, venindu-si intru sine, a zis catre crestin: "Fiindca nimeni n-a vazut cand ti-am dat banii, juramantul sa dezlege pricina noastra, si cerea ca prin sfantul sa se vadeasca care este mincinosul". Deci, cu invoire s-au dus amandoi la biserica Sfantului Mina, si indata crestinul a facut juramant si sustinea tagaduirea amanetului. Si dupa juramant, au iesit amandoi din biserica si si-au incalecat caii. Iar calul crestinului mergea cu neoranduiala si se salbaticea impotriva stapanului sau si, muscand zabala, ingrozea ca va pricinui amara moarte calaretului; si deodata l-a aruncat jos la pamant, insa nu i-a vatamat trupul, ci si-a pierdut numai basmaua, impreuna cu o cheie si cu pecetea lui cea de aur. Apoi iarasi incalecand, mergea impreuna cu evreul, care nesuferind paguba se intrista foarte pe cale si ofta din adancul inimii. Atunci crestinul zice catre evreu: "O prietene, fiindca locul acesta este potrivit, sa ne pogoram de pe cai si sa mancam paine". Iar dupa ce a inceput sa manance, iata dupa putin vede crestinul pe sluga sa venind si tinand cu o mana punga evreului si cu cealalta cheia impreuna cu basmaua sa; pe care vazandu-le s-a inspaimantat. Si a zis catre sluga: "Ce este aceasta?" Iar sluga a raspuns: "Un ins oarecare infricosator a venit la stapana mea si, dandu-i ei cheia impreuna cu basmaua ta, a zis catre dansa: "Cu mare grabire trimite punga evreului ca sa nu se primejduiasca barbatul tau". Si iata luand-o am venit catre tine dupa porunca". Atunci evreul s-a umplut de bucurie si s-a intors impreuna cu crestinul la sfantul. Si evreul se ruga ca sa fie botezat ca cel ce a fost insusi vazator la acest fel de minune. Iar crestinul cerea sa ia iertare pentru ca a maniat pe Dumnezeu prin juramant mincinos. Deci amandoi primind precum au cerut, unul botezul si celalalt iertare, s-au intors la ale lor bucurandu-se.

joi, noiembrie 06, 2008

Minunile martirilor din inchisorile comuniste de la Aiud

Minunile martirilor din inchisorile comuniste de la Aiud

Va voi relata cateva aspecte interesante despre urmarile trairii jertfelnice pentru Hristos, Demnitate şi Adevăr:
"O bătrânică din judeţul Cluj, fiind bolnavă de cancer, gradul IV metastază, a fost dată de duhovnicul ei cu untdelemn din candela Maicii Domnului de la osuar, spunându-i că după câteva zile să meargă la medic şi să-şi repete analizele. Medicii au rămas uimiţi pentru că nu mai găsiseră nici o urmă de cancer.
Un băieţel din Slatina, de 12 ani, s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară de piele. Avea bubiţe pe tot corpul din creştet şi până în tălpi care supurau puroi şi sânge şi care mai şi produceau o mâncărime foarte mare. Mama copilului s-a dus disperată la duhovnicul ei, spunându-i că nu ştie ce să mai facă cu băiatul ei, pentru că cei mai buni doctori de piele din Bucureşti nu reuşiseră să-i găsească diagnosticul şi chiar în ziua respectivă trebuia să meargă din nou la Bucureşti. Părintele i-a spus: „Soro, chiar acum am primit untdelemn din candela Sfinţilor de la Aiud şi dacă avem credinţă, Dumnezeu va face minuni". L‑a dat pe copilaş şi, în drum de la Slatina spre Bucureşti, în tren, i s-au uscat bubiţele, au căzut jos şi a ajuns complet vindecat la medici.
Un preot cu o evlavie deosebită la Sfinţii din temniţa Aiudului mi-a cerut o bucăţică de sfinte moaşte pe care i le-am trimis printr-un diacon. Părintele diacon ajunsese noaptea la locuinţa părintelui şi, dându-i‑le, acesta se ducea cu bucurie mare spre camera lui, voind să le pună la locul special amenajat pentru Sfânt. La un moment dat, înainte să ajungă în cameră, aude din spate o voce care a strigat aşa: „Ioan!!!". Părintele, uimit, s-a uitat în spate şi n-a văzut pe nimeni. Venindu-şi puţin în fire şi înţelegând că n-a fost voce de om cunoscut, a deschis cu grijă capacul răcliţei şi, uitându-se spre sfintele moaşte, le-a întrebat: „Te cheamă Ioan?" iar sfântul i-a răspuns: „Da!!!"
Două femei din Aiud, venind la mănăstire, mi-au spus că acuză dureri foarte mari la încheieturile genunchilor şi gleznei. Le-am dat untdelemn din candela Maicii Domnului şi a sfinţilor, sfătuindu-le să se dea la locul durerii. După o săptămână au venit şi mi-au spus că după ce s-au dat cu untdelemn, li s-au luat durerile cu mâna. M-am cutremurat!
Un alt preot avea Sfinte Moaşte de la Aiud acasă; s-a trezit într-o zi cu patru vrăjitoare la poartă care i-au zis: - Părinte, i-a de aici 400.000 de Euro şi mută-te de aici! Dându-şi seama repede cu cine stă de vorbă le-a răspuns scurt: - Eu nu mă mut de aici! Rămânând uimite de refuz au continuat cu insistenţă să-i spună: - Dacă nu te muţi tu, atunci spune-i la acela care stă în casă cu tine, el să se mute. Înţelegând părintele că este vorba de Sfântul de la Aiud le-a zis: - Eu nu-L dau pe Hristos afară din casă!!! Şi le-a închis poarta în nas. Până să aducă Sfintele moaşte acasă avea mari necazuri cu vrăjitoarele, dar din ziua aceea nu le-a mai văzut şi nici nu a mai avut probleme.
Uneori vin oameni bolnavi care nu au o credinţă aşa de mare şi se dau cu untdelemnul sfinţilor cu multă îndoială şi chiar şi aşa, sfinţii fac minuni. Aşa dar mare au primit aceşti pătimitori ai lui Hristos!
De exemplu, un tânăr avea o boală gravă de piele, pentru care medicii nu i-au găsit leac. Mama lui era credincioasă însă, şi a luat de aici nişte ulei să-i ungă trupul. Când a ajuns acasă, i-a uns o parte din trup, pentru că tânărul nu avea încredere şi, o minune, dimineaţa, locul care fusese uns cu ulei, era dimineaţă fără pată, sănătos.
Odată a venit un părinte de la Timişoara şi mi-a spus că mama lui a avut un atac cerebral şi era într-o stare foarte gravă de comă. Au dat-o cu untdelemn şi şi-a revenit complet.
O femeie din Aiud avea dureri foarte mari la glezne. Cum s-a dat cu ulei i s-a luat durerea instantaneu ca și cu mâna. Şi nu s-a dat cu o credinţă cum o au de pildă unii bolnavi de cancer faţă de Sf. Ierarh Nectarie de Eghina sau Sf. Ioan Rusu. În schimb, aici, chiar dacă vin cu o credinţă foarte mică, se dau cu untdelemn şi se tămăduiesc.
Iarăşi, un domn din Aiud lucrează la penitenciar şi are foarte mari probleme cu spatele şi era caz de operaţie. După ce s-a dat cu ulei de la Maica Domnului, nu mai avea nici o durere şi nu a mai fost nevoie de nici o operaţie.
Nu mai spun de cazuri de demonizare. Au venit aici nişte fete demonizate şi numai ce se apropiau de osuar, începeau să zbiere şi să cadă pe jos, de ziceai că-s în gură de şarpe. Au fost două demonizate de la Satu Mare şi după ce au venit aici la rugăciune, li s-a mai ameliorat starea o bună perioadă de timp, dar am auzit că acum iar se simt rău.
A fost un grup de sârbi cu evlavie la martirajul românesc din temniţele comuniste şi era şi o doctoriţă printre ei, care mi-a mărturisit: „Părinte, n-am vrut să vă spun dar totuşi vreau să vă spun ce mi s-a întâmplat". Îi dădusem, când venise prima dată aici, o parte de oseminte, ca să le pună la dânsa la spital. Şi-mi zice: „Părinte, când am plecat de la Aiud spre Petru Vodă, în drum am aţipit. Şi, când am aţipit, am văzut în faţa ochilor un tânăr foarte frumos, cu foarte multe hematoame pe cap şi-i curgea sânge, şi foarte frumos la chip. Când l-am văzut, m-am înspăimântat; s-a menţinut câteva clipe vedenia, după care a dispărut şi în locul chipului lui a apărut o cruce foarte luminoasă, care a persistat câteva secunde, după care m-am trezit şi am bufnit în plâns". Sfântul i s-a arătat."
Mărturii adunate şi relatate de Ierom. Augustin, preot slujitor la Mănăstirea Aiud, ridicata langa inchisoarea in care au sfarsit multi dintre martiri.

marți, noiembrie 04, 2008

Ce stim despre Mos Craciun

O poveste de Craciun
Gh. Bratescu

De unde vine Mos Craciun? Cand eram copil credeam ca vine din Cer si intra in casa pe horn, ca sa aduca daruri pentru cei mici. Acum, copiii din epoca televizata si a Internetului sunt convinsi ca el traieste undeva la Polul Nord sau in Laponia, intr-un orasel nevazut. Finlandezii, care au lansat aceasta poveste in secolul trecut, au fost destul de ingeniosi, pigmentand-o cu elfi, nu se stie cati, 13, 9 sau doar 6, care il ajuta pe Mos Craciun sa aduca jucariile comandate de copiii cuminti. Elfii sunt in mitologia scandinava si germanica spirite luminoase si prietenoase sau dimpotriva, uracioase. Finlandezii, popor cu origini asiatice, nu au in traditia lor istorica o astfel de mitologie. Ei sunt fino-ugrici, rude cu ungurii, iar in mitologia acestora nu existau sarbatori sau zeitati consacrate zapezilor, iernii in general, ci doar cele legate de primavara, de renasterea naturii si reaparitia ierbii de pasunat, normale la un popor nomad. Animale totemice erau la fino-ugrici, calul alb, taurul, cerbul si lupul "Borie Cino". De unde sa aiba finlandezii un mit al lui Mos Craciun, cu o sanie trasa de reni, animale pe care le-au gasit in Laponia, cand au ajuns acolo, in migratia lor. Cu toate acestea, finlandezii nu s-au sfiit sa inventeze un mit modern al lui Mos Craciun, care ar locui intr-un orasel laponez nevazut din Muntii Korvatunturi, inconjurat de paduri intunecate, de nepatruns, cu brazi inalti pana la Cer. Tot timpul anului, Mos Craciun si elfii sai mesteresc jucarii, iar cand vine vremea sa plece in marea calatorie din Ajunul Craciunului, inhama la sania lui magica opt reni fermecati, presarati cu un praf miraculos, care-i face nevazuti. Renii lui Mos Craciun, pe nume Rudolf, Blitzen, Comet, Cupid, Dancer, Dasher, Donder, Prancer si Vixen, zburand "cu viteza luminii de Craciun", ocolesc mai intai in vazduh lumea intreaga, apoi coboara nestiuti pe pamant, cu sania plina a lui Mos Craciun. Dupa ce mosul isi face bucuros treaba, fericind copiii cuminti, pleaca repede acasa, inainte de a-l apuca zorii, pe un drum numai de el stiut. Mass-media finlandeza a reusit sa raspandeasca povestea mai intai in Europa, iar mai apoi prin televiziune a facut-o cunoscuta pe toate continentele. Dupa care, plini de spirit comercial, au deschis un oficiu postal in mica localitate Napapiiri, langa orasul laponez Rovanieni, aflat la poalele inaltimilor Korvatunturi, botezate munti, desi nu au o altitudine mai mare de 500 de metri. La acest oficiu se primesc scrisorile adresate lui Mos Craciun de milioane de copii din intreaga lume. Si nu numai atat. In Napapiiri au rasarit bazare cu jucarii, ba chiar si un grajd in care se afla opt reni si o sanie spatioasa, care ar fi atelajul lui Mos Craciun, casute ale elfilor si alte minunatii, incantand zecile de mii de copii adusi de parinti aici, din toata lumea, mai tot timpul anului, in excursii excelent organizate. La Rovanieni s-au construit hoteluri destinate aceluiasi tip de excursii, asezonate cu plimbari in sanii trase de reni si spectacole cu pitici.
Incercand sa-i imite pe ingeniosii finlandezi, francezii au creat si ei un oficiu special in Muzeul Postelor din Caen, localitate din regiunea Normandia. Oficiul este pus la dispozitia copiilor care trimit scrisori lui Pere Noel, cum il numesc francezii pe Mos Craciun. Anul acesta s-au primit peste un milion de scrisori ale micutilor ce-si exprima dorintele lor de Craciun. Peste 60 de persoane se ocupa de expedierea raspunsurilor, fie prin posta, fie pe Internet, absolut la toti cei care i-au scris lui Pere Noel. Scrisorile au un text standard: "Scrisoarea ta draguta mi-a facut o mare placere. Iti trimit poza mea. Am primit multe comenzi. Nu stiu daca voi putea sa-ti aduc tot ce mi-ai cerut. O sa ma straduiesc, dar sunt cam batran si uneori mai incurc lucrurile. Trebuie sa ma ierti. Sa fii cuminte si sa-ti asculti parintii. Te imbratiseaza Pere Noel". Textul creat de Marie Marette, sora fostului ministru al Postelor de acum peste patru decenii, Jacques Marette, cel care a initiat intreaga actiune cu rol social pentru copii, este celebru astazi in Franta. Serviciul postal francez beneficiaza prin aceste corespondente, francate special, de castiguri deosebite, care justifica si pecuniar efortul de a face o mica bucurie copiilor.

Varsta lui Mos Craciun
Dincolo de asemenea inovatii cu spirit comercial, mitul lui Craciun are o istorie straveche. La romani exista traditia ca, la inceputul lunii ianuarie, credinciosii sa se adune in temple spre a celebra una dintre cele mai vechi divinitati ale lor, zeul Ianus, cel care prezida fundamentarea oricarei activitati omenesti. Ca zeu al inceputurilor, lui ii erau consacrate calendele. In prima zi a anului, la calendele lui Ianuarius, romanii schimbau daruri si urari de bine pentru intregul an ce vine, iar in onoarea lui Ianus sacrificau berbeci. In reprezentari, Ianus are doua fete, una privind spre trecut, alta spre viitor.
Spre deosebire de romani, geto-dacii il celebrau pe Craciun, nume pastrat pana astazi, cu prefixul de Mos, ceea ce arata ca el vine din batrani, din trecutul indepartat, fiind un personaj nascut in perioada gerontocratiei getice. Rudimentele mitului stravechi pastrate in folclorul national romanesc il arata pe Craciun legat de cultul focului, dar si al bradului, copac sacru in credintele dendrolatriei. Se poate reconstitui cu destula certitudine modul de celebrare a unei sarbatori geto-dacice consacrata inceperii solstitiului de iarna. In sanctuarele lor, geto-dacii asistau la ceremonia arderii intr-o vatra a unei buturugi, simbolizand anul vechi. La miezul noptii de 23 spre 24 decembrie, sacerdotii aruncau craci de brad peste jarul buturugii, care se aprindeau imediat, arzand cu valvatai. Era momentul sacru al inceperii Anului Nou, cand ziua care se micsorase treptat din toamna, incepea sa creasca, in dauna noptii. Intetirea focului in vatra sanctuarului era un gest sacru al ajutorarii Soarelui de a incepe sa dea mai multa lumina si caldura. Putem vedea astazi in acest gest o naivitate dezarmanta, daca nu ne transpunem in gandirea magica de acum cateva milenii. Dar, socotind atat durata de 365 de zile a anului, cat si solstitiile si echinoctiile, calculate de sacerdoti, asa cum arata clar piesele din sanctuarul-calendar de la Sarmisegetuza, constatam totodata o avansata preocupare a geto-dacilor fata de fenomenele astronomice. Oricum, observatiile sacerdotilor geto-daci privind faptul ca ziua incepea sa creasca dupa 22-23 decembrie si marcarea acestui moment printr-o ceremonie speciala cu conotatii sacre inchinata Soarelui, sunt elemente de mare importanta atat pentru istoria religiilor, cat si pentru cea a stiintei.
Romanii au pastrat ca element folcloric, peste milenii, segmentul arderii buturugii in vatra casei, in noaptea cand vine Mos Craciun. Se prea poate ca acest Mos Craciun sa fie chiar numele dat de geto-daci ceremoniei arderii buturugii in noaptea inceputului solstitiului sau chiar a inceperii Anului Nou. In orice caz, termenul Craciun este specific romanilor, fiind preluat tarziu, cu conotatii crestine, de popoarele din jur, unguri, bulgari, slovaci, ucraineni, rusi, desemnand ziua Nasterii Domnului Iisus Christos. El exista insa si la albanezi, cu stramosi iliro-traci, tot astfel cum romanii ii au pe geto-daci, sub forma "kercum", avand sensul de buturuga ce arde. Aici nu este vorba de o preluare din limba romana a unui termen consacrat crestin, ci de prezenta unui cuvant extrem de vechi, comun la traci, explicabil prin origini tracice. Aceasta poate arata inca o data ca mitul "Craciun" era prezent cu mult timp inainte ca el sa fi fost asimilat de crestinism.
Poporul roman a pastrat vie traditia lui Craciun, dar si sensul stravechi al cuvantului de la care deriva insusi substantivul in cauza, precum craca, crac, cracana, cracanat, apoi creanga, crenguta, cu verbele aferente si chiar nume: Craciun, Craciunica, Craciunoiu, Craciunescu etc, prenume si toponime formate din cuvantul matrice, cum sunt Craciunei, Craciunesti, Craciuna, plus adjective numeroase. Cum se vede, limba romana, spre deosebire de altele care au imprumutat termenul Craciun, are o intreaga familie de cuvinte legate de substantivul respectiv, atestand vechimea enorma a acestuia. Este interesant de observat ca prenumele Craciun nu apare insa in hagiografia crestina, lipsind un sfant cu acest nume, termenul fiind utilizat doar ca denumire a sarbatorii Nasterii Domnului. Cu toate acestea, el este inca din secolul al 14-lea un prenume frecvent la romani, alaturi de Ion, Gheorghe, Dumitru, Constantin si Nicolae. Este clar ca, in pofida sincretismului, celebrarea candva pagana nu s-a contopit pe deplin, nici pana astazi, la romani, cu cea christica. Sarbatoarea geto-dacica a solstitiului de iarna era asociata si cu venerarea bradului, ca simbol al vietii, care biruie gerul si intunericul, ramanand verde tot anul, credinta venita din timpuri si mai vechi, cand oamenii primitivi adorau "spiritele" arborilor si plantelor. Cultul s-a perpetuat folcloric la poporul roman. Bradul impodobit cu panglici albe, marcand principiul masculin si rosii pe cel feminin inca mai insoteste pruncii la botez, mirii la nunta si mortii la cimitir, in mod simbolic, in diferite zone rurale ale Romaniei.

Sol Invictus
In secolul I a. Chr, sub Pompeius, ajunge in Europa cultul zeului solar Mithras, practicat in Asia Mica. Dupa cucerirea Daciei, de catre Traian, religia mithraica apare frecvent si in randul populatiei daco-romane, ca urmare a colonizarii provinciei cu populatii aduse mai ales din rasaritul imperiului. S-a petrecut o fuziune religioasa a cultului zeului practicat de geto-daci, cu cel al mithraismului, foarte apropiat de acesta, dar mai evoluat. Contopirea cultica a netezit drumul crestinismului, facilitand intelegerea dogmelor apostolice, mai cu seama ca Evangheliile relatau viata Domnului Iisus Christos intr-un mod relativ apropiat de cea a zeului Mithras. De exemplu, se considera ca zeul se nascuse in ziua de 25 decembrie, intr-o pestera, dintr-o lespede. Primii care au venit sa i se inchine au fost cativa pastori de oi. Apoi, dupa un oarecare timp petrecut printre oameni, stand la masa cu insotitorii sai pamanteni, Mithras s-a inaltat la Cer. Mitul descris de scriitori antici pagani, era inclus in "misterele" mithraice ale nasterii zeului, cand initiatii se retrageau in sanctuare secrete, de unde ieseau la miezul noptii, strigand din toate puterile: Fecioara a nascut! Lumina creste!" In Imperiul Roman tarziu, cand cultul lui Mithras devenise precumpanitor, ziua nasterii zeului, la 25 decembrie, era denumita "Sol Invictus" - Soarele neinvins, data despre care Noul Testament nu vorbeste nicaieri, cand se refera la Nasterea Domnului Iisus Christos. De altfel, crestinismul primitiv nu serba acest eveniment. Crestinii egipteni au inceput sa celebreze anual Nasterea Domnului la 6 ianuarie, data fiind modificata la 25 decembrie de catre Biserica Apuseana, spre secolul al 4-lea. Mai apoi, aceasta data a fost preluata si de Biserica Orientala. Ziua de 6 ianuarie a devenit insa aniversarea Botezului Domnului Iisus Christos. Primul Craciun nou a fost sarbatorit in anul 354, la Roma si in anul 375 in Bizant. Pana la aceste date, sarbatorirea Nasterii Domnului a fluctuat intre 25 decembrie si 6 ianuarie, considerandu-se ca era vorba de doua nasteri ale lui Iisus, una materiala, ca om, iar alta spirituala prin botez. Stabilirea datei Nasterii Domnului la 25 decembrie a dat o puternica lovitura mithraismului, care mai tulbura credinta primilor crestini. Sfantul Augustin (354-430), de altfel, indemna pe crestini sa serbeze nu soarele ca paganii, ci pe Creatorul soarelui si al lumii.
Remarcabil este faptul ca poporul roman crestin a mentinut in traditiile sale pana si astazi simboluri ale lui Sol Invictus din perioada Daciei romane, dar si ale stravechii religii daco-getice, precum arderea buturugii in noaptea de Ajun, cuvantul Craciun, rostogolirea rotilor de foc de pe dealuri, ca si colacii in forma de disc solar, ornamentatiile sculpturale pe lemn si broderiile de pe ii reprezentand soarele, in sfarsit colindele de Craciun si de Anul Nou supranumite "zorii", evocand aparitia soarelui la Craciun.

De la Mos Nicolae la Mos Craciun
In Europa, unde inceputurile crestinismului erau marcate de un amestec al invataturilor christice cu obiceiuri pagane, traditia oferirii de daruri si schimbari de urari la calendele lui Ianuarius nu s-a pierdut, astfel incat inaltii ierarhi crestini, incercand in anii 300 sa o inlature, au introdus in calendar comemorarea Sfantului Nicolae. Ziua de 6 decembrie, cand acesta a murit, este celebrata in lumea crestina de Apus si de Rasarit, aducandu-se daruri copiilor, asa cum facuse Sfantul Nicolae in timpul vietii sale. In secolul al 16-lea, Martin Luther, reformatorul Bisericii catolice, a pornit o lupta darza pentru oprirea veneratiei sfintilor, moastelor si simbolurilor de tot felul, care nu slujeau crestinatatea. In acest demers, el a inclus si pe Sfantul Nicolae. In multe state, datorita argumentelor lui Martin Luther, a fost abolita sarbatorirea sfintilor, inclusiv a Sfantului Nicolae cu precadere, deoarece viata acestuia era de domeniul istoriei. Acesta fusese arhiepiscop de Mira, in Lichia si socotit sfant inca din timpul vietii sale. Nascut intr-o familie foarte bogata, la Patara, a fost crescut dupa moartea parintilor sai, foarte prematura, de catre un unchi, episcop de Patara. Nicolae a devenit si el preot, ajungand arhiepiscop. Si-a daruit intreaga avere familiilor sarace cu multi copii si a inzestrat fete nevoiase ca sa se poata casatori. Arhiepiscopul Nicolae se va dovedi un adversar redutabil al arianismului, doctrina propovaduita de episcopul Arius, care sustinea ca Dumnezeu este etern si nenascut, in timp ce sfintii, fiintele sacre, inclusiv Iisus Christos sunt doar creaturi ale Atotputernicului, toate avand insa Logos extras din neant, nu din substanta divina. Iisus Christos ar fi fost adoptat de Dumnezeu, ca Fiu, ca sa-i indeplineasca poruncile. In intruchiparea Domnului Iisus Christos, Logosul ar fi avut rolul sufletului, creatie divina. Arius, fiind un bun orator, a reusit sa atraga numerosi adepti, dar sa si provoace un sinod in Egipt, unde 98 de episcopi i-au contestat doctrina, condamnandu-l sa plece in exil, la Cesareea, in Palestina. Arius s-a intors pe ascuns la Alexandria, reluandu-si activitatea de prozelitism, drept care arhiepiscopul Nicolae l-a anatemizat, ca eretic. In anul 325, Imparatul Constantin cel Mare, ingrijorat de erezia lui Arius, a convocat Conciliul Ecumenic de la Nikeia, care a proclamat dogma crestina a unitatii Sfintei Treimi. Arius a fost lovit cu degetele peste obraz de arhiepiscopul Nicolae, in semn de pedepsire a nerusinarii sale. Gestul a ramas clasic, aratarea obrazului cu degetul, avand acest simbol pana azi. Arius a fost exilat la Illyricum, din ordinul imparatului. Dar din nou a revenit la Alexandria, unde a murit subit in imprejurari misterioase. Zece ani mai tarziu, arhiepiscopul Nicolae a murit si el, la 6 decembrie, Biserica crestina canonizandu-l si organizand pelerinaje la mormantul acestuia din Mira. Legenda vietii sfantului ca filantrop, iubitor de copii si saraci, a faptelor sale miraculoase, s-a intins in intreaga Europa. In anul 1087, cativa negustori italieni, dornici de castiguri provenite din vanzarea moastelor sfantului, i-au deschis mormantul din Mira, i-au sterpelit trupul si l-au dus la Bari, in sudul Italiei. Ca sa scape de pedeapsa cuvenita faptei lor nelegiuite s-au aparat, spunand ca au luat moastele sfantului spre a nu fi profanate de… sarazini. Cum moastele sfantului urmau sa ramana la Bari, pretextul a fost admis fara nici o retinere de catre locuitorii cetatii, bucurosi ca au o asemenea comoara aducatoare de venituri. De altfel, mana stanga a sfantului a fost vanduta unui cavaler din Lorena, care a dus-o in nord-estul Frantei. Acolo, sfantul este venerat si cinstit cu mare fast cu prilejul unor pelerinaje impresionante, care au loc anual de aproape un mileniu, la 6 decembrie. Faima moastelor si minunilor Sfantului Nicolae au ajuns si in tarile romane. Un trimis anume al voievodului Mihai Viteazul, care dorea moastele, a reusit sa obtina mana dreapta a sfantului, pe care a adus-o la Bucuresti. Mihai Viteazul a comandat aurarilor o racla din aur impodobita cu pietre pretioase, in care a depus moastele, daruindu-le apoi Manastirii Sfantul Gheorghe Nou din Capitala. Acolo au ramas pana in anul 1993, cand doi talhari au spart usile bisericii, tentati de racla din aur de 24 de karate, ca si de epitaful brodat cu fir de aur asezat peste mormantul lui Constantin Brancoveanu, martir al crestinatatii, le-au furat, cu gand sa le vanda. Au taiat apoi racla de aur si pana sa comercializeze aurul au fost prinsi si condamnati la inchisoare. Un an mai tarziu, la 6 decembrie 1994, cand moastele sfantului erau asezate din nou in biserica, cu multa pompa, hotul care scosese moastele din vechea racla a murit in inchisoare.
Moastele sfantului, unul dintre cei mai populari, venerat atat de catolici, cat si de ortodocsi, raman ca un simbol. Trupul sfantului pare rastignit cu trupul la Bari, mana dreapta in Orient, la Bucuresti, iar cea stanga in Apus, in Franta, parca unind Bisericile. Sigur, traditia impartirii darurilor de ziua Sfantului Nicolae a fost instituita de clerul crestin inca din secolul al 4-lea, in intentia de a contracara obiceiul pagan al cinstirii lui Sol Invictus. Cu timpul, insa, s-a petrecut o fuziune intre celebrarea Sfantului Nicolae si cea a Craciunului. De altfel, acest lucru a convenit indeosebi comerciantilor ce s-au grabit sa desacralizeze cele doua sarbatori, invadand piata cu brazi, dulciuri, jucarii si cadouri specifice. In 1931, firma Coca Cola a ajuns pana acolo incat l-a transformat pe Santa Claus, Nicholas in limba germana, in Mos Craciun, dandu-i infatisarea unui batran cu barba alba, jovial, imbracat in rosu. Aceasta imagine l-a transformat pe Sfantul Nicolae traditional, cu o biografie istorica, bine stabilita, intr-un personaj secundar. Oricum, impreuna cu Mos Craciun face o pereche pitoreasca in ciclul Sarbatorilor de Iarna.

O, Brad frumos!
Mitul lui Mos Craciun este bazat pe mitul bradului. Intre batranul cioban mioritic Craciun si bradul sacru exista o relatie straveche, anterioara celor doua forme de religiozitate solare, geto-dacica si mithraica, contaminata in perioada inceputurilor crestinismului la daco-romani. In secolul al 19-lea, Sfantul Bonifaciu Strasbourg, calugar sas din Transilvania, bun cunoscator al obiceiurilor si colindelor romanilor, pe care le considera pagane, a stabilit o relatie sui-generis intre brad si Nasterea Domnului Iisus Christos in Palestina, unde de altfel nu creste copacul respectiv. Astfel, pomul de Craciun a devenit repede simbol al Nasterii Pruncului Iisus, in intreaga lume crestina. Adevarul este ca reformatorul Martin Luther a fost cel care, incercand sa elimine cultul sfintilor, a asezat bradul impodobit la loc de cinste in Sarbatoarea Nasterii Domnului, reinviind o traditie germanica antica. Printesa Helene de Mecklemburg, care se casatorise cu Ducele de Orleans, a dus acest obicei in Franta. In Marea Britanie a ajuns abia in anul 1841, cand printul consort Albert, sotul Reginei Victoria, a comandat in tara sa natala un brad imens de Craciun, pe care l-a instalat in Palatul Windsor, pentru odraslele imperiale. Dupa exemplul regal, nobilimea, apoi intreaga populatie anglo-saxona, au inceput sa impodobeasca brazi de Craciun. Obiceiul s-a raspandit in coloniile britanice. In fine, el a ajuns tarziu in America de Sud si mai apoi in USA, unde Mos Craciun a devenit caricatural, cu haine nemtesti si tichie caraghioasa de pitic.

Parintele erei crestine, canonizat la Constanta

Sute de credinciosi au participat, ieri, la proclamarea locala a canonizarii Sfantului Dionisie Exiguul, Cel Smerit, parintele erei crestine si al dreptului bisericesc. Evenimentul s-a derulat dupa savarsirea Sfintei Liturghii arhieresti de catre Inaltpreasfintitul Irineu, Mitropolitul Olteniei, delegat al Preafericitului Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, impreuna cu Inaltpreasfintitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Preasfintitul Ciprian Campineanu, vicar patriarhal, si mai multi ierarhi ai Sinodului Mitropolitan. Acestora li s-a alaturat, la slujire, un sobor de preoti si diaconi. Slujba arhiereasca a avut loc afara, pe scena din apropierea vechilor ruine ale cetatii Tomis. "S-ar fi cuvenit mai de mult sa ne gandim la proclamarea locala a Sfantului Dionisie cel Mic. Unii care nu au inteles opera sa au facut comentarii nepotrivite referitoare la acesta, dar elucindandu-se faptul ca a fost un om smerit, dar si un om cu credinta ortodoxa, iata, biserica noastra l-a canonizat. Sfantul Dionisie Exiguul a fost proclamat intr-o canonizare generala, pe 26 octombrie", a precizat Inaltpreasfintitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.
Paralel cu slujba arhiereasca, credinciosii s-au putut inchina, in apropierea Catederalei, la moastele Sfintilor Epictet, Astion, Pantelimon, Sfantului Apostol Filip de la Adamclisi, precum si moastelor Sfintilor Martiri de la Niculitel, Zotic, Atal, Camasie si Filip. In cadrul aceluiasi eveniment au avut loc si doua lansari de carte. Este vorba de volumul "Catedrala Sfintii Apostoli Petru si Pavel - Constanta (1883-2008)", autori: Doina Pauleanu si Virgil Coman, si "Unirea Dobrogei cu Romania, omagiu la 130 de ani", colectiv de autori. "Catedrala Sfintii Apostoli Petru si Pavel este un album aparut in conditii grafice exceptionale, cu ocazia celor 124 ani scursi de la punerea pietrei fundamentale a acestui edificiu pe pamant romanesc dupa veacuri. Este un moment emotionant pentru mine, pentru ca am gasit nenumarate documente inedite legate de proiectarea si constructia Catedralei, ea insasi unul dintre monumentele cele mai frumoase, reprezentative si cele mai demne de cercetare de pe teritoriul Constantei", a precizat directorul Muzeului de Arta, Doina Pauleanu. "Sunt bucuros ca astazi (n.r. ieri) am reusit sa realizam un proiect gandit la inceputul acestui an. Este vorba de acest volum aniversar dedicat implinirii a 125 de ani de la punerea pietrei de temelie a Catedralei Sfintii Apostoli Petru si Pavel, dar si cu ocazia implinirii a 130 de ani de reintegrarea Dobrogei la statul roman. Albumul reprezinta istoria unui ansamblu arhitectonic reprezentativ pentru Constanta si pentru Dobrogea, dar si o istorie a Dobrogei pe anumite segmente", a mentionat directorul Directiei Judetene Arhivele Nationale Constanta, dr. Virgil Coman.
In sedinta din 8-9 iulie 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat canonizarea Sfantului Cuvios Dionisie Exiguul, cu data de praznuire 1 septembrie. Pe 25 octombrie, pe esplanada Catedralei patriarhale din Bucuresti s-a savarsit ultimul parastas pentru Cuviosul Dionisie Exiguul, iar a doua zi, in cadrul Sfintei Liturghii, dupa citirea Sfintei Evanghelii, a avut loc proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Cuvios Dionisie Exiguul. Dupa ce s-a format aici ca monah, Sfantul Dionisie cel Smerit a plecat mai departe, la Roma, si acolo a fost sfetnicul a zece papi, unul dintre papi, Ioan al II-lea, cerandu-i sa faca un calendar, pentru ca se numarau anii de la zidirea Romei. Si atunci acest smerit parinte a facut calcule si a intemeiat era crestina. A tradus, de asemenea, o multime de documente. A tradus hotararile sinoadelor ecumenice din greceste in latineste. Este prezent in toate enciclopediile si dictionarele universale.
Anca DRAGOMIR
Sursa: observator.ro