Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

joi, februarie 26, 2015

Icoana, deosebirea intre ea si idol

Deosebirea radicala si esentiala intre idol si icoana sta in faptul ca idolul e reprezentarea confectionata a fortelor imanente ale naturii. Omul insusi e conceput ca fiind cu totul stapanit de ele sau incadrat in ele, chiar daca sta pe treapta cea mai inalta in cadrul naturii care le totalizeaza. Idolul nu e un mijloc prin care inchinatorul transcende (trece peste) natura fatala, in care este el insusi incadrat. Idolul este concluzia religioasa a conceptiei panteiste, careia Spinoza i-a dat ex­presia cea mai pregnanta in formula : Deus sive natura.
Icoana dimpotriva, este semnul realitatii transcendente a lui Dum­nezeu, cea mai presus de natura. Ea exprima credinta ca Deus est super natura. Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei trans­cendente a naturii. La baza icoanei sta credinta intr-un plan mai pre­sus de natura si vointa de a trece peste natura, de a intra in legatura cu transcendenta divina. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera totdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Inchinarea adusa icoanei "trece" la prototipul zugravit in ea. Aceasta nu e "trecere" de la idolul vazut la o forta vie a naturii tot vazuta, ci o trecere din planul vazut in cel nevazut, din planul naturii si al lumii create in cel mai presus de natura.
"Prototipul" icoanei nu face parte din planul experientei naturale a inchinatorului, ci din planul transcendent naturii sesizate prin simt. Icoana reda realitatea dumnezeiasca, care e spirituala. Icoana cere re­ferirea inchinatorului la prototipul dumnezeiesc sau la Sfantul plin de dumnezeirea transcendenta, negraita, tainica, nesesizabila prin sim­turi. Icoana e o fereastra sesizabila a lumii spre ceea ce e mai presus de lume, pe cand idolul e un zid care inchide in lumea aceasta. Idolul, fiind confectionat din aceeasi substanta universala a naturii materiale, poate fi identificat uneori cu zeul insusi, pe cand icoana redand o reali­tate spirituala nu poate fi identificata ca acea realitate.
Dar sa prindem acest caracter al icoanei in cateva trasaturi care o disting si o opun idolului.
Icoana nefiind un chip al fortelor sesizabile ale naturii, se foloseste pentru a sugera pe Dumnezeu Cel spiritual si transcendent naturii si prezenta lui coborata la noi, nu de orice chip, ci cu deosebire de cel uman. Dar in ea omul e valorificat dupa spiritul lui purificat de pasiuni, nu dupa trupul lui aplecat prin pasiuni spre natura.
Ea isi are in aceasta privinta un temei in Sfanta Scriptura care spune ca, omul a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu.
Faptul ca omul prin firea lui e legat si de trup si prin aceasta si de natura, dar si de Dumnezeu Cel pur spiritual, il situeaza la mijloc intre natura si Dumnezeu, ca inel de legatura intre amandoua. El poate servi de aceea si ca chip al fortelor naturii, deci ca model de idol, cand spiritul lui se lasa dominat de pasiunile provocate prin trupul lui de natura, dar si ca chip al lui Dumnezeu, putand fi un transparent al lui Dumnezeu Cel nevazut, cand actualizeaza si potenteaza comunicarea cu Dumnezeu, deci prezenta spirituala a lui Dumnezeu Cel transcendent sau absolut superior lui, facand ca Dumnezeu sa se reflecte prin spiritul lui si prin trupul lui. Fiinta umana este iconica prin faptul ca poate sa actualizeze in mod culminant realitatea umana a chipului lui Dumnezeu. Chiar faptul ca omul e numit de Scriptura "chipul lui Dumnezeu" arata ca el e destinat prin fiinta sa fie nu idol sau chip al naturii ca suprema realitate, ci "icoana" care deschide privirea spre nemarginirea spirituala a lui Dumnezeu.
Omul este prin sine o realitate ce depaseste natura supusa unor legi involuntare si inconstiente. El este un insetat dupa nemarginirea si libertatea ce depaseste natura. El are in sine o viata indefinit de complexa, capabila de o libertate ce voieste sa se lungeasca necontenit, gandire mereu noua ce depaseste simpla inregistrare a legilor naturii. El este o oglinda stravezie si un canal prin care se comunica lumii viata constienta, spirituala, libera si infinita a lui Dumnezeu. El poate aduce mereu ceva nou in natura supusa legilor repetitiei. El se poate transcende in mod propriu la Dumnezeu.
La baza icoanei sta mai intai o alta conceptie despre om decat cea de la baza idolului. E o conceptie care vede pe om in relatie cu Dum­nezeu Cel mai presus de natura, Cel cu adevarat infinit, intrucatt de la El vine prin om o noutate continua in natura si nu o lasa nici pe ea  nici pe om inchisi in repetitia monotona a lor. Intre ideea ca natura este eterna si ideea ca ea este incapabila de un progres infinit este o acuta contradictie. Daca natura ar fi din veci, ea ar fi trebuit sa  "fi ajuns" din veci la treptele de progres cu mult mai inalte (daca se mai poate folosi in acest caz termenul "a ajunge"), iar daca "nu a ajuns" inca nici azi pana la trepte mai inalte, nu va ajunge nici in viitor. Ea se misca in intervalul acelorasi trepte. Idolul ca chip al acestei naturi nu deschide nici el orizonturi spre infinit.
Omul este o fiinta destinata transcenderii naturii. Caci desi se afla in cadrul naturii, nu se poate inchide in ea.
Dar sa insiram intr-o anumita ordine  caracteristicile icoanei :
1.  Fiind un chip al transcendentei lui Dumnezeu, icoana ne ajuta sa transcendem finitul chipului spre infinitatea lui Dumnezeu.
Chiar chipul omului ne indeamna la o transcendere a lui. Cand privim la ochii omului nu dintr-o apropiere care ne face sa vedem nu­mai compozitia lor biologica, ci privirea lui, constatam ca ea e dincolo de biologic. Privirea fiecarui om e altfel si privirea fiecarui om din orice clipa e alta. Ea e ceva pe de o parte, deifindbila, pe de alta indefi­nibila.
Dar cu cat este omul mai putin impatimit de cele lumesti, cu atat vedem mai mult in privirea lui ceva ce transcende nu numai planul biologic intr-un plan al intentiilor spiritului indreptat spre cele mai pline de sens si mai frumoase din lume, ci si acest plan intr-un plan de dincolo de lumea vazuta. In privirea lui licareste o gandire indreptata spre un plan transcendent lumii.
Privind ochii unui om nepatimas simti ca te scufunzi intr-o infinitate spirituala de dincolo de ei. In acest caz atentia nu se concentreaza spre organismul trupesc, ca la un idol, ci la indefinitul spiritual.
2.  Aceasta tendinta e proprie umanului ramas la inaltimea lui. In aceasta se manifesta    calitatea  omului de transparent, de oglinda a transcendentei. Dar aceasta calitate a umanului fiind slabita prin voia proprie sau prin pacatul despartitor de Dumnezeu, a fost refacuta in Hristos,  care a asumat umanul in ipostasul Fiului lui Dumnezeu. De aceea cea mai deplina icoana a lui Dumnezeu este cea a lui Hristos. Asumand umanitatea noastra insusi Fiul lui Dumnezeu, Lumina suprema si bogatia coplesitoare de sensuri, al caror ipostas este El, prin fire si din veci, toata aceasta Lumina si bogatie coplesitoare de sensuri trebuie sa fi umplut ochii Lui. El, care e modelul umanului ca chip al lui Dumnezeu, a restabilit astfel si a ridicat la gradul suprem calitatea umanului de chip deplin al lui Dumnezeu.
Apostolii care priveau in ochii Lui vedeau aceasta lumina suprema desi ea lua o forma de suprema blandete si intelegere umana. Preacurata Lui Maica vedea in ochii Lui si ea, cu intelegerea si simtirea ei de mama, adanca taina de lumina din ei. Ei nu vedeau in aceasta infinitate din ochii Lui o anumita forta in­expresiva a naturii, ci o infinitate plina de sens personal, superioara naturii. Vedeau in ochii Lui cauza ultima a tuturor, dar deosebita de toate, strabatuta de o adanca intentie personala, iubitoare. Vedeau in ochii Lui totul in ultima lui obarsie, dar ca intr-un adanc spiritual, con­stient, intentional, nu ca intr-o forta inca nedefinita a naturii. Vedeau in ochii umani ai lui Iisuis o privire care facea vadit actul supremei transcenderi a Lui spre infinitatea Sa proprie de caracter personal, care chiar prin aceasta e stravezie si Maicii Sale si Apostolilor Sai, fara ca ei sa o poata exprima.
La fel, daca in cuvintele omului obisnuit, cand ne ridicam de la simpla lor analiza in sunete, la intelesul lor, descoperim un act de transcendere a lui spre ceea ce-i spiritual in el si noi insine transcendem prin ele in acele planuri superioare, cu atat mai mult trebuie sa fi trait aceasta transcendere Apostolii si Sfanta Maica a lui Iisuis auzind cuvintele Lui. In ele trebuie sa se fi imbracat in sunet uman, format din vibratiile cosmice, insasi infinitatea dumnezeiasca plina de intentiona­litate personala. Dar insusi continutul cuvintelor Lui reda acest plan infinit al transcendentei personale divine sesizata si exprimata prin umanitatea Lui. Din acest motiv insasi Scriptura care le cuprinde scrise, ne este o "icoana" sonora, sau auzibila a dumnezeirii intrupate in Hris­tos, cu toate ca cuvintele din ea sunt alcatuite din sunetele marginite ale trupului omenesc, legat organic de elementele lumii sensibile.
Iar daca cuvintele lui Hristos, redate in scris, sunt o astfel de icoa­na sonora a vietii Lui personale divino-umane, sau a infinitatii Lui dumnezeiesti, in forma umana, de ce n-ar fi si chipul fetei Lui umane zugravit, icoana infinitatii Lui dumnezeiesti, personale ?
Desigur nu maiestria iconarilor fac fata lui Iisus, expresie vazuta a spiritului Lui, oglinda a dumnezeirii Sale, purtatoare a spiritului Sau uman. Sunt o seama de semne obiective unice ale lui Iisus care fac gan­direa inchinatorilor sa savarseasca la privirea icoanei Lui actul de trans­cendere spre dumnezeirea Lui. Dar e necesara si gandirea noastra pen­tru aceasta transcendere, asa cum e necesara si gandirea noastra ca sa vedem in fotografia unei persoane oarecare, actul de transcendere pe care acea persoana il traieste sau l-a trait in existenta ei reala. Vede­rea chipului si actul transcenderii se savarsesc deodata. Ele sunt ne­despartite, asa cum nedespartit este chipul vazut al unei persoane si viata ei nevazuta.
Cand vedem in icoana Pruncul nascut in ieslea din Betleem - fapt personal caracteristic pentru Iisus, cand vedem pe Pruncul unic ce se naste din Fecioara, vedem odata cu aceasta pe Fiul lui Dumnezeu ce se naste ca om, chiar prin faptul ca savarseste acest act biruind randuiala firii, cum nu o pot face zeii pagani. Chiar prin aceasta transcendem in icoana Pruncului ce se naste in iesle, umanitatea Lui vazuta la dum­nezeirea Lui nevazuta.
La fel, cand vedem pe Iisus rastignit, sau aducandu-se jertfa Tata­lui pentru mantuirea noastra, intr-un act de transcendere totala a Sa ca om, dar pe acelasi Il vedem inviat, transcendem de la chipul vazut la Dumnezeu care bitruieste moartea, desi o primeste in Sine. Caci vedem in El insusi savarsindu-se trecerea de la omul care primeste moartea, ca un supus mortii, la Dumnezeu care biruieste moartea, sau cea mai mare slabiciune a naturii, cum nu au putut face zeii si nu se vede nici in idolii lor. Caci la aceia nu e vorba de inviere a Persoanei transcendente naturii, ci de un proces (mit) al naturii, cane trece din faza topirii si aparitiei formelor sale individuale.
In toate icoanele lui Iisus vedem pe Dumnezeu Cel liber de servi­tutile naturii, vedem pe Dumnezeu cu adevarat liber de lanturile na­turii, superior lor, acceptand de bunavoie unele coborari de dragul nos­tru, ca sa ne ridice pentru vesnicie la inaltimea slavei si fericirii sale. Si prin aceasta e satisfacuta aspiratia si gandirea noastra care nu poate socoti natura cea robita legilor repetitiei si inchisa in saraca ei rela­tivitate ca suprema irealitate si isi da seama ca mai presus de aceasta natura sclava, neputincioasa trebuie sa fie o forma de irealitate superi­oara, libera de orice sclavie, de care sa depinda aceasta natura inferi­oara, relativa, neputincioasa.
Astfel noi nu ramanem cu inchinarea noastra nici la materia rela­tiva, roaba, modesta a icoanei, nici la un mod pur omenesc, lumesc, supus si el perisabilitatii si coruptiei, deci nu facem din aceasta niste idoli, socotindu-le suprema realitate, ci transcendem cu gandirea si cu inchinarea de la materia icoanei la HristosDumnezeu Cel intrupat si inviat in umanitatea sa pentru veci, transcendem la Cel ce este mai presus de toate, la Cel ce este izvorul liber si absolut suveran al vietii atotputernice de care tine si aceasta libertate, la Cel care din aceasta libertate si atotputernicie a binevoit sa ia trup omenesc, pentru a veni aproape de noi, pentru a intra in comuniune cu noi si a ramine in aceasta comuniune cu noi in veci.
Iar caracterul spiritual al acestei atotputernicii libere, superioara naturii sclave, se arata in faptul ca ea se manifesta nu in marimea fi­zica, a chipului pe care il asuma, deci nici in statui uriase, caci acestea abat gandirea la puterea fizica, ci intr-o umanitate subtire, delicata, complexa, inundata de adancimile infinite si negraite ale spiritului si sensurilor lui nenumarate.
Fiul lui Dumnezeu se manifesta mai adecvat in spiritualitatea Lui prin chipul uman firav ca dimensiuni fizice, dar mai capabil prin ochii lui, prin cuvintele lui, prin gesturile lui, prin delicatetea lui sa fie o fereastra si un vas comunicant al infinitatii spirituale.
Gandirea crestina occidentala, accentuand prea exclusiv transcen­denta lui Dumnezeu, nu a tinut seama si de faptul ca Dumnezeu Cel transcendent, prin intruparea sa a indumnezeit firea sa omeneasca si prin aceasta ne-a mantuit pe toti cei ce intram in legatura cu El prin ea ; nu a tinut seama de ramanerea lui Dumnezeu Cel intrupat si in­viat cu noi prin energiile sale necreate, comunicate prin firea Lui ome­neasca. Omul insusi ca spirit a ramas inchis acestei intelegeri si de aceea a crezut ca marimea lui Dumnezeu se face mai simtita prin di­mensiunile impunatoare ale statuilor, sau prin sunetele coplesitoare ale orgii, decat prin lumina fetei umane prin care Dumnezeu vine in suprema intimitate a omului. Acest fel de gandire a ramas neincrezatoare in icoana inca in ca­tolicismul de la inceputul scolasticii, ceea ce a dus pana la respingerea totala a ei in Reforma si in toate denominatiunile ei. Tot ce s-a vazut e pentru aceasta gandire numai creatie despartita de Dumnezeu, deci neputand sluji ca transparent si filtru comunicant al transcendentei di­vine. Daca pentru paganism natura insasi e Dumnezeu, pentru Occiden­tul crestin ea e condamnata la o despartire deplina de Dummezeu. In amandoua avem aceeasi neintalnire cu Dumnezeu Cel transcendent prin creatie. 
Rasaritul crestin a impacat transcendenta lui Dumnezeu cu comunicarea Lui prin cele vazute ; n-a inchis nici transcendenta, nici ima­nenta in sine. De aceea Occidentul crestin n-a vazut nici fata ome­neasca in capacitatea ei de a fi transparenta, de a fi icoana a lui Dum­nezeu, socotind-o capabila de a fi numai idol. Prin aceasta Occidentul aproape ca a anulat odata cu taina aspectului vazut al realitatii, taina creatiei in general si cu aceasta justificarea deplina a intruparii lui Hristos. El n-a vazut in creatia insasi o premisa a intruparii ca Parintii rasariteni, ci a dat o justificare pur juridica intruparii. Fiul lui Dum­nezeu s-a intrupat, dupa gandirea apuseana, numai pentru a aduce prin cruce o satisfactie onoarei jignite a lui Dumnezeu de catre om, nu pentru a inalta firea omeneasca, umpland-o de dumnezeire pentru veci.
3. Dar daca Hristos a restabilit fata umana in capacitatea ei de chip transparent al lui Dumnezeu, toti cei ce se alipesc de El prin cre­dinta si printr-o imitare totala, umplandu-se de infinitatea Lui dum­nezeiasca, devenind adica sfinti, fac sa se vada aceasta infinitate si prin fetele si deci si prin icoanele lor. Daca in toti sfintii este Hristos cu dumnezeirea Lui infinita, cu umanitatea Lui indumnezeita, El se reflecta si in icoanele lor. "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai". Prin icoana fiecarui sfant vedem pe Hristos sau umanitatea Lui indumnezeita, fara sa-i identificam ca persoane cu El. El se vede imprimat in toti, dar intr-un mod personal al lor de a fi. In fata icoanei fiecarui sfant savarsim actul transcenderii nu numai la sfantul zugravit, ci si la Hristos, care este imprimat in el.
Deci aceasta nu inseamna o confundare a sfintilor cu persoana lui Hristos, nici a icoanelor lor cu icoana lui Hristos. Caci persoana nu este anulata in credinta crestina. Odata ce Dumnezeu e personal, sau o Treime de persoane distincte, nici persoanele umane nu se confunda cu Dumnezeu si intre ele. Dimpotriva, cu cat e mai plina o persoana umana de Hristos ca Persoana, cu atat e mai realizata si ea ca per­soana. Hristos intrupandu-se, n-a devenit un om confundat cu toti, ci a ramas o Persoana centrala, dar profund distincta, promovand pe fiecare om ca persoana, in adunarea tuturor celor ce-L iubesc, in Sine.
O mama nu-si confunda copiii imbratisandu-i, ci cu cat ii iubeste mai mult, cu atat ii distinge mai mult, referind pe fiecare la ceilalti, iubind in fiecare specificul lui, in comparatie cu al celorlalti.
Infinitatea lui Dumnezeu nu e un ocean inform, ci lumineaza din cele trei Persoane dumnezeiesti si iradiaza in lume prin luminile ce le reprezinta constiintele umane deosebite. Ea se reflecta mereu altfel si altfel in ochii ganditori si curati ai fiecarei persoane umane.
Infinitul dumnezeiesc ia in oameni forma persoanelor, umane in care se salasluieste pentru ca are in sine insasi forma Persoanelor. De aceea dum­nezeirea asuma umanul intr-un ipostas, intr-o Persoana, ca sa apara si ca om ca o persoana, ca sa intre in relatie cu oamenii ca o persoana cu alte Persoane, iradiind prin ele infinitatea dumnezeiasca, fara sa le anuleze in ea sau fara sa le copleseasca prin lumina ei.
Sfintii ne arata in ei infinitatea lui Dumnezeu imprimata in voia si simtirea lor personala, in tensiunea lor personala dupa desavarsirea fara sfarsit. Aceasta o arata si icoanele lor, indeosebi ca o tensiune dupa filiatia infinita in Duhul Sfant, care implica si pe Tatal infinit. Aceasta o arata si scrierile lor ascetice si contemplative, purtatoare de pecete personala, de ex. Scara. Auzim pe cate un cititor al lor spunand : "Dar aceste stari nu le poate ajunge nimeni". Totusi ele arata posibi­litatile proprii deschise spre infinit altfel in fiecare om unit cu Hristos si unii le-au actualizat intr-o foarte mare masura, sau le actualizeaza si azi facand si mai deschis infinitul. Icarii acestia sant sfintii. Si icoa­nele ii reprezinta pe ei. Sfintii au ajuns la o imprimare maxima a lui Hristos in ei, fiecare in felul lui, dar n-are sfarsit aceasta tensiune.
Faptul ca infinitatea desavarsirii dumnezeiesti din Hristos si din sfintii in care El s-a imprimat dinamic pentru veci ii este si Lui si lor proprie ca unor persoane distincte, fiind sesizabila in ele ca in cele ce si-au insusit desavarsirea, si traiesc constient si voluntar in ea, fiecare in modul propriu, face ca icoanele lor sa devina mijloace de comuni­care intre Cuvantul Cel intrupat si sfintii plini de dumnezeirea Lui si noi. Dar pentru aceasta e necesar ca ele sa primeasca numele lui Hristos sau al unui Sfant prin chemarea Lui asupra icoanei ca chip al lui Hristos, sau al unui Sfant.
Numele lui Hristos sau al unui sfant, purtat de icoana si puterea Sfantului Duh coborata in ea, il fac pe inchinator sa se adreseze prin numele purtat de icoana persoanei reprezentata de ea si prin aceasta si prin puterea Sfantului Duh se pune in legatura cu ea. Pomenirea nu­melui lui Hristos il face pe inchinator sa-si aduca aminte de "intrupa­rea Lui si de toate minunile Lui" (slujba sfintirii icoanei). Iar prin aceasta inchinatorul se pune in legatura cu persoana insasi zugravita in icoana, prin Duhul cel Sfant a carui putere iradiaza din icoana. Nu­mele exprima concentrat persoana; el provoaca persoana care-l poarta sa-si trimita lucrarea acolo unde e pomenit mai ales ca insusi Duhul Sfant chemat asupra icoanei e o putere lucratoare, ce se uneste cu lu­crarea persoanei. Numele e legat de persoana mai mult decat umbra de trup. In nume se distinge, se exprima si se recunoaste o persoana anumita cu toate faptele ei deosebite, cu toata viata ei traita in mod unic, cu tot specificul ei. Prin numele cuiva pomenit de altcineva, e pome­nita insasi persoana respectiva. Si fiecare sfant poarta pe Hristos im­primat si trait dinamic in sine intr-un mod propriu, potrivit cu insu­sirile lui naturale, manifesta puterea Lui intr-un mod personal propriu, deschis puterii Lui si pus in lucrare intr-un mod propriu. In fiecare sfant vedem pe Hristos intr-un alt mod de eficienta, implinita o alta virtua­litate inclusa in infinitatea Lui dumnezeiasca si in nesfarsita Lui com­plexitate omeneasca. Noi ne adresam sfantului ca persoana deosebita, dar stiind si simtind in tot ce a realizat el si ne poate ajuta noua, puterea lui Hristos aflatoare in el si pusa in valoare de el, prin ru­gaciunile lui catre El, prin alipirea lui la El. De aceea cerandu-i sa ne ajute, ii cerem sa ne ajute prin rugaciunile lui catre Hristos, care stim ca vor fi ascultate datorita unirii lui intime cu Hristos, datorita puterii lui Hristos lucratoare in el. Astfel cerand ajutorul lui prin rugaciunile lui catre Hristos pentru noi, socotim pe Hristos ca ultimul izvor al ajutorului ce ni-l va da. Si de aceea lui Hristos ii inaltam toata ma­rirea si toata multumirea pentru ajutorul primit prin sfant.
Dar nu nesocotim persoana sfantului si nefolositoare chemarea nu­melui lui. Caci Hristos ne ajuta in acest caz ca Cel ce e unit cu sfantul, ca cel induiosat de dragostea sfantului fata de noi, fratele nostru intru umanitate. Daca Hristos poate comunica cu noi prin fapturile Lui, ca daruri ale Lui, cum ar dispretui sa comunice cu noi prin fapturile lui constiente si voluntare, cum ar dispretui sa nu puna in lucrare pe se­menii nostri ca daruri, ca daruri active, nu pasive, catre noi ? Dum­nezeu a randuit sa purtam fiecare un nume si sa ne auzim si sa ras­pundem cand ne chemam pe nume, tocmai pentru a ne face sa ne punem de bunavoie in valoare ca daruri reciproce, asa cum ne-a facut. De aceea nu e gelos Hristos, cand chemam un frate al nostru sfant, pe nume, in ajutorul nostru, asa cum nu e gelos cand ne cerem si ne dam reciproc ajutorul pe pamant, cu conditia sa avem constiinta caDumnezeu ne-a facut si ne face capabili sa ne fim unii altora, spre ajutor.
Chemand pe sfant pe nume in fata icoanei lui, transcendem icoana si ne punem in legatura cu insasi persoana celui chemat, dar si cu Hris­tos, sfantul sesizeaza atentia ce i-o acordam, nadejdea ce ne-o punem in ajutorul lui si ne raspunde cu atentia lui. Prin numele cu care chemam pe cineva punem in miscare persoana insasi a aceluia ca sa implineasca ceea ce-i cerem.
Prin numele "Iisuse Hristoase" adresat in fata icoanei lui Iisus Hristos, transcendem materia icoanei, punandu-ne in legatura cu Per­soana Lui si induplecandu-L pe El sa-si indrepte atentia spre noi. Dar aceasta transcendere ne-o prilejuieste icoana. Odata ce Fiul lui Dum­nezeu s-a facut ca unul din noi si a luat un nume distinctiv asemenea noua, El s-a supus aceleiasi legaturi care leaga pe oameni prin nume, si in asa fel ca cel chemat nu se poate sa nu raspunda celui ce-l cheama. De aceea in fata icoanei are loc nu numai o transcendere ireala de la noi la Hristos, ci si o coborare reala a Lui la noi care-L chemam. Sfintirea icoanei nu e decat prima si cea mai intensiva che­mare a numelui lui Hristos sau a Duhului Sau peste chipul Lui zu­gravit in icoana ; e chemarea lui Hristos ca Persoana deosebita sau a lui Hristos cel aflator in sfinti in numele Bisericii, sau de catre Bise­rica ca trup colectiv al Lui, plin de El. Si ca atare sfintirea pune intr-o legatura permanenta pe Hristos sau pe Duhul Lui, sau pe sfantul umplut de Hristos si de Duhul Lui, cu icoana. Prin sfintire se face din icoana un loc in care Hristos sau sfantul e obisnuit sa fie chemat si sa-si reinnoiasca venirea, prezenta sau lucrarea.
4. Hristos, sau sfintii, sau Hristos si sfintii nu sunt chemati in fata icoanei in ajutor unii impotriva altora, cum sunt chemati zeii in fata idolilor, ca chipuri ale fortelor naturii opuse intre ele, conform con­ceptiei pagane ca toate se fac in natura intr-un razboi al tuturor im­potriva tuturor. Am vazut ca toti sfintii ne ajuta prin rugaciunile lor catre acelasi Hristos atoateiubitor si atoatesustinator, transcendent fortelor naturii, in care pacatul a introdus razboiul raului impotriva binelui. Sfintii au depasit si ei razboiul din ei biruind raul si punandu-se exclusiv in slujba Dumnezeului binelui. In Hristos cel infinit si in dumnezeirea Lui cea atotbuna se concentreaza in tensiunea lor toti cei ce vor sa-i slujeasca Lui si sunt concentrati toti sfintii, uniti nu nu­mai cu Hristos, ci si intre ei, uniti nu intr-un razboi "parinte al tuturor", ci in dragoste. Toti voiesc ceea ce voieste Hristos, adica binele tuturor si daruirea de sine. Crestinismul nu se multumeste cu o pace menti­nuta printr-un echilibru intre forte contrare, ci tinde la pacea dra­gostei, la pacea in care egoismele nu se tin reciproc intr-un echilibru silit, ci in care el e parasit de toti, intr-o reciproca daruire de sine.
Inchinatorii cer de aceea si ei toti ceea ce voieste Hristos, puterea de a-L imita in desavarsirea promovata prin daruirea si jertfirea de sine. Intre inchinatorii lui Hristos si ai sfintilor din icoane si intre Hristos si sfintii inchinati prin ele e armonia deplina in voirea ace­luiasi bine, nu contrazicerea dintre inchinatorii zeilor si dintre acestia insisi. Caci toti inchinatorii se misca spre aceeasi unire in Hristos, la care au ajuns sfintii: spre unirea in acelasi Hristos, in care este infi­nitatea binelui, nu a razboiului, intre toate, sau a unui echilibru men­tinut in parte, sau realizat din cand in cand prin lupta. Si in aceasta se vede ca Dumnezeu e transcendent naturii si in Fiul lui Dumnezeu cel intrupat s-a realizat aceasta transcendere ca si in umanitatea Lui din care se poate extinde in toti. Transcendenta ontologica a lui Dum­nezeu si transcendenta celor ce implinesc voia Lui e totodata si o trans­cendenta si o transcendere morala. Aceasta o invata credinciosii cres­tini de la icoane. Hristos, sfintii si credinciosii nu se mentin intr-o unitate a contrariilor, ci se unesc sau urmaresc unirea in binele unitar, in binele dragostei desavarsite si deci in viata neamenintata si nesu­pusa mortii. Toti sfintii si toti cei ce cred in Hristos se unesc, trecand prin moartea adusa de pacat, dar biruita de Hristos, in mod desavarsit si definitiv in Hristos, viata infinita si netulburata de lupte. Toti se umplu de desavarsire si de viata netrecatoare a dragostei tuturor aflata in Hristos. Hristos a venit, unind transcendenta dumnezeiasca cu viata omeneasca, nu ca sa tina mai departe pe toate intr-o lupta neincetata, incheiata cu moartea ca in natura, ci ca sa-i recapituleze pe toti in sine, ca izvor deviata vesnica a tuturor, de viata in pace si dragoste a tuturor persoanelor, nu a unei vieti in care individualitatile pier si se nasc unele dupa altele, mentinandu-se in existenta numai ca totul esentei in generalitatea ei. Pentru credinta crestina pacea nu inseamna moarte a individualitatilor in esenta nediferentiata si diferentiabila, ci viata desavarsita a tuturor in constiinta si in dragoste.
Numai cele limitate se afla in razboi, ca sa apuce mai multa viata unele de la altele. In Dumnezeu Cel infinit nu e razboi, fara ca aceasta sa insemne ca e simplu esenta si nu comuniune de Persoane lipsita de dragoste. Dar un Dumnezeu al dragostei le ajuta pe toate sa-si depa­seasca limitarea in El, nu prin lupta, ci prin comuniunea cu El si intre ele, umplandu-se astfel toate de infinitatea Lui. Astfel la sfarsit vor in­ceta cu totul toate impartirile ce mai domnesc de pe urma pacatului. "Dupa aceea sfarsitul, cand Domnul va preda Imparatia lui Dumnezeu si Tatal, cand va desfiinta orice domnie si orice stapanire si orice putere (opuse Tatalui dumnezeiesc infinit). Caci El trebuie sa imparateasca pana ce va pune pe toti vrajmasii sai sub picioarele sale... Iar cand toate vor fi supuse Lui, atunci si Fiul se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca sa fie Dumnezeu totul in toate" (I Cor. XV, 24-28). Toate inainteaza, e drept cu greu, spre pacea finala a unirii in Viata infinita a lui Dumnezeu. Spre aceasta pace si viata infinita care nu topeste persoanele in ea, care echivaleaza mai degraba cu moartea, ne con­duce Hristos. In ea domneste suprema daruire reciproca care nu poate fi insa fara dragoste. Aceasta e slava tuturor, nu moartea lor. Toate sunt slavite in Hristos, prin dragostea de sine daruitoare a tuturor, care a pornit ca un val mereu crescand din jertfa lui Hristos.
Sfintii ajung (inca de pe pamant, dar deplin numai dupa moarte, in aceasta pace, unita cu Viata. Aceasta o vedem si pe fetele lor din icoane.
5. Cum am mai spus, aceasta inseamna ca in Hristos si in sfinti in care salasluieste El, domneste Binele. Caci numai unde e binele e si armonia adevarata, lipsita de tensiune, ca fericire simtita. Numai in bine se pot uni launtric toti in armonie. Numai in bine se poate afla bucuria tuturor de infinitate, sau nedezbinarea si absenta luptei intre partile limitate. In Hristos, in viata si invatatura Lui, ca si in icoa­nele care-L redau, nu vedem decat binele. Si acelasi bine il vedem in sfinti, in viata si in icoanele lor. Prin aceasta ne ajuta ei si ele si pe noi sa transcendem natura cu lupta ei intre partile finite, asa cum exista ea, cand e divinizata, in zeii care o simbolizeaza, si in idoli.
Hristos ne arata prin viata Lui lipsita de lacomie si mandrie, prin rastignirea Lui, prin tot binele care-l revarsa peste cei ce cred in El, prin porunca de a iubi si pe vrajmasi, ca nici un rau, nici o tendinta egoista nu se afla intr-Insul, ci numai iubire. El ne ridica mereu spre bine, prin unirea cu El, prin puterea data de El, prin poruncile date de El.
La fel sfintii prin chipurile lor ascetice, care redau viata lor de infrmare, de detasare de lume, de transcendere a ei, de daruire si de jertfire de sine, care arata si mai accentuat transcenderea existentei pamantesti, de urmare a lui Hristos, ne ajuta sa ne inaltam mereu spre bine, sa transcendem alipirea la viata pamanteasca, sa ne oprim de la raul care ne leaga de cele limitate ale lumii, sa ne curatim de patimi, cum nu o fac zeii si idolii lor ce reprezinta fortele lumesti in ambigui­tatea lor contradictorie. Si chiar prin acest bine spre care ne atrag tot mai sus, ne atrag spre infinitatea transcendenta a vietii dumnezeiesti, la unirea cu ea, in care se afla ei, sau ne indeamna la transcenderea vietii relative, pieritoare, pamantesti.
Caci icoanele ne arata cum viata sfintilor a fost o continua si totala transcendere de la umanul supus patimilor si mortii, la dum­nezeiesc, o continua daruire si jertfire din puterea si pilda lui Hristos, o viata de daruire totala lui Hristos si cu Hristos, Tatalui. Iar icoa­nele mucenicilor ne arata puterea cu care au savarsit ei aceasta trans­cendere prin pecetluirea marturisirii dragostei lor de Hristos, prin jertfirea fara ezitare a vietii lor pamantesti pentru a fi mai curand si mai deplin cu El.
Dar trebuie adaugat ca in chipurile ascetice ale sfintilor, binele ni se face atragator si prin frumusetea luminoasa a spiritului lor umplut de Hristos si curatit de toata patima ce-i putea lega de lume, frumu­sete redata adeseori atat de expresiv de icoane. In delicatetea subtila a fetelor lor, a statuarii lor, iese in relief forma curata a ispiritului lor, care "isi are ultima obarsie si perfectiune inDumnezeu izvorul tuturor formelor si care si-a   gasit   in   fata  lui   Hristos   cea   mai   desavarsita implinire.
Fata sfantului nu-si pierde delicata frumusete sub valul de gra­sime, nici nu e strambata si intunecata de patimi. Frumusetea este la urma urmelor o forma clara, spirituala, armonioasa, nestrambata de patimi, a spiritului. O fata e frumoasa nu prin simpla dreapta rinduire a formelor ei, caci aceasta poate fi foarte rece si pustie, ci intr-o anu­mita lumina curata, iubitoare, cuviincioasa ce iradiaza din spirit prin ochii ei.
6. Iar cum binele este pentru oameni rezultatul unui efort liber, nu al necesitatii naturale, in care binele se alterneaza cu raul, iar in Dum­nezeu realitatea suprema in binele care e propriu fiintei Lui, este im­plicata totodata in mod suprem libertatea, dat fiind ca Dumnezeu nu e stapanit de nimic, icoana care ne invata binele si ne indeamna sa-l savarsim si prin aceasta sa ne desavarsim, ne da si dovada libertatii  care domneste pe treapta suprema a existentei si de care pot dispune si oamenii pentru a se decide pentru bine si a se mentine in efortul pentru el. Icoana nu ne invata ca totul se savarseste in mod fatal, ca nu avem nici o libertate prin care sa scapam de rau si sa ne facem mereu mai buni, ca deci trebuie sa ne resemnam cu ceea ce ne aduce natura supusa legilor inguste ale repetitiei de bine relativ si de rau final pentru existenta individuala.
De ce sa nu cinstim deci icoanele care ne invata tot ce e bun, care ne tin deschisa si concretizata in pildele ce ni le dau calea spre infinitatea si bunatatea nemarginita in Dumnezeu ?
Nu trebuie sa vorbim noi de rastignirea lui Hristos pentru noi, de invierea Lui, care ne asigura invierea noastra, de bunatatea si puterea Lui mai presus de natura roaba legilor, aratata in minuni? Dar cand vorbim de ele nu ne facem in mod involuntar imaginile lor ? De ce sa evitam atunci ca sa facem aceste imagini mai vii si mai folositoare, mai eficiente in forta lor de promovare a binelui, in noi si de unificare a noastra in Hristos si prin credinta comuna in El, zugravind in mod vazut fata Lui, faptele Lui mantuitoare, iubirea Lui de oameni, aratata in minunile Lui, ca sa ne comunicam nu numai prin cuvant, ci si prin vedere credinta si iubirea noastra fata de Hristos si indemnurile de a-i urma pilda?
Parintele Dumitru Staniloae

miercuri, februarie 25, 2015

Un grec care locuiește în România și care are familia în țara noastră îi atacă dur pe englezii care au difuzat filmul controversat “Vin românii!”

Mai mult, el subliniază că de când e în România nu a văzut oameni de teapa celor prezentați în film, țara noastră fiind vestită pentru figurile marcante care au făcut performanță peste hotare cum sunt Nadia Comăneci sau Simona Halep, sportive de care a auzit tot mapamondul.
Parafrazând o replică din film care face aluzie la faptul că românii ar fi țigani, grecul afirmă tranșant: “Sotia mea este romanca, cel mai bun prieten al meu este roman si propriul meu copil va fi in cele din urma roman. (dupa mama lui si pentru ca va creste aici)!”
Mai mult, grecul stabilit în România a postat și niște videoclipuri în care tinerii britanici sunt filmați în timp ce “petrec” în niște cluburi grecești unde se îmbată, iau parte la to felul de orgii și consumă droguri.
Iată TEXTUL INTEGRAL al grecului care locuiește în România!
Vreau sa incep acest articol rugandu-i pe vorbitorii nativi de limba engleza sa ma ajute sa gasesc cuvintele potrivite pentru a descrie cat de trist si cat de furios sunt in legatura cu emisiunea TV difuzata in Marea Britaniue pe Channel 4 cu titlul “Vin romanii”.
Si poate va intrebati cine sunt.
Sunt un ne-roman, dar care traieste, munceste si are o familie IN ROMANIA.
Sotia mea este romanca, cel mai bun prieten al meu este roman si propriul meu copil va fi in cele din urma roman. (dupa mama lui si pentru ca va creste aici).
Sunt platit de o companie romaneasca si dezvolt produse destinate romanilor.
Lucrez alaturi de colegi romani si ma intalnesc cu romani in fiecare zi din ultimii aproape 4 ani si pana astazi  nu am intalnit pe nimeni care sa semene macar cu cei prezentati in acea emisiune.
Daca nu ati vazut emisiunea, va recomand cu tarie sa o faceti, daca vreti sa fiti pacaliti sau daca vreti sa aflati cum poti umili o tara intreaga prin minciuni.
Scriu acest articol pentru ca m-am sintit jignit si infuriat cand m-am confruntat cu asemenea minciuni desgustatoare despre o intreaga natiune, mai ales ca aceasta natiune face parte din din aceeasi Uniune (UE) cu cea care a creat aceasta emisiune.
Dar sunt o persoana rationala care foloseste intotdeauna logica, asa ca am incercat sa aflu de ce.
De ce i-ar ura cineva pe romani atat de mult incat sa realizeze o intreaga emisiune TV in care sa prezinte 6% din tara drept o realitate generala?
Stiu de ce, ii urasc pentru ca acesti romani au talentul de a vorbi fluent 3-4 limbi straine, in timp ce ei vorbesc doar una.
Ii urasc pentru ca sunt capabili sa le asigure TOTUL familiilor lor, desi au cel mai mic salariu din Europa.
Ii urasc pentru ca s-au sacrificat si ca adevarati eroi au oprit inaintarea spre nord a Imperiului Otoman.
Ii urasc pentru ca limba romana este a doua cea mai vorbita limba la Microsoft.
Ii urasc pentru ca au inventat stiloul pe care il folosim la scris.
Ii urasc pentru ca spun “buna dimineata” si zambesc.
Ii urasc pentru ca aici barbatii inca saruta mana doamnelor.
Ii urasca pentru ca spun “I thank you from my soul”, “multumesc din suflet”.
Nu sunt destule motive pentru a-i ura ? Ei bine,
Ii urasc din cauza unei tinere fete numita Simona Halep, care s-a nascut si a crescut in aceasta tara “patetica” si care a devenit campioana de tenis invingand pe toti cei din calea sa (la numai 23 de ani)
Ii urasc pentru ca nu si-au imaginat niciodata ca cineva ar putea obtine vreodata 10 la gimnastica si sistemele lor electronice nu erau pregatite sa dea 3 de 10 tinerei de 14 ani Nadia Comaneci la Jocurile Olimpice din 1976. Tabela arata 1.0 care de fapt era 10. Nimeni nu a mai primit acest punctaj vreodata.
Ei bine, eu sunt din Grecia, o tara inconjurata de mare si cu mai mult de 1200 de insule.
Am avut norocul sa la vizitez pe cele mai cunoscute.
Voi imparti cu voi cateva video din acele insule si puteti sa ma credeti ca dintre toate persoanele pe care le veti vedea in ele, nimeni nu este roman.
Va las sa ghiciti de unde sunt.
Sursa: http://www.nasul.tv/2015/02/24/un-grec-stabilit-in-romania-ii-face-ko-pe-englezii-care-au-difuzat-filmul-vin-romanii-ii-urati-pe-romani-pentru-ca-vorbesc-fluent-mai-multe-limbi-straine-si-pentru-ca-sunt-capabili-sa-le-asig/

marți, februarie 24, 2015

Troparul Sf. Cuv Xenia din Sankt Petersburg

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul cel veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta, dobândind darul ajutorării prin minuni, Fericită Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.

Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

1. Cele doua sensuri ale Sfintei Impartășanii
“Dintre toate randuielile liturgice apartinand Postului, una este de o importanta cruciala pentru intelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifica Ortodoxiei, este in mai multe feluri o cale spre intelegerea traditiei sale liturgice. Aceasta randuiala este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii in zilele de rand. Indicatiile sunt clare: nu se savarseste nicidecum Sfanta Liturghie in zilele de Luni pana Vineri din timpul Postului, cu o singura exceptie – la sarbatoarea Bunei Vestiri, daca aceasta cade intr-una din aceste zile. Miercurea si Vinerea este totusi randuita o slujba de seara speciala a Sfintei Euharistii; aceasta se numesteLiturghia Darurilor mai inainte sfintite.
Atat de mult s-a uitat sensul acestei randuieli, incat in multe parohii, in special in acelea care au fost expuse pentru o perioada indelungata influentelor apusene si latine, aceasta pur si simplu nu s-a respectat, iar practica specific latina a liturghiilor zilnice – “particulare” sau “de pomenire” – se continua de-a lungul intregului Post. Dar chiar si acolo unde aceasta randuiala se respecta, nu se face nici un efort pentru a patrunde dincolo de o ascultare formala si de a intelege semnificatia ei duhovniceasca, “logica” profunda a Postului. Prin urmare, este important sa explicam aici amanuntit semnificatia acestei randuieli care transcende cadrul Postului si pune in lumina intreaga traditie liturgica a Ortodoxiei.
In termeni generali vorbind, avem aici expresia si aplicarea unui principiu liturgic fundamental:incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totusi, pentru a intelege semnificatia acestui principiu, trebuie sa incepem nu cu postirea ci cu Sfanta Euharistie. In traditia ortodoxa, care este profund diferita in aceasta privinta de teologia si practica euharistica a catolicismului apusean, Sfanta Euharistie si-a pastrat intotdeauna caracterul sau sarbatoresc si luminos. Ea este, intai de toate, taina venirii si prezentei lui Hristos printre apostolii Sai si, prin urmare, ea este – intr-un sens foarte real – sarbatoarea Invierii Sale. Cu adevarat venirea si prezenta lui Hristos in Sfanta Euharistie constituie pentru Biserica dovada Invierii Sale. Bucuria si “arderea” inimilor traita de apostoli cand, in drum spre Emaus, Hristos Insusi li S-a descoperit la “frangerea painii“(Luca XXIV, 13-35) constituie pentru Biserica izvorul vesnic al cunoasterii sale “experimentale” si “existentiale” a Invierii. Nimeni nu a vazut cu adevarat Invierea lui Hristos, totusi apostolii au crezut in ea, nu pentru ca cineva ii invatase asa, ci pentru ca ei au vazut pe Domnul Cel Inviat cand “usile fiind incuiate” El a aparut printre ei si a luat parte la masa lor.
Totusi, Sfanta Euharistie este aceeasi venire si prezenta, aceeasi bucurie si ardere a inimii,aceeasi cunoastere supranaturala si, in plus, absoluta a faptului ca Domnul Cel Inviat S-a facut cunoscut pe Sine la “frangerea painii“. Si atat de mare este aceasta bucurie incat Biserica primara considera ziua Sfintei Euharistii nu ca pe o zi obisnuita ci ca Ziua Domnului – o zi plasata dincolo de timp pentru ca in Sfanta Euharistie “s-a aratat” Imparatia lui Dumnezeu.La Cina cea de Taina, Hristos Insusi a marturisit apostolilor ca le-a daruit Imparatia lui Dumnezeu, incat ei sa poata “manca si bea la masa Lui in Imparatia Lui“. Prin prezenta lui Hristos cel Inviat, care S-a inaltat la ceruri si sta de-a dreapta Tatalui, Sfanta Euharistie este, deci, participarea la Imparatia lui Dumnezeu, care este “bucurie si pace in Duhul Sfant“. Sfanta Impartasanie este “hrana nemuririi“, “painea cereasca“, iar apropiind-o de Sfanta Masa ea se inalta cu adevarat la cer.Sfanta Euharistie este astfel sarbatoarea Bisericii, sau mai bine spus este Biserica insasi ca sarbatoare, ca impartasire din prezenta lui Hristos, ca anticipare a bucuriei vesnice a Imparatiei lui Dumnezeu. De fiecare data cand Biserica savarseste Sfanta Euharistie ea este “acasa” – in cer; ea se inalta acolo unde Hristos S-a inaltat pentru ca noi sa putem “manca si bea la masa Lui in Imparatia Cerurilor…“. Intelegem apoi de ce Sfanta Euharistie este incompatibila cu postirea , pentru ca postirea (dupa cum vom vedea) constituie expresia fundamentala a Bisericii ca fiind intr-o stare de pelerinaj, ca fiind in drumul sau catre Imparatia cereasca. Iar “fiii Imparatiei“, a spus Hristos, “nu pot posti atata timp cat Mirele este cu ei” (Matei IX, 15).
Dar ne putem pune intrebarea atunci de ce se administreaza Sfanta Impartasanie in zilele de post la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite. Nu contrazice oare aceasta principiul enuntat mai devreme? Pentru a dezlega aceasta intrebare, trebuie sa luam in considerare acum al doilea aspect al intelegerii ortodoxe asupra Sfintei Impartasanii, semnificatia sa ca izvor si putere de sprijin in ostenelile noastre duhovnicesti. Daca, asa cum tocmai am vazut, Sfanta Impartasanie este plinirea tuturor ostenelilor noastre, tinta spre care nazuim, bucuria fundamentala a vietii noastre crestine, ea este de asemenea si in mod necesar izvorul siinceputul ostenelilor noastre duhovnicesti, darul divin care ne ajuta sa cunoastem, sa dorim si sa aspiram catre o comuniune desavarsita in ziua cea neinserata a Imparatiei lui Dumnezeu. Pentru ca Imparatia lui Dumnezeu desi a venit, desi vine in Bisericase va plini la sfarsitul veacurilor, cand Dumnezeu va umple Creatia cu Duhul Sau. Cunoastem aceasta si devenim partasi la ea, pregustand-o; suntem partasi acum la Imparatia lui Dumnezeu care va sa vina.Vedem si pregustam slava si binecuvantarea ei, dar suntem inca pe pamant si intreaga noastra existenta pamanteasca este astfel o lunga si adesea dureroasa calatorie catre Ziua Domnului. In aceasta calatorie avem nevoie de ajutor si sprijin, putere si mangaiere, pentru ca “Stapanitorul acestei lumi” inca nu a renuntat la lupta; dimpotriva, stiind ca a fost biruit de Hristos pune la cale o ultima si inversunata lupta impotriva lui Dumnezeu pentru a indeparta de la El pe cat mai multi posibil. Atat de dificila este aceasta lupta, atat de puternice sunt “portile iadului“, incat Hristos Insusi ne vorbeste despre “calea cea stramta” si despre faptul ca putini sunt aceia care sunt capabili sa o urmeze. Iar in aceasta lupta principalul nostru ajutor este tocmai Trupul si Sangele lui Hristos, acea “hrana esentiala” care ne tine vii, duhovniceste vorbind, si care, in ciuda ispitelor si a primejdiilor, ne face urmatori ai lui Hristos. Astfel, impartasindu-ne, ne rugam:
“Si sa-mi fie mie Sfintele Tale Taine spre tamaduire si curatie, spre luminare si paza, spre mantuirea si sfintirea sufletului si a trupului; spre izgonirea a toata nalucirea, a faptei cele rele si a lucrarii diavolesti, care se lucreaza cu gandul in madularele mele; spre inzdravenirea si dragostea cea catre Tine, spre indreptarea si intarirea vietii, spre inmultirea faptei celei bune si a desavarsirii, spre plinirea poruncilor si spre impartasirea cu Sfantul Duh, ca merinde pentru viata de veci…
…sa nu ma arzi pe mine, Facatorul meu, ci mai vartos intra in alcatuirea madularelor mele. Si in toate incheieturile, in rarunchi si in inima… arata-ma locas numai al Duhului Tau si sa nu mai fiu salas pacatului, ci tie casa, prin primirea impartasaniei. Ca de foc sa fuga de mine, tot lucrul rau, toata patima…”
Si daca Postul si postirea constituie intensificarea acestei lupte, aceasta se intampla deoarece – conform Sfintei Scripturi – ne aflam atunci fata in fata cu raul si intreaga sa putere. Atunci avem nevoie in mod deosebit de ajutorul si de puterea acelui Foc dumnezeiesc; de Impartasania cu darurile mai inainte sfintite specifice Postului Mare, adica Darurile sfintite la Euharistia din Duminica trecuta si pastrate pe masa altarului pentru administrarea in serile de Miercuri si Vineri.
Sfanta Euharistie nu se savarseste in zilele de post deoarece aceasta este o miscare continua de bucurie; iar in Biserica avem prezenta neincetata a roadelor Sfintei Euharistii. Intocmai cum Hristos “Cel vazut” S-a inaltat la cer, tot asa El este prezent in mod nevazut in lume; intocmai cum Pastele este praznuit o data pe an tot asa lumina sa se revarsa peste intreaga viata a Bisericii; intocmai cum Imparatia lui Dumnezeu va sa vina si totusi se afla deja in mijlocul nostru, asa se intampla si cu Sfanta Euharistie. Ca taina si sarbatoare a Imparatiei, ca praznic al Bisericii, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postirea si nu se savarseste in timpul Postului; ca har si putere a Impartasaniei care este lucratoare in lume, ca izvor al “hranei esentiale” si arma a luptei noastre duhovnicesti, Sfanta Euharistie se gaseste chiar in centrul postirii; ea este cu adevarat mana cereasca ce ne tine vii in calatoria noastra prin desertul Postului.
DSC_00462. Cele doua sensuri ale postirii
Abordand aceasta problema, se ridica urmatoarea intrebare: daca Sfanta Euharistie este incompatibila cu postirea, de ce atunci se randuieste savarsirea ei in Sambetele si Duminicile din timpul Postului Mare si aceasta fara a se “intrerupe” postul? Canoanele Bisericii referitoare la aceasta problema par a se contrazice aici unele cu altele. In timp ce unele canoane opresc postirea in zilele de Duminica, altele interzic intreruperea postului in oricare din cele patruzeci de zile. Totusi, aceasta contradictie este numai aparenta, pentru ca cele doua randuieli, ce par a se exclude reciproc, se refera de fapt la doua sensuri diferite ale cuvantului postire. Este important sa se inteleaga aceasta, pentru ca astfel descoperim “filosofia ortodoxa asupra postirii“; ori aceasta este esentiala pentru intreaga noastra viata duhovniceasca.
Exista, intr-adevar, doua cai sau feluri de postire, inradacinate deopotriva in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie, si care corespund cu doua nevoi sau stari distinctive ale omului.Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru ca acesta consta intr-o abtinere totala de la mancare si bautura. Cea de-a doua modalitate poate fi definita ca un post de asceza, pentru ca rezida in principal in abtinerea de la anumite mancaruri si in reducerea substantiala a regimului alimentar.
Postul deplin, prin insasi structura sa, este de scurta durata si este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumita parte a zilei. De la inceputurile crestinismului, acest post deplin a fost inteles ca o stare de pregatire si asteptare – starea de meditatie duhovniceasca asupra a ceea ce va sa vina.Foamea fizica corespunde aici asteptarii duhovnicesti a plinirii, “deschiderea” intregii fiinte umane catre bucuria ce va sa vina. Astfel, in traditia liturgica a Bisericii, gasim acest post deplin ca ultima si cea mai de seama pregatire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, il descoperim in ajunul Craciunului si Bobotezei, dar mai presus de orice, el este Postul Euharistic, modul esential al pregatirii noastre pentru ospatul mesianic la masa lui Hristos, in Imparatia Sa. Sfanta Euharistie este precedata intotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durata, dar care, in Biserica, constituie o conditie necesara pentru Sfanta Impartasanie. Multi inteleg gresit aceasta randuiala, nevazand altceva decat o randuiala arhaica, si se intreaba cum un stomac gol ar putea constitui o conditie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusa rudimentar la o asemenea intelegere fizica si “fiziologica”, vazuta ca simpla disciplina, aceasta randuiala isi pierde desigur semnificatia. Atunci nu ne mai miram de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp in urma a inlocuit intelegerea duhovnicesca a postirii cu una juridica si disciplinara (de exemplu, puterea de “a da dispensa” pentru post ca si cum Dumnezeu si nu omul ar avea nevoie de postire!), astazi, practic, a abolit postul “euharistic“. Totusi, in adevaratul sau sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregatire si plinire prin care Biserica traieste, pentru ca el reprezinta deopotriva asteptarea lui Dumnezeu in “aceasta lume” si venirea acestei lumi in “lumea ce va sa vina“. Putem adauga aici ca in Biserica primara acest post deplin avea un nume dat din vocabularul militar: se numea statio, ceea ce inseamna o garnizoana in starea de alarma si mobilizareBiserica este treaza – ea astepta Mirele, iar pe Acesta Il asteapta intru bucurie si lumina. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica insasi ca stare de postire, ca asteptare a lui Hristos, care se apropie de ea in Sfanta Euharistie, Care va veni cu slava la sfarsitul veacurilor.
Foarte diferite sunt, insa, conotatiile duhovnicesti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stapanirea nefireasca a carnii, de aceasta supunere a duhului de catre trup si poftele sale, ceea ce reprezinta rezultatul tragic al pacatului si caderii primordiale a omului. Numai printr-un efort indelung si staruitor, omul descopera ca “nu se hraneste numai cu paine” – ca poate reface intaietatea duhului. Aceasta intaietate presupune prin structura sa intima un lung si sustinut efort. Timpul este esential intrucat este nevoie de acesta pentru a dezradacina si vindeca boala generalizata pe care oamenii au ajuns sa o considere ca pe o stare a lor “normala“. Iscusinta postirii ascetice a fost cultivata si desavarsita in traditia monastica, fiind apoi acceptata de intreaga Biserica. Esteexperimentarea de catre om a cuvintelor lui Hristos care spun ca puterile diavolesti care au inrobit omul nu pot fi biruite decat prin “post si rugaciune“. Ea isi are originea in exemplul lui Hristos Insusi care a postit patruzeci de zile, apoi l-a intalnit pe Satana fata catre fata si aceasta ciocnire a schimbat inclinatia omului “nu numai catre paine“, inaugurand astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paste si Craciun, sarbatoarea Sfintilor Petru si Pavel si Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invita sa ne curatim si sa ne eliberam de sub stapanirea carnii prin terapia sfanta a postirii si, de fiecare data, succesul terapiei depinde, cu siguranta, de aplicarea anumitor regui de baza, dintre care “neintreruperea” postirii, continuitatea acesteia in timp, este una dintre cele mai importante.
Aceasta diferenta intre cele doua moduri de postire ne ajuta sa intelegem aparenta contradictie dintre canoanele care reglementeaza postul. Canonul care interzice postirea in zi de Duminica inseamna din punct de vedere literal ca in acea zi postirea este “intrerupta” in primul rand de Sfanta Euharistie insasi, care plineste asteptarea, nadejdea si care, fiind scopul intregii postiri, este de asemenea si sfarsitul ei. Cu alte cuvinte aceasta inseamna ca Duminica, Ziua Imparatiei, nu apartine acelui timp a carui semnificatie ca pelerinaj sau calatorie este exprimata specific in Postul Mare. Duminica ramane astfel nu ziua postirii, ci ziua bucuriei duhovnicesti.
Dar in timp ce intrerupe postul deplin, Sfanta Euharistie nu intrerupe postul “ascetic” care, asa cum am explicat, are nevoie de o continuitate a efortului duhovnicesc, prin insasi natura sa. Aceasta inseamna ca randuielile alimentare care guverneaza postirea ascetica raman valabile in Duminicile Postului. Mai concret, carnurile si grasimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului “psiho-somatic” al postirii ascetice, pentru ca Biserica stie ca trupul, pentru a fi “supus”, trebuie sa suporte o disciplina indelungata si staruitoare a abstinentei. De exemplu, in Rusia, calugarii nu au mancat niciodata carne, dar asta nu inseamna ca ei au postit de Paste sau cu ocazia altei mari sarbatori. Se poate spune ca o oarecare masura a postirii ascetice apartine vietii crestine ca atare si ca ar trebui tinuta de catre crestini.
Dar semnificatia Pastelui, atat de comuna din pacate, ca o obligatie de a manca si a bea peste masura este o trista si urata caricatura a adevaratului duh al Pastelui! Este intr-adevar tragic ca in unele biserici oamenii sunt descurajati de la impartasirea cu Sfanta Euharistie de Paste, iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paste a Sfantului Ioan Hrisostom – “Masa este plina, ospatati-va toti. Vitelul este din belsug, nimeni sa nu iasa flamand” – sunt probabil intelese ca referindu-seexclusiv la continutul bogat al cosurilor cu prinoasele de Paste. Praznicul este o realitate duhovniceasca, iar pentru a fi pastrat asa cum se cuvine are nevoie de tot atat de multa sobrietate si meditatie duhovniceasca ca si postul.
Deci, trebuie sa se inteleaga clar ca nu exista contradictie intre insistenta Bisericii ca sa mentinem abstinenta de la anumite mancaruri in timpul Duminicilor din Post si interzicerea postirii in ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede ca numai urmand cele doua randuieli ale Bisericii, pastrand simultan ritmul euharistic al nevointei si desavarsirii si ostenelile neincetate ale celor “patruzeci de zile spre mantuirea sufletului” putem sa implinim cu adevarat scopurile duhovnicesti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum catre locul deosebit pe care il ocupa in randul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai inainte sfintite”.
3. Sfanta Impartasanie de seara
01“Cea dintai si cea mai importanta caracteristica a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite o reprezinta faptul ca este o slujba de searaDintr-un punct de vedere formal, aceasta este o slujba a Sfintei Impartasanii ce urmeaza Vecerniei. La inceputul dezvoltarii sale era lipsita de solemnitatea pe care o are astazi, asa incat legatura sa cu slujba zilnica de seara (Vecernia) era mai mult decat evidenta. Prima problema se refera, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Stim deja ca in traditia ortodoxa Sfanta Euharistie este intotdeauna precedata de o perioada de postire deplina. Acest principiu general explica faptul ca pentru Sfanta Euharistie, diferita ca forma de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o ora anume, pentru ca timpul savarsirii sale depinde, in primul rand, de caracterul zilei in care ea urmeaza a fi savarsita. Astfel, la un praznic mare, Tipicul randuieste o impartasanie foarte matinala, deoarece privegherea indeplineste rolul postului sau pregatirii. Pentru un praznic mic, fara priveghere, Sfanta Euharistie este mutata la o ora tarzie, astfel incat – cel putin teoretic – in oricare din zilele saptamanii ea trebuie sa aiba loc la pranz. In cele din urma, in zilele in care se randuieste un post aspru sau deplin de-a lungul zilei, Sfanta Euharistie – “intreruperea” postului – se primeste seara.
Intelesul acestor randuieli, care din nefericire sunt complet uitate si neglijate astazi, este foarte simplu. Sfanta Euharistie fiind intotdeauna sfarsitul pregatirii, plinirea nadejdii, isi are timpul sau de savarsire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urma fie ia forma unui Priveghi de toata noaptea, fie se tine individual. In timp ce zilele de Miercuri si Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenta totala, slujba Sfintei Impartasanii, care este plinirea postului, devine o praznuire de seara. Aceeasi logica se aplica si pentru ajunul Craciunului si cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplina, si in care, deci Sfanta Euharistie se savarseste dupa slujba vecerniei. Daca, totusi, ajunul acestor praznice cade Sambata sau Duminica, care in traditia ortodoxa sunt zile euharistice, abstinenta “totala” se randuieste Vinerea. Alt exemplu: daca Buna Vestire cade intr-una din zilele Postului Mare (zilele de rand ale saptamanii), savarsirea Sfintei Euharistii este randuita dupa slujba vecerniei. Aceste randuieli, care pentru multi par a fi arhaice si nesemnificative astazi, descopera, de fapt, principiul fundamental al spiritualitatii liturgice ortodoxe: Sfanta Euharistie este intotdeauna sfarsitul pregatirii si plinirea nadejdii; iar zilele de abstinenta si post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregatire, sunt “incununate” cu Impartasania de seara.
Miercurea si Vinerea in timpul Postului, Biserica randuieste o abstinenta totala de la mancare pana la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru Impartasirea din timpul Postului care, dupa cum am spus mai devreme, reprezinta unul din cele mai importante mijloace sau “arme” in lupta duhovniceasca de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovnicesti si fizice, ele sunt luminate de asteptarea primirii viitoarei impartasiri cu Trupul si Sangele lui Hristos, iar aceasta asteptare ne intareste in efortul nostru atat duhovnicesc cat si fizic; il transforma in osteneli ce cauta spre bucuria Impartasaniei de seara. “Ridica-voi ochii mei la munti, de unde vine ajutorul meu“.
Iar apoi, in lumina apropiatei intalniri cu Hristos, cat de serioasa si cat de importanta devine ziua pe care trebuie sa o petrec in ocupatii obisnuite; cat de multe lucruri triviale si insignifiante, care umplu existenta mea zilnica si cu care sunt atat de obisnuit incat nu le mai acord atentie, capata o noua semnificatie. Fiecare cuvant pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l savarsesc, fiecare gand care-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile si fie se afla in “acord” cu nadejdea mea in Hristos, fie in opozitie cu aceasta. Insusi timpul, pe care de obicei il “risipim” atat de usor, se descopera in adevaratul sau sens, fie ca timp al mantuirii, fie al osandei. Intreaga noastra viata devine ceva ce a fost cladit prin venirea lui Hristos in aceasta lume – inaltarea la El sau departarea de El, in intuneric si nimicire.
Nicaieri nu gasim mai bine si mai deplin descoperit adevaratul sens al postirii si al Postului Mare decat in zilele Impartasaniei de seara - nu numai sensul Postului ci si al Bisericii si al vietii crestine in totalitatea ei. In Hristos, toata viata, tot timpul, toata istoria, Cosmosul insusi s-au transformat in asteptare, pregatire, nadejde, inaltare. Hristos a venit; Imparatia va veni! In “lumea aceasta” putem numai sa anticipam slava si bucuria Imparatiei. Ca si Biserica, noi parasim lumea aceasta in duh si ne intalnim la masa Domnului, unde in taina inimii noastre contemplam lumina si stralucirea Sa necreata. Aceasta pregustare ne este daruita totusi pentru ca sa dorim si sa iubim Imparatia si, mai mult, pentru o comuniune harica desavarsita cu Dumnezeu in “ziua cea fara de seara” ce va sa vina. Iar de fiecare data cand, anticipat, am gustat “pacea si bucuria Imparatiei” ne intoarcem in aceasta lume si ne regasim din nou pe un drum lung, ingust si dificil. De la praznic ne intoarcem la viata postului – la pregatire si asteptare. Asteptam seara acestei lumi care ne va face partasi la “bucuria stralucirii sfintei slave a lui Dumnezeu“, la inceputul care nu va avea sfarsit.
4. Tipicul
24150.bIn Biserica primara, cand crestinii erau foate putini si foarte bine “testati”, exista practica administrarii Sfintelor Daruri credinciosilor la sfarsitul Sfintei Impartasanii de Duminica pentru Impartasirea lor zilnica particulara acasa. Euharistia obsteasca si plina de bucurie a zilei Domnului a fost “extinsa” in totalitatea timpului si vietii omului. Totusi, aceasta practica a fost intrerupta cand cresterea membrilor Bisericii, transformarea crestinismului intr-o religie de masa, au scazut inevitabil intensitatea duhovniceasca caracteristica primelor generatii crestine si a fortat autoritatile sa ia masuri impotriva intrebuintarii gresite a Sfintelor Daruri. In Apus, acest lucru a condus la aparitia Euharistiei zilnice – una din trasaturile caracteristice traditiei liturgice si pietatii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei transformai importante a intelegerii intime asupra Euharistiei. O data ce Sfanta Euharistie a fost lipsita de caracterul sau “festiv” si a incetat sa mai fie praznic al Bisericii, devenind parte integranta a ciclului zilnic, usa a fost deschisa catre asa-numitele mise (liturghii) “particulare” care, la randul lor, au alterat din ce in ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului.
In Rasarit, totusi, intelegerea, initial eshatologica, centrata pe Imparatia lui Dumnezeu si plina de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodata inlaturata si, cel putin teoretic, Sfanta Liturghie, chiar si astazi nu este o simpla parte a ciclului zilnic. Savarsirea ei este intotdeauna o sarbatoare, iar ziua savarsirii ei intotdeauna a dobandit o conotatie duhovniceasca a Zilei Domnului. Dupa cum am subliniat, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postul si nu se savarseste in zilele de rand ale Postului Mare. Astfel, o data ce Impartasania zilnica de acasa a incetat, aceasta nu a fost inlocuita in Rasarit cu savarsirea zilnica a Sfintei Euharistii, ci a dat nastere la o noua forma de Impartasanie cu Darurile pastrate de Duminica sau de la praznuirea “festiva”. Este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba “mai inainte sfintita” sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica. Iar apoi, deoarece numarul praznicelor – mari sau mici – crescuse si determinase savarsirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a devenit o trasatura liturgica caracteristica Postului Mare si, incetul cu incetul, sub influenta duhului liturgic al Postului, a acelei “tristeti stralucitoare” de care am vorbit a capatat acea frumusete si solemnitate unica ce o fac sa fieculmea duhovniceasca a slujbelor Postului.
Slujba incepe cu Vecernia cea Mare, desi doxologia (binecuvantarea de inceput) de la inceput este “euharistica” – “Binecuvantata este Imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh…” – si plaseaza intreaga praznuire in perspectiva Imparatiei, care este perspectiva duhovniceasca a Postului si a postirii. Psalmul de seara (Psalmul 104) – “Binecuvanteaza suflete al meu pe Domnul…” – este cantat ca de obicei, urmat apoi de Litia Mare si de a optsprezecea parte sau catisma aPsaltirii. Aceasta catisma este randuita pentru fiecare zi de rand a Postului. Ea consta din Psalmii 120-134, numiti “cantarile Treptelor”. Ele erau cantate pe treptele templului de la Ierusalim – ca imnuri ale poporului adunat pentru slujba, pregatindu-se pentru a-L intalni pe Dumnezeul lor: “Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: In casa Domnului vom merge!” (Psalmul 121, 1). “Iata, acum binecuvantati pe Domnul toate slugile Domnului, care stati in casa Domnului; in curtile casei Dumnezeului nostru. Noaptea ridicati mainile voastre spre cele sfinte si binecuvantati pe Domnul. Te va binecuvanta Domnul din Sion, cel ce a facut cerul si pamantul” (Psalmul 134).
In timp ce acesti psalmi sunt cantati, slujitorul ia Painea sfintita pastrata din Duminica de dinainte si o pune pe Sfantul Disc. Apoi pe Proscomidiar, toarna vin in potir si acopera Sfintele Daruri, asa cum se face de obicei inaintea Sfintei Liturghii. Trebuie sa mentionam ca toate acestea se savarsesc de catre preot “fara a zice ceva”. Aceasta randuiala subliniaza caracterul pragmatic al acestor acte, pentru toate rugaciunile rostite la Euharistia duminicala.
Dupa iesirea cu Sfanta Evanghelie si dupa imnul de seara “Lumina lina…” se citesc cele doua pericope vechi-testamentare randuite din Cartea Facerii si Pildele lui Solomon. Un ritual aparte insoteste citirea acestora, purtandu-ne inapoi la timpul in care Postul era inca axat pe pregatirea catehumenilor pentru Botez. In timp ce pericopa din Cartea Facerii este citita, o lumanare aprinsa se asaza pe Sfanta Evanghelie de pe altar, iar dupa citirea pericopei, preotul ia lumanarea si cadelnita si binecuvanteaza cu ele credinciosii rostind: “Lumina lui Hristos lumineaza tuturor“. Lumanarea este simbolul liturgic al lui Hristos – Lumina lumii. Asezarea sa pe Sfanta Evanghelie in timpul citirii pericopei din Vechiul Testament semnifica faptul ca toate profetiile sunt implinite in Hristos, Care a deschis mintea apostolilor Sai, “ca ei sa poata intelege Scripturile“. Vechiul Testament ne conduce catre Hristos, asa cum Postul ne conduce catre luminarea Botezului.Lumina Botezului unind pe catehumeni cu Hristos va deschide mintile acestora spre intelegerea invataturii Sale.
Dupa citirea celei de-a doua pericope din Vechiul Testament, traditia randuieste cantarea a cinci versete din Psalmul de seara (psalmul 140) – incepand cu versetul doi: “Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta…”. Deoarece Psalmul 140 este deja cantat la locul sau obisnuit – inainte de Vohod – ne putem intreba care este sensul celei de-a doua cantari acestor versete. Se poate presupune pe baza anumitor indicatii ca aceasta practica trimite in urma la primele faze ale dezvoltarii Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite. Probabil ca in vremea cand aceasta liturghie nu capatase inca solemnitatea si complexitatea de astazi, ci consta doar in administrarea Sfintei Impartasanii la vecernie, aceste versete erau cantate ca imn al Sfintei Impartasanii. Astazi, ele formeaza, totusi, o minunata introducere de pocainta pentru a doua parte a slujbei – Liturghia propriu-zisa a Darurilor mai inainte sfintite.
Aceasta a doua parte incepe cu liturghia catehumenilor – adica un set de rugaciuni si cereri speciale pentru aceia care se pregatesc pentru Botez. La “injumatatirea Postului” – in Miercurea celei de-a patra saptamani – rugaciuni si cereri speciale sunt adaugate pentru photizomenoi – “cei pregatiti pentru luminare“. Sunt subliniate, o data in plus, originea si caracterul initial al Postului ca pregatire pentru Botez si Paste.
Dupa ce catehumenii sunt lasati sa plece, se citesc doua rugaciuni ce introduc “Liturghia credinciosilor”. Mai intai, cerem curatirea sufletului nostru, a trupului si a mintii:
“…si ochiul sa fie ferit de toata vederea cea vicleana, si auzul nestrabatut de cuvinte desarte, iar limba curata de vorbe necuviincioase. Curateste buzele noastre sa fie ferite de faptele rele si sa lucreze cele bine placute tie, toate madularele si gandurile nostre intarindu-le cu harul Tau”.
Cea de-a doua rugaciune ne pregateste pentru Iesirea cu Sfintele Daruri:
“Caci iata, Preacuratul Lui Trup si de viata facatorul sange, in acest ceas intrand, va sa se puna inainte pe aceasta masa de taina, fiind inconjurat in chip nevazut de multimea ostirilor ingeresti. Si ne daruieste noua impartasirea cu acestea, ca printr-insele, luminandu-ne cu ochiul gandului nostru, fii ai luminii si zilei sa ne facem”.
Apoi urmeaza cel mai solemn moment al intregii slujbe: purtarea Sfintelor Daruri la altar. Din punct de vedere exterior, aceasta iesire este similara cu Vohodul Mare al Sfintei Euharistii, dar intelesul sau liturgic si duhovnicesc este, desigur, total diferit. Din toata slujba Sfintei Euharistii, aici avemprocesiunea de daruire: Biserica se aduce pe sine, viata sa, viata membrilor sai si chiar pe aceea a intregii Creatii ca ofranda lui Dumnezeu, ca restatornicire a jertfei depline a lui Hristos. Amintindu-L pe Hristos, ea aminteste pe toti aceia a caror viata Hristos a luat-o asupra-Si, pentru rascumpararea si mantuirea lor. Liturghia darurilor mai inainte sfintite, nu este punere inainte, nu exista Jertfa, nu este Euharistie, nu este sfintire, ci taina prezentei lui Hristos in Biserica este descoperita si lucratoare.
Este necesar sa notam aici faptul ca in traditia liturgica ortodoxa, diferita in aceasta privinta de practica latina, nu se intalneste venerarea Darurilor euharistice in afara Sfintei Impartasanii.Caci pastrarea Darurilor ca taina pastrata, folosite pentru Impartasirea bolnavilor sau in alte situatii de urgenta, este o traditie relevanta, care nu a fost pusa niciodata la indoiala in Biserica Ortodoxa. Am mentionat deja ca in Biserica primara exista chiar o practica a “auto-impartasirii” particulare acasa. Avem astfel prezenta permanenta a Sfintelor Daruri si absenta venerarii lor. Mentinand simultan aceste doua atitudini, Biserica Ortodoxa a evitat periculosul rationalism sacramental al Apusului. Impinsi de dorinta de a afirma – impotriva protestantilor – obiectivitatea “prezentei reale” a lui Hristos in darurile euharistice, latinii, de fapt, au separat venerarea de Sfanta Impartasanie. Facand aceasta, ei au deschis usa unei periculoase deviatii duhovnicesti de la adevaratul scop al Sfintei Euharistii si chiar al Bisericii insasi. Scopul Bisericii si al Tainelor sale nu este acela de a “sfinti” bucati sau elemente de materie si, facandu-le astfel sacre sau sfinte, sa le opuna celor profane. In schimb, scopul ei este de a realiza comuniunea vietii omului cu Dumnezeu, cu “cunoasterea lui Dumnezeu, inaltarea la Imparatia lui Dumnezeu“. Sfintele Daruri sunt mijloace ale acestei comuniuni, hrana acestei noi vieti, dar ele nu sunt scop in sine. Pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este “mancare si bautura, ci pace si bucurie in Duhul Sfant“. Intocmai cum in aceasta lume mancarea isi indeplineste functiile sale numai atunci cand este consumata si astfel transformata in viata, asa si noua viata a lumii ce va sa vina ne este daruita prin impartasirea cu “hrana nemuririi“. Biserica Ortodoxa evita in mod consecvent venerarea Sfintelor Taine in afara Sfintei Impartasanii, pentru ca singura venerare reala este aceea cand ne facem partasi Trupului si Sangelui lui Hristos, cand “lucram in aceasta lume asa cum El a facut-o“. Cat despre protestanti, acestia, in frica lor de orice conotatie “magica”, tind sa “spiritualizeze” Taina atat de mult incat ajung sa nege prezenta Trupului si a Sangelui lui Hristos in afara Sfintei Impartasanii. Din nou, aici, Biserica Ortodoxa, prin practica pastrarii Sfintelor Daruri, reface adevaratul echilibru. Darurile sunt date pentru Sfanta Impartasanie, dar realitatea Sfintei Impartasanii se bazeaza pe realitatea Sfintelor Daruri. Biserica nu speculeaza asupra modului in care avem prezenta lui Hristos in Sfintele Daruri. Ea interzice folosirea lor pentru orice alt act decat acela al Sfintei Impartasanii. Ea nu dezvaluie, ca sa spunem asa, prezenta lor in afara Sfintei Impartasanii, ci crede cu tarie ca asa cum Impatasania ce va sa vina este “deja in mijlocul nostru“, asa cum Hristos S-a inaltat la cer si sta de-a dreapta Tatalui si va fi de asemenea cu noi pana la sfarsitul lumii, asa si calea de impartasire cu Hristos si Imparatia Sa, hrana nemuririi este intotdeauna prezenta in Biserica.
Aceasta conotatie teologica ne duce inapoi la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si la “epifania” Darurilor sfintite, apogeul solemn al acesteia. Aceasta “mare iesire” s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce (la altar) Darurile sfintite, intrucat la inceput acestea erau tinute nu pe altar ci intr-un loc special, uneori chiar in afara Bisericii. Acest “transfer” va capata, firesc, o mare solemnitate, deoarece el exprima liturgic venirea lui Hristos si sfarsitul unei zile lungi de postire, rugaciune si asteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mangaieri si bucurii pe care am asteptat-o:
“Acum Puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata intra Imparatul slavei, Iata Jertfa tainica savarsita de dansele este inconjurata. Cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, ca partasi ai vietii vesnice sa ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia”.
Sfintele Daruri sunt asezate pe altar, apoi, pregatindu-ne pentru Sfanta Impartasanie, cerem:
“… sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa; ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu Insusi Hristosul Tau… Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el;…sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca… si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai…”
Urmeaza apoi Rugaciunea Domneasca, care este intotdeauna actul nostru ultim de pregatire pentru Sfanta Impartasanie, pentru ca, fiind rugaciunea lui Hristos Insusi, inseamna ca primim intelepciunea lui Hristos ca intelepciune a mintii noastre, rugaciunea Sa catre Tatal Sau ca rugaciune a noastra, voia Sa, dorinta Sa, viata Sa – ca a noastra. Iar apoi, Sfanta Impartasanie incepe in timp ce credinciosii canta imnul Sfintei Euharistii: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul!
In cele din urma, dupa ce am savarsit slujba, suntem invitati sa “mergem in pace“. Ultima rugaciune rezuma sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte Impartasanii de seara, a legaturii acesteia cu nevointa noastra din timpul Postului.
“Stapane, Atottiitorule, Cel ce cu intelepciune ai zidit toata faptura si pentru nespusa Ta purtare de grija si multa bunatate a Ta, ne-ai adus pe noi intru aceste preacinstite zile, spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre infranarea poftelor si spre nadejdea invierii; care in patruzeci de zile ai dat in mana slujitorului Tau Moise tablele cele cu dumnezeiesti slove, da-ne si noua, Bunule, lupta cea buna sa luptam, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si sfintei Invieri.”
Pana atunci poate fi intuneric afara, iar noaptea prin care noi trebuie sa umblam si in care trebuie sa traim, sa luptam si sa rabdam, poate fi lunga. Insa lumina pe care am vazut-o acum lumineaza intunericul. Imparatia a carei prezenta in aceasta lume nu pare sa fie descoperita de nimic ne-a fost daruita “in taina”; bucuria si pacea ei ne insotesc cand suntem gata sa urmam calatoria Postului“.
Pr. Alexander Schmemann,
„Postul cel Mare”, Ed. Doris, Bucureşti, 1998