Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

luni, februarie 22, 2010

Iosif - pildă de iertare şi dreptate

Dragii mei, săptămâna trecută v-am vorbit despre Post, iertare şi rugăciune. Citind povestioara despre Rugăciunea Sfântului Nectarie, am văzut cum Dumnezeu nu lasă nici o rugăciune deoparte, ci pe toate le ascultă, împlinindu-le aşa cum este mai bine pentru noi. Şi pentru că pe calea Postului nu putem păşi decât cu rugăciune şi iertare, m-am gândit ca astăzi să ne reamintim episodul în care Dreptul Iosif din Vechiul Testament îi iartă pe fraţii săi.

Iosif

Aşa cum ştiţi, Iosif a fost al unsprezecelea fiu al lui Iacov şi nepotul lui Avraam. El era cuminte, bun, cu dragoste de Dumnezeu şi ascultător faţă de părinţii lui. Tatăl lui îl iubea foarte mult şi i-a dăruit chiar şi o haină deosebită, care ar fi trebuit dată primului său fiu, Ruben. Fraţii lui îl invidiau şi invidia lor crescu mai mult atunci când Iosif le-a povestit nişte vise pe care le avusese, în care fraţii săi şi tatăl său se închinau înaintea lui.

Iosif este vândut de fraţii săi

Într-o zi, Iacov îl trimise pe Iosif la câmp să vadă dacă fraţii săi şi turmele de animale sunt bine. Văzându-l pe Iosif venind, aceştia l-au prins şi l-au aruncat în fântână. În acelaşi timp s-a întâmplat să treacă pe acolo nişte negustori care mergeau spre Egipt. Îndată ce i-au văzut, fraţii s-au sfătuit şi l-au vândut negustorilor pentru douăzeci de monede de argint. Apoi au luat haina sa cea frumoasă, au pătat-o cu sângele unui ied şi, întorcându-se acasă, i-au arătat-o lui Iacov, spunându-i că Iosif fusese sfâşiat de nişte animale sălbatice.

Iosif în temniţă

În Egipt, Iosif a fost vândut lui Putifar, una dintre căpeteniile de la curtea faraonului. Putifar a devenit foarte repede atât de mulţumit de Iosif, încât l-a pus mai-mare peste toate bunurile sale. Însă soţia lui Putifar a început să spună minciuni despre Iosif şi acesta a fost aruncat în temniţă.

Visele faraonului

Peste un timp, faraonul a avut două vise care l-au tulburat foarte mult şi pe care nimeni nu i le putea explica. Paharnicul faraonului, căruia Iosif îi tâlcuise un vis în închisoare, şi-a amintit atunci de Iosif. Faraonul l-a scos îndată pe Iosif din închisoare pentru a-i tâlcui şi lui visele. „Se făcea“, i-a spus el lui Iosif, „că stăteam pe malul Nilului, când, deodată, au ieşit din apă şapte vaci grase urmate de şapte vaci slabe. Şi vacile slabe le-au mâncat pe cele grase. Apoi, dintr-o tulpină de grâu au ieşit şapte spice frumoase şi pline şi apoi şapte spice goale. Şi spicele goale au mâncat spicele pline. Ce ar putea însemna acestea?“ Atunci, Iosif, primind descoperire de la Dumnezeu, i-a răspuns: „Vor urma şapte ani de recolte bogate urmaţi de şapte ani de foamete. Dar dacă eşti gospodar şi înţelept, în anii cu recoltă bună, vei strânge provizii pentru ca poporul tău să poată supravieţui foametei ce va urma“.

Faraonului i-au plăcut cuvintele înţelepte ale lui Iosif şi şi-a dat seama că Iosif era un om al lui Dumnezeu. De aceea l-a numit guvernator al ţării, dăruindu-i, ca însemn al puterii, chiar inelul său şi un lănţişor de aur.

La scurt timp, Iosif s-a căsătorit cu Asineta, fiica marelui preot din Heliopolis, şi a avut doi fii, pe Manase şi pe Efraim.

Fraţii lui Iosif vin în Egipt

În anii care au urmat, s-a întâmplat întocmai cum a tâlcuit Iosif visele faraonului. În multe ţări vecine s-a făcut simţită foametea şi oameni de pretutindeni veneau să cumpere grâu de la egipteni. În Canaan, tatăl şi fraţii lui Iosif aveau tot mai puţină pâine. Iacov a hotărât să-şi trimită fiii în Egipt pentru a cumpăra grâu. L-a oprit acasă doar pe Veniamin, fiul cel mic. În timp ce fiii lui Iacov stăteau în faţa guvernatorului Egiptului, întrebând dacă pot cumpăra grâu, niciunul dintre ei nu a recunoscut în acesta pe Iosif, fratele lor, cel vândut de ei negustorilor cu ani în urmă. Însă Iosif i-a recunoscut. „Sunteţi spioni“, le-a spus el. Apoi a poruncit să fie întemniţaţi. După trei zile i-a eliberat, le-a cerut să se întoarcă acasă şi să vină înapoi împreună cu fratele lor cel mic. Între timp, Simeon, unul dintre fraţi, trebuia să rămână în Egipt.

Iosif îi iartă pe fraţii săi

Întorcându-se în Canaan cu grâu, fraţii lui Iosif se întrebau cum îl vor convinge pe tatăl lor să îl lase pe Veniamin cu ei, însă, când hrana s-a terminat, nu au mai avut de ales şi s-au întors în Egipt. Când Iosif l-a văzut pe Veniamin, nu şi-a mai putut stăpâni plânsul. A poruncit slujitorilor să plece şi, plângând, s-a făcut cunoscut fraţilor săi: „Eu sunt Iosif. Mai trăieşte oare tatăl meu?“ Toţi au rămas încremeniţi de uimire şi o mare frică se citea pe feţele lor. Dar Iosif le-a vorbit cu blândeţe: „Nu vă temeţi! Mergeţi acasă şi aduceţi pe tatăl meu şi familiile voastre, ca să locuiţi aici, în Egipt“. Apoi, plângând, Iosif şi-a îmbrăţişat fraţii în semn de iertare. Astfel, tatăl şi fraţii lui Iosif au părăsit Canaanul şi au mers în Egipt.

Vedeţi, dragii mei, câtă iubire a avut Iosif? Pentru că din iubirea lui cea mare a venit şi iertarea. Şi iertarea a venit din toată inima, uitând cu totul invidia şi ura fraţilor săi care l-au vândut ca sclav. Aşa şi noi să iertăm celor care ne greşesc, pentru că altfel cum am putea cere la rândul nostru iertare de la Dumnezeu şi de la cei din jur?

Icoana - chipul omului în veşnicie

Icoana are un rol foarte important atât în practica şi viaţa liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinală a învăţăturilor de credinţă. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, nu este nebunie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adoraţia noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuşi om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în faţa unei icoane, simţim prezenţa celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, şi noi înşine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual“. Despre importanţa icoanei în cadrul Bisericii şi despre stabilirea Duminicii Ortodoxiei, singura duminică din an închinată cinstirii sfintelor icoane, ne vorbeşte Alecsis Chryssostalis, istoric bizantinist din cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Paris.

Putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini?

De ce această duminică, prima a Postului Mare, poartă denumirea de Duminica Ortodoxiei şi ce importanţă are ea pentru Biserica Ortodoxă?

Pe data de 11 martie 843, cultul icoanelor a fost restabilit în sânul Bisericii, iar cu un an mai târziu, adică încă din 844, Biserica a hotărât ca prima duminică a Postului Mare să fie ziua în care se face comemorarea acestei date. Ea a primit numele de Duminica Ortodoxiei deoarece reprezintă sfârşitul crizei iconoclaste, dar şi sfârşitul tuturor ereziilor de până atunci. La sfârşitul perioadei iconoclaste (cca 726-843), care este o perioada foarte importantă pentru istoria Imperiului Bizantin, se termină lunga istorie a problemelor şi ereziilor hristologice. Avem deci aici un punct final, o sumă a acestor dezbateri care au tulburat viaţa creştinismului şi a Imperiului Bizantin încă din secolul al IV-lea şi care s-a terminat cu problema icoanelor. Această problemă pleca de la întrebarea următoare: putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini, unei icoane?, iar a doua întrebare este strâns legată de prima: putem venera această icoană? Acestea erau două întrebări fundamentale care nu sunt probleme legate de istoria artei sau simple probleme de filosofie, aşa cum multă lume gândea şi gândeşte, ci sunt probleme profund legate de hristologie şi, deci, de credinţa creştină. Faptul că aceste probleme au fost rezolvate şi că li s-a dat un răspuns solemn, care nu a fost niciodată pus la îndoială, pentru că, din anul 843 până în prezent, în lumea ortodoxă cel puţin, nimeni nu a mai pus la îndoială practica venerării icoanelor şi a sensului teologic care le-a fost dat, devine, într-o anumită măsură, punctul final al tuturor ereziilor. În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute şapte sinoade ecumenice, iar cel de-al şaptelea este chiar cel care a fixat venerarea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are această valoare de regulă absolută în ceea ce priveşte credinţa. În urma acestei interpretări este foarte important de reţinut că teologia icoanei şi răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor devine un răspuns general asupra dogmei hristologice. El este resimţit în acest fel căci, de exemplu, aşa cum patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815) a resimţit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de până atunci, la fel şi Biserica Ortodoxă a resimţit acest triumf ca fiind faza finală a victoriei asupra ereziilor. Textul stabilit în această perioadă se numeşte Synodicon şi este citit în fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei. El reia, pe de o parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă parte celebrează memoria Sfinţilor Părinţi şi a tuturor celor care au contribuit la stabilirea şi aplicarea credinţei adevărate în Biserică. Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică devine unul foarte important, imagine care, începând cu momentul în care sensul ei teologic este stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea este o imagine religioasă creştină care răspunde anumitor reguli. Doar atunci putem vorbi de o icoană. Acest subiect a devenit subiectul final al tuturor perioadelor de dispută în ceea ce priveşte dogma creştină. De asemenea, este important de menţionat faptul că, după sfârşitul perioadei iconoclaste, ori de câte ori termenul de iconoclast era folosit, apărea sub forma unei insulte.

Care sunt cauzele apariţiei iconoclasmului şi cum s-a dezvoltat el în istorie?

Icoanele erau venerate deja de câteva secole; creştinii se rugau în faţa icoanelor. În acea perioadă încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. În acelaşi timp, au început să apară şi excese din acest punct de vedere, care făceau ca acest lucru să arate a idolatrie. Biserica încă nu se gândise la aceste aspecte. Ea dăduse un răspuns în timpul Sinodului in Trullo în 691, al cărui canon 82 zice că nu mai avem dreptul de a reprezenta pe Iisus Hristos sub forma unui miel, ci trebuie reprezentat aşa cum L-am cunoscut în istorie şi în Sfintele Scripturi. Deja, odată cu acest canon, Sinodul in Trullo, sinod recunoscut de toată lumea, a răspuns într-o oarecare măsură chestiunii iconoclaste zicând că avem dreptul să-L reprezentăm pe Iisus Hristos, dar cu anumite restricţii. După aceea intrăm într-o perioadă în care împăraţii bizantini au invocat mai multe motive pentru a susţine iconoclasmul, motive care au rădăcini politice sau chiar din cauza originii împăraţilor care proveneau din regiuni influenţate fie de iudaism, fie de islam, religii care nu au practica imaginii în cultul lor. O altă chestiune era aceea a autorităţii împăratului în faţa călugărilor, căci ei au fost cei care au apărat cinstirea icoanelor, iar călugării în această perioadă aveau o forţă politică foarte mare. Împăraţii iconoclaşti sunt, în marea lor majoritate, buni administratori şi buni conducători pe plan militar şi financiar (Leon al III-lea (717-741) a salvat Constantinopolul de invazia arabă, la fel şi fiul său Constantin al V-lea (741-775) a câştigat multe războaie, ambii fiind iubiţi de popor datorită acestui lucru), dar au luat o poziţie religioasă greşită. La început au înălţat icoanele din biserici cât mai sus, astfel încât credincioşii să nu le mai poată atinge, iar mai târziu le-au scos definitiv din biserici. La întrebarea: putem să-L reprezentăm pe Hristos? iconoclaştii răspundeau că, dacă Îl reprezentăm pe Hristos, fie pretindem că reprezentăm natura Sa divină, deci este imposibil, fie spunem că Hristos este un om şi Îl putem picta, dar atunci nu mai este Dumnezeu.

Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce se raportează la umanitatea Sa îndumnezeită

Cum au răspuns Sfinţii Părinţi acestor argumente iconoclaste şi care sunt argumentele ortodoxe pentru cinstirea sfintelor icoane?

Răspunsul dat de Biserică acestor chestiuni se bazează pe fundamentul teologic al unirii ipostatice, şi anume că Hristos este o Singură Persoană şi, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dar pentru că şi-a asumat şi natura umană, iar umanitatea Sa este totală, completă, a trăit în timpul vieţii Sale ca om desăvârşit, deci a avut şi o imagine a Sa ca orice om, atunci această imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar putea să reprezinte într-o icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din acelaşi motiv această icoană are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e posibilă şi trebuie să existe; putem şi trebuie să facem în continuare icoana lui Hristos. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârşit, iar posibilitatea de a face o icoană a Sa confirmă caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorită faptului că umanitatea Sa era perfectă şi completă, imaginea Sa este, şi ea, perfectă. Vechiul Testament interzicea orice imagine a lui Dumnezeu şi orice interpretare a lui Dumnezeu, dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă Dumnezeu era invizibil, era epoca dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie, ci este şi evenimentul care schimbă tot. Întruparea Cu-vântului este cea care permite existenţa icoanelor. Vedem că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, îşi sprijină toată argumentaţia şi gândirea lor pe Întrupare. Este această Întrupare adevărată? Nu întrebăm dacă evenimentul este adevărat, căci acest lucru este recunoscut de toată lumea, ci în sensul că: recunoaştem că din Fecioara Maria s-a născut un om ca şi noi? Revenim asupra a ceea ce spuneam şi la început, că erezia iconoclastă este o erezie hristologică care vine în continuarea altor erezii hristologice. Biserica universală a stabilit, odată pentru totdeauna, adevărul de credinţă: la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon sunt recunoscute două naturi în Persoana lui Iisus Hristos, cea divină şi cea umană, şi raportul care există între ele. Apoi, în anul 553, în timpul împăratului Iustinian, la Sinodul al V-lea Ecumenic, Sfinţii Părinţi, încercând să reexplice Calcedonul, pun accentul pe unirea ipostatică. Acest lucru este foarte important, căci va da cuvântul-cheie pentru epoca iconoclastă. Odată cu Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, avem erezia monotelistă, care spunea că Hristos a avut o singură voinţă, cea divină. Biserica a legat problema voinţei de cea a naturii, deci, odată ce Hristos are două naturi, are şi două voinţe. Astfel, a fost din nou afirmată umanitatea lui Hristos. Dar îndoiala care persista la oameni era că este greu de recunoscut că Hristos este un om desăvârşit, întreg, aşa cum şi noi suntem, chiar se mergea şi mai departe: este îndoiala recunoaşterii trupului Său. Hristos a avut cu adevărat un corp omenesc aşa cum şi noi avem?!; în timpul iconoclasmului se dă răspunsul acestei întrebări: da, natura umană a lui Hristos este totală, inclusiv trupul Său. De aici, concluzia că o imagine a Sa este posibilă.

Aţi menţionat mai sus că una dintre cauzele iconoclasmului este şi faptul că încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. Care este sensul acestui termen şi care este sensul dat lui de Biserică?
În 787 are loc al VII-lea Sinod Ecumenic, la care Ortodoxia răspunde şi acestei chestiuni strâns legate de cea a icoanelor, zicând că trebuie mai întâi făcută distincţia între cei doi termeni: adorare, care poate fi adresat doar lui Dumnezeu şi venerare, care poate fi adresat tuturor sfinţilor şi icoanelor, pentru că icoana reprezintă pe/şi trimite la Dumnezeu. Chestiunea adorării şi a venerării a fost stabilită fiindcă este evident că, de fiecare dată când venerăm o icoană a lui Hristos sau a oricărui sfânt sau eveniment sfânt reprezentat pe ea, de fapt noi ne exprimăm prin aceasta adorarea noastră către Dumnezeu. Doar în acest fel putem considera venerarea icoanelor, nefiind vorba de nici un fel de idolatrie. În creştinismul primelor secole, imaginile erau respinse tocmai din acest motiv, pentru că nu se voia nici un raport cu idolii, cu statuile păgâne, iar apoi imaginile revin în creştinism, dar având un sens totalmente diferit.

De fiecare dată când intră în biserică, fiecare creştin ortodox trebuie să se gândească la acest lucru: suntem norocoşi să avem dezvoltată o teologie a icoanei pe care Sfinţii Părinţi au îmbogăţit-o şi că trăim în Tradiţia noastră eclesiologică şi liturgică într-o manieră foarte puternică. Asta, în raport cu Occidenul, care nu a acceptat niciodată această dogmă, chiar dacă a acceptat Sinodul al VII-lea Ecumenic. Orice creştin care intră în biserică şi face semnul sfintei cruci şi cinsteşte o icoană trebuie să ştie că în acest moment el îşi arată adoraţia sa faţă Dumnezeu, Dumnezeu devenit om.

Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că răspunsul stă în Întrupare

Aţi vorbit despre icoana lui Hristos şi de fundamentul teologic al reprezentării ei ca fiind Întruparea. Dar, de-a lungul istoriei au apărut şi icoane ale lui Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Este posibilă o astfel de reprezentare sau nu?

Răspunsul teologic este unul singur: Nu, nu este posibilă o astfel de reprezentare. Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că, aşa cum am zis, răspunsul stă în Întrupare. Fără Întrupare nu există această posibilitate. Este adevărat ca întâlnim adeseori aceste feluri de icoane, fie cu Dumnezeu-Tatăl sub forma unui bătrân înţelept, fie a Sfântului Duh, mai ales în Bisericile tardive, imagini care au apărut sub influenţă occidentală. Ele provin din Rusia lui Petru cel Mare, foarte influenţată de Occident în special în secolul al XIX-lea. Trebuie să înţelegem că persoanele care le-au făcut nu cunoşteau acest aspect, nu le-au făcut expres, dar trebuie să ştim că este o eroare majoră. Nici Sfântul Duh nu S-a întrupat niciodată. Porumbelul este un simbol şi este legat de un eveniment: Botezul lui Hristos, atunci când Scripturile ne spun că Sfântul Duh a coborât asupra lui Hristos în formă de porumbel, dar acest lucru nu vrea să spună că Sfântul Duh S-a întrupat într-un porumbel. Iar, mai apoi, la Cincizecime a luat formă de limbi de foc. Câteodată vedem în icoane reprezentarea Sfântului Duh sub aceste două forme de porumbel şi de limbi de foc. În tradiţia iconografică întâlnim des doar o rază pentru a arăta prezenţa Sfântului Duh. Răspunsul este foarte clar: nu trebuie inovat în acest sens, iconografii care fac asta o fac pentru că vor să decoreze mai bine icoanele, dar un lucru trebuie să fie clar: nu putem să facem aşa ceva, pentru că atunci chiar putem fi acuzaţi că vrem să reprezentăm divinitatea şi am da dreptate iconoclasmului. Din moment ce aceste Persoane divine nu S-au întrupat niciodată, dacă pretindem că Le putem reprezenta într-o icoană, atunci pretindem că reprezentăm natura lor divină, iar acest lucru nu este posibil. Repet, doar Întruparea, adică faptul că Hristos a luat trup omenesc complet, permite reprezentarea Sa sub forma unei imagini.
Întruparea este un fapt istoric. Dacă de câteva secole am făcut-o să înainteze înseamnă că nu credem în ea într-o manieră fermă, nu credem cu adevărat că este un fapt istoric şi putem atunci să o punem în orice moment al istoriei, ceea ce vrea să însemne că Dumnezeu nu a intrat cu adevărat în istorie ca om. Facem din asta ceva filosofic, o idee, ceea ce este catastrofic deoarece distruge complet şi contrazice Biserica şi Tradiţia patristică unanimă asupra acestei probleme. Deci, trebuie avută mare grijă cu icoanele şi teologia icoanelor. Sfântul Teodor Studitul spune că iconograful are o foarte mare responsabilitate atunci când pictează o icoană, pentru că devine interpretul voinţei lui Dumnezeu şi în acest moment devine un adevărat teolog. Acesta este un lucru adevărat şi trebuie ştiut că un iconograf trebuie să fie, în primul rând, un bun pictor, să cunoască tehnica picturii, iar mai apoi trebuie să aibă un adevărat suport teologic. Orice imagine creştină nu este o icoană în sens teologic şi nu de fiecare dată când reprezentăm ceva putem să ne prosternăm înainte şi să ne exprimăm în acest fel adoraţia noastră spre Dumnezeu Întrupat.

Sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu şi, prin participaţie, a omului

Pe lângă icoana lui Hristos în Biserică întâlnim şi practica venerării icoanelor care reprezintă sfinţi. De ce pictăm icoane ale sfinţilor şi le venerăm?

Aceasta este o problemă secundară. Evident că din moment ce este posibil să-L reprezentăm pe Hristos este posibil să reprezentăm şi umanitatea şi să ne exprimăm veneraţia fată de orice om care este sfânt. Când spunem acest lucru trebuie să clarificăm şi problema sfinţeniei, deoarece nu trebuie să uităm faptul că sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu, iar nu a omului. Singurul Sfânt adevărat este Dumnezeu, iar sfinţenia omului este doar o participare la această sfinţenie a lui Dumnezeu şi asta doar pentru că este permis de Dumnezeu prin har. Deci, de fiecare dată când venerăm o icoană a unui sfânt putem să ne exprimăm respectul pentru o anumită persoană, dar ceea ce facem de fapt este să adorăm pe Dumnezeu, Care permite această sfinţenie a omului. Orice om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potenţial, orice om este teofor (purtător de Dumnezeu), orice om este creat pentru a fi teofor pentru că aşa am fost făcuţi de Dumnezeu, iar nu pentru că sunt sfinţi oamenii sunt şi teofori. Sfinţii sunt sfinţi pentru că faptele lor, adevărata metanoia a lor, reîntoarcerea lor către Dumnezeu, i-a făcut să poată participa la sfinţenia lui Dumnezeu. Potenţial, orice om poate deveni sfânt, deci orice om poate face obiectul unei icoane. Trebuie să înţelegem neapărat că sfinţenia se dobândeşte doar prin participare. Vedem oameni care cinstesc un anumit sfânt de care sunt ataşaţi, dintr-un motiv sau altul, care sunt un fel de prieteni, de protectori pentru ei, dar câteodată se merge prea departe. Începem să facem confuzie între rolul unui sfânt şi faptul de a şti că un sfânt nu există decât pentru că a văzut în Dumnezeu sensul vieţii şi răspunsul întrebărilor sale.

Fiecare sărbătoare are un dublu suport: textul liturgic şi icoana praznicului

Începând cu marii pictori clasici şi până la fotografia modernă, lumea s-a umplut de imagini. De asemenea, există şi imagini religioase foarte realiste. Ce norme trebuie să îndeplinească o imagine pentru a fi icoană şi care sunt regulile care trebuie urmate pentru pictarea unei icoane?

E normal să existe reguli pentru că sunt anumite lucruri pe care le putem reprezenta şi altele pe care nu putem, vorbind de icoane, bineînţeles, deoarece în arta profană nu există astfel de reguli. Pentru a răspunde acestei întrebări o să recurg la un exemplu: în secolul al XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în care erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradiţională bizantină aducea puţin a „nepricepere“ şi s-a vrut să se facă icoanele conform regulilor tablourilor renascentiste, adică s-a introdus în practica picturii icoanelor realismul. De exemplu, pe lângă lumină au apărut şi umbrele. Acest lucru a făcut, fără ştiinţă, ca sfinţenia icoanelor să fie pierdută. De ce?! Pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza sau fotografia cuiva, ci este adevărata imagine a acestei persoane. Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumină care este pretutindeni. Într-un anumit fel vedem în icoană arhetipul persoanei, persoană care este despuiată, golită de corupţie şi de păcat atunci când se găseşte în lumina lui Dumnezeu. Maniera tradiţională de a face icoane este foarte profundă şi nu are nici o „nepricepere“ în ea, este o „altă artă“, ce nu are aceleaşi reguli ca pictura occidentală care a dat cu adevărat mari bogăţii istoriei artei, dar care nu vizează să reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o imagine a omului în timpul lui Dumnezeu, adică în veşnicie. Ea nu poate fi supusă aceloraşi reguli ca ale celorlalte imagini. În ea se găsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan teologic iau o proporţie monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva care priveşte o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă. Ei bine, se întâmplă că aici este o interpretare teologică. O icoană bine făcută trebuie să rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei sărbători. Icoana Naşterii Domnului, cea a Învierii, cea a Adormirii Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente. Este, deci, o analiză a faptei. Aşa cum o face, de altfel, şi textul liturgic, căci în Biserică avem două suporturi care analizează şi explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele liturgice regăsite în cadrul ei şi icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovaţii în ceea ce priveşte icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care, de fapt, contrazice însăşi natura icoanei.

"Sf. Valentin" si Dragobetele neaos românesc

Cuviosul părinte Porfirie zicea: „Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti“. Iar bătrânul Epifanie era de părere că „dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra primeia rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi fiecare nouă lumânare are aceeaşi flacără ca şi precedentele“. Astfel de trăiri ar trebui să călăuzească sentimentele de iubire ale oamenilor de astăzi, mai ales ale acelora care îşi declară iubirea în gura mare. Sărbătoarea Sfântului Valentin, aniversată de tineri cu mai mult entuziasm decât cea a Dragobetelui, devine pe an ce trece prilej de a ne convinge că până şi dragostea este de vânzare. La tarabe. Pe la colţ de stradă.

A trecut şi sărbătoarea Sfântului Valentin. S-a dus la fel de repede precum a şi dat buzna peste noi toţi. Ne-am obişnuit deja şi parcă nici nu ne mai deranjează această exaltare naţională, ambalată în cutii roz sau roşii, cu fundiţe din satin. În căutare de clienţi, vânzătorii ambulanţi, care au rămas „în stoc“ cu inimioare, dulciuri şi pluşuri, le oferă acum la preţ redus în staţii de tramvai şi pe la colţ de stradă. „Două inimioare breloc la un leu“, „inele, brăţări, ursuleţi din pluş aveeem“, astfel îşi laudă marfa negustorii , care devin pe loc binevoitori cu oricine se arată interesat de produsele lor. Pentru că suntem un popor căruia îi place să-şi dea cu părerea, ziua de 14 februarie continuă să fie, chiar şi după atâţia ani, subiect de dispută între tradiţionalişti - adepţi ai Dragobetelui - şi nonconformişti, deschişi la nou, dornici de experienţe diverse. De regulă, cu vorbele se rezolvă foarte puţin, sau deloc. Cert este că sărbătoarea vinde şi aduce profituri bunicele comercianţilor cu o politică de marketing bine pusă la punct, în ciuda nemulţumiţilor. Aceştia din urmă ar trebui să vadă dincolo de încăpăţânarea lor şi să recunoască că trăim într-o lume în care totul este de vânzare. Inclusiv dragostea. Nu ştiu dacă această zi demonstrează cât de ieftin am ajuns să ne declarăm sentimentele unii altora, sau dacă nu cumva tocmai o astfel de zi îi poate inspira pe cei care au uitat sau nu au cunoscut vreodată sentimentul dragostei împărtăşite. Pe scurt, acesta este modul în care omul contemporan înţelege să petreacă ziua Sfântului Valentin – superficial, pe fugă.
„Dacă dragoste nu e, nimic nu e!“
Fără să reflecteze prea mult asupra acestui subiect, cei care profită din plin de această zi sunt tinerii. Nu doar liceeni sau studenţii se numără printre susţinătorii Sfântului Valentin, dar şi elevii din gimnaziu încep să devină receptivi la acest fenomen. Fără a avea o percepţie foarte clară asupra semnificaţiei mature a aşa-numitei sărbători, şcolarii nu prea ştiu cum să se comporte în această zi.
„De Sfântul Valentin cumpăr inimioare de pluş şi ciocolată, pe care le ofer prietenelor mele cele mai bune. Ieşim în parc sau mergem la suc. Mai sunt şi unii băieţi care ne oferă flori. Pentru mine această zi se aseamănă cu cea a Mărţişorului, doar că acum eu dau inimioare“, spune M. Panait, elevă în clasa aVIII-a.

Cei mai în vârstă vorbesc despre Dragobete şi-l recunosc prea puţin pe sfântul occidentalilor.

„Eu am copilărit la ţară şi până la 20 de ani tot acolo am trăit. Îmi amintesc că de Dragobete ne adunam, flăcăi şi fete, în centrul satului şi, dacă nu ploua, ne duceam în pădurea din apropierea satului. Ne grupam în funcţie de preferinţe şi mergeam să culegem plante de leac. Ţin minte că ne întorceam cu viorele şi ghiocei, pe care le ofeream fetelor, iar acestea erau foarte atente la plantele pe care le strângeau, pentru că o parte erau folosite la farmece de dragoste“, îşi aminteşte Ion Culcea, pensionar.

„În fond, cine este acest Dragobete care împarte luna februarie cu un sfânt mai puţin cunoscut la noi, dar în mare vogă în lumea americană? Sărbătorit la 24 februarie (zi consemnată în calendarul popular ca Ziua îndrăgostiţilor, fiind cunoscută şi sub denumirea de Cap de primăvară), Dragobete este mai ancorat în tradiţia zeilor antici ai dragostei – bărbat chipeş şi năvalnic, un «zburător cu negre plete». Dragobete, fiul Dochiei, este considerat uneori ca făcând parte dintre zeităţile dacice, locale, patron al tinerilor îndrăgostiţi. Aşadar, pentru cine votăm anul acesta? Pentru blajinul sfânt Valentin, cu inimioare roşii şi flori de plastic, sau pentru năvalnicul Dragobete, cu fete de sărutat, pe obrajii spălaţi cu «roua zânelor» ?

«O viaţă fără sărbătoare este ca un drum lung fără hanuri», afirma acum aproape două milenii şi jumătate, Democrit. Noi, oameni înţelepţi, vom sărbători dragostea de câte ori se va putea pe an, alături de Calendarul « Babelor», dar şi de cel al creştinilor, căci dacă «dragoste nu e, nimic nu e»“, precizează conf. dr. Paula Popoiu, director la Muzeul Satului din Bucureşti.

Sfântul Valentin, un preot roman executat pentru credinţa sa

Prea puţini dintre tinerii cu care am vorbit au ştiut să-mi spună cine a fost Sfântul Valentin şi care este istorioara legată de 14 februarie. Cei mai mulţi s-au arătat entuziasmaţi de existenţa acestei zile, un motiv în plus de a sărbători dragostea, pe lângă ziua dedicată Dragobetelui.
Legenda Sfântului Valentin are la bază mai multe istorioare, din care reiese că Valentin a fost un preot care a fost executat pentru credinţa sa în Dumnezeu.
Una din versiunile cunoscute este aceea a unui preot roman, pe nume Valentin, martirizat în timpul persecuţiei lui Claudius (41-54 d.Hr). Tânărul îi ajuta pe creştini, drept care, a fost întemniţat, însă nici după gratii nu a încetat să le fie sprijin oamenilor cu care împărţea condiţiile grele ale carcerei. Cât timp a stat în închisoare, el trimitea mesaje de îmbărbătare prietenilor, spunându-le „Amintiţi-vă de Valentin“ şi „Vă iubesc“.
O altă variantă vorbeşte despre Valentin-preotul care căsătorea cuplurile în secret. Această acţiune era împotriva legii date de împăratul Claudius, care interzicea căsătoria. Pentru că a refuzat să treacă la credinţa în zeii păgâni, Valentin a fost dus la închisoare. În tot acest timp, el se împrieteneşte cu fiica temnicerului, pe care o convinge sa creadă în Dumnezeu. Execuţia sa a avut loc pe data de 14 februarie. Cu puţin timp înainte de a fi dus la eşafod, Valentin scrie o scrisoare de dragoste fetei temnicerului, dar nu o semnează.
Cât priveşte sărbătorirea zilei de Sfântul Valentin, aceasta îşi are originea într-o tradiţie veche din Roma antică. Lupercalia, o sărbătoare romană celebrată cu o zi înainte de festivalul păgân în care se aniversa dragostea, a fost schimbată, în 496, de papa Gelasius, de la 15 la 14 februarie, tocmai pentru a interzice sărbătoarea păgânilor. Nemulţumirea papei la adresa acestei sărbători era legată de elementele sale păgâne, adevărate insulte la adresa divinităţii.
Astfel, Lupercalia a început să fie sărbătorită cu şi mai mare fast. Acest vechi festival era dedicat fertilităţii şi închinat celor doi zei romani, Juno şi Pan. Era momentul în care tinerele necăsătorite scriau mesaje de dragoste, pe care le introduceau mai apoi într-o urnă, din care tinerii alegeau câte unul. Obiceiul spunea că tânăra al cărei bilet a fost extras trebuia curtată.
Cu timpul, Lupercalia a devenit ziua Sfântului Valentin – protectorul îndrăgostiţilor – care, cu mult timp în urmă, se numea şi Ziua Nunţii Păsărilor, deoarece se credea că în data de 14 februarie păsările îşi aleg perechea.

marți, februarie 16, 2010

Omul care vorbea cu caii

A existat un timp in care omul intelegea limbajul animalelor, sau cel putin asa afirma numeroase legende si povesti cu zane. Se spune ca Sfantul Francisc din Assisi intelegea perfect limba pasarilor si tot astfel se afirma despre marii yoghini. Desi astazi omul nu mai intelege limbajul animalelor, totusi, cei care le iubesc, stiu cat se poate de bine sa le ghiceasca privirile, dorintele si bucuriile. Cei care nu au trait experienta de a simti murind in bratele lor un animal iubit, nu pot intelege pe deplin cat de inteligente, intelegatoare si „umane” devin animalele in clipa marii despartiri, stiind perfect ceea ce li se petrece; fara teama absurda de moarte pe care o incearca atat de multi oameni, animalele ating in gesturile lor din acele momente intreaga maretie a unui suflet nobil.
Un tanar fermier american din Ohio , John Salomon Rarey, sustinea ca poate intelege si vorbi limba cailor. El obisnuia sa se inchida in staulul unui cal, oricat de periculos sau rau ar fi fost acesta si ii vorbea timp de o ora sau doua, dupa care animalul devenea la fel de bland ca un miel. Faptul se petrecea in anul 1850, intr-o epoca in care calul era inca principalul mijloc de tractiune si de locomotie. La varsta de 12 ani, John S. Rarey imblanzise deja, in mai putin de o jumatate de ora, un manz superb pe care insa chiar si cei mai duri dintre antrenorii sau imblanzitorii de cai incercasera in van sa-l domesticeasca si care tocmai ii rupsese piciorul tatalui sau. Reputatia tanarului John s-a extins rapid si crescatorii de cai din toate colturile statului au inceput sa ii ceara ajutorul sau sa-i aduca animalele ce nu puteau fi imblanzite altfel. John se inchidea cu calul in grajd si, cel mai adesea, iesea de acolo o ora mai tarziu, calare pe calul devenit bland si intelegator.
La varsta de 19 ani, el a plecat in Texas . Fermierii si cowboy-ii doreau acum sa-l vada actionand in acelasi fel asupra unor autentici cai salbatici. Dotat doar cu un sac de dormit si cu un binoclu, John si-a instalat tabara in regiunile prin care se mai deplasau inca hergheliile salbatice si, timp de aproape 3 luni, el a studiat ce atentie aceste animale. Intors in oras el s-a declarat gata sa faca fata oricauia dintre acesti cai salbatici.
Texanii i-au pregatit cinci cai feroce considerati de neimblanzit. Patru dintre acesti cai isi ucisesera deja stapanul, iar al cincilea ranise vreo trei sau patru oameni.
Reputatia lui John S. Rarey era atat de mare incat toate ziarele din regiune isi trimisesera reporterii, iar o multime de 5.000 de persoane se stransese pentru a-l vedea pe indraznetul imblanzitor.
Departe de a fi aplaudat, atunci cand a aparut, John a fost huiduit copios, caci, in loc sa se imbrace in cowboy, el isi pusese cel mai frumos costum al sau. Surazator, el s-a indreptat catre grajdul acoperit si perfect inchis, conditie pe care o impusese si in care fusese introdus, nu fara mari dificultati, primul dintre cei 5 cai. El a cerut cheia, caci solicitase de asemenea conditia de a se putea inchide in grajd impreuna cu calul. Zidurile grajdului rasunau precum un tun de campanie sub loviturile teribile ale copitelor „bestiei”. John a intredeschis usa si a riscat o privire in interior, a asteptat un moment, apoi, brusc s-a strecurat in grajd si a inchis la loc usa.
Timp de cateva minute nu s-a mai auzit niciun zgomot.
- Este mort, a declarat fermierul caruia ii apartinea calul salbatic. Trebuie sa-i scoatem corpul si sa-l inmormantam.
Judecatorii au refuzat sa actioneze. Ei ii promisesera lui John sa nu incerce sa intre in grajd inainte de mai putin de 5 ore. Pariurile au inflorit o vreme, apoi, cum timpul trecea, au devenit din ce in ce mai rare. Nimeni nu mai dorea sa parieze pe John Rarey, considerat deja mort. Asteptarea a continuat. La cererea multimii, unul dintre organizatori a batut la poarta grajdului din interiorul caruia nu se mai auzea acum niciun zgomot, dar nu a aprimit niciun raspuns. Fermierii si indeosebi femeile s-au suparat, cerand sa fie deschis grajdul in care sarmanul tanar fara arme si fara niciun mijloc de aparare se afla, mort sau viu la discretia unei brute salbatice! Nemaistiind ce sa faca si neprimind niciun raspuns la loviturile lor, cawboy-ii au decis sa smulga usa grajdului din tatani, caci John tinea la el singura cheie. Dar usa s-a deschis ca prin minune. Intr-o tacere de moarte, fara sa fie inseuat si fara fraie, calul a iesit avandu-l in spinare pe John Rarey cat se poate de surazator. A urmat apoi un urlet si un veritabil delir. Rarey a condus calul pana in mijlocul tarcului si a ridicat o mana pentru a cere sa se faca tacere.
Atunci, fara cravasa, fara pinteni, cu mana goala, el a mangaiat gatul calului care s-a pus in genunchi, iar apoi a alunecat pe pamant. John si-a scos atunci palaria si a salutat multimea. A urmat un nou delir si inceputul unei cariere unice. Intr-o cabrioleta condusa de doi elani pe care ii imblanzise, John a calatorit pretutindeni in Statele Unite, tinand conferinte asupra dresajului prin blandete si facand nenumarate demonstratii de imblanzire prin forta iubirii.
Reputatia sa a traversat oceanul si crescatorii de cai englezi, cat se poate de sceptici, au pus mana de la mana pentru a-l invita si a vedea cu proprii lor ochi ce putea sa faca acesta. Primind acceptul lui John Rarey, ei au intreprins o cercetare febrila pentru a descoperi animalul cel mai furios ce exista in intreg tinutul britanic. Alegerea s-a fixat asupra unui armasar de curse, pe care lordul Dorchester il cumparase cu 4.000 de lire in anul 1853. Cruiser era un animal superb, ce atingea o viteza fantastica la finalul oricarei curse, dar care devenise subit un nebun furios. Orice grajd din lemn era facut bucati in numai cateva minute atunci cand Cruiser era apucat de una din crizele sale de furie, in timpul carora ajungea, nu de putine ori, chiar sa se muste pe el insusi! Refuzand sa-l omoare, lord Dorchester preferase sa-i construiasca un grajd din caramizi si piatra, inchis cu o usa de fier.
John Rarey a cerut sa vada mai intai calul. Apoi, el a explicat ca problema era putin mai diferita, caci animalul nu era salbatic, ci innebunise. Iar cum specialistii incepusera deja sa zambeasca, el a daugat simplu: „Totusi, cred ca pot sa-l readuc la normal.”
A doua zi el a revenit impreuna cu o serie de accesorii. Ca si cum ar fi stiut ce-l astepta, Cruise a intrat intr-una din maniile sale teribile, dand lovituri de copite ce zgaltaiau intreaga constructie. Surazand, John s-a strecurat in grajd, nu inainte de a-si fi agatat frumoasa palarie intr-un cui. El i-a pus calului un capastru si apoi a iesit imediat. Dupa numai cateva minute, extenuat, calul nu mai facea niciun zgomot. De data aceasta, John a intrat cu o curea lunga de piele, dotata cu inele, cu ajutorul careia a legat animalul ce parea terorizat. El a trecut prin inele alte curele pe care le-a legat de copitele lu Cruiser, construind astfel un mecanism foarte simplu prin care il putea ingenunchea in orice moment.
John a ramas astfel timp de 3 ore impreuna cu armasarul, vorbindu-i, mangaindu-l, ingenunchindu- l indata ce acesta incepea sa se agite. La data de 22 aprilie 1858, la 24 de ore dupa intrarea sa in boxa, John Rarey a parcurs strazile calare pe Cruiser, devenit cel mai docil si mai bland dintre cai. Multimea il ovationa pretutindeni.
Cateva zile mai tarziu, auzind vorbindu-se despre aceasta remarcabila isprava, regina Victoria si-a manifestat dorinta de a-l cunoaste pe tanarul american si de a-l vedea la lucru cu proprii ei ochi. John Rarey a fost invitat astfel la castelul Windsor , acolo unde se aflau grajdurile principale ale Majestatii Sale.
Aflata in caleasca usoara care urma sa fie botezata cu numele acestui om neobisnuit, regina Victoria s-a pregatit sa asiste la spectacol. Randasii au adus atunci un armasar viguros, de care nu indraznea nimeni sa se apropie si care azvarlea din copite in dreapta si in stanga, tinut cu greu in frau de patru barbati care-l legasera cu frangii.
John Rarey a salutat, s-a scuzat si a rugat-o pe regina sa-i permita sa intre cu calul intr-un grajd. Dupa numai 10 minute, nerabdatoarea regina a ordonat sa fie deschis grajdul, caci nu se mai auzea nici cel mai mic zgomot.
Prin usa deschisa ea a putu vedea armasarul lungit pe paie si intre picioarele sale, cu capul pe umerii calului, pe John Rarey care zambea. El s-a ridicat atunci, a salutat din nou, s-a scuzat pentru timpul pe care i-l rapise Majestatii Sale, iar apoi, tinand calul de fraie, el l-a condus si l-a determinat sa o salute pe regina coborand in genunchi!
Tanarul american a plecat apoi intr-un turneu european, nerefuzand niciun cal si neintampinand nici cel mai mic esec! Nimeni nu a stiut vreodata in ce consta cu exactitate magia lui John S. Rarey, dar au inteles cu totii ca ea se baza pe forta iubirii.

Pentru informatii complete

Dovezi inedite despre Istoria Romanilor

Expozitia de la New York (pâna la 25 aprilie 2010) demonstreaza ca civilizatia a început la poalele CARPATILOR cu mult înainte de Mesopotamia si civilizatia greaca.

SE RESTABILEŞTE DREPTATEA ! A CÂTA OARĂ ?
Prof. Mariana Terra

Societatea Internaţională "Reînvierea Daciei" şi revista "Dacia magazin" se mândresc cu faptul că ideile şi dovezile despre vechimea şi prioritatea culturii daco-geţilor în ansamblul concertului mondial cultural - idei ilustrate cu competenţă în cartea doctorului Napoleon Săvescu, "Noi nu suntem urmaşii Romei" - îşi găsesc confirmarea, o dată în plus, în expoziţia deschisă în New York la "Institutul pentru studiul lumii antice" din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan ( 15 E 84 St ) unde pot fi văzute şi admirate exponate uluitoare ce dovedesc, fără niciun dubiu, că CEA MAI VECHE CULTURĂ A LUMII A FOST ÎN SPAŢIUL NOSTRU DE ORIGINE (s.r.)

"THE NEW YORK TIMES", cel mai prestigios ziar din Statele Unite ale Americii, publică, la 1 decembrie a.c. - în secţiunea Science - un articol despre această expoziţie, articol scris de John Noble Wilford şi intitulat "A Lost European Culture, Pulled From Obscurity".
Prezentăm mai jos fragmente din acest articol.

O CULTURĂ EUROPEANĂ PIERDUTĂ, SCOASĂ DIN OBSCURITATE
Înaintea gloriei care a fost Grecia şi Roma, înainte chiar de primele oraşe ale Mesopotaniei sau a templelor de-a lungul Nilului, au trăit în valea de jos a Dunării şi la poalele Balcanilor oameni care au fost primii în artă, tehnologie şi comerţ la mare distanţă.
Timp de 1..500 de ani, începând mai devreme de anul 5.000 Î.Chr., ei au lucrat pământul şi au construit oraşe, unele cu 2.000 de locuinţe. Ei au fost meşteri pricepuţi în arta bronzului, noua tehnologie a acelui timp. În mormintele lor s-a găsit o varietate impresionantă de ornamente de cap şi bijuterii pentru gât şi, într-un cimitir, au fost descoperite, ca ansamblu de aur, cele mai vechi artifacte din întreaga lume.
Uluitoarele desene ale vaselor vorbesc de rafinamentul limbajului vizual al culturii lor... Peste 250 de artifacte muzeale din Bulgaria, Moldova şi România sunt expuse pentru prima dată în Statele Unite.
Doctorul David W. Anthony, profesor de antropologie la colegiul Hartwick din Oneonta, NY, curatorul expoziţiei: "Vechea Europă a fost printre cele mai sofisticate şi tehnologic avansate locuri din lume" şi a devzoltat "multe dintre semnele politice, tehnologice şi ideologice ale civilizaţiei."...
La recenzia făcută expoziţiei, Roger S. Bagnall, director al institutului, a mărturisit că până acum "Foarte mulţi arheologi nu auziseră de aceste vechi culturi europene". Admirând ceramicile colorate, Dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp, "egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea."
Un catalog al expoziţiei, publicat de Princeton University Press, este primul compendiu de cercetare în engleză despre descoperirile Vechii Europe... Cartea include eseuri ale experţilor din Marea Britanie, Franţa, Germania, Statele Unite şi din ţările în a existat acea cultură...
Pe un vast teritoriu care acum aparţine Bulgariei şi României, oamenii s-au stabilit în sate cu una sau mai multe case adunate înăuntrul gardurilor. Casele, unele cu două etaje, erau încadrate în lemn, cu pereţi în tencuială de argilă şi podea din pământ întărit...
Câteva oraşe ale oamenilor din Cucuteni,... o cultură robustă din nordul vechii Europe, au crescut la mai mult de 800 de acri, ceea ce arheologii consideră un spaţiu mai mare decât orice altă aşezare umană cunoscută în acel timp. Escavaţii viitoare au rolul de a descoperi dovezi definitive ale palatelor, templelor sau ale clădirilor civice mari...
Una dintre cele mai cunoscute (figurine) este figura în argilă arsă a uni om care şade, cu umerii aplecaţi şi mâinile la faţă, ca într-o contemplare. Numit "Gânditorul", această piesă şi o figurină feminină au fost găsite într-un cimitir al culturii Hamangia, în România...
Un set de 21 de figurine feminine mici, aşezate în cerc, a fost găsit într-un site aparţinând perioadei pre-Cucuteni din nord-estul României... "Gânditorul", de exemplu, eşti tu sau eu, arheologii şi istoricii confruntaţi cu şi perplecşi de către o cultură "pierdută" din sud-estul Europei, cultură care a avut o viaţă adevărată înainte ca un singur cuvânt să fi fost scris şi o singură roată mişcată."...

N.R. Expoziţia este deschisă publicului larg până în 25 aprilie 2010.

Pe internet se pot vedea exponate la site-ul :
http://www.nytimes.com/2009/12/01/science/01arch.html

Nota redacţiei

Unii dintre cei mai renumiţi arheologi ai lumii sunt uluiţi şi recunosc vechimea şi perfecţiunea culturii înflorite pe meleagurile noastre străbune cu mult înaintea cunoscutelor civilizaţii greceşti şi romane.
Continuitatea noastră ca popor evoluat încă de la răsăritul civilizaţiei mondiale este dovedită, de asemenea, prin tradiţiile populare care s-au păstrat până în vremea noastră.
Discontinuitatea noastră ca popor şi ca limbă există numai în mintea acelora pentru care adevărul şi dovezile ştiinţifice remarcabile nu înseamnă nimic, fiindcă minciuna şi dezinformarea perpetuate de-a lungul anilor sunt aliaţii lor la care, spre ruşinea lor, nu renunţă.
Noi avem sacra datorie faţă de contemporani şi faţă de urmaşi de a prezenta adevărul, aşa cum a fost scos la iveală din ceaţa trecutului, iar expoziţia recent deschisă în New York despre cultura vechii Europe, în care aportul popoarelor care au trait pe teritoriul României de azi, este de 80%, ne îndreptăţeşte să spunem lumii, din nou, tare şi răspicat: "Noi nu suntem urmaşii Romei! - Civilizatia noastra a existat înaintea Romei"...

marți, februarie 09, 2010

INTERVIU cu Dan Puric:

"Suntem un Neam suferind care trebuie sa invete sa se ridice in numele lui Hristos la demnitatea crestina!"

Interviu cu actorul şi regizorul creştin Dan Puric
Preot Ion Alexandru Mizgan: Domnule Dan Puric numele Dumneavoastră nu mai are nevoie de nicio prezentare. Sunteţi considerat pe drept cuvânt un Petre Ţuţea al acestui început de veac!
Maestrul Dan Puric: E prea mult!
Preot Ion Alexandru Mizgan: Fără a fi prea indiscret, având în vedere faptul ca prezentaţi o conferinţă cu tema “Cine suntem”, V-aş întreba: Cine sunteţi domnule Dan Puric? Aş uza de întrebarea trimişilor cărturarilor şi fariseilor adresată Sfântului Ioan Botezătorul, fără a mă identifica însă cu aceştia: ”Ce spui tu despre tine însuţi?” (Ioan 1,22). Mă refer ca om! Ca artist!
Maestrul Dan Puric: Cred că mă pot articula ca o stare de conştiinţă, înainte de a fi artist. Mie mi s-a părut importantă o afirmaţie, care într-un fel m-a clătinat în prejudecăţile mele. Când eram la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani, aveam un secretar literar foarte inteligent şi care avea răspunsuri din astea paradoxale. El mi-a spus că ”Eminescu a fost şi poet!” Şi am zis: ”Cum adică domnule, a fost şi poet?” Şi el mi-a zis: ”Da! Pentru că mai înainte de toate Eminescu a fost o conştiinţă!” Nu e de ajuns să fii un artist dacă nu eşti dublat de o conştiinţă. Altfel cazi în publicitate sau cazi numai în ceea ce se numeşte talent. Talentul fără conştiinţă în sine nu are o valoare foarte mare. Iar în lipsa aceasta totală de conştiinţe şi de conşteintizare, cred că este un exerciţiu de toaletă intimă. Asta e tot ceea ce pot să spun despre mine
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Preot Ion Alexandru Mizgan: V-aţi afirmat ca un autentic şi constant mărturisitor al lui Hristos. Mântuitorul spunea: ”Pe cel ce Mă va mărturisi pe Mine în fata oamenilor, îl voi mărturisi și Eu în fata Tatălui Meu Care este în ceruri; dar de cel ce se va lepăda de Mine în fata oamenilor, de acela Mă voi lepăda și Eu în fata Tatălui Meu Care este în ceruri”(Matei, 10, 32-33). Cum este să fii un mărturisitor al Logosului în vremurile pe care le trăim astăzi, în care constatăm o permanentă împotrivire faţă de Biserica lui Hristos?
Maestrul Dan Puric: Cum să zic, lucrul acesta a devenit organic pentru societate. Poate că dacă societatea era normală în termenii creştini, locul meu era unul mai firesc. El a devenit unul nefiresc în contextul în care eu ca artist, ca actor şi regizor, mă apuc să fac ceea ce nu ar trebui. Adică discutăm de lucruri care sunt de la sine înţelese. Credinţa este de la sine înţeleasă. Noi suntem puşi în situaţia anormală de a ne motiva. E o cădere în tunelul istoriei, în sens invers, pentru că tu te apuci să faci o treabă care s-a făcut cu secole înainte, adică să-l mărturiseşti pe Hristos. Să înţeleg că între timp ce s-a făcut? De 2000 de ani ce se face? Tocmai că Persoana care este aici, Iisus Hristos, este ideea de scandal uriaş. Nu s-au potolit. Îi doare şi după 2000 de ani!
Preot Ion Alexandru Mizgan: Aţi afirmat recent, într-un interviu acordat jurnalistului Claudiu Târziu: “Credinţa mi-a schimbat felul de a privi viaţa! ” . Cum aţi ajuns Domnule Puric la credinţă? Nu ştiu dacă nu e o întrebare prea indiscretă!
Maestrul Dan Puric: Nu este! Eu întotdeauna am spus: cred că m-am născut cu ideea aceasta de Dumnezeu, de taină, în jur. Sigur că ea, pesemne cu vârsta şi cu anumite lucruri care mi s-au întâmplat în viaţă şi care m-au pus în evidenţa existenţei lui Dumnezeu, aceasta s-a accentuat. Atunci, pe etape, parcă mi s-a dezvelit, cum să spun, această lucrare a lui Dumnezeu, şi aici şi acum, în contingent, în istorie. Astea sunt lucruri care nu pot fi măsurate, nici măcar cuantificate, ele aparţin de imponderabilul existenţei fiecăruia. În ceea ce mă priveşte pot spune că întotdeuna am crezut în Dumnezeu, dar în clipa în care am simţit evidenţa Lui, atunci mi s-a părut normal ca într-o societate, care este aberantă, să spun, să trag semnalul acesta de alarmă. Asta e tot ce fac. De aceea am spus că eu, în mod normal, nu fac altceva decât să mătur calea către Biserică sau poteca spre Biserică.
Nu e de-ajuns să stai în biserică, să participi la Liturghie şi pe urmă să ieşi afară pe potecuţa aia şi să devii un votangiu imbecil. Adică e vorba de prelungirea Bisericii, această existenţă creştină care trebuie să se marcheze în fiecare gest care-l faci: atunci când mănânci, când dormi, când te trezeşti, când vorbeşti şi mai ales în atitudinea creştină. Dacă aţi observat, la noi este o schizofrenie din punctul ăsta de vedere. Sunt foarte mulţi credincioşi ritualişti sau de Duminică, iar în atitudinea lor nu au nimic creştin. Au ceva de servanţi, de servitori, au ceva din ei, n-au ceva din demnitatea creştină în toată chestia asta. Şi atunci trăim într-o chestie de dublu rol, de schizofrenie sau de impostură, ca să zicem aşa. Mi-aduc aminte un lucru trezitor pe care mi l-a spus Părintele Iustin Pârvu. Ne uitam pe fereastră de la chilia lui şi mi-a spus privind la mulţimea de oameni din curtea mănăstirii: „Vezi câţi de mulţi oameni sunt în curtea mănăstirii?” Şi i-am spus: „Da Părinte! Sunt foarte mulţi!” Şi a zis Părintele: „Ei, când îi pui să aleagă între dracu şi Dumnezeu, se duc toţi la dracu!” Părintele Iustin Pârvu ştia lucrul acesta. Cuvântul ăsta e un lucru tragic! Pesemne dacă am fi avut atât de mulţi creştini n-am fi pe locul întâi la avorturi. E o criminalitate îngrozitoare ce se întâmplă în România.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Dacă am fi avut atât de mulţi creştini n-am fi crescut - să zicem - un Guvern de neocomunişti. Ţara aceasta n-ar fi fost atât de devastată. Ăsta e primul reproş adus Bisericii. Din contră, Biserica a fost prima victimă. Este momentul unei dezmorţiri din astea naţionale. Este o Biserică instituţionalizată, şantajată prin dosarele Securităţii, dar este şi o Biserică trăitoare. Acest nucleu al Bisericii trăitoare trebuie să-l refacem. Noi nu avem nevoie de o Biserică dominantă, noi avem nevoie de o Biserică trăitoare şi de această trăire a Bisericii. Mă gândeam astăzi ce noroc a avut Nae Ionescu, că Nae Ionescu a putut să scoată o pleiadă de mari gânditori şi intelectuali creştini, în contextul în care acest humus creştin era creat. Astăzi Nae Ionescu n-ar mai fi atât de prolific. Pentru că intelectualii noştri între timp au fost injectaţi cu această castrare de tip comunist, care ne-a pus cu garda jos. Imediat au fost racolaţi la Universităţile secularizate de dincolo. Şi intelectualii noştri de slabă factură care au ieşit după 1989 şi ăştia care sunt acuma din garda tânără, sunt de o maximă infirmitate. Şi atunci gândiţi-vă, nu numai că Nae Ionescu n-ar fi fost prolific, dar sunt atacaţi toţi creştinii. Este invers cum ar zice Don Quijote: aici este invers!
Preot Ion Alexandru Mizgan: În ceea ce ne priveşte ca neam, ca români, trebuie să spunem că uneori ne mândrim cu faptul că suntem români, că suntem creştini, că suntem ortodocşi, că suntem patrioţi, ospitalieri, că ne tragem din daci şi romani, etc. Avem această mândrie naţională. Întrebarea mea este legată şi de tema conferinţei Dumneavoastră intitulată: „Cine suntem”. Cine suntem în realitate, în opinia Dumneavoastră, Domnule Dan Puric?
Maestrul Dan Puric: Noi putem defini lucrul acesta aşa: să spunem că suntem un Market pentru Comunitatea Europeană, suntem Port-Avion pentru americani, suntem o Gornje pentru ruşi, suntem o ţară devastată de neocomunism. Eu spun atât: nimic din toate acestea nu suntem şi toate deodată şi pe rând. În final suntem un neam suferind. Ceea ce nu vede lumea este că acest popor este crucificat din nou. Suntem un neam suferind! Suntem mai mult decât atât. Suntem un neam care trebuie să înveţe să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creştină. Asta este tot.
Preot Ion Alexandru Mizgan: Domnul Patapievici are în scrierile sale câteva aprecieri ofensatoare la adresa Neamului Românesc. Nu le mai pomenesc întrucât sunt dea dreptul suburbane și sunt convins că le cunoașteti. Ce părere aveţi despre această diagnosticare a domnului Patapievici cu privire la poporul român?
Maestrul Dan Puric: E ca şi femeia aceea care a aruncat cu covata, cu copaia, apa murdară şi copilul. E o confuzie ontologică între populaţie şi popor. Pesemne că superficialitatea gândirii şi lipsa unui creştinism adânc l-au făcut să scrie toate lucrurile acestea, pentru că omul firesc, creştinul, nu se repede la sentinţe şi la acuze atât de mari. De ce să ne concentrăm noi foarte mult asupra cozilor de topor care evident au fost şi să nu ne concentrăm asupra martirilor?

Preot Ion Alexandru Mizgan: Domnia sa vorbea de 23 de milioane de ”omuleti patibulari”, nu de nişte cozi de topor izolate!
Maestrul Dan Puric: Da! Din care facem cu toţii parte! Dar să nu uităm că o părere de genul acesta, care scoate din ecuaţia istoriei jertfa pe care am dat-o, nu poate să fie decât schiloditoare. E o paradigmă din asta influenţată sau o percepţie de tip occidental sau un criticism din ăsta degenerat cioranian. Cioran mai avea o chestie în „Pe culmile disperării”. Era disperat că poporul trebuie să facă istorie. Mircea Vulcănescu nu voia ca poporul să facă istorie. Mircea Vulcănescu spunea că acest popor a dăinuit. Sunt două lucruri total diferite. E o imaturitate, asta este clar. Tolstoi spunea că inteligenţa înseamnă înţelegerea lucrurilor, şi atunci pot să spun, că nu a înţeles despre ce este vorba. Că dacă eu mă concentrez asupra tuturor criminalilor sau a unui popor strivit, eu trebuie să văd consecinţele. Eu nu discut despre efecte. Eu trebuie să văd consecinţele, dar eu trebuie să văd şi cum s-a rezistat.
Se ştie cumva că am avut singura mişcare de partizani? Se ştie cumva că toată floarea acestei ţări: tineretul, aristocraţia, ţăranii de cea mai bună calitate, au fost schingiuiţi, chinuiţi şi omorâţi? Se ştie cumva câte sute de mii l-au mărturisit pe Hristos în închisoare pentru ca poporul acesta să mai dăinuie? Se ştie în continuare că intelectualii aceştia cu un spirit critic uşor inconştient, dărâmă pilonii de susţinere ai Neamului? Cum să spun, nu spiritul ăsta fals critic şi dilematic ne salvează, ci certitudinea, iar certitudinea o dă credinţa. A, nu spun să alungi spiritul critic, dar spiritul critic nu trebuie băgat în zona asta. Faci operaţii de mântuire cu dosarele ierarhilor? Adică, cum să pun, să înţeleg că dosarele au rămas tot acolo la doamna dirigintă? Nu cu dosarele lor. Ei ne învaţă pe noi ce să facem şi cine trebuie să iasă în faţă? Judecata este taman inversă.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Ca să facem o mică paralelă: ataci Biserica. Biserica a făcut compromisuri pentru că cu compromisul se face compromis, ca să reziste, ca să dăinuie. A făcut cineva compromis, nu total, vizavi de valoarea lui Hristos? A zis foarte bine Părintele Arsenie Papacioc: nu numai noi cei din puşcării am făcut o rezistenţă ci şi cei care au rămas şi au făcut botezuri, nunţi, înmormântări şi celelalte slujbe bisericeşti, au ţinut, au dăinuit. Biserica a fost aşa cum este. De ce nu acuză, dacă aţi observat, cei care au fost în puşcării, preoţi şi alţii, nu-i acuză pe ceilalţi, chiar pe preoţii care au făcut anumite compromisuri. Ci, îi acuză, cine? Nişte securişti nenorociţi care s-au transformat acum în instanţă civilă. De când până când polul moral s-a mutat din Biserică într-o instanţă civilă? Cine sunt aceşti oameni care sunt în instanţa civilă? Care este moralitatea şi care este jertfa lor? Judecata unei societăţi se începe cu ce are ea mai de bază? Biserica are de la sine forţă să se autometabolizeze, chiar şi în greşelile ei. Nu vă daţi seama ce declaraţie inconştientă a fost cea a ministrului culturii (Adrian Iorgulescu n.n.)! El, ministrul culturii, a avut o informaţie că un preot din actul spovedaniei a făcut act de informaţii. Chiar dacă ar fi fost aşa, să zicem un caz de 2-3 %, nişte securişti băgaţi pe acolo prin ortodoxie, tu nu poţi să generalizezi pentru un neam întreg aşa ceva şi să culpabilizezi o Biserică, decât dacă ești handicapat mintal sau dacă eşti instrumentalizat.
Domule, ministrul culturii să se ocupe de incultura acestui neam, nu să se ocupe de dăinuire. Ministrul Educaţiei şi Învăţământului să se ocupe de faptul avem copii din clasa a VIII-a care sar gardul şi pleacă aiurea, că învăţământul este cum este, nu să se ocupe de scoaterea religiei din şcoală. Sunt aberaţii! Sunt anus contra naturii! Şi atunci cum să spun şi chestia asta de critică din asta de marcă intelectuală de cafea, este aberantă. Există, au spus-o şi alţii cu operă, a spus-o Noica: există populaţie şi popor! Eu am mai spus că un rus, un sovietic, a afirmat în perioada ocupaţiei comuniste că: „N-avem noi (ruşii n.n.) atâtea topoare câte cozi de topor aveţi voi în România!”. Iar eu pot să-i dau răspunsul rusului aceluia, după atâţia ani, că ”n-au ei atâtea mănăstiri şi biserici, câţi sfinţi le putem da noi”. Deci despre aceasta este vorba: spargerea unei paradigme criticiste, uşor superioare şi infatuată occidental, care vezi Doamne ia la rost poporul român. Îi înţelegeţi domnule în cauzele respective. E un neam vlăguit, este un neam terminat. A, apucă-te şi vorbeşte despre toate haimanalele de intelectuali care dau în Mihai Eminescu, în Constantin Noica, în Biserică şi atunci faci curăţenie. Nu te apuca tu să dai termeni generici cum că poporul ăsta este un gunoi. Că n-ai stat tu în închisoare şi n-ai făcut tu ceea ce ai făcut în toată chestia asta. Intelectualism de genul ăsta... Bun! Hai că m-am inflamat prea mult pentru un subiect atât de mic.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Preot Ion Alexandru Mizgan: În ceea ce priveşte identitatea noastră românească, vedeţi că trăim într-o vreme a globalizării, într-o vreme în care identitatea noastră este agresată. Cum putem să facem faţă acestui asalt al globalizării?
Maestrul Dan Puric: Globalizarea încă nu se ştie dacă e un dat obiectiv sau dacă e unul premeditat. În ambele situaţii este stupid, pentru că e un fel de Internaţională a cincea în dimensiuni economice. Spune un sociolog american, Fukuyama, că istoria a murit. Nu! Istoria n-a murit! Istoria este mai parşivă, mai cinică, este mai rea. Globalizarea este tot un fel de Internaţională comunistă, numai că ideologia s-a convertit în teroare economică. Este ceea ce se numeşte virus versativ. La antibiotic nu mai merge aşa şi el îşi creează o imunitate de alt gen şi el atacă din nou. Şi atunci trebuie să schimbi antibioticul. Antibioticul la noi se numeşte tot creştinism, din punctul ăsta de vedere. El trebuie identificat. Că are natură transnaţională, că e suprainternaţională, catastrofele sunt aceleaşi. Tendinţa este de omogenizare, din toate punctele de vedere, de hrană mentală la toţi, de fapt furaj mental, de furaj alimentar, etc. Este o cretinizare în masă, este o ideologie mascată.
Cum putem noi face faţă? Este o chestie de toaletă normală, individuală aproape, şi în comuniune, ca să o distingi în toată chestia asta şi să îţi manifeşti instinctele. Identitatea este o ştampilă divină. După ce este o ştampilă divină e şi un instinct biologic. De aici încolo se pot face tot felul de lucruri. Una este o identitate, identitatea naţională care este un construct politic, este un construct social, și alta este Neamul care nu mai este un construct politic sau social, Neamul este o creaţie. Aici se schimbă sistemul de referinţe. Persoana este o creaţie, individul este un rezultat al drepturilor. Cetăţeanul este un rezultat al Constituţiei, Persoana este o creaţie. Eu nu pot să distrug o chestie de genul acesta. A, o vor face, că au mai făcut crime. Comunismul a făcut milioane de crime. De ce să nu facă şi globalizarea alte victime într-o metodă soft. A zis Sfântul Ignatie Briancianinov: ”Dracul văzând că omul rezistă, poate să devină şi martir, a inventat păcatul cel mic.”Adunat, adunat, şi te suceşte în timp.
Uitaţi-vă la toată fabrica aceasta de pervertire a tineretului sau chiar a omului de rând, prin media, prin multimedia. Televiziunile nu mai sunt mijloace de informare, ci sunt de dezinformare şi de manipulare. Şi chiar mai mult decât atâta, de mutilare sufletească. A venit internetul domnule, o sculă bună de altfel. Ai nevoie de ea, comunici, dar este un pervertit. Dacă nu ştii tu să o foloseşti, ca mobilul, te foloseşte ea pe tine. Internetul dintr-o invenţie tehnică excepţională, extraordinară, s-a transformat brusc într-un coş de gunoi. Şi aici trebuie tu omule să manevrezi toate lucrurile acestea. Globalizarea asta,trebuie să spun din nou, că este încă o Internaţională de tip comunist, ca la ecologism, unde sunt pepeni, afară sunt verzi şi înăuntru sunt roşii. Chiar ai nevoie de mişcarea ecologică? Tu n-ai dimensiunea faţă de natură? Păi poporul acesta are dimensiuni uriaşe de gospodărire. Trebuie să facem politică multiculturală numai dacă suntem schizofrenici. În Dobrogea sunt 14 naţionalităţi care coexistă fără plăcuţe şi fără politică multiculturală. Dobrogea poate să fie dat exemplu european. Noi suntem model de înţelegere cu lumea musulmană, cu tot ce vreţi, şi ne dau ei nouă lecţii. Ei care au din punctul acesta de vedere crime pe conştiinţă. Ei au făcut istorie.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Dacă ar fi să facem o evaluare a popoarelor care au creat crime în umanitate, poporul român cred că ar fi pe ultimele locuri. Uite tocmai aşa, aici îl contrazic pe Emil Cioran, că tocmai nevrând să facem istorie, ci să stăm în rostul nostru, am dat dovadă de înţelepciune. Creştinismul şi creştinul adevărat nu vrea să facă istorie. El vrea să trăiască cu faţa către Dumnezeu. El stă cu spatele la istorie. Istoria pentru el, în termenii lui Noica, nu-i decât o chestie de meteorologie. De asta poporul român trăieşte în virtualitate pentru că el instinctiv stă cu faţa către Dumnezeu. El iese în istorie săracul, numai când este prăpădit, când i se ia din teritoriu. Poate şi acum avem un moment când trebuie să ieşim în istorie. Şi atunci în ultimă instanţă la noi creştinismul este un fenomen natural. Vorba lui Nae Ionescu: ”Biserica în România nu e o aşezare teocratică, ci este una naţională”. Aici trebuie făcute foarte clar nişte distincţii. Cu ce? Cu igienă! Da!
Preot Ion Alexandru Mizgan: Aţi afirmat cândva că „trecutul este cel care ne va izbăvi”! Cum poate să ne izbăvească trecutul Domnule Puric?
Maestrul Dan Puric: Păi trecutul ne izbăveşte pentru că, apropo de identitate, identitatea se poate cuantifica în memorie. Un neam care nu are memorie nu există. Un neam care este obligat să trăiască numai în prezent este o efemerie. Izbăvirea prin trecut se face prin memorie, prin trăirea şi accesarea la valorile memoriei. Cum să uit eu că floarea acestui neam a murit în închisorile româneşti? Cum să uit eu istoria neamului românesc? Memoria? Nu vedeţi că istoria poporului român considerată de ceilalţi e o succesiune de evenimente? Ce vorbeşti domnule? Chiar aşa? Eu Dan Puric din 1959 când m-am născut şi până acum am numai evenimente? Eu n-am şi memoria afectivă? Evrerii au holocaustul , deci au memorie. Românii n-au. Foarte bine! Este un lucru foarte bun holocaustul şi faptul că ţin la memorie. Dar noi să nu avem memorie! Noi nu facem un exerciţiu al memoriei, un memorial, cum să spun al durerii acestui neam. Noi nu avem dreptul. Noi avem dreptul numai la evenimente. Din punctul acesta de vedere poporul evreu este un popor model, care trebuie urmat. Au Muzeul Holocaustului. Și noi trebuie să avem chestia asta.
Preot Ion Alexandru Mizgan: Pe mulţi îi deranjează faptul că trecutul nostru se regăseşte şi în Biserica Ortodoxă. Nu întâmplător Mihai Eminescu a spus că ”Biserica Ortodoxă este mama neamului românesc”. Unii vor să se scuture de balastul acesta numit Biserica Ortodoxă!
Maestrul Dan Puric: Da! Pentru că trăiesc în prezent!
Preot Ion Alexandru Mizgan: Observăm că există o serie de resentimente faţă de Biserica Ortodoxă. De unde credeţi că vine dispreţul intelectualilor noştri faţă de Biserica Ortodoxă?
Maestrul Dan Puric: El poate să aibă cauze multiple. În primul rând nu trebuie, cum să zic, neglijat faptul că în 55 de ani de presiune atee, rezultatele n-au ieşit. Au ieşit oameni schilodiţi. După 1989 încoace, la noua generaţie de intelectuali, cred că am mai spus aceasta, dusă imediat în şcolile occidentale de tip secularizat, li s-a inoculat treaba asta. Tinerii aceştia intelectuali n-au avut niciodată de-a face cu Biserica. Ei nu cunosc dimensiunile decât formal sau sunt informaţi cu dimensiuni din acestea colaterale ale Bisericii. Spuneţi-mi şi mie: au dat vreodată la Acualităţi din izbânzile şi trăirile Bisericii? Nu! Au dat cazuri limită. Că un preot nu ştiu ce a speculat, că nu ştiu cutare, cutare... Şi asta este o politică de a denigra. Naţiunea este un construct politic, neamul este un construct al lui Dumnezeu. Neamul se retrage şi există în Biserică. Ca să distrugi un neam trebuie să distrugi Biserica, să o compromiţi, iar intelectualii de la noi, gândiţi-vă, că n-au avut ocazia să guste Biserica. S-ar părea că această chestie de a considera că Biserica te trage înapoi e o inerţie de genul acesta, de tip medieval. Oamenii care au făcut aceste considerente sunt din altă cultură.

Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Preot Ion Alexandru Mizgan: Poate şi lumea Bisericii nu are încă un discurs pe măsura vremurilor actuale!
Maestrul Dan Puric: Da! Eu vreau să spun acuma că Biserica nu poate să fie accelerată. Ea iese dintr-o inhibiţie de tip social care este comunismul şi cred că nu se aştepta la un atac intelectualoid. Aici cred eu că încet, încet, Biserica îşi va găsi nişte răspunsuri, pentru că e o provocare dată Bisericii, o provocare inutilă, pentru că în mod normal ceea ce s-a întâmplat în România a fost distrugerea unui vis.
Noi în mod normal după 1989 în cinci ani de zile eram a doua Elveţie. Nu s-a vrut. Securitatea a furat. Securitatea e de tip criminal. Securitatea este şi inconştientă acum, o parte din ea. Deci trebuie spus: nu toată Securitatea din România este criminală! Ci o parte este criminală, când atacă Biserica. Se sinucid! Ei se sinucid, în afară de faptul că îi avertizezi. Poţi să-i avertizezi că fac o crimă asupra poporului român, ei dispar primii de pe harta neamului românesc. Biserica n-o să dispară. În clipa în care un securist cu dosare umblă şi face chestia asta, ori e o maimuţă darwinistă, ori e un comunist din acesta retardat, ori e un imbecil, că nu-şi dă seama că se sinucide şi că el vrea să tragă neamul după el. El poate să atace orice. Asta nu avea dreptul. Astea sunt forme rezultante ale virusului. N-a zis Nae Ionescu că trebuie să ne ferim copilul de pojar, adolescentul de sifilis şi omul de comunism? Pentru că toate au sechele. Astea sunt sechelele unei boli îngrozitoare. Lasă urmări. Securistul ăla care umblă la dosare acolo, e de tip sechelar, ăla nu e un om normal. Cum să dai în propriul tău popor? Decât dacă eşti inconştient! Cum să dai în toate chestiile astea. E trădător. Ori e mutant. N-are variante.
Pesemne, peste cinci ani, cineva din Biserică trebuie să facă studii de antropologie asupra acestui cortex de maiori, colonei, generali, ori ce vor fi fost. Pentru că pe de altă parte Securitatea unui popor e un lucru necesar. Sunt oameni în securitatea ţării care ţin la această ţară, care sunt creştini şi aici Biserica trebuie să recupereze. Securitatea e un aparat de imunitate. Securistul este altceva. Securistul este micul pârâcios. Este în stare să vândă orice. Acesta, neavând Dumnezeu vinde orice. Ăsta loveşte numai ca să existe el. El trebuie să fie inatacabil. El să se manifeste ca virus până în ultima clipă. Securistul este un produs al comunismului. Securitatea statului este un lucru normal. Fiecare stat are securitatea lui, servicii, contrainformaţii, etc. Sunt lucruri normale. Între ei sunt oameni care îşi fac cruce, care cred profund în Dumnezeu, care apără graniţele imponderabile ale ţării. Asta este foarte important de disociat. Ce avem noi de făcut, e să diagnosticăm nefericiţii ăştia. Şi asta se întâmplă în Rusia, se întâmplă în Bulgaria, sau s-a întâmplat în Franţa în timpul Revoluţiei. N-aţi văzut că raportau că au omorât nu ştiu câţi preoţi, că au luat nu ştiu câte clanţe şi crucifixuri? Ca la Partidul Comunist era la Revoluţia Franceză: am reuşit să furăm 300 de clanţe, 300 de crucifixe, să omorâm 300 de preoţi! Căutaţi în raporturile tovărăşeşti care se făceau acolo. A fost o primă vocaliză trasă în Revoluţia franceză.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Cum credeţi dumneavoastră părinte că un cortex de genul acesta poate să judece aşa? Cum să iau eu acuma nişte studenţi români plecaţi de la Harvard şi să le spun eu că există Taina Bisericii? Ăia sunt nişte mutanţi. Decât, cum să zic aşa, Dumnezeu v-a lucra asupra lor. Şi atunci noi suntem vinovaţi doar din punctul acesta de vedere că nu mărturisim. Acuma Biserica, în loc să facă dansuri interioare şi balet artistic pe chestia asta cu problema de schismă interioară, ea trebuie să se concentreze pe marii sfinţi duhovnici ca Iustin Pârvu, ca Arsenie Papacioc, pe Teofil Părăian, pe Adrian Făgeţeanu, pe tot ce avem. Adică pe module de autentic. Nu pe hora unirii ecumenice. Pentru că îi smintim şi pe ăia, ne smintim şi pe noi. Tradiţia trebuie lăsată aşa, pe gestul apostolic creştin. Dacă i se întâmplă ceva papei, patriarhul nostru ia atitudine în mod public. Dacă i se întâmplă ceva patriarhului nostru, papa ia atitudine. Aşa cum a fost cu Ioan Gură de Aur când papa Inocenţiu al III-lea a trecut şi peste sfaturile fericitului Augustin şi ale sfântului Ieronim şi a zis: îl ajut! O să se tulbure Răsăritul! – a zis fericitul Augustin. Nu mă interesează! – a zis papa Inocenţiu. Ăsta a fost un gest apostolic! În gestul creştin constă toată chestia aceasta. Nu în ecumenism. Ecumenismul este o politică. Politica n-are ce să caute în Sfântul Duh. Plus că sunt diferenţe de altă factură: istorice, sociale, poate şi antropologice. Nu le rezolvăm aşa. Nu pe cale amiabilă, pentru că ecumenismul seamănă cu conferinţele de pace.
Toţi semnăm şi ne întoarcem şi ascuţim cuţitele pe acolo. Chiar aşa? Nu putem vedea stupiditatea unui asemenea lucru? Când e vorba de o Antantă creştină? Că noi acuma, spaţiul ortodox, este atacat în toate formele. Spaţiul creştin este atacat. Păi catolicii vin aici ca o religie marginalizată? Vin la o Biserică martirizată! Cum să nu-i ajuţi? Dar ne ajutăm domnule reciproc. Am zis eu: cade un om pe stradă în România. Aţi văzut vreun român să-l întrebe: Iertaţi-mă, sunteţi cumva romano-catolic? Sau îl ajută? Aici este toată problema, de schizofrenie din interior. Deci noi nu avem nevoie de duşmani din afară, ne-o facem singuri. Ne-o facem singuri pentru că suntem specialişti în aşa ceva.
Preot Ion Alexandru Mizgan: Aş dori Domnule Puric să luăm în discuţie şi scăderile sau slăbiciunile Bisericii Ortodoxe din vremea noastră!
Maestrul Dan Puric: Sunt slăbiciuni fireşti! E ca un om după o operaţie îngrozitoare cu anestezie extraordinară care abia îşi revine, sau după un accident cu traumă. Ştiţi că se poate muri după un accident de maşină nu imediat, ci după două sau trei luni, când un cheag de sânge pleacă... Biserica a fost cu acest risc extraordinar. Eu mă mir că n-a murit. Flăcăii ăştia de la CNSAS care-i judecă pe ierarhi sau instanţa asta civilă de doi bani, săracii, noua inchiziţie civilă, poate să realizeze că a venit Hruşciov şi a zis: „Cât? Aveţi o mie de mănăstiri şi nu aţi băgat excavatorul?”. Să realizeze flăcăii ăştia ce au făcut Patriarhii României din perioada respectivă despre care au zis că au fost vânduţi comuniştilor! În ce tensiune s-a stat! În ce frică teribilă! În timp ce în Rusia s-a făcut prăpăd! Ne vorbeşte părintele Bejan despre mănăstirea unde Tolstoi a scris Învierea. Acolo a fost lagăr şi au făcut grajd de vite. Au fost împuşcaţi preoţii şi episcopii! S-a torturat! Ştiu ăştia care umblă cu dosarele ce a păţit Biserica? Sau ce au păţit preoţii? Că vor fi fost şi pe acolo nişte securişti? Câţi mă nene? Câţi? Câţi preoţi au făcut rău? Că au fost acolo cinci sau şase preoţi în sutană? Foarte bine! Că vor fi fost ierarhi care au scris declaraţii de colaborare cu Securitatea? Foarte bine!
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Cu compromisul se face compromis! Dar ierarhii ăştia prin declaraţiile lor nu au distrus credinţa în Dumnezeu! N-au distrus Biserica! Au făcut un compromis ! Cu cine? Cu nişte mameluci! Dumneata vii acum cu nişte dosare? Păi au băgat ierarhii aceştia oamenii în puşcărie? I-au torturat? E un compromis făcut cu nişte jegoşi, ca să se supraveţuiască. Şi mama poate să facă un compromis. Le-aş da acestor indivizi să vadă drama Sfântului Fanurie. Mama lui care s-a dus să se prostitueze pentru ca să-şi hrănească copilul. Şi el a strigat: Mamă! Şi a murit femeia dar el până la urmă a iertat-o. Este, cum să zic, tipic pentru aşa ceva. Poate că a trebuit să mă prostituez domnule, dar din prostituţia mea rezultatul a fost să-mi cresc copiii. Cine eşti dumneata domnule să-mi ceri socoteală? Ce instanţă eşti dumneata ca să-mi spui mie lucrul acesta? Să zici mersi ca abia am ieşit, abia am scăpat. Şi atunci luăm efectele şi discutăm aşa fără să fim critici în sensul acesta. Sigur că s-a început prost cu învăţământul religios în şcoală, că ai prins nişte oameni zăpăciţi cu comunismul în corp. Sigur că preoţii nu mai aveau reflexul să introducă învăţământul religios, că s-au pomenit dintr-o dată că vorbesc la ziduri.
Închipuiţi-vă părinte: era partidul unic, era tovarăşul cutare, era tovarăşa cutare, etc., şi tu vii acuma dintr-o dată şi vorbeşti de apostoli. Cine e apostolul? E un cortex care deja este terminat. Pe urmă a venit aceasta cultură occidentală haotică, dementă, mizeria de care vorbeam şi care i-a luat, i-a ispitit, i-a dus în viteză. Are Biserica posibilităţile astea? Nu! Dintr-o dată a fost băgată în inferioritate. Trebuie un mecanism de autoreglare, să înveţe acuma şi în Institutele de Teologie să se facă cursuri speciale, să se regleze tirul în toată chestia asta. Părinţii sunt dezangajaţi din cultura creştină. Eu personal mă lupt cu problema aceasta. Îl văd pe fiul meu răpit din toată chestia asta. Dar ştiu că Dumnezeu lucrează în timp şi ştiu că îi spun.
El Greco avea un asistent, un pictor excepţional, şi care s-a plâns şi a zis: „Domnule nu-mi iese! Nu fac!”. Şi acesta i-a zis: „Tu pictează că Dumnezeu notează! Tu fă-ţi treaba!”. Eu fiului meu îi spun, nu agresiv, îl avertizez. Mai devreme sau mai târziu, asta se numeşte ascultarea târzie. Şi eu ţipam la tatăl meu când aveam 17 ani şi am spus: „Nu înţelegi că Ceauşescu este viitorul? Nu înţelegi că se construieşte? Nu înţelegi că ţara asta este pe un făgaş bun?”. Şi tatăl meu nu mi-a răspuns. Tatăl meu se uita pe fereastră. Mă făcuse la 53 de ani. Rahatul ăla de om de 18 ani ţipa la un om de 73 de ani care văzuse istoria în care Dumnezeu circula firesc. Nici nu mi-a zis să mă duc la biserică. Se uita pe fereastră şi a zis: „Comuniştii nu vor avea recoltă nici anul acesta că nu plouă!”. El vorbea cu istoria nu vorbea cu ”hiperpuricul”. În ani de zile mi-am dat seama că în lipsa lui de răspuns era o atitudine. Înţelegeţi ce vreau să spun părinte? L-am ascultat după ce l-am băgat în groapă. Aşa se va întâmpla şi cu ăştia.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Preot Ion Alexandru Mizgan: Eu am în vedere tensiunile care sunt la nivelul Sfântului Sinod. Sunt atâtea probleme...
Maestrul Dan Puric: Le atacăm acum! Deci problema asta este una obiectivă a Bisericii. Că la Sfântul Sinod au început să-şi dea cu stângul în dreptul şi ăsta e un rezultat. Nu ne trebuie duşmani. Ne reglăm singuri. Nici un fel de problemă. Ştiţi cum e? Mihai Antonescu, Dumnezeu să-l odihnească, ministru de externe în vremea celui de-al doilea război mondial, i-a adunat pe intelectuali în regim de urgenţă în 1943, când şi-a dat seama că se termină războiul. De ce? Ce om excepţional! Toată intelectualitatea! Şi a spus: „ Vom pierde războiul dacă nu o să ne prezentăm Europei la un Congres al păcii cu ceea ce avem!”. Se ştie bine ce este România. Şi cine era acolo? Era Dimitrie Gusti, Antipa, Gheorghe Brăteanu-istoricul, etc. Le-a spus: „Scrieţi, faceţi o analiză foarte clară a României ca să le-o punem acolo ca să vadă cine suntem. Vom da bani pentru Guvern în străinătate şi pentru tineri!”.
Ştiţi că au fost burse prin care s-a plecat din ţară? Antonescu a plătit imens pentru ca să fugă crema societăţii în străinătate. Aşa au scăpat Mircea Eliade, Emil Cioran şi alţii. Nu mai discutăm. A fost o intuiţie fantastică. Culmea, documentele au fost găsite în zidul unei mănăstiri. În zidul acelei mănăstiri au băgat aceste documente de panică.
Herodot a zis despre daci: „Sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci!”. Asta am învăţat-o şi noi la istorie. Dar partea a doua le-a citit-o Mihai Antonescu: „Păcat că nu sunt uniţi!”. Asta transmit eu Sinodului din România. În calitatea mea de creştin îmi permit să-mi spun şi eu opinia. Tensiunile din Sinod sunt de tip concurenţial. Sunt de tipul laic, care intră într-un spaţiu care n-ar trebui să fie aşa. Cum să zic, într-un fel, lucrurile sunt motivate. Pesemne că au existat întotdeauna lucrurile acestea atunci când Biserica devine o instituţie. Dacă suntem cu picioarele pe pământ ne dăm seama de cele două dimensiuni ale Bisericii: o Biserică trăitoare sau dimensiunea unor Biserici instituţionale care au probleme.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Problemele Bisericii instituţionale nu sunt uşoare. Biserica trebuie să facă faţă unei agresiuni îngrozitoare. Biserica ca instituţie are politică, Biserica ca instituţie are diplomaţie, şi este foarte bine că are şi politică şi diplomaţie. Biserica trebuie să vegheze asupra Statului, trebuie să-şi recupereze teritoriul pierdut. Şi atunci sunt fricţiuni. Oamenii nu sunt încă treziţi, capabili să facă faţă la noile provocări şi atunci se intră în criză. Apoi mai intră orgolii personale, lucruri de genul ăsta. Ameninţarea mare este cea, ca la Constantinopol, să ne ferească Dumnezeu, că turcii ne-au înconjurat şi noi vorbim de sexul îngerilor. Avem false probleme. False probleme cu ecumenismul care este o politică falimentară de unire. Şi avem nevoie de gestul apostolic. Staţi aşa: cu tradiţiile voastre ne unim. Staţi pe pozitiile voastre: ne unim printr-un gest apostolic. Cea mai mare este dragostea! În rest nu se discută! Se bagă în paranteză dogma. În situaţia în care suntem acum, asta e o altă discuţie. Asta face parte din politica adevărată: învecinări, relaţii, etc. În contextul actual sunt atacuri asupra spaţiului ortodox.
A se vedea izolarea care s-a întâmplat la greci. A se vedea faptul că trebuie să ne relaţionăm cu Ortodoxia rusească, nu cu sovieticii, ci cu Ortodoxia rusească, care este fantastic de puternică. Astea fac pare dintr-o gândire de perspectivă, de mutaţii politice ale Bisericii pe zece, cincisprezece sau douăzeci şi cinci de ani înainte. Nu pe frecţiuni regionale. A se da o autonomie locală liderilor religioşi, a se încuraja, a se descentraliza. Dau un exemplu care pare acuma aberant. Ştiţi de ce rezistă mişcarea aşa zis teroristă? Pentru că nu e centralizată! Este total descentralizată. Există un cap care zice: când vreţi atunci luaţi! Li se dă autonomia! Sunt centre atât de puternice focalizate în credinţă încât nu e nevoie de un dirijor. Asta nu înseamnă că nu trebuie să aibă. E unul care să funcţioneze direct. Astea sunt lucruri care arată subtilitate şi de alt nivel al discuţiei. Ceea ce este important acum, este că, după părerea mea, nu se face o direcţionare către zona autenticului a Bisericii şi o recuperare în zona autenticului. De ce nu sunt la televizor marii trăitori ai României? De ce marii duhovnici care au suferit nu tractează spiritual tot neamul? Ei sunt marginalizaţi! Ei sunt numiţi talibani, ortodocşi fundamentalişti, etichetaţi astfel chiar din interiorul Bisericii! Asta este problema. De ce un mare om al Bisericii ca Înaltpreasfinţia Sa Bartolomeu Anania are configuraţie de singurul câine ciobănesc care latră? Când ar trebui să avem aici mulţi câini ciobăneşti care să facă lucrul acesta!
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Preot Ion Alexandru Mizgan: Din păcate sunt mulţi care îl latră pe Înaltpreasfinţia Sa!
Maestrul Dan Puric: Care-l muşcă probabil! El este un câine care latră la lup şi în rest avem tot felul de jigodii regionale care îl muşcă pe el. De ce? Mai sunt ierarhi aici care sunt cufundaţi în toată chestia asta. Ia să facem noi puţină curăţenie, ia să ne reglăm noi regiunile ortodoxe problema asta. Ia să nu ne mai dăm noi cu stângul în dreptul. Dar ăsta e un dialog pe care-l am eu cu dumneavoastră, că restul n-o să mă audă, pentru că intră în pericol. Dar eu îmi fac datoria şi mărturisesc. Căsăpiţi-vă fraţilor că veţi avea parte. Căsăpiţi-vă între voi că viitorul ăla mic şi negru vă aşteaptă. Ştiţi, e ca şi chestia aia cu cucerirea Bizanţului, că a intrat sultanul înăuntru, şi după ce i-a făcut carne de mici şi pe împărat şi pe toţi, un singur lucru îl înspăimânta pe el, că în palat ieşea o mână cu cinci degete şi el nu ştia ce se întâmplă şi s-a speriat. Şi-au venit şi gărzile şi s-au speriat şi ele văzând că din când în când ieşea o mână cu cinci degete. Şi disperat sultanul l-a chemat pe bucătarul lui care era grec şi era ortodox şi i-a spus: învaţă-mă tu ce trebuie să fac! Şi atunci bucătarul lui – ştiţi ce înseamnă bucătarul sultanului, că-l putea otrăvi, că viaţa lui era în mâinile bucătarului! – i-a zis: e sfântul nu ştiu care în pustie, chemaţi-l pe el! Vine sfântul, vede fenomenul şi zice: Eu nu sunt demn de o aşa arătare! Lăsati-mă să postesc patruzeci de zile şi dacă bunul Dumnezeu se va milostivi să-mi arate, atunci se va întâmpla. Lucrarea este fenomenală. Se duce sfântul, posteşte patruzeci de zile, şi zice: Am văzut! Mâna zice aşa: Dacă erau cinci credincioşi în Bizanţ, nu cădea!
Asta spun şi eu despre Sinod. Ţara asta poate să cadă! Cinci credincioşi să fie! Eu trăiesc din punctul ăsta de vedere o stare de mutilare. Eu îl văd pe părintele Iustin Pârvu regionalizat, etichetat. Îl văd pe Arsenie Papacioc suferind la vârsta asta. Etichetat! Chestii fine! Rafinate! Aşa, bizantine! Că aşa ne-a învăţat pe noi Bizanţul să ne lucrăm pe la spate nu pe faţă. În loc să îi scoată în faţă pe aceşti mari duhovnici îi discreditează. Eu dacă vreau să dorm dau drumul la Trinitas şi moţăi. Dorm! Pentru că emisiunea e făcută adormitoare. Băgaţi unul dintre aceşti mari duhovnici să vorbească şi se trezeşte naţiunea! Puneţi-i să vorbească de la ora 8 la ora 9.
Chemaţi tineri să stea de vorbă cu ei, să se fertilizeze. De la oamenii aceştia afli tu ce înseamnă creştinismul! Nu fac speculaţii teologice şi discuţii aşa în general într-un abstracţionism penibil, de o maximă incompetenţă, fără vectori şi transmisie. Băgaţi câte un om de genul ăsta într-o emisiune şi vedeţi cum vin tinerii. Vreţi să vă fac eu emisiune la Trinitas să fie în 48 ore Ţara în picioare? Băgaţi-l pe Iustin Pârvu să vorbească acolo cu un tânăr să vedeţi ce operaţii se fac! Vreţi să îl băgăm pe Arsenie Papacioc în Parlamentul României să vedeţi că e o diferenţă de discurs? Să vedeţi că în timp ce ăia se uită pe laptop şi la femei goale, vorbeşte unul despre Neam? Vreţi să facem experienţe ontologice de antropologie? Aşa se face chestia asta! Aţi înţeles părinte? Sinodalii noştri sunt fără orizont! Şi eu le spun în continuare: drum bun! Că o să-şi culeagă roadele! Nu sunt în situaţia criminală în care au fost şi Patriarhul Teoctist şi Patriarhul Iustinian, în care aceştia trebuiau să stea cu maimuţa aia comunistă. Din interior, ca şi la mine în teatru, se infectează toată chestia. Eu trebuie să mărturisesc lucrul acesta. Eu i-am spus ministrului culturii în faţă: Domnule nu au nevoie de mine! Te au pe dumneata care eşti tâmpit, stupid! E perfect! Mai am un director la Teatrul Naţional care e stupid! Perfect! Nici un fel de problemă! Alungaţi-mă!
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
De douăzeci de ani de zile fac precum Dudaev pantomimă. Că m-am dus în străinătate, că am adus miliarde de dolari ca imagine a României pe o diurnă nenorocită, nu contează, n-are importanţă pentru aceştia domnule! Nu-i clatină! Eu cresc generaţii de tineri pe degeaba! Nu-i clatină pe mizerabilii ăştia. Unul vrea să-mi ia clădirea, că are el acolo ceva de învârtit. Nu înţelegeţi părinte că suntem în plină impostură? Şi această boală comunistă intră şi în Biserică, intră şi în medicină şi peste tot. Uitaţi-vă în medicină. E Pavel Chirilă cu un spital creştin. L-au izolat domnule! Ăla e un nebun, zic ei cu Chrisitana. Important e medicul care se uită la tine...Jurământul hipocratic l-au uitat. La fel şi atitudinea creştină. Există medici excepţionali de o anumită categorie. Sunt rari, sunt puţini şi sunt marginalizaţi. Domnule mori ca un câine. Dacă faci Spitalul Sfânta Elena unde ai şi asistenţă religioasă e altceva. E vorba de suflet. Duceţi-vă să vedeţi industria morţii. Mama mea bolnavă, doctoriţă cu două specializări le-a zis: dragă şi eu am fost doctoriţă dar nu m-am purtat cu bolnavul ca şi cu un instrument. Lumea nu denunţă ordinăria care s-a întâmplat în sufletul omului. Peste tot au intrat microbi. Duceţi-vă acum în spaţiul medical să vedeţi. Vă dau un gest: eram cu mama la operaţie şi stătea cu perfuzii şi au descoperit-o şi au dus-o în lift la control şi i-au dat pătura la o parte. Am întrebat: de ce îi dai domnule pătura la o parte, pentru că răceşte? Dar eu pentru ce sunt aici? - mi-a răspuns individul. I-am dat o sută de mii de lei şi i-a pus pătura înapoi. Ce faceţi cu ăsta părinte? Aşa sunt toţi. Şi atunci vedeţi, eu denunţ lucrurile astea peste tot şi, vorba Sfântului Vasile cel Mare: nu tot timpul ascultaţi creştinilor ci, ascultaţi năpârcilor! Eu le spun!
Dacă ierarhii se fricţionează între ei cum să creadă tânărul când vede nişte meciuri politice în sânul politicii. Când văd Hora Unirii stupidă, când faci Agheasma Mare combinată cu catolicii şi iese parfum... Când ei fac lucruri formale… Aşa a fost domnule să fie în istorie. Lasă-ne nene că avem o treabă de făcut. Construim o casă dimpreună. Pune cărămida, pune mortarul ca lumea. De ce îmi furi mortarul mie? Avem alte probleme. Aici trebuie o spargere de paradigmă. Aici trebuie o revoluţie paradigmatică. Avem nişte reflexe neghioabe, stupide, tâmpite, de asta se răspunde la un moment foarte nervos. Datorită unei asemenea atitudini. Ştiţi care este soluţia? Să acceseze la bunul simţ al poporului român. Să vadă că toate lucrurile astea sunt deşertăciuni şi că importantă este lucrarea lui Dumnezeu. Că vor ajunge să construiască cum se construieşte acum comunitatea europeană. Fără fundament creştin. Comunitatea europeană fără creştinism este asemenea cu Turnul Babel. Iar la Turnul Babel când cădea un om de pe schelă nu ziceau nimic, când însă cădea o cărămidă ţipau înnebuniţi. Oamenii au devenit cărămizi. Nici măcar instrumente. Sunt cărămizi. Şi atunci ca să învii mortăciunea asta, trebuie să faci curăţenie la tine în parohie.
Deci trag semnalele mele de alarmă. Şi întotdeauna o voi lua contra curentului. Esop a zis aşa: câtă lume şi nici un om. Nu mă interesează majoritatea. Majoritatea poate să fie şi parlamentară şi sinodală. Pe mine mă interesează adevărul Christic. Vorba lui Aristotel: drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e adevărul! A spus-o bine în toată chestia asta. Aici există o schismă care este, cum să zic eu, îşi anunţă în stare embrionară prezenţa. Să fim atenţi la noi să coagulăm. Ia să nu mai fim noi un popor diareic. Să nu ne ducem aşa în toate părţile. Să coagulăm. Să învăţăm. Să stabilim foarte bine şi să amendăm din interior. Nu să stăm aşa într-o smerenie. Suntem în stare de legume. Cine pe cine ascultă şi de ce ascultă? Se ascultă! Şi cu asta închei. Aţi văzut că poporul român nu coagulează în jurul unei ideologii? Nici una. Pentru că nu e o stare de spirit. Dă-i Neamului acestuia o stare de spirit cinstit şi vine uriaş. Asta e tot. De ce credeţi că vin zeci de mii la Sfinţii duhovnici? La Iustin Pârvu şi la ceilalţi. Ideologizează cumva? Au o doctrină de la Harvard sau de la Bruxelles, sau de la Moscova? Nu!

Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Preot Ion Alexandru Mizgan: Cum comentaţi excluderea laicilor din Colegiul Electoral Bisericesc? Episcopii vor fi aleşi conform noului statut al Bisericii Ortodoxe Române doar de confraţii lor, nu şi de către credincioşi, conform statutului şagunian!
Maestrul Dan Puric: Cum să zic. Aşa sunt lucrurile într-o putere centralizată. Încalcă ceea ce spunea Sfântul Apostol Pavel. În Biserică preotul slujeşte, e o chestie de har, dar şi creştinul prin sfântul botez participă la această lucrare harică. Pot să spun că în acest mod se distruge comuniunea. E un fel de directivă de partid: Tovarăşi ne alegem între noi! La „ne alegem între noi” rezultatul va fi ceea ce numeşte francezul: „La fonte de rasse”, adică ”sfârşitul rasei”.
N-aţi văzut că ţarul Nicolae al II-lea avea un copil care suferea de hemofilie? Hemofilia era rezultatul că ei se culcau între ei ca să nu se rupă sângele albastru. Aşa se va întâmpla: Le fonte de rase (sfârşitul rasei), fără să ai din partea creştinului informaţie care să fecundeze. Domnule eu, Dan Puric, nu pot să vă postez adevărul. Sunt doar un „puric” în faţa lui Dumnezeu. Eu de asta mă întâlnesc cu oamenii, să discut, ca să aflu adevărul ca să articulez bine. Eu când am o parohie, vine şi creştinul din afară, vede parte din altă parte, ceea ce nu poate să acopere numai părintele. Este un raport de reciprocitate. Alegeţi mata şi fă-ţi găşti, că vei fi găşcar. Lasă domnule expectoraţie. Aici e o chestie de răspuns pentru fiecare centimetru pătrat al acestui neam.
Mie de trei ori mi s-a propus să accept să fiu Directorul Teatrului Naţional. Le-am spus: măi copiilor voi vreţi să fiu miliţian peste colegi? Eu trebuie să schimb legea. Să dau salarii. Să dau afară nulităţile şi să păstrez valorile. Să vă fac salarii. Cât aveţi salariul? Două sute de Euro? Poftim trei mii de Euro lui Radu Beligan. Păi nu se poate. De ce nu se poate mă? De ce se poate la jegoşii ăia de parlamentari şi nu se poate în spaţiul medical? Am umilit învăţătorii. A fi preot, a fi artist, a fi pedagog, nu e o profesie, e o vocaţie. Băi nefericiţilor voi ştiţi că aici intră jertfă? Aici se moare pe scenă! Acum din punct de vedere instituţional, politic, e ca la gimnastică la impuse: vrei nu vrei tu îl alegi pe ăla impus de preşedinte. La patriarh e la liber. Dacă vrei tu să-l consideri patriarh bine, dacă nu dă ăla telefon la Bruxelles şi zice: vreau icoanele afară din şcoli! M-aţi înţeles? Şi aici începe toată chestia.
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Eu nu vreau să fac o Biserică dominantă, să zic teroristă. Niciodată n-a fost chestia asta. Dar ca să o scoţi din axul central, să te ferească bunul Dumnezeu, e ca şi cum opreşti circulaţia sangvină. Trebuie foarte bine delimitat. De fapt se face o contaminare din spaţiul politic în spaţiul bisericesc. În urma unor reflexe. Ierarhii nu trebuie să aibă reflexe de parlamentari. Eu nu mă refer acum ca şi cum le-ar fi avut. Eu vorbesc în general. Ei au o altă responsabilitate. Cheagul ăsta care se face, pliantul acesta bisericesc care se face pe dedesubt, e un alt sistem de referinţă şi are o altă funcţionalitate ca cel politic. Cel politic se poate spulbera într-o noapte. Iată dovada: câte regimuri au căzut dar Biserica a tot rămas? Suntem pe pământ ardelenesc, Biserica Ortodoxă a fost pliantul independenţei şi existenţei neamului românesc! Nu te poţi juca cu asemenea valori! Aici cu mare atenţie trebuie o avertizare în sensul: o să muriţi încet.
De ce credeţi că în toate institutele de cercetare se lucrează paradixal? De ce credeţi că se vânează toate achiziţiile de inteligenţă? Se numește brand hunter. Eu în România aşa aş face. Ştiţi câtă inteligenţă este? Este hemoragie de inteligenţă care se duce. Eu de ce iau generaţii şi am creat de douăzeci de ani generaţii pe care le-am proiectat performanţe în întreaga lume? Dacă stăteam numai eu închis într-o gaşcă ce realizam? Dau audiţii din doi în doi ani. Îl văd pe ăla, vine la mine din Tecuci, din Buhuşi, etc. Bucureştiul manageriază? Geniul s-a născut în provincie spunea Mircea Eliade. Să am eu bani în buzunar câte genialităţi se pierd zilnic în România. Aşa este şi în spaţiul bisericesc. Sunt părinţi de provincie, de sat, care au sclipiri extraordinare. Or fi şi lepre. Leprele le dă PRO-TV-ul la televizor pentru că cu asta se ocupă. Ei se ocupă cu accidentele din Biserică ca să se creadă că ele sunt dominante. Asta este propaganda atee care se face. Un popă a băut! Un popă a violat o femeie! Un popă a furat! Dar nu se vorbeşte de constructorul fenomenal pe care l-a avut Biserica. Despre asta nu se vorbeşte. E o muţenie totală. M-aţi înţeles?
Suntem un Neam suferind care trebuie să învete să se ridice în numele lui Hristos la demnitatea creștină!”
Eu dacă am un construct în cultura română de douăzeci de ani nu interesează pe nimeni. Aţi văzut dumneavoastră scris în presă că am fost în 38 de ţări şi am avut succes? Nici pomeneală! Aşa din când în când pe colo. Dar dacă eu o violam pe una sau dacă spărgeam un magazin s-ar fi strigat: Puric a făcut! Domnule este neamul prost, mahalagistul care este băgat acolo. Băgat special. Şi termin cu chestia asta: de Paști să vă uitaţi la programele de televiziune. Mi-aduc aminte, acum câţiva ani la PRO TV, de Paşti, mai filmezi şi tu o mănăstire, un ou roşu acolo etc. Nu! Au filmat cum i-a retezat liftul capul la un pensionar. Erau imagini cu creierii pe jos pe acolo, o măhălăgeală plină de sânge. Aici a fost PRO-TV-ul! Deci ordinari! La masă poate stau nişte bătrâni sau ştiu eu, o familie. Ei au nevoie să audă nişte clopote. Ăştia sunt ordinari. Ăştia sunt specii. Sunt subspecii. Şi atunci eu trebuie să spun: dumneata director de televiziune eşti un ordinar! Şi dumneata şef de programe! Pentru că îţi place chestia asta. Dumneata nu mori niciodată, eşti nemuritor şi iresponsabil. Dumneata eşti cu ciment în creier domnule. Trebuie spus lucrul ăsta! Cică e o alternativă. Alternativă la ce mă jegosule? Chiar nu e clar să denunţăm?
Eu am făcut pe cei din Televiziunea Naţională criminali. Eu pe ăştia i-aş judeca la Nurenberg. Au distrus poporul cu televizorul! Aţi văzut dumneavoastră un spaţiu de cultură? Sunt cinci amărâţi care fac politică pe acolo şi o armată de idioţi care fac divertisment unde este blasfemie. Nu e umor, este blasfemie. Este blasfemie şi batjocoră a valorii. Nimeni nu spune. Eu dacă spun mă cataloghează în fel şi chip. Securitatea lucrează pe fenomenul de izolare: e ăla smintit! Pentru că colegii mei tac. Ei trebuie să-şi ia salariul. Ei sunt la supravieţuire- ei sunt o armată de furnici. Şi când le-am spus: „Măi da găinari mai sunteţi!” sau „Sunteţi nişte nenorociţi!”, ei mă urăsc. Dacă vreau să fac gimnastică de dimineaţa ei mă urăsc. Le place să stea. La Botoşani eram împărţiţi în două. Mergeam în turnee. Învăţam istoria şi literatura română din mers. Dar erau şi de la PCR băgaţi câţiva care au zis: fraţilor să facem piese bune! Să mergem la Bucureşti şi să ne plimbăm. Şi eu am zis: dar de ce? Dacă nouă ne place aici? Așa e şi în chestia asta cu televiziunea. Zic şi eu: dar de ce? Să stăm şi noi aşa în hazna!

Preot Ion Alexandru Mizgan: Domnule Dan Puric vă mulţumesc foarte mult pentru amabilitatea Dumneavoastră.

Interviu realizat de Preot Ion Alexandru Mizgan, recomandat de Drd. Stelian Gomboş