Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

duminică, iulie 11, 2010

Încremenirea Zoiei – O minune a Sf. Ierarh Nicolae

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae”

Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2004
In anul 1956, când la putere era N. S. Hruşciov, a avut loc un eveniment care a zguduit întreaga lume ortodoxă – „încremenirea Zoiei”. Vom relata pe scurt această minune, care s-a întâmplat în Samara (pe atunci Kuibâşev).
O muncitoare a uzinei de ţevi, pe nume Zoia, a hotărât să întâmpine Revelionul împreună cu prietenii săi. Mama ei, o femeie credincioasă, s-a opus acestei petreceri, pentru că era postul Crăciunului. Zoia nu i-a dat ascultare. De Revelion s-au adunat toţi prietenii, cu excepţia logodnicului Zoiei, care fusese reţinut undeva. Cânta muzica şi toţi dansau, numai Zoia nu avea cu cine. Supărată, a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae, spunând: „Dacă nu este Nicolae al meu, voi dansa cu Sfântul Nicolae!” La rugămintea prietenelor să nu facă aşa ceva, ea a răspuns cu obrăznicie:
„Dacă Dumnezeu există cu adevărat, atunci să mă pedepsească!” Cu aceste cuvinte, a început să danseze. La a treia rotire, camera s-a umplut de un zgomot puternic, s-a ridicat un vârtej şi a fulgerat. Toţi au fugit speriaţi din casă. Doar Zoia a rămas încremenită, cu icoana în braţe – era ca o stană de piatră şi rece ca marmura.
Nu au putut s-o mişte din loc, picioarele îi erau parcă înfipte în pământ. Cu toate că nu dădea niciun semn de viaţă, Zoia era vie: inima îi bătea. Din acel moment, ea nu a mai putut bea şi mânca. Medicii se străduiau din răsputeri s-o readucă în simţire.
Vestea despre minune s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin oraş. Mulţi veneau să vadă „încremenirea Zoiei”. Insă peste un timp, autorităţile au interzis aceste vizite şi au pus miliţieni să păzească locuinţa şi să le spună celor veniţi în oraş şi celor curioşi că nu s-a întâmplat nicio minune. Cei care erau la post, auzeau însă noaptea cum Zoia striga: „Mamă! Roagă-te! Pierim în păcate! Roagă-te!” Comisia medicală a confirmat că inima fetei continua să bată, cu toate că ţesutul era tare ca piatra (nu puteau să-i facă injecţii, acele se rupeau). Preoţii chemaţi, după citirea anumitor rugăciuni, nu puteau lua icoana din mâinile fetei. In ziua Crăciunului a venit şi părintele Serafim (Tiapocikin, pe atunci încă părintele Dimitri). El a săvârşit o slujbă cu sfinţirea apei şi a stropit cu aghiazmă camera în care se afla Zoia. După aceea s-a apropiat de ea şi a luat din braţele ei înţepenite icoana[1] şi a spus: „Nu ne-a rămas decât să aşteptăm un semn în Ziua cea Mare!”[2].
In ajunul Bunei-Vestiri, un bătrân venerabil s-a apropiat de miliţienii care stăteau de pază, cerându-le permisiunea să intre în casă. A fost refuzat. El a apărut însă şi a doua zi. De asemenea, a fost refuzat. A treia zi, chiar de Buna-Vestire, în sfârşit, i s-a permis sa intre. Cei care stăteau de pază auzeau cum bătrânul îi spunea Zoiei: „Ei, ai obosit să tot stai în picioare?”
A trecut timpul şi bătrânul nu mai ieşea. Când miliţienii au intrat în casă, el nu mai era acolo. Ei erau convinşi că acest bătrân a fost însuşi Sfântul Nicolae. Zoia a rămas încremenită patru luni (128 de zile), până la Paşti, care în acel an era pe data de 23 aprilie (6 mai pe stilul nou). In noaptea Sfintei Invieri, Zoia striga:„Rugaţi-vă! Cât este de înfricoşător, pământul arde! Lumea piere în păcate! Rugaţi-vă!” Din acel moment, ea a început să-şi revină. In mâini si în picioare i-a reapărut viaţa. A fost culcată în pat, dar continua să strige şi să-i îndemne pe cei din jur să se roage pentru pace, pentru cei în păcate, pentru pământul plin de fărădelegi.
- Cum ai trăit tot acest timp? o întrebau. Cine te hrănea?
- Turturelele, ele mă hrăneau, le răspundea Zoia.
Prin rugăciunile Sfântului Nicolae, Dumnezeu S-a milostivit de ea şi a iertat-o.
Toate cele întâmplate au zguduit atât de mult oraşul Kuibâşev şi localităţile din jur, încât mulţi au început să creadă în Dumnezeu. Toţi se grăbeau să ajungă la biserică, cei nebotezaţi se botezau, cei ce nu aveau cruciuliţe şi le cumpărau – cruciuliţele se cumpărau în cantităţi enorme, încât nici nu ajungeau la toţi.
După mulţi ani de la acest eveniment, Arhimandritul Serafim (Tiapocikin) a fost întrebat despre întâlnirea sa cu Zoia. El însă evita să răspundă, îşi aminteşte protoiereul Anatoli Litvinko, clericul eparhiei Samara:
„L-am întrebat pe părintele Serafim: «Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana din mâinile Zoiei?» El, smerit, a plecat capul şi după tăcerea lui am înţeles: Da!” Părintele ascundea aceasta din smerenie, dar şi pentru că autorităţile puteau să-l aresteze din nou din cauza mulţimii de oameni care venea la el, a doritorilor să se închine icoanei făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae, care se afla în biserica unde slujea el. Cu timpul, autorităţile au cerut ca icoana să fie luată şi ascunsă de lume. Ea a fost dusă în altar.
Nu demult, presa a început din nou să se intereseze de acest caz.
Iată câteva extrase din ziarul „Komso-molskaia pravda”:
„Mulţi credincioşi din Samara o cunosc pe pensionara Anna Ivanovna Fedotova. «In acele zile am fost de două ori în casa Zoiei, îşi aminteşte Anna Ivanovna, veneam de departe. Casa era înconjurată de miliţieni. Am hotărât să întreb despre cele întâmplate pe unul din ei. Am zărit un miliţian tânăr, care tocmai ieşea pe poartă. L-am ajuns din urmă şi l-am întrebat: „Spuneţi-mi, este adevărat că Zoia a încremenit?” El a răspuns:
„Mă întrebi exact ca şi soţia mea, însă eu nu-ţi voi spune nimic, ci mai bine priveşte singură…” El şi-a scos de pe cap chipiul şi mi-a arătat părul albit: „Vezi? Este mai grăitor decât orice cuvânt. Noi am semnat şi ni s-a interzis să vorbim despre aceasta. Dar dacă ai şti cât de frică mi s-a făcut când o priveam pe această fată împietrită!»”
Recent, un om ne-a relatat ceva nou despre minunea din Samara. Este vorba de un om respectat de întregul oraş, parohul Bisericii Sfânta Sofia, preotul Vitali Kalaşnikov:
„Mătuşa mamei mele, Anna Pavlovna Kalaşnikova, în 1956 lucra în calitate de medic la Salvare, în Kuibâşev. In acea zi, dimineaţa, ea a venit la noi şi ne-a spus: «Voi dormiţi, dar oraşul e demult în picioare!» şi ne-a povestit despre tânăra încremenită. Ne-a mai spus că (deşi semnase să nu spună nimănui nimic) în acel moment ea venea de acolo. O văzuse pe Zoia, care era ca o stană de piatră. Văzuse şi icoana Sfântului Nicolae în braţele ei. Incercase să-i facă o injecţie, însă toate acele se rupseseră. Toţi am rămas zguduiţi de cele povestite. A. P. Kalaşnikova a lucrat la Salvare încă mulţi ani. S-a stins din viaţă în 1996. Eu m-am preoţit înainte de moartea ei. Mai sunt în viaţă şi azi cei cărora le-a povestit ea despre Zoia în acea dimineaţă.[3]“
Valentina Nicolaevna M. (oraşul Belgorod) îşi aminteşte: „Venisem la părintele Serafim. Peste noapte am rămas în casa Mariei Romanovna, unde s-au adunat mai mulţi creştini. Din cauza căldurii, nu puteam să dorm. Doi tineri au ieşit afară să respire aer curat şi, în urma lor, am ieşit si eu. Am început să vorbim. Din discuţie am aflat că erau studenţi la seminar. I-am întrebat despre Zoia. Când se întâmplase minunea, ei erau copii. Această minune îi adusese la credinţă şi la Dumnezeu. Acum erau fiii duhovniceşti ai părintelui Serafim şi mărturiseau că părintele Serafim fusese cel care luase icoana din mâinile Zoiei.”
…După slujbă, starosta bisericii, preoteasa Ekaterina Lucina (în călugărie maica Serafima), m-a întrebat: «Te-ai închinat la icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae?» «Da», am răspuns. «La care anume?» I-am arătat icoana mare a Sfântului Nicolae de lângă perete. Preoteasa a spus:
«Trebuie să te închini la cea de pe analog. Părintele nostru a luat-o din mâinile Zoiei. Dar despre aceasta să nu spui numănui; ni s-a interzis.
Părintele poate fi din nou arestat».
Copiii duhovniceşti ai părintelui mărturisesc că din Kuibâşev a venit o femeie credincioasă care, atunci când l-a văzut pe părintele Serafim, a recunoscut în el pe părintele care luase icoana din mâinile Zoiei. Se pare că nu întâmplător, cu binecuvântarea părintelui Serafim, în biserica din satul Rakitnoe, la icoana Sfântului Nicolae şi la Răstignirea Domnului, de 35 de ani, ard candele neadormite.
Elisaveta Konstantinovna Fofanova, fiica duhovnicească a părintelui, l-a întrebat odată: „Părinte, dumneavoastră aţi luat icoana de la Zoia?” El ia răspuns: „La ce vă trebuie să ştiţi aceasta? Nu mă mai întrebaţi.”
O altă fiică duhovnicească, de asemenea, l-a întrebat: „Părinte dumneavoastră aţi fost în Kuibâşev şi aţi luat icoana din mâinile Zoiei, săvârşind astfel o minune?” Părintele a răspuns: „Copila mea, minunile le face doar Dumnezeu, iar noi, nevrednicii, le primim prin rugăciuni.” Din amintirile Alexandrei Ivanovna A.: „In a cincea săptămână din Postul Mare, în 1982, am sosit în Rakitnoe. Am îndrăznit să-l întreb pe părintele: «Părinte, unde este icoana Sfântului Nicolae, pe care aţi luat-o de la Zoia?» El m-a privit cu severitate. S-a aşternut o linişte adâncă. De ce mi-am amintit anume despre această icoană? In Kuibâşev, rudele mele locuiau pe aceeaşi stradă cu Zoia. Când s-au întâmplat toate acestea eu aveam 14 ani. Pentru ca lumea să nu se adune în jurul casei, seara se stingea lumina. Strigătele Zoiei îi îngrozeau însă pe toţi. Un tânăr miliţian, care era de pază, a încărunţit din această cauză. Rudele mele, ca martori oculari la tot ce se întâmpla, au devenit credincioşi şi au început să meargă la biserică. Minunea «încremenirii Zoiei» s-a întipărit adânc în mintea mea.
In momentul când părintele mă privea, m-a fulgerat un gând: «Vai de mine!» Părintele a spus: «Icoana e în biserică, pe analog. Au fost şi timpuri când ni s-a poruncit s-o scoatem definitiv din biserică, şi a mai adăugat apoi: Sunteţi prima căreia i-am spus acestea». Peste două săptămâni, părintele s-a stins din viaţă”.
Iată ce a relatat Klavdia Ivanovna Petrunenko din Sankt-Petersburg, fiica duhovnicească a Mitropolitului Nicolae (Iaruşevici)[4]: „L-am întrebat pe Vlădica dacă a fost în Kuibâşev şi dacă a văzut-o pe Zoia. Vlădica a răspuns: «Am fost acolo, m-am rugat, însă icoana de la Zoia nu eu am luat-o – nu era încă momentul. Icoana a luat-o părintele Serafim (pe atunci încă preotul Dimitri).»
Cu puţin timp înainte de moartea părintelui Serafim, eu am fost la biserica din Rakitnoe. Acolo, în altar, în partea dreaptă de la pristol, am văzut icoana Sfântului Nicolae. In timpul discuţiei cu părintele Serafim în chilie, eu l-am întrebat: «Părinte, în altar am văzut o icoană a Sfântului Nicolae – este aceea care a fost la Zoia?» «Da», a răspuns el. Despre Zoia n-am mai vorbit.”
Despre evenimentele din Kuibâşev îşi aminteşte şi protoiereul Andrei Andreevici Savin, care în acea vreme era secretar al eparhiei Samara: „Pe atunci episcop era Prea Sfinţitul Ieronim. Dimineaţa, eu am observat câţiva oameni care se îmbulzeau lângă o casă. Spre seară numărul lor ajungea la o mie. Au fost puse patrule, dar la început nu se atingea nimeni de ei. Mai târziu patrulele au început să împrăştie mulţimea, sub pretextul «încălcării liniştii locuitorilor şi a circulaţiei», însă mulţimea continua să crească. Mulţi veneau din satele de prin apropiere.
Erau zile încordate. Bineînţeles că lumea aştepta de la noi explicaţii, însă niciun preot nu se apropia de casă. Se temea. Pe atunci, noi toţi eram urmăriţi. Toţi preoţii erau înregistraţi şi erau numiţi şi destituiţi din post de către un reprezentant din comitetul executiv. In orice moment, oricare dintre noi putea rămâne fără serviciu şi, respectiv, fără surse de trai. Iar evenimentul care se ivise le oferea o ocazie prielnică de a se răfui cu noi!
In curând, printre credincioşi a început să circule zvonul că Zoia a fost iertată şi că în ziua Sfintelor Paşti ea va învia. Prin oraş au început să se plimbe cete de comsomolişti, care «demascau» cu însufleţire şi susţineau sus şi tare că ei intraseră în acea casă şi nu văzuseră nimic. Aceasta a pus şi mai mult paie pe foc. Aşa că şi cei care într-adevăr nu crezuseră la început în minune sfârşiseră prin a se îndoi: «Se pare că lumea are dreptate, deşi nu în totalitate. Nu mă îndoiesc însă că în casa de pe strada Cikalov s-a întâmplat ceva!»[5]
Arhiepiscopul Evsevii de Samara şi Sârzansk, în concluzie, îşi exprimă propria opinie despre cele întâmplate: „Martori la această minune sunt numeroşi oameni. Despre ea, personal am aflat în 1957, în timpul studiilor mele la seminar. Nu era nicio îndoială: ne aflam, într-adevăr, în faţa unei mari minuni! In acei ani grei, când biserica era prigonită şi batjocorită de autorităţile atee, acest caz, al arătării minunate a puterii dumnezeieşti, a făcut senzaţie. Şi nu doar printre locuitorii din Samara. Minunea cu Zoia a fost o lecţie pentru noi toţi. Căci faţă de obiectele sfinte trebuie să ne purtăm cu evlavie. A fost, totodată, o lecţie şi pentru necredincioşi: nu te obligă nimeni să crezi, dar nu batjocori obiectele sfinte, căci vei fi pedepsit! Dacă necredincioasa Zoia nu s-ar fi atins de icoana, nu s-ar fi întâmplat nimic. Asemenea minuni au fost multe de-a lungul timpului: necredincioşii care atingeau obiectele sfinte erau pedepsiţi. Afonie, de exemplu, în Ierusalim, în momentul înmormântării Maicii Domnului, a vrut să-i răstoarne sicriul. In văzul tuturor, îngerul Domnului i-a tăiat mâinile. Sunt cunoscute cazuri când cineva dădea jos clopotele bisericii şi, împreună cu ele, cădea şi el.
Da, în acele vremuri, oamenii aveau mare nevoie de minuni. Şi minunile apar atunci când este mare nevoie de ele, atunci când hotărăşte Dumnezeu[6].
După ce a luat icoana din mâinile Zoiei, părintele Dimitri (Tiapocikin) a fost denunţat şi i s-a intentat un nou dosar, iar Mitropolitul Ieronim a fost destituit din funcţie. Iată ce a povestit în 1989 egumenul Gherman, reorganizatorul schitului Optina (în anii ’50 el slujea în catedrala din Kuibâşev):
„Despre ceea ce nu am văzut, nu voi vorbi; voi împărtăşi doar ceea ce ştiu. Strada a fost încercuită de miliţieni şi s-au adunat semnături pentru a păstra tăcerea. Imputernicitul comitetului executiv l-a sunat pe parohul catedralei şi l-a rugat ca el să anunţe lumii că nu s-a întâmplat nici-o minune. Părintele i-a răspuns: «Permiteti-mi să merg să văd şi să le spun oamenilor ceea ce am văzut!» Imputernicitul a căzut pe gânduri şi a promis că va reveni. Telefonul a sunat peste o oră. I s-a spus părintelui că nu mai trebuia anunţat nimic. Deoarece printre oameni circulau multe zvonuri, chiar şi ziarele orăşeneşti nu au putut trece cu vederea evenimentul. Ele îl prezentau însă ca «o minciună a popilor». La puţină vreme de la acest eveniment, părintele Serafim a fost condamnat la trei ani de închisoare.”
I s-a interzis să vorbească despre aceasta, iar, după ce s-au scurs cei trei ani, a fost trimis să slujească într-un sătuc îndepărtat din regiunea Dnepropetrovsk. Mai târziu a fost transferat în satul Mihailovskoe.
Extras din cartea „Stareţul din Belgorod.
Arhimandritul Serafim (Tiapocikin)”,
(Lavra Troiţe- Serghiev,
[1] Conform unor mărturii, icoana a fost luată din mâinile Zoiei de către un alt preot.
[2] Ziua cea Mare (Velikii Deni, în Ib. ukraineană) – Pastele (nota trad.).
[3] Komsomolskaia Pravda, 2 septembrie, 1977.
[4] 14 Mitropolitul Nikolae Iaruşevici (1891-1961), doctor în teologie, propovăduitor renumit, în 1914 este tuns călugăr şi hirotonit ieromonah. Din 1919 – arhimandrit, stareţ al Lavrei Aleksandro-Nevsk. Din 1929 – episcop, din 1941 – mitropolit al Kievului, din 1942 – administrator al Patriarhiei Moscovei; în 1944 este numit la Catedrala din Krutiţk. A depus multe eforturi diplomatico-bisericeşti. Este înmormântat la Lavra Troiţe-Serghiev.
[5] Voljskii Komsomoleţ, 2 septembrie, 1990.
[6] Blagovest: Samarskaia Hristianskaia Gazeta, 1992, nr.l, p.7; nr.3, p.5.

miercuri, iulie 07, 2010

Yahoo. Cine sunt yahooii

Cine sunt yahooii
Monica Patriche

Ce semnificaţie are cuvântul yahoo, pe care îl adăugăm foarte mulţi dintre noi la sfârşitul propriilor adrese de e-mail? De unde vine acest cuvânt?
Merită amintit următorul fragment scris de Jonathan Swift în cartea sa Călătoriile lui Gulliver: "houyhnhnmii nu au în limba lor un cuvânt care să exprime ceea ce e rău, afară de vorbele pe care le folosesc cu privire la urâţenia şi răutatea yahooilor. Astfel, pentru a exprima prostia unui servitor, greşeala unui copil, tăietura pe care le-o face la picior vreo piatră, vremea urâtă care nu mai conteneşte şi altele de felul acesta, ei adaugă la toate cuvintele epitetul de yahoo, de pildă: hhnm yahoo, whnaholm yahoo, ynlhmnd wihlma yahoo, iar o casă prost construită este ynholmhmrohlnmw yahoo."
Să reintrăm pe tărâmul copilăriei şi să facem un efort de a ne reaminti patria a patra a Călătoriilor lui Gulliver, intitulată Călătoria în ţara houyhnhnmilor. Cuvântul houyhnhnm, ne explică autorul, înseamnă cal, dar tâlcuit din punct de vedere etimologic înseamnă desăvârşirea naturii. Făpturile acestea cu înfăţişare de cal trăiau călăuziţi de raţiune şi erau de o moralitate superioară. În limba lor nu exista vreun cuvânt care să exprime minciuna sau prefăcătoria. Ceea ce înţelegeau ele în legătură cu minciuna se referea la faptul că, deoarece rostul vorbirii este de a ne înţelege unul pe altul şi de a afla ceea ce nu ştim, atunci când cineva spune ceea ce nu este, vorbirea lui ajunge să nu mai aibă nici o noimă. De asemenea, lipseau din vocabularul respectiv cuvinte ca putere, cârmuire, război, lege, pedeapsă. Virtuţile acestor fiinţe l-au făcut pe narator să vadă faptele şi patimile omului într-o altă lumină şi să îndrăgească atât de mult adevărul, încât se hotărâse să-i jertfească totul.
Ţara houyhnhnmilor exprima ideea că raţiunea învinge forţa brutală. În antiteză cu personajele raţionale şi foarte morale, yahooii erau inferiori prin felul lor de a arăta şi de a fi. Sentimentul lor dominant era ura, ei descoperind hidoşenia la semenii lor, niciodată la ei înşişi. Plini de lăcomie, voiau să aibă toată mâncarea. În lipsa vreunui vrăjmaş, se încăierau între ei. Zgârcenia. Şi pofta fără margini îi făceau nesuferiţi, plăcându-le mai mult ceea ce puteau fura. Din cauza murdăriei şi lăcomiei se îmbolnăveau. Acolo boala era caracteristică doar acestor fiinţe inferioare, chiar numele maladiei era kneayahoo, sau răul yahooului.
Yahooii nu aveau înclinaţie spre curăţenie, ei iubeau tot ceea ce era scârbos şi murdar. Îi caracterizau viclenia, răutatea, trădarea şi răzbunarea. Fiind atât de lipsiţi de virtuţi, conducătorii acelui ţinut se întrebau dacă nu cumva ar trebui exterminaţi. Argumentele celor hotărâţi să pună în aplicare această idee erau că yahoii sunt "animalele cele mai murdare, mai gălăgioase şi mai pocite pe care le-a zămislit vreodată natura", de asemenea fiind "şi cele mai încăpăţânate, mai îndărătnice, stricătoare şi răutăcioase".
Superioritatea houyhnhnmilor provenea din principiile lor de viaţă, bazate pe cultivarea virtuţilor şi a raţiunii, pe care patima şi interesele nu o tulburau niciodată. Dintre virtuţi, prietenia şi bunăvoinţa erau cele mai de seamă. Unirea celor de sexe opuse avea ca scop numai procrearea. Îşi învăţau tinerii să fie cumpătaţi, harnici, curaţi şi să facă exerciţii fizice. Educaţia era de o mare importanţă.
Istoria acestui popor plin de virtuţi nu avea întâmplări de seamă, astfel că putea fi ţinută minte cu uşurinţă. Houyhnhnmii nu se îmbolnăveau şi nu aveau nevoie de doctori. Moartea nu-i speria. Erau de părere că, atunci când se întâlnesc două persoane, o clipă de tăcere poate înviora convorbirea şi că o fiinţă raţională nu trebuie să fie silită să facă ceva, ci doar să fie sfătuită şi îndemnată.
Antiteza folosită şi descrierea unei ţări imaginare au scopul evident şi de fapt, mărturisit de autor, de a-i face pe aceia care se socotesc fiinţe raţionale să se ruşineze de păcatele lor. Yahooii, ca înfăţişare şi fel de a fi, seamănă prea mult cu oamenii. Ceea ce ar trebui să ne dea de gândit.

Lex orandi - lex credendi

Mărturisirea de credinţă, confirmarea unei trăiri :
Lex orandi - lex credendi
Adrian AGACHI

Tradiţia bisericească este dinamică. Aceasta nu cuprinde doar texte legislative formate din paragrafe bine delimitate, ci şi multe obiceiuri transmise de-a lungul veacurilor prin tăcerea înaintaşilor. Nu doar Simbolul de Credinţă, ci şi rugăciunile Sfintelor Taine aparţin unei Tradiţii care nu întotdeauna a dăruit texte scrise şi norme explicative. Deseori, doar ochii sufleteşti au deosebit ce este bun de ce este rău, fără a avea argumente ştiinţifice la bază.
În partea a doua a tratatului său Despre Sfântul Duh, Sfântul Vasile cel Mare detaliază care sunt predecesorii şi obiceiurile nescrise ale Tradiţiei pe care îşi bazează argumentarea, oferind astfel una dintre primele apărări ale moştenirii patristice de până la el.
Critica inovaţiilor
Înainte de a preciza în amănunt sursele gândirii sale, Sfântul Vasile cel Mare a criticat foarte aspru manifestările inovative ale unor creştini care considerau că astfel îşi slujesc Biserica de care aparţineau. Astfel, ei afirmau că nu este corect să se spună Fiul este slăvit "cu" Tatăl, ci "prin" Tatăl încercând să excludă astfel din start posibilitatea ca Fiul să fie egal cu Tatăl. Sfântul Vasile, însă, este foarte categoric în privinţa acestui tip de inovaţii: "Pe când expresia "cu care" este proprie celor care aduc laudă, expresia "prin care" este proprie celor care mulţumesc. Este minciună acea afirmaţie că expresia "cu care" nu este folosită de cei cu bună credinţă, pentru că toţi aceia, de la sat sau de la oraş, care pentru statornicia moravurilor au preferat noutăţii mărturia antichităţii şi au păstrat nealterată Tradiţia Părinţilor se folosesc de această expresie. Însă aceştia, care s-au săturat de cele obişnuite, care se ridică împotriva celor vechi ca împotriva unor lucruri învechite, aceştia sunt cei care acceptă inovaţiile. (...) Poţi, aşadar, şi acum să vezi că mulţi dintre săteni încă şi acum folosesc expresia în sensul vechi, pe când la aceşti comedianţi, dibaci în luptele de cuvinte, vorbele poartă stigmatul noii înţelepciuni" (Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în: col. PSB, vol. 12, trad. de pr. Constantin Corniţescu şi pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1988, p. 31). Sfântul Vasile cel Mare critică această manifestare inovativă care are pretenţia de a reprezenta adevăratul sens al Tradiţiei. Atâta vreme cât un lucru nu a apărut la Părinţii anteriori, nici în Sfânta Scriptură şi nici în obiceiurile transmise oral din generaţie în generaţie, este foarte periculos să fie adoptat cu singurul amendament că înlătură lucrurile considerate învechite.
Tradiţia scrisă şi orală
"Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele le avem din învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din Tradiţia Apostolilor. Ambele forme de transmitere au aceeaşi putere pentru credinţă. Şi oricine are o iniţiere cât de mică în chestiunile bisericeşti nu va ridica obiecţii împotriva acestor afirmaţii. Fiindcă, dacă am încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au temei scris, ca şi când nu ar avea mare însemnătate, am greşi, păgubind Evanghelia în cele esenţiale. De exemplu, ca să amintesc de primul şi cel mai obişnuit: ce temei scris au cei care speră în numele Domnului nostru Iisus Hristos să se însemneze cu semnul crucii? Din ce scriere am învăţat să ne întoarcem spre răsărit în timpul rugăciunii? Care dintre sfinţi ne-a lăsat în scris cuvintele epiclezei care se rostesc în timpul sfinţirii pâinii Sfintei Euharistii şi a potirului binecuvântării? Nu ne mulţumim cu acele cuvinte pe care le aminteşte Apostolul şi Evanghelia şi de aceea înainte şi după Euharistie zicem şi altele, pentru că ştim din învăţătura nescrisă că au mare putere în săvârşirea Tainei" (p.79). Remarcăm că Sfântul Vasile asigură egalitatea dintre Tradiţia orală şi cea scrisă, pentru că, în vremea respectivă, foarte puţine lucruri fuseseră notate în scris. Tradiţia orală era predominantă în primele secole creştine şi, pe baza acesteia au apărut comentarii şi interpretări diverse utilizate astăzi. Şi în privinţa dezvoltării Crezului s-a aplicat practic aceeaşi regulă. Faptul că avem puţine mărturisiri de credinţă notate în primele veacuri nu ne face să afirmăm că acestea nu existau. Ele existau, dar erau transmise oral tocmai pentru că nu toată lumea avea voie să cunoască lucrurile cuprinse în acestea. În virtutea acestei Tradiţii nescrise îşi clădeşte argumentarea Sfântul Vasile cel Mare, opinând că, de vreme ce există atâtea obiceiuri fără o acoperire scripturistică prea vastă, este o greşeală să se respingă terminologia pnevmatologică. Aceasta are o acoperire în Tradiţia nescrisă a Părinţilor. "Nu-mi va ajunge o zi ca să vorbesc despre învăţăturile nescrise ale Bisericii, dar le las pe celelalte. Prin urmare, când există atâtea învăţături nescrise, care au atâta însemnătate pentru credinţă, nu ne vor permite să folosim un cuvânt care ne-a venit de la Părinţi, pe care noi l-am găsit menţinându-se în virtutea unui obicei quasi-natural, în Bisericile care păstrează dreapta-credinţă, un cuvânt a cărui raţiune nu este mică şi nu puţin contribuie la întărirea credinţei?" (p. 81)
"Martorii" Sfântului Vasile cel Mare
Faptul că un anumit aspect inclus în mărturisirea de credinţă, aşa cum este consubstanţialitatea, nu are un corespondent scripturistic direct nu înseamnă că avem de-a face cu o inovaţie. Aceeaşi situaţie se păstrează şi în privinţa dogmei despre Duhul Sfânt. "În legătură cu afirmaţia că slăvirea celor două Persoane "împreună cu Duhul" este nescripturistică şi neatestată în operele Sfinţilor Părinţi, spunem aceasta: dacă nimic din cele ce nu au bază scripturistică nu este acceptat, atunci nici această părere să nu fie acceptată, iar dacă multe dintre obiceiuri au prins la noi, fără a avea temei în Scriptură, cu acestea să fie acceptat şi acest mod de a slăvi. De altfel, socotesc că faptul de a stărui cineva în tradiţiile nescrise este apostolic. "Vă laud - zice Apostolul - pentru că totdeauna vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi tradiţiile aşa cum vi le-am predat" (I Cor. 11:2). Şi aceasta: "Ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin cuvânt, fie prin epistolă" (II Tes. 2:15). Una dintre aceste tradiţii este şi cea prezentă. Pe aceasta cei care au formulat-o la început au predat-o, iar cu timpul, folosirea ei s-a lăţit, şi ea s-a înrădăcinat în Biserici. Oare, dacă - întocmai ca la tribunal - din lipsă de dovezi scrise, v-am aduce o mulţime de martori, nu ne veţi da dreptate? Eu aşa socotesc, pentru că "orice cuvânt adeverit de doi sau trei martori este adevărat" (Deut. 19:15)" (p.84). Sfântul Vasile cel Mare vine cu o mulţime de nume patristice în susţinerea ideii formulate anterior. Începând cu Sfântul Clement Romanul, continuând cu Irineu al Lyonului, Dionisie al Alexandriei, Origen şi încheind cu Iuliu Africanul şi Grigorie Taumaturgul, sunt aduse suficiente mărturii din operele lor în favoarea dumnezeirii Duhului Sfânt. În încheiere, Sfântul Vasile cel Mare adaugă: "Deci, pentru ce sunt eu învinuit ca inovator de expresii noi, când autori şi apărători ai termenului sunt neamuri întregi, oraşe, un obicei foarte vechi şi bărbaţi - stâlpi ai Bisericii - care strălucesc prin puterea şi cunoaşterea pe care le-a hărăzit-o Duhul?" (p. 88). Cu o argumentaţie foarte bine închegată, Sfântul Vasile demonstrează astfel că nu este un inovator atunci când afirmă dumnezeirea Duhului Sfânt, chiar dacă aceasta nu este afirmată ca atare în cadrul primului Sinod Ecumenic. Mărturiile scripturistice şi patristice stau în sprijinul său. Este una dintre primele lucrări în care apar atât de multe citate patristice, inaugurându-se astfel o nouă etapă: afirmarea moştenirii Tradiţiei Părinţilor şi uzitarea acesteia împotriva manifestărilor eretice.
Sfântul Vasile cel Mare dovedeşte deosebirea dintre inovaţie şi creaţie teologică atunci când diferenţiază modificările liturgice şi dogmatice efectuate prin bunul plac de cele întemeiate pe Tradiţia scrisă şi orală a Bisericii. Totodată, el oferă numeroase exemple patristice în sprijinul afirmaţiilor sale devenind astfel unul dintre primii autori patristici care se foloseşte direct de anumite opere ale Părinţilor anteriori. Înainte de acest moment, citările de acest fel erau pur generale şi rareori făceau referire la un autor patristic concret. Astfel, pe baza Tradiţiei nescrise, venită ca o moştenire tăcută a Părinţilor anteriori, Sfântul Vasile demonstrează ca fiind validă considerarea Sfântului Duh drept egal în fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. În următoarele materiale vom observa şi contribuţia Sfântului Atanasie cel Mare legată de pnevmatologia ortodoxă şi cum a influenţat aceasta lucrările Sinodului II Ecumenic.

marți, iulie 06, 2010

Apel la rugăciune şi solidaritate creştină

În aceste zile când mulţi semeni din nord-estul ţării sunt greu încercaţi de revărsarea nemiloasă a apelor, Patriarhia Română îndeamnă clerul şi credincioşii de la parohii şi mănăstiri ca la Sfânta Liturghie şi la alte sfinte slujbe să înalţe rugăciuni pentru oprirea ploilor, conform îndrumărilor din Liturghier (Adunare de cereri la diferite trebuinţe din viaţa omului).
În acelaşi timp, în semn de compasiune şi solidaritate cu cei afectaţi de inundaţiile din Moldova, care s-au soldat cu pierderi de vieţi omeneşti şi au provocat mari pagube materiale, Patriarhia Română îndeamnă ierarhii, preoţii şi credincioşii ortodocşi de la parohii şi mănăstiri să organizeze colecte în bani, alimente neperisabile şi alte bunuri materiale (inclusiv materiale de construcţii) pentru ajutorarea familiilor sinistrate.
Rugăm ca sumele colectate să fie depuse în contul Parohiei Sf. Vasile cel Mare - Buzău cu menţiunea "PENTRU SINISTRAŢI":
RO69.RNCB.0096.0314.0538.0001 (Lei),
deschis la Banca Comercială Română, filiala Buzău.

De asemenea, sumele colectate pot fi depuse în următoarele conturi pentru sinistraţi ale Patriarhiei Române:
RO54RNCB0075004895030091(Lei),
RO27RNCB0075004895030092(Euro),
RO97RNCB0075004895030093(USD),
cu menţiunea "PENTRU SINISTRAŢI", deschise la Banca Comercială Română, filiala Sector 4, Bucureşti.

Limba de lemn a noilor ideologii ateiste

Manipularea prin expresii lipsite de sens :
Limba de lemn a noilor ideologii ateiste

Limba de lemn constituie una din creaţiile ideologiilor moderniste şi ateiste. Ea reprezintă calul troian al unui război lung între modernism şi tradiţie. Mass-media, ca şi majoritatea clasei politice, o foloseşte. Formele ei nu mai sunt brutale, ca în comunism, sunt rafinate şi perfide. Ideologia "controlului populaţiei", una din ramificaţiile culturii ateiste, are deja un întreg arsenal lingvistic. În România, după 1990, ea a impus o realitate nouă, una care atacă Biserica şi vrea să dărâme tradiţia creştină.
Limba de lemn, ca instrument de punere în practică a multor ideologii din secolul al XX-lea (Françoise Thom), continuă să fie prezentă în spaţiul public din România. Ea se insinuează cu perfidie şi metodă pe o arie la fel de largă, ca şi în perioada comunistă, de la presa (mai vie şi bogată) până la instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale. Slujeşte mai departe ideologii, fireşte ideologii mai recente, care dau culoare momentului şi care se manifestă cu toată puterea şi în ţările democratice. Există o asemănare dintre limba de lemn folosită în perioada comunistă, de Partidul Comunist, şi cea utilizată în prezent de anumite instituţii şi organizaţii internaţionale şi naţionale care promovează controlul populaţiei prin industria avortului şi a contracepţiei.
Analiza "în oglindă" a anumitor concepte din ideologia comunistă şi ideologia controlului populaţiei, ca educaţia tinerilor şi formarea omului nou, apelul la ştiinţă pentru a-şi fundamenta practicile şi atitudinea negativă a lor faţă de religie ne arată coincidenţa acestor două ideologii în concepte. Cele două ideologii, de fapt, sunt ramuri ale unui singur trunchi, cel al gândirii ateiste.
Din punct de vedere lingvistic, limba de lemn poate fi definită fie drept un anume stil, cu o sintaxă rigidă, cu o abundenţă de calcuri, fie un discurs pe ton impersonal, cu verbe la imperativ sau viitor, plin de clişee sau forme fixe. Psiholingviştii (Tatiana Slama-Cazacu) susţin că limba de lemn este expresia unui anume context social şi a "rigorilor unor puteri". Acest limbaj, difuzat pe diferite căi, orale sau scrise, impune fie sisteme ideologice, precum comunismul, fie subsisteme, ce ţin de putere şi autoritate, cum ar fi subsisteme economice, tehnologice, politice sau culturale.
Discursul care solicită controlul populaţiei
În România, fenomenul golirii de sens a limbii, ca şi manipularea prin anumite limbaje, a continuat să fie simţit şi după 1990, după căderea comunismului. Particularitatea de bază a acestui limbaj o dă numărul mare de expresii noi pe care le introduce. Cele mai multe astfel de expresii recente sunt calchieri după limbaje tehnocrate, din limba engleză mai ales. Noii ideologi repetă discursul lor cu insistenţă, prin mass-media sau prin documentele unor instituţii de prestigiu, folosind acest cod tehnocrat nou, ceea ce face ca marea majoritate a oamenilor să nu cunoască înţelesurile reale ale mesajelor lor. Insistenţa şi prestigiul instituţiilor atrase în joc au făcut ca mesajul lor să fie înregistrat ca al unor autorităţi cu putere mare.
Atât în timpul comunismului, cât şi în prezent, putem observa tendinţa de a se utiliza un limbaj menit să creeze rupturi, dislocări de la realitate şi/sau disensiuni între oameni. Ideologii apasă cât pot pedala diferenţierii dintre "nou" şi "vechi", fapt care creează o imagine dualistă asupra realităţii. Comuniştii vorbeau despre "noua orânduire" şi "capitalismul putred", despre "democraţia muncitoresc-revoluţionară" şi "propaganda apuseană antisocialistă". În multe articole din presa de astăzi, dominată de punctul de vedere al noilor ideologii, controversa dintre "nou" şi "vechi" constituie o temă centrală. Controversa are asprimea tonului de altădată, numai că atitudinea despre om şi viaţă a îmbrăcat alte formule. Oamenilor li se insuflă căderea din istorie, din modernitatea supraproducţiei şi a civilizaţiei axată pe cultivarea plăcerii. Intrarea în "modernitate", ceea ce presupune automat intrarea în rândul democraţiilor "civilizate", înseamnă acceptarea conceptelor de genul: "sănătatea reproducerii", "educaţia sexuală", "nediscriminare", "drepturi sexuale", "libertate sexuală", "planificare familială", "soluţii durabile" sau "sustenabile", "servicii prietenoase pentru tineri", "spaţierea naşterilor" , "contracepţia modernă", "şanse egale". "Vechiul", care e echivalentul tradiţiei, evocat mereu pe un ton sumbru, ar trebui refăcut din cuvinte sau expresii ce trimit la valori negative sau mitologii demoniace, cum ar fi: "bigotismul", "ignoranţa", "intoleranţa", "violenţa", "lipsa de informaţii", "lipsa culturii", "lipsa educaţiei", "retrogradarea", "neemanciparea", "extremismul", "extremismul de dreapta" (niciodată de stânga), "tribalismul violent", "înapoiaţii", "miturile despre sex", "miturile despre contracepţie".
Dreptul la a păcătui...
Şi în comunism, linia partidului trimitea la o realitate mitologică, dar calificată a fi nouă, iar discursul era împănat de cuvinte şi expresii ale unui nou limbaj. Cei care confirmau aderarea, fără a încerca traducerea acestui discurs, erau trecuţi în tabăra genului arian. Ceilalţi, care-şi puneau întrebările fireşti pe care le trezesc astfel de slogane sau care nutreau sentimente ostile, trebuiau identificaţi, criticaţi, demolaţi, distruşi.
Consiliul Pontifical pentru Familie de pe lângă Vatican a explicitat, într-un volum publicat în 2003, 78 de termeni folosiţi de ideologiile ce urmăresc controlarea numărului de oameni în lume. Analiza are şi o dimensiune antropologică, perspectivă din care putem observa amploarea acestui val social şi cultural, care poate trimite viaţa omului în neant. În acest volum, care cuprinde peste 800 de pagini, sunt dezvăluite sensurile adevărate ale unor termeni ca: "sănătatea reproducerii", "drepturile copilului", "mentalitate contraceptivă", "maternitate sigură", "dreptul la avort", "parentalitate responsabilă", "alegere liberă", "pentru alegere". În cadrul discursului, aceste cuvinte sunt golite de sensul lor adevărat, devenind ele însele elemente abstracte, care dau omului impresia că totul e cu putinţă. Demolarea temeiurilor lumii sale, ale lumii "vechi", aşa cum au fost prefigurate de tradiţie, apare ca un act nu numai posibil, dar şi necesar.
Atât comunismul, cât şi controlul populaţiei urăsc religia. Alain Besançon, făcând o comparaţie între nazism şi comunism, spunea că "...ambele regimuri profesau o ură activă faţă de toate religiile care venerau o ordine divină distinctă de cea stabilită de oameni. Nazismul îl ura pe Dumnezeul lui Avraam; comunismul, orice fel de dumnezeu, dar îndeosebi pe acel Dumnezeu. Pretutindeni, organizarea religioasă a ţărilor cucerite a fost imediat bulversată".
Şi în cazul controlului populaţiei lucrurile stau la fel: "Denigrarea religiei tradiţionale este de importanţă crucială în planurile noii instituţii a educaţiei sexuale şi controlului populaţiei. Toate autorităţile şi loialităţile rivale trebuie să fie distruse, ca individul să fie eliberat pentru noul său rol faţă de stat şi de elitele conducătoare. Unul din unghiurile de atac este să se învinuiască religia că ar încuraja "disfuncţia" sexuală. Materialele instructive ale lor ridiculizează etica şi practicile creştine, caracterizându-i pe creştini a fi drept proşti, bigoţi şi, mai presus de toate, diferiţi" (Jaqueline Kasun, The War Against Population, Ignatius Press, 1999). Ceea ce spunea Jacqueline Kasun, vorbind de America anilor â60, se petrece astăzi în România. Mai multe organizaţii, gen "Liga PRO EUROPA", organizaţii care alcătuiesc deja o reţea extinsă şi bine aşezată la nivel naţional, cer scoaterea simbolurilor religioase şi a religiei din şcoli.

DIN PROFETIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS:


DIN PROFETIILE CUVIOSULUI AMBROZIE LAZARIS:
“Vor veni ani grei, dar nu va temeti!”

1. La sfârşitul lui august 2001, cineva l-a rugat pe Stareţ să se roage Sfântului Nectarie ca să-l ajute. Şi stareţul i-a spus:
- Copilul meu, lasă-l pe sfânt; acesta este în America. Aleargă să salveze vieţi.
Pe 11 septembrie 2001 au căzut turnurile gemene. Cu câteva luni mai devreme spusese că ceea ce trebuie să se întâmple în America va schimba cursul istoriei:
– Un mare rău va veni peste America şi nu doar în septembrie. Vai!
Acest lucru îl prevestise şi fericitului episcop Antonie de Sisanios şi Siatisti într-una din vizitele celui din urmă şi erau de faţă şi alţii, însă fără a da explicaţii:
- Înalt Preasfinţite, a spus, să vedeţi ce vor păţi americanii peste două luni.
2. În 1990, a spus că Dumnezeu – pentru că vrea să-i întărească pe oameni – îi va descoperi în chip vădit pe sfinţii Lui cât de curând. Deoarece ispitele vor fi mari şi chinurile insuportabile, Domnul va îngădui ca sfinţii să se arate, şi mai ales cei mari, ca Sfântul Dimitrie sau Sfântul Gheorghe. Oamenii vor auzi că într-o săptămână s-a arătat cutare sfânt în Creta, în alta, cutare în Macedonia, unul aici, altul acolo.
3. – Gheronda, ce să fac cu copiii mei care sunt dificili? Strigă la mine, se uită la programe periculoase la televizor şi sunt influenţaţi.
– Doar Domnul va îndrepta situaţia. Vei zice: „Doamne, mântuieşte-mă şi luminează pe copiii mei să fie aproape de Tine”. Şi Domnul te va auzi şi-ţi va da ceea ce trebuie.
- Însă ne aude Domnul? Ajunge vocea noastră acolo?
– Nu stiu… Luna trecută l-au durut urechile . Vor veni ani grei, dar nu vă temeţi. Pe copiii săi Dumnezeu nu-i va părăsi, îi va păzi în mijlocul smintelii.
– Adică, gheronda?
- Ce adică? Iată, dacă n-ai să ai ce să mănânci, te vei trezi dimineaţă, vei găsi o franzelă pe masă şi vei zice: „Asta de unde a apărut”? Dar trebuie să ai credinţă. Fără credinţă nu se face nimic.
4. – De acum încolo, nu-ţi poţi imagina ce vei vedea şi ce vei auzi. Nu s-au mai întâmplat niciodată în lume, a spus într-o zi de vară în anul 2005.
– În Grecia se vor întâmpla?
– În toată lumea şi la noi. Şi de ce? Pentru că noi, zice, suntem farul Ortodoxiei, dar am devenit din cauza păcatului mai răi decât ateii.
5. Stareţul spunea despre sfârşitul lumii că va dura cât ţin cei şase psalmi (de la utrenie), câteva minute. În clipa în care vom fi judecaţi, în cer, îngerii vor cânta cei şase psalmi. Toţi oamenii care vor trăi în clipa aceea vor trece prin moarte instantaneu şi imediat după aceea vor învia, vom fi toţi cu trupurile noastre imateriale, nu vom ocupa spaţiu, unul va vedea trupul celuilalt şi toţi vor fi la vârsta de 33 de ani.
Domnul va ţine Cartea Vieţii, Evanghelia, şi imediat, vom merge singuri fie la dreapta, fie la stânga, deoarece vom şti dacă suntem pentru rai sau nu. De aceea, şi în tronul în care stă arhiereul, în icoana lui Hristos este deschisă cartea şi nu este candelă deasupra – arătând că nu există milă la A doua Venire. Dar în catapeteasmă, cartea pe care o ţine Hristos este închisă şi există candelă, pentru că încă avem milă.
6. Pentru că vin zile foarte grele pentru omenire, Dumnezeu a ales unii oameni de i-a făcut ofiţeri.
7. Lucrurile se vor derula foarte repede. Diavolul va stăpâni. Pe toţi aceia care se vor apropia de el îi va zdrobi. El nu are prieteni.
8. Să luaţi aminte, pentru că cel rău întinde curse. Nu râdeţi! Este lângă noi şi voi nu puteţi să-l vedeţi. Ascultaţi ce vă zic. Nu încetaţi să vă rugaţi!
Diavolul pune pe oameni să păcătuiască şi după păcat îi înfricoşează şi îi face să se ruşineze să se mărturisească.
Am fost un sfert de oră în iad şi am crezut că am fost trei ore.
9. Toţi cei care vor primi pecetea (lui Antihrist) nu-şi vor găsi nicio clipă de linişte. Trebuie să vă câştigaţi o credinţă puternică singuri, cu răbdare, cu bunătate, cu dreptate. Să nu ne pierdem credinţa! Credinţă statornică şi Dumnezeu ne va ajuta. Fără rugăciune ne pierdem. Nu vă gândiţi la viitor. Toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Să citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi în fiecare zi câte puţin şi Dumnezeu vă va lumina. Ulterior mintea voastră se va întări.
10. Rugăciunea „Doamne, miluieşte” este ca o sabie, care taie în două pe satana.
Ne-am găsit noi, sărmanii, în vremurile din urmă, şi monahi şi mireni, dar lupta este luptă. Nu vei înceta lupta nicio secundă. Luptă până la sfârşit! Şi atunci Domnul, care îi încununează pe oameni şi îi restaurează veşnic, El îţi va dărui în ultimul ceas nu lucruri mincinoase şi deşarte ale acestei vieţi, ci te va face vrednică să împărăţeşti în Împărăţia lui Dumnezeu. Veşnic! Nu 1.000 de ani sau 100.000 de ani. Veşnic [înseamnă] nu are sfârşit.
11. Încă pe atât să fie pământul (ca populaţie), Dumnezeu poate să-l hrănească. De învierea trupurilor nu vă îndoiţi. Iată, sunt de 90 de ani. Acest trup trebuie să se topească în mormânt, ca să iasă unul nou, nestricăcios, veşnic, fără să se îmbolnăvească, fără să-l doară, fără să înseteze, fără să se încălzească, va fi ca trupurile îngereşti. Doar să nu cădem în păcat. Dumnezeu vrea să-I spunem că doar pentru El vom trăi. Dacă rămânem în păcat, atunci şi cele mai de jos (chinurile iadului) sunt veşnice. De acolo nu se mai schimbă situaţia, muncile, chinul, durerea, flăcările.
Vouă, la Facultatea de Teologie, aceste lucruri vi le spun moale. Nici Iacov, nici Porfirie nu le spuneau aspru. Aşa trebuiau să le spună, ca să le audă lumea şi să se pocăiască. Vine diavolul şi mă loveşte fără milă. Îmi zice: „Nu le mai spune atât de clar. Lasă-i să doarmă. Nu-i lăsa să se trezească”.

SURSA: http://www.razboint rucuvant. ro/2010/06/ 29/din-profetiil e-cuviosului- ambrozie- lazaris-vor- veni-ani- grei-dar- nu-va-temeti/