Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

joi, octombrie 29, 2009

Parintele Teofil Paraian a fost chemat la Domnul

Parintele Teofil Paraian, duhovnicul Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus, judetul Brasov, a trecut la cele vesnice in aceasta dimineata, joi 29 octombrie 2009, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. Parintele Teofil s-a nascut la 3 martie 1929 in satul Toparcea, din apropierea Sibiului. A primit la botez numele Ioan si a fost fiind primul dintre cei patru frati. S-a nascut fara vedere, motiv pentru care urmeaza cursurile unei scoli primare pentru nevazatori la Cluj-Napoca, in perioada 1935 – 1940. Intre anii 1942 – 1943, isi continua cursurile la o scoala de nevazatori la Timisoara. Cursurile liceale sunt facute tot la Timisoara, intr-un liceu teoretic pentru vazatori.Urmeaza cursurile Facultatii de Teologie din Sibiu, intre anii 1948 – 1952. La 1 aprilie 1953 intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. Este calugarit in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului si primeste numele de Teofil. Dupa sapte ani de la calugarie este hirotonit diacon de catre Mitropolitul Nicolae Colan. La 13 mai 1983 este hirotonit preot de catre Mitropolitul Antonie Plamadeala. La aceasta data primeste si hirotesirea intru duhovnic. In anul 1986 este hirotesit protesinghel, iar in anul 1988 arhimandrit.
Autobiografie:
"Am fost hirotonit preot si hirotesit duhovnic in anul 1983, in ziua de 13 mai, la Izvorul Tamaduirii. In aceasta zi aici, la Manastirea Brancoveanu, este un fel de hram, la care se aduna multi credinciosi si se savarsesc Liturghia arhiereasca, cu un mare sobor de preoti si diaconi. Am fost hirotonit si hirotesit de I.P.S. Antonie, Mitropolitul Ardealului.
Cred ca in legatura cu aceasta intrebare e bine sa spun ceva si despre felul cum s-a ajuns la hirotonia mea ca preot si la hirotesia mea in duhovnic.
Inca din copilarie, imi placeau mult sfintele slujbe si mi-am dorit mult sa fiu preot. In vremea copilariei, ma jucam de-a slujba si imi inchipuiam ca sunt preot. In timpul liceului, m-am hotarat sa studiez teologia, cu gandul de a ajunge preot. In vederea implinirii acestei dorinte, m-am prezentat la Mitropolitul Nicolae Balan, in Sibiu, pentru a obtine aprobarea, in niste imprejurari care nu m-au favorizat la cei optsprezece ani ai mei de atunci, in loc sa-i vorbesc Mitropolitului de dorinta mea de a studia teologia in vederea preotiei, i-am spus - de la bun inceput si fara nici o ezitare - ca vreau sa ma fac preot. Raspunsul Mitropolitului a fost negativ: « Nu, nepoate», cu adaosul:« Sa ai lumina in suflet !». Am retinut indemnul sau urarea, desi nu mi s-a spus nimic despre metoda de a castiga lumina sufleteasca, nici in ce conditii se poate implini pentru mine aceasta urare - daca a fost o urare si nu un indemn. N-am considerat, insa, definitiva afirmatia ca nu pot deveni preot. Mi-am continuat scoala, caci mai aveam de facut doua clase de liceu, pe care le-am absolvit intr-un an, ultima clasa facand-o ca « particular» - cum se zicea pe atunci - adica la «fara frecventa». Intre timp, cu voia lui Dumnezeu, am cunoscut pe Parintele profesor Teodor Bodogae, care, pe acea vreme, preda Istoria Bisericeasca Universala la Institutul Teologic din Sibiu. I-am spus Parintelui Bodogae de dorinta mea de a studia teologia, ca si de insuccesul meu din vara precedenta. Sfintia Sa a fost foarte binevoitor fata de mine si mi-a promis ca va vorbi cu Mitropolitul in vederea intrarii mele la Teologie, ceea ce a si facut. Avind terenul pregatit, m-am prezentat din nou la Mitropolitul Nicolae Balan caruia, de data aceasta, i-am prezentat doar dorinta mea de a studia Teologia. Mitropolitul a fost de acord, dar a tinut sa-mi spuna, din nou, ca preot nu ma pot face. Am raspuns ca am inteles, pentru ca de fapt am si inteles si am ramas la acest cuvant pana la masura aceea, ca n-am cerut si nici n-as fi cerut vreodata promovarea mea in cler.
In timpul anilor de studii teologice, fiind eu de fata, Episcopul Valerian al Oradiei l-a intrebat pe Mitropolitul Nicolae daca are de gand sa ma hirotoneasca. Mitropolitul a raspuns doar atat:«N-am sa-i dau parohie». Raspunsul acesta imi dadea de gandit ca ar putea veni vremea sa fiu totusi hirotonit, cel putin ca diacon, si aceasta sa o faca chiar Mitropolitul Nicolae.
La 1 aprilie 1953, ca absolvent de Teologie, am intrat ca vietuitor la Manastirea Brancoveanu de la Sambata de Sus, in vederea calugariei. De acum, totul depindea de mai marii mei, fie de cei de la manastire, fie de superiorii lor.
Initiativa hirotoniei mele a avut-o Mitropolitul Nicolae Colan, ajuns in anul 1957 Mitropolit al Ardealului. In anul 1960, cu prilejul hramului manastirii noastre - la 15 august - , m-a hirotonit diacon. Cu cateva zile mai inainte, trecand prin chilia in care locuiesc eu, m-a intrebat:« Vrei sa te fac diacon de Sfanta Maria?». Am raspuns spontan:« Daca ar zice cineva sa cer aceasta, n-as cere-o; dar daca mi se ofera, primesc !». Mitropolitul mi-a spus: « Si cel care este chemat la hirotonie trebuie sa vrea». Drept raspuns, eu am spus:« Fiti sigur ca n-o sa fac, cum se zice in Pateric ca a facut unul, pe care confratii lui voiau sa-l faca preot cu sila si care s-a dus si s-a ascuns. Cei care il cautau, aveau cu ei si un magar pe care l-au pierdut si acum il cautau. Cind au gasit magarul, au dat si de monahul pe care voiau sa-l faca preot, caci amandoi erau ascunsi in aceleasi buruieni. Ei atunci au vrut sa-l lege si sa-l duca cu sila pe confratele lor, ca sa-l faca preot. El insa le-a spus:« Nu ma mai legati, caci merg si nelegat, pentru ca am cunoscut ca este voia lui Dumnezeu sa fiu preot». Mitropolitul a ras si a zis:« Pregateste-te, ca de Sfanta Maria te fac diacon. Dar n-am sa te tin mult diacon, ci te voi hirotoni preot, ca sa fii duhovnic la manastire si coliturghisitor».
Intr-adevar, m-a hirotonit diacon de Sfanta Maria. Imi amintesc si acum ca, in cuvantul pe care l-a rostit cu acest prilej, Mitropolitul Nicolae Colan a spus:« Secerisul e mult si seceratorii sunt putini. Dumnezeu se bucura de orice plivitor . . .». Mitropolitul Nicolae Colan a mai afirmat despre mine ca sunt« om fara lumina - adica nevazator -, dar luminat». O astfel de convingere l-a facut sa ma hirotoneasca diacon si a ramas doar la atat caci, dupa cateva luni, s-a imbolnavit si, dupa ani de suferinta, a plecat la Domnul.
Urmasul sau, Mitropolitul Nicolae Mladin, chiar de la inceput m-a intrebat daca sunt de acord sa ma hirotoneasca preot. I-am raspuns ca as dori sa raman diacon. I-am spus, de fapt, un adevar. Asa s-a facut ca am ramas diacon vreme de 23 de ani.
Preot m-a hirotonit I.P.S. Mitropolit Antonie, in cel de al 30-lea an al vietii mele de manastire.
Acum, dupa ce am ajuns, cu voia lui Dumnezeu, preot si duhovnic, am simtamantul ca aceasta situatie este tot atat de reala si de normala, pe cat de reala si de normala este situatia mea de nevazator. Si pe una si pe cealalta le socotesc ca randuite de Dumnezeu si le primesc spre slava Lui, zicand din adancul inimii: «Fie numele Domnului binecuvantat, de acum si pana in veac !». Aceasta, cu atat mai mult cu cat sunt incredintat de adevarul cuprins in cuvintele Sfantului Marcu Ascetul, care spune: « Cand binevoieste Dumnezeu sa se implineasca un lucru, toata zidirea ajuta sa se implineasca. Iar daca nu voieste Dumnezeu, toate se pun impotriva». Eu sunt convins de aceasta si in aceasta perspectiva le vad pe toate cele ce s-au petrecut cu mine".
Dumnezeu sa-l aseze in randul sfintilor!

luni, octombrie 26, 2009

Interviu cu Klaus Kenneth: “Sunt unul dintre cei mai fericiti oameni din Europa”

Interviu cu Klaus Kenneth:
- D-le Kenneth, aţi avut parte de o copilărie cumplită, în urma căreia aţi început să urâţi creştinismul şi să vă implicaţi în religiile orientale şi ocultism. În zilele noastre, mulţi oameni cred că pot găsi răspunsuri la problemele vieţii în aceste filosofii. Ce le puteţi spune unora ca aceştia?
- Toate aceste religii şi filosofii sunt o nădejde, plăsmuită de om, într-o lume mai bună, pentru a scăpa de suferinţă. Este ceva firesc, tot omul caută aşa ceva. Dar din negurile timpului oamenii n-au izbutit să rezolve problema durerii, a nedreptăţii şi a suferinţei, deoarece acestea sunt doar nişte „idei”, pe care inima omului căzut le-a distorsionat. Nu poţi schimba inima omului doar cu nişte idei, căci ea – după cum zice Scriptura – este stricată.
Numai Hristos a răsturnat piramida valorilor omeneşti cu susul în jos (cei dintâi vor fi cei de pe urmă, dragostea pentru vrăjmaşi, preţuirea durerii etc.). Toate sunt ceva „nebunesc”, care sună inacceptabil unor urechi „fireşti”. Nici un om n-ar fi putut avea astfel de idei „ciudate” – ceea ce arată limpede că Hristos era Dumnezeu. Şi lucrul cel mai uimitor este că aceste idei „merg”. Omul trebuie să încerce aceste oferte ale Sale, nu să le dezbată.
- După mai bine de două decenii dramatice de viaţă, l-aţi întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex şi v-aţi transformat! De atunci, trăiţi o experienţă profundă a creştinismului ortodox. Ce întâmplări vi s-au întipărit în amintire fără putinţă de uitare, din cele petrecute alături de Părintele Sofronie?
- Experienţa de căpătâi avută cu Părintele Sofronie a fost dragostea sa. Era „dragoste întrupată”! A revărsat asupra mea atât de multă dragoste, încât o mai simt şi astăzi, după 25 de ani. Când mă duc să-l „văd”, la mormânt, inima îmi tresaltă de bucurie, pentru că „dragostea niciodată nu cade” – nu acest fel de dragoste! Toate cuvintele sale nu sunt pe măsura dragostei pe care mi-a arătat-o. Am avut o relaţie foarte deosebită şi, când venea la mănăstire în odaia mea, rămânea uneori cu orele… Această nemărginită putere a dragostei este astăzi energia care mă adânceşte în Ortodoxie (care, în cele din urmă, este dragoste!) şi care mă îndeamnă s-o binevestesc acelor ortodocşi care par să nu priceapă ce comoară au!
- Aţi trecut prin multe etape şi experienţe. Oare nu s-ar putea concluziona, ipotetic, că situarea dvs. din prezent în cadrul creştinismului ortodox nu-i decât un alt pas, vremelnic, dintr-o căutare fără sfârşit?
- Dacă aş fi găsit ceva mai bun, de bună seamă că aş fi mers iarăşi mai departe. Însă am aflat „mărgăritarul cel de mult preţ” (cum spune Scriptura) şi ŞTIU aceasta dincolo de orice îndoială, căci experienţa de viaţă mi-a arătat-o foarte limpede. De atunci, sunt unul dintre cei mai fericiţi oameni din Europa. Dacă ar şti oamenii ce este cu adevărat Ortodoxia! Nu-i un ritual, nu-i o tradiţie, nu-i o instituţie bisericească sau altceva: este Hristos făcut văzut, este dragoste făcută văzută, este la fel de unică ca Însuşi Dumnezeu. Dar, trebuie spus şi aceasta, pentru a fi oneşti – nu este întotdeauna o cale uşoară!
- Scrieţi în cartea dvs.: „Fugeam de Dumnezeu, de oameni şi de mine însumi. Era o cale prin iad, plină de ură şi moarte”. Dacă Iisus spune că suntem liberi să-L urmăm sau să nu-L urmăm, de ce viaţa fără El nu poate fi o viaţă de dragoste, bucurie şi libertate?
- După cum puteţi citi în cartea mea, eu le-am încercat pe toate – tot ce are de oferit lumea fără de Dumnezeu (adică fără dragoste). Acestea duc la un substitut de dragoste, şi mi-au lăsat mereu inima goală şi uscată. Există „distracţii”, mici bucurii şi alţi înlocuitori, bineînţeles, pe care Dumnezeu îi îngăduie (în artă, muzică etc.) pentru a trezi adevărata dragoste şi căutare după o mulţumire nepieritoare. Însă fără Dumnezeu toate acestea ajung patimi; iar împătimirea este tocmai opusul libertăţii. Acest lucru l-am simţit întotdeauna dureros de limpede.
- Viaţa dvs. ar putea fi un roman de succes. Este însă o mărturie şocantă şi totodată adevărată. Unii oameni s-ar putea îndoi despre cele pe care le spuneţi în ce vă priveşte, ba chiar v-ar putea socoti dezechilibrat – mai ales în privinţa trăirilor cu Iisus. Ce le puteţi spune unor astfel de oameni? Ce răspuns le puteţi da acelor creştini care se îndoiesc de povestea dvs. şi o socotesc o exagerare?
- Un editor din Londra mi-a spus chiar că povestea mea e mai „stranie decât ficţiunea”! V-aş putea spune mult mai multe întâmplări ciudate cu mine decât cele istorisite în carte, dar acestea reprezintă un nivel psihologic sau social, care este nefolositor duhovniceşte. Unii oameni mă acuză că mint. Ce pot să fac? Aş dori doar să le pot arăta dragostea ce le-o port, să vină şi să trăiască puţin alături de mine, ca să vadă şi să se încredinţeze dacă Klaus spune adevărul sau minte. „Iubeşte şi trăieşte” e cel mai bun răspuns. Şi, credeţi-mă, lucruri ca acesta mi se întâmplă în viaţă, cu oamenii. Oricine are dreptul să se îndoiască, atâta timp cât are un motiv (povestea vieţii mele nu e tocmai una obişnuită). Dar când cineva se agaţă de părerile sale fără să caute adevărul, în cele din urmă se va vătăma. Pentru aceasta are nevoie de dragoste, de dragostea lui Dumnezeu.
(interviu realizat cu editorul grec al cartii “Doua milioane de kilometri. in cautarea Adevarului”, august 2009; traducerea Radu Hagiu)