Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

vineri, decembrie 30, 2011

Folosirea molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în cult

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasile cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie - zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).

Exorcismele prebaptismale

Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă "de la stăpânirea satanei la Dumnezeu" (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită "masa şi paharul demonilor" - I Cor. 10, 21).

Exorcismele pentru energumeni

Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în "Constituţiile Apostolice" (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).

Când şi cui se citesc exorcisme

Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc "molitfe". Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: "exorkizo", care înseamnă "te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert" (şi nu "te blestem", cum greşit a fost tradus în unele ediţii).

Pregătirea necesară

Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, "Antologie de sfaturi şi îndrumări"). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.

Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?

Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasile la 1 ianuarie este "o tradiţie" apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din "Mineiul pe decembrie" şi din "Tipicul Mare", de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.

Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt "sub stăpânirea diavolului", ci sunt "robii lui Dumnezeu"; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare "leac al nemuririi" (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, "Epistola către Efeseni", XX, 2), căci "mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume" (I Ioan 4, 4).

Soluţii duhovniceşti

Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.

Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea "molitfelor" de săvârşirea Sfântului Maslu. Aceste învăţături credem că vor fi reluate şi precizate în anul 2012, închinat acestei Sfinte Taine.

Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie

Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasile nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Protos. Chiril Lovin

Sursa: Ziarul Lumina

Model de ierarh şi teolog: Sfântul Vasile în viaţa poporului român

Mai mult poate decât în alte părţi ale lumii, Sfântul Vasile cel Mare se bucură de o deosebită preţuire în inima şi evlavia credincioşilor români, care au motive speciale ca să-l considere al lor. Sfântul Vasile este aproape de sufletele românilor nu numai prin Liturghia care-i poartă numele, prin rânduielile vieţii monahale sau scrierile sale, ci întâi de toate prin legăturile pe care el le-a avut cu conducerea civilă şi militară şi desigur şi cu ierarhia bisericească a ţinutului românesc dintre Dunăre şi Marea Neagră (provincia Scyţia Minor) în vremea formării poporului român.

Scrisorile vasiliene nr. 155, 164 şi 165 adresate între anii 373-374 comandantului militar al provinciei Aschiolius al Tesalonicului sau, după alţii, episcopului Vetranion al Tomisului, constituie izvoare de prim rang pentru istoria vieţii bisericeşti a neamului românesc în epoca formării sale etnice şi spirituale ca popor creştin în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Prin scrisori, Sfântul Vasile obţine transferul moaştelor Sfântului Sava în Capadocia lui natală.

Aceste legături directe au înlesnit cunoaşterea gândirii teologice şi puternicei personalităţi creştine a Sfântului Vasile în Biserica daco-romană încă din timpul vieţii sale pământeşti, ele constituind de atunci şi până astăzi un model de ortodoxie riguroasă a credinţei şi de ortopraxie integrală a trăirii creştine pentru toţi episcopii ortodocşi care au păstorit pe aceste meleaguri.

Prin ierarhi, cultul şi evlavia deosebită pentru Sfântul Vasile au pătruns şi în inima poporului român ortodox a cărui întreagă evlavie creştin-ortodoxă, cum spunea într-un studiu pe această temă patriarhul Teoctist, este "de înrâurire vasiliană". Credincioşii ortodocşi români îi vor aduce o parte din moaşte la Mănăstirea "Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi (sec. al XVIII-lea) şi îi vor închina multe biserici. Se apreciază că actualmente există peste 100 de biserici cu hramul Sfântului Vasile, deşi statistica este incompletă. Ca o contribuţie specific românească la îmbogăţirea cultului său, menţionăm şi alcătuirea în 1879 a unui imn-acatist, special, original, de către arhim. Gherman din Tazlău.

Rugător pentru popor

Fenomen ilustrativ pentru asimilarea Sfântului Vasile în spaţiul etnic şi spiritual românesc, marele părinte capadocian din secolul al IV-lea a devenit pentru poporul român şi un personaj folcloric cu dimensiuni legendare, prezent mai ales în colindele şi obiceiurile de Crăciun şi de Anul Nou, alături de Sfântul Petru şi de-a dreapta Maicii Domnului, stând în aceeaşi casă cu Dumnezeu şi apropiat de preocupările şi grijile de toate zilele ale oamenilor din popor: semănatul, aratul.

Dincolo însă de nivelul folcloric, Sfântul Vasile a fost mereu şi este continuu prezent în viaţa poporului ortodox român, în evlavia lui liturgică. Iar aici, pe lângă praznicul consacrat lui (1 ianuarie) şi molitfele care-i poartă numele, în primul rând prin dumnezeiasca sa Liturghie săvârşită de 10 ori pe an, mai ales în Postul Paştilor, sporind râvna credincioşilor spre Sfânta Spovedanie şi Sfânta Cuminecătură. Prin neasemuita sa anaforă euharistică, în care Sfânta Liturghie este admirabil interpretată teologic ca actualizare a întregii iconomii a mântuirii, a Sfintei Treimi şi ca sacrament al unităţii întregii Biserici, cereşti şi pământeşti de la o margine la alta a lumii. Sfântul Vasile a întreţinut şi întreţine statornic prin rugăciunile sale fierbinţi către Dumnezeu şi conştiinţa necesităţii aspiraţiei şi eforturilor pentru realizarea unităţii creştine. El se roagă ca Dumnezeu să facă să înceteze dezbinarea Bisericilor, să potolească întărâtările păgânilor şi să strice răzvrătirile eşuărilor cu puterea Sfântului Duh, iar pe toţi cei care se împărtăşesc dintr-o pâine şi un potir să-i unească şi întreolaltă cu comuniunea aceluiaşi Duh Sfânt. De sute de ani, figura austeră a Sfântului Vasile cel Mare veghează pictată în absidele tuturor bisericilor ortodoxe la săvârşirea dumnezeieştii şi înfricoşătoarei Taine a Sfintei Liturghii, cu ochii aţintiţi spre Liturghia cerească eshatologică, alături de soborul marilor ierarhi liturghisitori şi dascăli teologi ai Ortodoxiei.

Model al monahilor români

Chipul ceresc de ierarh liturghisitor al Sfântului Vasile cel Mare se continuă în viaţa Bisericii Ortodoxe Române prin inspirata sa Liturghie, iar chipul lui filocalic, de monah îmbunătăţit şi nevoitor spre desăvârşire evanghelică şi sfinţenie, a rămas şi continuă să fie pildă vie şi statornică monahismului prin regulile sale monahale. Concepţia sa echilibrată despre desăvârşirea creştină, năzuinţă scumpă atât monahilor, cât şi credincioşilor simpli, înţeleasă ca punere în practică a botezului sub forma unei împlinite fericiri, într-o viaţă de obşte, comunitară, sub ascultarea episcopului în interiorul Bisericii, a împletirii rugăciunii cu munca, a contemplaţiei cu acţiunea, a dat roade bogate de-a lungul vremii şi în Biserica Ortodoxă Română, în care monahismul continuă până astăzi să producă, din cele mai vechi timpuri, mereu mari şi autentice exemple de desăvârşire şi viaţă creştină de sfinţenie a nenumăraţi părinţi şi călăuze duhovniceşti ale poporului român dreptcredincios. O parte dintre sutele şi miile de nevoitori români în ale sfinţeniei şi desăvârşirii creştine fiind adunate şi reprezentate într-un masiv şi voluminos Pateric românesc tradus şi în neogreacă. Lectura acestei cărţi demonstrează cu puterea faptelor şi a exemplelor vii cât de roditoare a fost influenţa pildei şi gândirii româneşti. Viziunii largi despre împletirea slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, a deschiderii şi profundei pătrunderi în realităţile umane concrete a Sfântului Vasile se datorează şi faptul că obştile monahale româneşti au fost deschise poporului iradiind în jurul lor spiritualitate şi înviorând statornic evlavia credincioşilor ortodocşi în lume.

Teologie actuală

O altă latură a cinstirii şi preţuirii de care s-a bucurat Sfântul Vasile în Biserica Ortodoxă Română o constituie şi larga răspândire pe care a cunoscut-o din vechime opera sa scrisă în spaţiul românesc. Există astfel, aduse sau scrise pe teritoriul ţării, nenumărate manuscrise greceşti şi slavone conţinând scrieri ale marelui părinte capadocian. Şi mai numeroase sunt manuscrisele şi tipăriturile cuprinse în traduceri româneşti ale diferitelor scrieri vasiliene. Influenţa spirituală exercitată de opera şi scrisul vasilian asupra teologiei şi culturii româneşti este una incontestabilă, ale cărei ample dimensiuni morale şi spirituale sunt departe de a fi evaluate pe măsura lor. Ca o încununare a îndelungatei circulaţii a scrisului vasilian pe teritoriul românesc, se înscrie incontestabil traducerea şi editarea integrală a operei sale autentice, după toate exigenţele acriviei ştiinţifice moderne, de un colectiv de preoţi profesori, iniţiate de regretatul patriarh Justin şi continuate de patriarhul Teoctist, "Părinţi şi scriitori bisericeşti", iar acum într-o nouă formă, de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, sub titlul "Studia Basiliana".

Locul pe care-l ocupă Sfântul Vasile în spiritualitatea şi viaţa Bisericii Ortodoxe Române l-a confirmat la 10 octombrie 1776 Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, printr-un tomos, care a ridicat pe mitropoliţii de atunci ai Ungro-vlahiei pe treapta de locţiitori ai scaunului Cezareii Capadociei, păstoriţi acum 16 secole de marele Vasile, titlu păstrat şi astăzi de patriarhii întâistătători ai Bisericii Ortodoxe Române.

Lupta energetică şi susţinută a Sfântului Vasile împotriva nedreptăţilor sociale ale vremii sale, condamnarea fără echivoc a asupririi şi exploatării, organizarea de masă largă a asistenţei sociale şi susţinerea ei din averea proprie înfăptuite de Sfântul Vasile au devenit un model şi un puternic îndemn şi pentru Biserica noastră contemporană.

Teologia vasiliană de mare actualitate ecumenică şi socială este masiv prezentă în paginile revistelor teologice româneşti şi în scrisul profesorilor de teologie, doctoranzilor şi preoţilor români, care o cercetează cu admiraţie şi real folos pentru că în ea se află soluţii şi lumini călăuzitoare pentru rezolvarea marilor probleme cu care se confruntă astăzi Biserica şi lumea.

Arhid. prof. dr. Constantin Voicu

Înţelepciune biblică: Pruncul Mariei şi Fiul Tatălui Ceresc

"Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie." (Isaia 9, 5)

Profeţia lui Isaia este una complexă şi cuprinzătoare. Mulţi vorbesc despre acest mare prooroc ca despre un adevărat "evanghelist" care a (pre)văzut şi a descris multe cu privire la viaţa şi activitatea viitoare a Mântuitorului.

În puţinele cuvinte de mai sus, Isaia surprinde mai multe aspecte unite în persoana Mântuitorului. Mai întâi, Iisus se naşte ca orice om, care trebuie să crească, care este cuprins în registrele recensământului roman, care fuge în Egipt de furia lui Irod etc. Iisus nu părea diferit de ceilalţi oameni; mulţi dintre cei care l-au văzut şi auzit nu au fost impresionaţi de El sau chiar au hotărât că trebuie să moară. De aceea Iisus este un om, un prunc ca oricare altul.

În acelaşi timp, Iisus este "Fiul care s-a dat nouă". El nu este doar pruncul născut de Maria, omul slab care avea nevoie de hrană şi somn. Iisus este Fiul născut din vecie al Tatălui Ceresc, pe care lumea L-a primit ca jertfă pentru izbăvirea ei. Iisus este Fiul care s-a dat nouă ca jertfă Tatălui. Astfel, Mântuitorul este prunc născut din mamă, fără de tată, şi Fiu născut din Tatăl, fără de mamă. Cele două naturi ale Mântuitorului sunt cuprinse în aceste scurte şi aparent simple cuvinte ale unui mare prooroc.

Acest Om-Dumnezeu are prin sine toată stăpânirea. El este tare şi biruitor nu asupra altui om, asupra unui semen mai slab. El este în schimb Cel care biruieşte moartea, cel care aduce astfel pace în trupul omenirii dezbinat de păcat şi moarte. Cuvântul ("Înger de mare sfat") şi Înţelepciunea ("Sfetnic minunat") lui Dumnezeu stăpânesc nu prin teroare sau forţă, ci prin pacea pe care doar El o poate dărui omului, această creatură care tinde spre dumnezeire, spre necreat. Astfel, Hristos nu este decât primul în care se săvârşeşte acest ideal al omului. În acest sens, Iisus Hristos nu este doar prunc şi Fiu, ci El este şi "Părinte" al tuturor celor care se mântuiesc, al tuturor celor care vor pătrunde în viaţa viitoare, "ca să fie El cel dintâi întru toate" (Col. 1, 18). Pentru că doar prin El poate cineva să se mântuiască, el devine Părinte al veacului viitor.

În cuvinte aparent simple care par a se repeta, proorocul exprimă de fapt într-o formă concentrată adevărul despre persoana complexă a lui Iisus Hristos, pruncul născut în iesle, Care însă este din veşnicie.

Articol de Alexandru Ulea

Sursa: Ziarul Lumina

Odăjdiile bisericeşti, moştenire milenară a cultului creştin

Încă din primele veacuri creştine veşmintele liturgice au constituit o notă de specificitate pentru viaţa Bisericii. Prin forma lor deosebită şi prin calitatea materialelor din care sunt confecţionate, sfintele odăjdii constituie un mijloc de înfrumuseţare a vieţii eclesiale şi în acelaşi timp o anamneză a principalelor evenimente din istoria mântuirii, întipărite în semnificaţia lor spirituală.

Fiecare piesă are rolul ei şi îndeplineşte o reconstituire a acestui monumental puzzle liturgic prin care comunicăm permanent cu Dumnezeu. În cele ce urmează vom vorbi despre importanţa şi semnificaţia sacramentală a principalelor veşminte liturgice care se regăsesc în viaţa Bisericii noastre.

Originea veşmintelor liturgice

Referitor la originea lor, părerile specialiştilor în domeniu sunt împărţite. Astfel că, pe de o parte, liturgiştii răsăriteni consideră că ele au evoluat din veşmintele pe care le purtau arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiului Testament la serviciile liturgice de la Cortul Mărturiei şi apoi de la Templu. Astfel, Dumnezeu îi porunceşte lui Moise: "Ia pe Aaron şi împreună cu el şi pe fiii lui, veşmintele, mirul de miruit... Apoi a îmbrăcat pe Aaron cu hitonul (tunica), l-a încins cu brâul şi l-a îmbrăcat cu meilul (mantia), i-a pus efodul (umărarul) şi l-a încins cu brâul efodului şi i-a strâns cu el efodul, după aceea i-a pus hoşenul (pieptarul), şi în hoşen i-a pus Urim (arătarea) şi Turim (adevărul). Iar pe cap i-a pus chidarul (mitra), iar în partea lui de dinainte i-a pus tăbliţa de aur, diadema sfinţeniei (Levitic 8, 1, 2, 7).

O altă părere, care aparţine de data aceasta liturgiştilor apuseni, susţine că originea veşmintelor este legată de vechea îmbrăcăminte civilă a lumii greco-romane în care s-a dezvoltat creştinismul. După această teorie, clericii creştini participau la cultul Bisericii îmbrăcaţi în vestimentaţia zilnică, abia mai târziu statornicindu-se portul veşmintelor liturgice, în special al celor de culoare albă. În parte, această teorie este susţinută, putându-se observa o oarecare similitudine de formă între veşmintele liturgice actuale şi vestimentaţia primelor veacuri creştine.

O perspectivă scripturistică

În Epistola a II-a către Timotei, Sfântul Apostol Pavel îl roagă pe ucenicul său: "Când vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lăsat în Troada la Carp, precum şi cărţile, mai ales pergamentele" (II Timotei 4, 13). Totuşi, se pare că este vorba doar despre o piesă din vestimentaţia sa zilnică, şi nu despre un veşmânt liturgic. Astfel, sensul cuvântului felon (gr. o failonio, is; lat. casula, penula; slv. sfita) arată că: "acest veşmânt aminteşte de toga anticilor şi mantaua sau pelerina pe care o purtau Mântuitorul şi Apostoli şi care era în uz general la evrei. Abia din secolul al II-lea putem întâlni în unele documente o atestare oficială a întrebuinţării unor veşminte speciale în cultul liturgic. Amintim în acest sens picturile de pe pereţii catacombelor din Roma care-i reprezintă pe creştinii care participau la rugăciune, având capetele acoperite cu ştergare albe din care ar fi derivat orarul diaconal de mai târziu.

În secolul al IV-lea, dovezile şi argumentele legate de existenţa veşmintelor liturgice se intensifică. Astfel, istoricul Eusebiu de Cezareea se adresează preoţilor din Tyr cu ocazia sfinţirii unei biserici: "Preoţi iubiţi ai lui Dumnezeu, care sunteţi îmbrăcaţi cu sfânta tunică, împodobiţi cu coroana măririi şi acoperiţi cu haina preoţească...", iar Sfântul Grigorie de Nazianz, la hirotonia sa întru episcop, afirmă: "Acum mă ungi Părinte Sfinte, mă îmbraci în hană lungă şi pui pe capul meu cunună". Sfântul Ioan Gură de Aur le cerea credincioşilor săi ca la moarte să fie îmbrăcat în veşminte sacerdotale albe, iar hainele lui de toate zilele să fie împărţite săracilor.

Cromatica veşmintelor cultice şi semnificaţia ei

În perioada de cristalizare a cultului (secolele IV-V), în Biserică veşmintele aveau de regulă culoarea albă pentru a simboliza puritatea spirituală care trebuia să-i caracterizeze pe sacerdoţi, şi totodată marea cinste de care se învredniciseră prin hirotonie. Celelalte culori îşi fac apariţia începând cu secolul al VI-lea, predominante fiind nuanţele de roşu - care simboliza sângele vărsat de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii Săi pentru viaţa Bisericii. Cu timpul, mai apar şi veşmintele de culoare neagră pe care clericii le îmbrăcau în perioada posturilor şi la slujbele funebre, subliniind astfel pocăinţa şi întristarea. Au apărut de asemenea şi veşminte de culoare verde sau violet care subliniază speranţa pentru a dobândi mântuirea şi fericirea veşnică.

În actul liturgic, fiecare sacerdot îndeplineşte un rol bine stabilit, de aceea Biserica a rânduit ca fiecărei trepte ierarhice să-i corespundă anumite veşminte, după cum urmează: diaconul îmbracă: stiharul, mânecuţele şi orarul, de asemenea preotul foloseşte în cult: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuţele şi felonul (sfita).

Veşmintele arhiereşti

În cadrul cultului, arhiereul este înveşmântat în şapte veşminte: stiharul, mânecuţele, brâul, epitrahilul, sacosul, omoforul şi mantia. Despre simbolistica numărului lor, Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că închipuie, pe de o parte, darurile Duhului Sfânt, iar pe de alta, umanitatea Mântuitorului Hristos.

Sacosul (gr. sacos; lat. sacus, colobium, dalmatica) este un veşmânt în formă de sac, mai scurt decât stiharul şi cu mâneci mai scurte şi largi. Este îmbrăcat de arhierei peste stihar, după ce şi-a pus epitrahilul, brâul şi mânecuţele. Dacă ne referim la originea sacosului arhieresc, putem găsi mai multe similitudini cu veşmintele din legea veche (aşa cum arată cartea Ieşirii 28, 33-34 şi 39, 25-26). Cu toate acestea, originea veşmântului este destul de controversată. De exemplu, Biserica Apuseană caută să explice apariţia sacosului asemănându-l cu vechea dalmatică pe care o foloseau consulii romani în decursul secolului al II-lea. Pe de altă parte, creştinismul răsăritean a socotit că sacosul se înrudeşte cu tunica împăraţilor bizantini, piesă vestimentară pe care aceştia o foloseau doar cu prilejul marilor sărbători. Sfântul Constantin cel Mare a dăruit această tunică patriarhului Macarie al Ierusalimului în semn de aleasă preţuire, ea fiind primită în cultul Bisericii abia în secolul al V-lea.

Sacosul este simbolul căinţei şi al umilinţei, el închipuind cămaşa Mântuitorului Hristos pentru care ostaşii romani au aruncat sorţi. Clopoţeii cu care se închide pe o parte şi pe alta simbolizează cuvântul dumnezeiesc care trebuie să iasă din gura episcopului, iar numărul lor (câte şase pe fiecare parte) îi reprezintă pe Sfinţii Apostoli.

Omoforul (gr. omoforion; lat. humerale, palium) este un fel de eşarfă, o fâşie lungă, care se pune pe umeri împrejurul gâtului, iar cele două capete se lasă pe piept. Închipuie oaia cea pierdută pe care Păstorul cel Bun o aduce pe umeri în staul după ce o găseşte, iar prin aceasta se poate înţelege răscumpărarea neamului omenesc şi încorporarea noastră a tuturor în Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

După unele păreri, omoforul se înrudeşte cu efodul din Vechiul Testament, iar după altele, ar fi doar o insignă pe care episcopii Romei ar fi primit-o prin secolul al V-lea de la împăraţii romani pentru a se distinge de clerul preoţesc. În Biserica Apuseană omoforul este cunoscut astăzi sub denumirea de pallium. În răsărit, această piesă a apărut tot sub forma unei distincţii ierarhice, Sfântul Simeon al Tesalonicului afirmând că este "cel mai ales veşmânt".

Mantia (gr. mandion; lat. cappa, pluviale) este un veşmânt lung, fără mâneci, ca o pelerină brodată, de regulă de culoare purpurie. Referitor la originea ei, există mai multe supoziţii. Astfel, unii cred că ar proveni din vechea mantie militară persană, devenită veşmânt de ceremonie pentru împăraţii bizantini şi acordată ca semn de preţuire arhiereilor de Constantinopol. Alţii cred că originea ei se trage din haina pe care o îmbrăcau filosofii atunci când ieşeau să vorbească în adunare. Cea mai aproape de adevăr este însă părerea care arată că mantia arhierească îşi are originea în mantia monahală, deoarece episcopii erau şi sunt recrutaţi din rândurile monahilor. Ea simbolizează: "puterea şi plenitudinea chemării arhiereului".

Pe lângă aceste veşminte, din vestimentaţia arhierească mai fac parte: mitra, epigonatul sau bederniţa, engolpionul, crucea pectorală, cârja, dichero-tricherele şi vulturul (potnoja).

Diac. Ioniţă Apostolache

Sursa: Ziarul Lumina

sâmbătă, decembrie 17, 2011

Pastorala Patriarhala pentru Nasterea Domnului 2011

† D A N I E L

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„Şi celor câţi L au primit, care cred în numele Lui,
le a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,
care nu din sânge, nici din poftă trupească (...),
ci de la Dumnezeu s au născut.”
(Ioan 1, 12 13)


Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Fiul lui Dumnezeu S a făcut om, pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Cu alte cuvinte, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S a făcut om muritor, ca omului devenit din pricina păcatului muritor să i dăruiască viaţa veşnică (cf. Romani 6, 23). Mai mult, Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, pentru ca oamenilor să le dăruiască puterea să devină fii ai lui Dumnezeu după har.
Deci, Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită nu din iniţiativă omenească, nici din poftă bărbătească, ci prin puterea Sfântului Duh, are ca scop înfierea omului, naşterea sa duhovnicească pentru ca el să dobândească viaţă veşnică.
De aceea, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 5 7).
Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4 7).
Urmând Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Sfântul Atanasie, Sfântul Irineu) au rezumat învăţătura lor despre rostul întrupării Fiului lui Dumnezeu arătând scopul venirii în lume a Domnului nostru Iisus Hristos prin cuvintele: „Dumnezeu S a făcut Om, pentru ca Omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S a făcut purtător de trup, pentru ca Omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S a făcut fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”.
Aşadar, Naşterea Domnului Iisus Hristos este începutul înfierii duhovniceşti a omului sau începutul îndumnezeirii lui prin harul lui Dumnezeu.
Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 19), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).
Aşadar, prin Botez, ca unire cu Hristos, primim nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, pentru că „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
„Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii” (SF. CHIRIL AL IERUSALIMULUI, Cateheze, III, trad. de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 349, în Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi – Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011, p. 27).
„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere” (TEODOR DE MOPSUESTIA, Omilii catehetice, 14, 9, cf. Olivier Clement, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaires, Paris, Stock, 1992, p. 95).
Prin afundarea în baia naşterii, Mântuitorul Iisus Hristos ia chip în omul cel nou botezat: „şi fă să ia chip Hristosul Tău în acesta care se va naşte din nou” (Slujba Sfântului Botez). De aceea, omul botezat (copil sau adult) primeşte numele de creştin şi poartă pecetea apartenenţei sale la Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica. El este chemat să devină împreună cetăţean cu sfinţii lui Dumnezeu, „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20). Prin Botez omul începe să devină „fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi” (Slujba Sfântului Botez).
Creşterea biologică şi spirituală a copilului botezat se realizează în familia creştină, întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei, în care harul lui Dumnezeu, dăruit prin binecuvântarea Bisericii, împlineşte şi sfinţeşte viaţa a doi tineri, bărbat şi femeie, care se iubesc şi dau naştere la prunci, adică la persoane umane chemate să participe la iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.
Iubirea lui Dumnezeu atotputernică şi smerită arătată la Naşterea Pruncului Iisus în Betleem, când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ne descoperă taina mântuirii neamului omenesc ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea.
Sfântul Ioan Gură de Aur vede o legătură între Naşterea lui Iisus Hristos ca Om şi Taina Sfintei Cununii, arătând că Iisus Hristos este Mire al Bisericii: „Precum la nunţi, nu mireasa este aceea care merge să-l caute pe mire, ci mirele aleargă cu grabă spre mireasă, chiar de-ar fi el fiu de împărat, iar mireasa ar fi dintr-o stare de jos, chiar o roabă, tot aşa şi aici nu firea omenească a urcat la cer, ci Mirele (Hristos n.n.) S-a smerit pe Sine până la această fire urâtă şi dispreţuită. Şi după serbarea nunţii, Mirele n-a mai îngăduit ca ea să rămână aici jos, luând-o cu Sine, El a dus-o în casa părintească” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 18, 2, trad. Diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. „Pelerinul Român”, Oradea, 1998, p. 88), în casa Tatălui din ceruri.
Episcopul martir Metodiu de Olimp (†311) spune că prin Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem, Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul a lăsat pe Tatăl din cer. El a coborât (S-a întrupat) pentru a Se însoţi cu această femeie, Biserica. Apoi a intrat în somnul pătimirii Sale. El a murit de bunăvoie pentru ea (...), spre a-i dărui o viaţă nouă”(METODIU DE OLIMP, Banchetul sau despre feciorie (Symposium), 3.8.71, Cf. Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament VIII, edited by Mark J. Edwards, Inter Varsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 1999, pp. 199-200).
Acest înţeles adânc al Întrupării Domnului Iisus Hristos şi al lucrării Sale mântuitoare, ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea care răspunde iubirii Sale veşnice şi ca temelie pentru binecuvântarea nunţii creştine, este mai mult întărit de Sfânta Evanghelie de la Ioan, când ni se spune că la scurt timp după Botezul Său în Iordan, Iisus a fost invitat împreună cu Mama Sa şi cu ucenicii Săi (icoană tainică a Bisericii!) la o nuntă din Cana Galileii, iar acolo El a săvârşit prima Sa minune, şi anume a prefăcut apa în vin, „arătându-şi slava Sa, iar ucenicii Săi au crezut în El” (Cf. Ioan 2, 1-11).
Cel ce odinioară în Rai a zis „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26) şi a creat prima familie umană, adică pe Adam şi Eva, şi i-a binecuvântat zicând: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28), tot El a sfinţit nunta cu prezenţa şi lucrarea Sa minunată la Cana Galileii, pentru a arăta că fiecare nuntă la care este invitat, prin rugăciune, Hristos-Domnul împreună cu sfântă Maica Sa şi cu Sfinţii Săi ucenici devine Taină sfântă şi icoană binecuvântată a iubirii Mirelui Hristos pentru Mireasa Lui – Biserica.
Astfel, înţelegem că sfinţenia cununiei, ca icoană a iubirii şi unirii lui Dumnezeu cu omenirea, a lui Hristos cu Biserica Sa, are la bază Taina Sfântului Botez, întrucât cel ce se botează şi devine parte a Bisericii, mărturiseşte: „mă unesc cu Hristos şi Îi slujesc Lui ca unui Domn şi Împărat!”.
Aşadar, mare şi sfântă este înfierea duhovnicească prin harul Botezului, dobândită de oameni prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos şi fericite sunt familiile întemeiate prin binecuvântarea lui Dumnezeu, adică fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc, într-o familie săracă material şi aflată în călătorie, ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Am văzut că familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.
Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.
Astăzi, din cauza multor greutăţi şi încercări, ca duhul lumesc sau secularizarea, sărăcia, înstrăinarea, individualismul, lăcomia ş.a., familia creştină se confruntă cu slăbirea dragostei între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între rude şi vecini. De aceea, este necesar să reîmprospătăm şi să adâncim necontenit înţelegerea noastră privind taina Bisericii şi rostul vieţii creştine în lume, ca timp al faptelor bune şi al pregătirii noastre pentru mântuire sau pentru viaţa veşnică, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia, dacă nu ne folosim de ea pentru a câştiga pe cea viitoare?” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Evanghelia după Matei, XC, III, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p.1003).
Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, copii devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care ne conduc spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16). Credinţa nu este o simplă moştenire culturală, ci o chemare constantă a harului lui Dumnezeu adresată omului, care poate să răspundă acestei chemări, sau să o refuze.
Familia creştină transmite credinţa atunci când părinţii îşi învaţă copiii să se roage şi se roagă împreună cu ei; când îi duc la biserică şi când îi îndeamnă la spovedanie şi împărtăşire, când se adună împreună cu ei la citirea Sfintei Scripturi, lăsând lumina credinţei să strălucească peste viaţa lor de familie, şi aducând laudă lui Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru Cel ceresc.
Cei care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti, de bucuria de-a se împărtăşi din viaţa lui Hristos şi a Bisericii Sale, de frumuseţea legăturii lor liturgice cu Sfânta Treime, Care locuieşte prin har în cei botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi unşi cu Sfântul şi Marele Mir ca să poată creşte nu numai biologic, ci şi teologic, adică duhovniceşte, ca cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor.
Iubirea cu care părinţii şi naşii noştri ne-au primit şi ne-au călăuzit primii paşi în această lume este în acelaşi timp o prelungire tainică a iubirii milostive a lui Dumnezeu de la care am primit viaţa şi un fundament solid, o garanţie pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă ca persoane umane libere, pregătite pentru a intra în comuniune cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu.
De asemenea, astăzi, mai mult ca niciodată, este necesară pregătirea tinerilor pentru Căsătorie şi pentru viaţa de familie.
Pentru cei care se căsătoresc sunt de mare folos cunoştinţele duhovniceşti privind marea binecuvântare şi demnitate a Căsătoriei pentru viaţa celor ce se iubesc şi pentru viaţa Bisericii care-i binecuvintează; apoi Spovedania şi Împărtăşirea viitorilor miri cu Sfânta Euharistie înainte de Cununie (întrucât aceasta nu se mai face azi în timpul Cununiei, ca în Biserica primară).
De asemenea, este necesar ca naşii, în calitatea lor de părinţi spirituali ai familiei nou întemeiate, să îndemne pe cei căsătoriţi să participe cât mai mult la viaţa liturgică şi misionară a Bisericii, să se roage cât mai mult ca Hristos-Domnul să întărească iubirea lor şi să-i ajute să biruiască ispitele şi încercările din viaţă. Preoţii din parohii sunt chemaţi să organizeze mai multe cateheze sau convorbiri pastorale cu tinerii şi tinerele care se pregătesc pentru nuntă, cu părinţii şi cu naşii acestora, spre o mai bună pregătire a lor pentru a întemeia o familie creştină trainică şi binecuvântată, spre a ajunge la fericire şi mântuire.
Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii lui Hristos (Vezi Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi – Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011).
Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii. Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.
Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice (Vezi Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, Editura Basilica, Bucureşti, 2011).
Dreptmăritori creştini,
Să folosim timpul acesta al Sărbătorii Naşterii Domnului astfel încât să aducem bucurie copiilor şi părinţilor şi tuturor oamenilor, mai ales acolo unde este întristare şi tulburare. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor în care a slăbit iubirea şi bucuria comuniunii, precum şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun. Lumina de la Betleem ne cheamă să aducem semne de speranţă unde aceasta a slăbit.
Astăzi, când foarte adesea iubirea şi bunătatea din inimi este înlocuită cu ura şi răutatea, când faptele bune se împuţinează, iar cele rele se înmulţesc, când puţini oameni se îmbogăţesc, iar foarte mulţi sărăcesc, Evanghelia Naşterii lui Hristos-Domnul ne cheamă pe noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, la multă rugăciune şi priveghere, la multă atenţie şi multă lucrare a faptelor bune.
Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a rămas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea inimii, milostenia, prietenia şi omenia. Să păstrăm şi să înmulţim comoara cea mare şi sfântă a credinţei Bisericii şi virtuţile strămoşeşti: nădejdea şi cinstea, iubirea şi dărnicia.
Bunătatea inimii şi bogăţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte.
Într-o vreme în care, foarte adesea, cuvântul folosit în public răneşte mai mult decât vindecă, creează mai multă confuzie decât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât unitate, suntem chemaţi ca, prin rugăciune şi priveghere, să înlocuim răutatea şi sărăcia sufletului cu bunătatea şi bogăţia spirituală pe care le aduce în suflet credinţa vie în Dumnezeu.
Să ne rugăm necontenit Maicii Pruncului Iisus să ocrotească ţara şi poporul nostru şi să ajute cu rugăciunile ei pe toţi copiii şi părinţii, toate familiile care au nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu.
Să ne rugăm, de asemenea, Maicii Domnului să ajute Biserica în lucrarea ei misionară social-filantropică pentru copii şi bătrâni, pentru bolnavi şi săraci, pentru oamenii fără nici un sprijin, pentru „cei pe care nu-i iubeşte nimeni”, cum se spune în rugăciunea finală a Acatistului Buneivestiri.
Se aşteaptă mult de la Biserică azi, deşi ea este puţin ajutată de către acei oameni care ar putea să o ajute mai mult. Înainte de a judeca Biserica, trebuie să ne gândim dacă am ajutat-o suficient, ca fii ai ei, ca ea să poată ajuta pe alţii mai săraci decât noi şi mai neajutoraţi decât noi. Căminele de bătrâni şi de copii, unităţile medicale, cantinele pentru săraci şi alte lucrări de caritate ale Bisericii noastre au nevoie de sprijin în continuare, pentru cei care au iniţiat şi realizează programe filantropice să nu se descurajeze, să nu înceteze lucrarea lor folositoare altora.
Totodată, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă ca să începem anul acesta (2011) construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Mulţumim şi tuturor clericilor şi credincioşilor din toate eparhiile care au contribuit în fiecare lună cu banul lor la colecta naţională pentru realizarea acestei lucrări mari şi sfinte, necesare şi utile din Capitala României.
De asemenea, mulţumim autorităţilor centrale şi locale care ne-au sprijinit financiar până în prezent, înţelegând că această biserică are valoare de simbol pentru întreg neamul românesc. Desigur, de acum înainte lucrările construirii Catedralei Mântuirii Neamului vor creşte mai mult ca volum şi ca preţ, fiind vorba de fundaţii solide şi de spaţii multe la subsolul şi demisolul catedralei. De aceea, suntem şi vom fi recunoscători tuturor persoanelor şi instituţiilor care ne ajută să avansăm cu lucrările deja începute. Întrucât Arhiepiscopia Bucureştilor a contribuit financiar cel mai mult până în prezent la susţinerea lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, adresăm clerului şi credincioşilor din această eparhie calde şi părinteşti mulţumiri.
În acelaşi timp, mulţumim şi altor eparhii din ţară care sunt fruntaşe în dărnicie. Deşi banii primiţi din colecta naţională nu acoperă toate cheltuielile de construcţie a noii catedrale, ei reprezintă totuşi o mare încurajare pentru Patriarhie, mai ales că traversăm acum o perioadă de criză economică.
Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2011 spre 1 ianuarie 2012, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu, Domnul timpului şi al istoriei, pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din afara graniţelor României.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2012 şi Botezului Domnului, Vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradiţională: „La mulţi ani!”
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,




† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române


Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului; anul mântuirii 2011.