Agapia, loc al ospitalității și al întâlnirilor de suflet

 Dacă privim spre cuvântul grecesc „agape”, înțelegem că Agapia este un loc al iubirii dumnezeiești, care nu piere niciodată. Astfel, poate fi privită ca o nouă „casă a lui Avraam”, în care ospitalitatea s-a manifestat de-a lungul vremii ca o virtute aleasă, aducătoare de bine și folos celor care au viețuit acolo, dar și oaspeţilor, de-a lungul istoriei.

Sub bolțile vechi ale chiliilor și în umbra bisericii pictate de Nicolae Grigorescu, s-au purtat convorbiri despre sens și veșnicie, despre artă și frumusețea care înalță sufletul spre Dumnezeu. Agapia a fost mai mult decât un simplu refugiu - a fost o adevărată „cetate a gândului” pentru cei care au căutat în tăcerea ei răspunsuri la întrebările existenţiale.

Printre întâlnirile memorabile ale Mănăstirii Agapia cu oameni ai spiritului, credincioși apropiați de cuvintele Evangheliei, prin râvna și misiunea monahiilor, se află și scriitorul Alexandru Vlahuță, alături de ginerele său, profesorul universitar și istoricul de artă Ioan D. Ștefănescu. Pe lângă aceștia, au poposit la Agapia numeroși pelerini și personalități de rezonanță internațională, dintre marii cărturari și artiști ai neamului românesc.

Fiecare dintre acești oameni ai culturii și ai credinței a lăsat în urmă nu doar amintirea pașilor pe cărările mănăstirii, ci și ecouri ale gândurilor în cărțile și scrisorile ce mărturisesc despre taina locului. Mulți au mărturisit că în acest colț de rai pământesc au găsit pacea necesară pentru marile lor lucrări.

Atât Alexandru Vlahuță, cât și Ioan D. Ștefănescu au fost prieteni apropiați și de lungă durată ai mănăstirii, una dintre cele mai cunoscute lavre de călugărițe din lume.

Legăturile lui Alexandru Vlahuță cu Agapia erau știute atât în epoca sa, cât și acum, la peste un veac de la trecerea în veșnicie a scriitorului. Se poate spune că el, asemenea altor oameni de litere ai timpului, a găsit cele mai inspirate clipe de creație sub ocrotirea îngerilor, tocmai la Mănăstirea Agapia.

Născut în județul Vaslui, în anul 1858, cu un an înainte de Unirea Principatelor Române, Alexandru Vlahuță s-a impus ca unul dintre marii scriitori ai epocii sale, apropiat, într-un fel sau altul, de Ion Creangă, Caragiale, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Hasdeu, Slavici, Radu Rosetti, savantul Paul Bujor, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Grigorescu și Alexandru Philippide. În cercul acestor personalități remarcabile, Vlahuță s-a distins prin sensibilitatea sa față de frumusețea naturii și față de viața duhovnicească, temă pe care a cultivat-o cu o devoțiune rară în literatura vremii. Vizitele sale numeroase la Agapia și perioadele petrecute în alte așezăminte monahale din ținutul Neamțului l-au așezat între prietenii și binefăcătorii lumii monahale, oameni care au simțit chemarea frumuseții și a tăcerii de la poalele munților.

Viața Bisericii, chipurile smerite ale monahilor și amintirea locurilor de o frumusețe aparte au devenit teme predilecte, prin care a pus spiritualitatea românească în lumină. Nu doar Agapia l-a atras, ci și Văratecul, Mănăstirea Neamț, precum și drumurile tihnite dintre munți, care i-au fost mereu aproape de suflet.

Agapia rămâne și astăzi un loc viu în memoria culturii românești, un spațiu unde timpul pare să curgă altfel, unde rugăciunea și arta se împletesc într-o armonie desăvârșită. Moștenirea lăsată de acești mari pelerini continuă să inspire generațiile care calcă pragul mănăstirii, căutând, la rândul lor, izvoarele nevăzute ale înțelepciunii și ale frumuseții.

Volumul România pitorească, apărut în anul 1901, reprezintă o lucrare de o sensibilitate rară, apreciată la vremea sa și neuitată până astăzi, după mai bine de un veac. Cartea a devenit un fel de călăuză spirituală pentru cei care doreau să cunoască sufletul autentic al neamului românesc, iar paginile dedicate mănăstirilor din Moldova rămân și astăzi lecturi ce emoționează prin candoarea scriiturii. Pentru a exemplifica admirația autorului față de Agapia, redăm un fragment din scrierea sa: „Agapia e un rai tăinuit între munți, o lume de vis, o biserică mare sub cerul lui Dumnezeu. În lumina dimineții, zidurile albe ale chiliilor, străjuite de brazi și tei, strălucesc ca niște flori de crin”.

În cuvintele sale se simte gândul unui suflet curat, care găsește în natură și credință o unitate desăvârșită. Este, așadar, o simfonie între artă, credință și frumusețea locului, o legătură care vorbește de la sine despre adâncimea trăirii sale.

Alexandru Vlahuță a fost un prieten apropiat al pictorului Nicolae Grigorescu, care, între anii 1858 și 1861, a pictat biserica mare a Mănăstirii Agapia, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Deși cei doi s-au cunoscut mai târziu, legătura lor sufletească a devenit un model de prietenie între oameni iubitori de frumusețe netrecătoare, o întâlnire între cuvântul scris și imaginea văzută.  

Această prietenie nu era întâmplătoare - amândoi purtau în suflet aceeași dragoste pentru țară și pentru frumusețea vieții simple, pentru lumina cerească ce se revarsă în chipurile sfinte și pentru adevărul pe care numai arta sinceră îl poate dezvălui.

În scrierile sale, Vlahuță a amintit cu emoție lucrarea lui Grigorescu, arătând cum acesta a știut să îmbine tradiția bizantină cu lumina și forma picturii moderne, dând naștere unei expresivități speciale. Scria: „Pictura lui Grigorescu de la Agapia e o rugăciune în culori. Îngerii lui au fețe de țărănci curate, iar sfinții sunt oameni din neamul nostru, plini de blândețe și lumină”.

Prin aceste rânduri, Vlahuță a înveșnicit nu doar chipul pictorului, ci și duhul Agapiei, locul unde arta și rugăciunea se îmbrățișează în tăcerea munților, într-o armonie care depășește timpul și hotarele omenești.

În acele încăperi, unde timpul pare să fi rămas neclintit, se simte și astăzi prezența celor care au locuit acolo cu gând curat și cu sufletul deschis spre lumina cerească. În acest context, este potrivit să amintim și legăturile de familie și de suflet ale scriitorului cu acest loc binecuvântat.

Din jurul anului 1890, familia Vlahuță a avut strânse legături cu Mănăstirea Agapia, loc de reculegere și de inspirație pentru mulți dintre oamenii de cultură ai epocii. Nu departe de incinta istorică a mănăstirii, pe drumul ce duce spre Sihla, se află o casă veche de aproape două secole, cu rânduială și tihnă de vremuri patriarhale. În acele încăperi s-a scris, în taină și în parte cunoscută oamenilor locului, o parte din istoria acestei familii de cărturari de seamă, iubitori ai prieteniei în cel mai înalt sens al cuvântului.

Sora mai mare a scriitorului, Eliza, căsătorită cândva cu arendașul Străjescu de la Dobrovăț, a rămas văduvă de tânără și a intrat în obștea de la Agapia, primind la tunderea în monahism numele Elisabeta. Hotărârea ei de a îmbrățișa viața monahală nu a fost rodul fugii de lume, ci al unei chemări lăuntrice, o dorință de a sluji lui Dumnezeu în simplitate și curăție, departe de zarva lumii. Astfel, casa de pe drumul Sihlei a devenit nu doar o reședință de familie, ci și un loc de legătură între lumea din afară și taina vieții monahale. Potrivit mărturiilor, consemnate de stareța Eustochia Ciucanu, Eliza Străjescu a cumpărat casa cu o litră de aur de la maica Agripina Marcoci.

La începutul secolului al XX-lea, cu sprijinul și cheltuiala lui Alexandru Vlahuță, casa a fost înnoită: i s-a adăugat un pridvor spațios, două camere la parter și alte îmbunătățiri care i-au sporit farmecul. Aici venea adesea scriitorul, însoțit de prieteni, de familie, și tot aici, mulți dintre cei dragi lui au ales mai târziu calea monahală.

La bătrânețe, s-au retras la Agapia și părinții scriitorului, Ecaterina și Nicolae, care au îmbrăcat și ei haina monahală: mama a primit numele Elisabeta, iar tatăl pe cel de Nectarie. Un frate al lor, Mihalache, a locuit câțiva ani la Agapia și, ulterior, s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, primind numele Mardarie.

În casa Elisabetei Străjescu au copilărit cele două fiice ale lui Vlahuță, Ana și Margareta, rămase de timpuriu orfane de mamă. Amintirile lor, legate de atmosfera monahală, arată că s-au simțit mai curând călugărițe decât femei din lume, crescute în duhul rugăciunii și al culturii.

Aceeași impresie o aveau și oamenii de vază care poposeau în casa scriitorului, mai ales la mari sărbători. Cu un asemenea prilej, la centenarul tatălui său, monahul Nectarie Vlahuță, a fost prezent și Nicolae Grigorescu, marele pictor și prieten de suflet al scriitorului. El a zugrăvit atunci portretul bătrânului monah, tablou care se păstrează și astăzi la Agapia. Tot Grigorescu a pictat și bustul fiicei Margareta, lucrare expusă în muzeul mănăstirii, alături de alte donații făcute de ginerele scriitorului, profesorul Ioan D. Ștefănescu.

Pentru Alexandru Vlahuță, Grigorescu a fost mai mult decât un prieten apropiat - un spirit frățesc, unit prin admirație și ideal artistic. Scriitorul îi recunoștea geniul și măiestria în „cântecul de culori”, spunând că „vorbele nu pot cuprinde frumusețea unui asemenea cântec”. În opera sa, Vlahuță a lăsat numeroase evocări despre Agapia, despre oamenii și peisajele care i-au inspirat sufletul.

Grigorescu îi povestea adesea lui Vlahuță atmosfera din târg, atunci când, coborând de pe schelele bisericii Agapiei, a aflat despre alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite. Spunea pictorul:

„Am văzut ce înseamnă bucuria unui popor: cântece, jocuri, fluiere din toate părțile. Oamenii se întâlneau pe drum cu ulcele pline de vin, vorbeau despre Cuza, despre Unire, se îmbrățișau și încingeau hora în mijlocul drumului, deși era un ger de crăpau pietrele. Am văzut bătrâni plângând de bucurie… o săptămână n-am mai putut lucra.”

Cei doi prieteni cutreierau zile întregi munții, pătrunzând pe cărări neumblate, oprindu-se în luminișuri pentru a descoperi peisaje de o frumusețe nepământeană, pe care pictorul le așternea pe pânză, iar scriitorul le transforma în pagini de literatură.

Tot la Agapia, Margareta Vlahuță, fiica cea mare a scriitorului, l-a cunoscut pe Ioan D. Ștefănescu, nepot al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, viitor profesor și bizantinolog de prestigiu, cu care s-a căsătorit. Ana, cealaltă fiică, s-a măritat cu fiul pictorului Nicolae Grigorescu, Gheorghe Grigorescu.

Parcă o mână nevăzută țesuse aceste destine, unind familiile nu prin întâmplare, ci printr-o chemare adâncă spre frumusețe și adevăr. Astfel, prin firele nevăzute ale prieteniei și ale artei, Mănăstirea Agapia a devenit un adevărat centru spiritual al familiei Vlahuță, un loc unde literatura, pictura și credința s-au împletit armonios, lăsând posterității mărturii neprețuite despre o epocă și o familie de excepție.

Alexandru Vlahuță surprinde cu profunzime frumusețea trăirilor de la Agapia. Nu putea să nu remarce disciplina și buna rânduială a monahiilor din această obște, ordinea desăvârșită și frumusețea lor lăuntrică: „Par niște fluturi albi care s-au oprit pentru totdeauna între munți”. Toate aceste chipuri de femei poartă o expresie a blândeții, a curăției și a rugăciunii neîncetate. Această imagine a fluturilor albi, atât de poetică și plină de sensuri ascunse, nu era doar o metaforă literară, ci o viziune care cuprindea întreaga ființă a locului. Scriitorul vedea în aceste siluete albe, mișcându-se lin pe cărările mănăstirii, o materializare a purității și a zborului sufletesc spre înălțimi.

Așa a devenit Agapia un simbol al înălțimii duhovnicești și al liniștii interioare. Lumea, mereu tulburată de felurite schimbări, găsea aici o altă rânduială, o pace tainică, dăinuită în inimile celor de acolo, umplându-le sufletul de lumină.

După ce Vlahuță a publicat articole în diferite reviste și mai ales după apariția volumului România pitorească, Mănăstirea Agapia a devenit tot mai frecvent vizitată de oameni ai culturii, dar și de pelerini, veniți să caute liniște și frumusețe, pentru că în oamenii de rând se ascunde adeseori un tezaur sufletesc de mare preț, uneori mai adânc decât al celor cu nume răsunătoare.

Lui Alexandru Vlahuță i s-au alăturat, în timp, și alți iubitori ai credinței, ai artei și ai tăcerii luminate, așa cum, de altfel, se întâlnesc și astăzi la Agapia, oameni însetați de frumusețe duhovnicească, de liniște și de inspirația scrisului, poposind în această vatră monahală plină de har.

Printre cei care au continuat într-un fel spiritul și stilul de viață al lui Vlahuță se numără profesorul universitar și istoricul de artă Ioan D. Ștefănescu (1886-1981). Nu doar în ultimii ani ai vieții, când s-a retras la Mănăstirea Agapia, pe care o prețuia de demult datorită socrului său, ci și de-a lungul carierei sale, Ștefănescu a privit Agapia drept o veritabilă „casă a lui Avraam”, un loc primitor și plin de semnificație.

Aici, reputatul om de cultură, format la Sorbona, a găsit nu doar liniștea sufletului, ci și fărâma de iubire creștină, care i-a fost oferită cu dărnicie de maicile mănăstirii, ce l-au îngrijit până la închiderea ochilor. Străbătuse profesorul Ștefănescu marile biblioteci ale Europei, studiase sub bolta Sorbonei, conversase cu savanți și cu oameni ai artei din toată lumea. Dar nicăieri nu găsise ceea ce Agapia îi dăruia cu atâta firesc: o pace neprețuită, o simplitate care vindecă sufletul de tumultul lumii. Parcă toate drumurile sale intelectuale, toate căutările de-o viață îl pregătiseră pentru această întoarcere la izvoare, la rădăcinile adânci ale sufletului.

Nu întâmplător a ales Agapia, pentru că ea este, în sine, un loc al iubirii sfinte, cum a simțit-o, nu doar prin pictura și prin cultura înaltă pe care o respirau zidurile ei, ci mai ales prin viața duhovnicească și blândețea maicilor, care l-au primit ca pe unul de-al lor: un slujitor al Bisericii prin darurile sale. Nu slujea la Sfântul Altar, dar era prieten și admirator al artei sacre, al culturii bizantine și, mai ales, al cuvintelor Sfintei Scripturi.

Ioan D. Ștefănescu a fost unul dintre cei mai importanți istorici de artă care au cercetat cu atenție pictura lui Nicolae Grigorescu de la Mănăstirea Agapia. În lucrările sale, dedicate evoluției artei religioase și picturii bisericești din secolul al XIX-lea, el a acordat un loc aparte iconografiei din biserica mare a Agapiei, considerând-o o adevărată școală a picturii naționale.

Ștefănescu a subliniat caracterul inovator al viziunii lui Grigorescu, care, potrivit observațiilor sale, a reușit să îmbine tradiția bizantină și arta modernă într-un echilibru de o rară măsură: „Pictura de la Agapia este nu doar un început al artei moderne românești, ci și o mărturie a renașterii duhovnicești, un dialog între credință și lumină”.

În timpul studiilor și cercetărilor sale, I.D. Ștefănescu a colaborat cu slujitori ai Bisericii, cu specialiști dedicați conservării și restaurării patrimoniului religios, elaborând vaste documentări, fișe de patrimoniu și fotografii de mare valoare, pe care, mai apoi, le-a valorificat în volumele sale dedicate icoanelor, broderiilor și manuscriselor vechi.

În afară de Agapia, pe care o putem numi „mănăstirea inimii sale”, s-a ocupat de cercetarea și documentarea unor așezăminte precum Neamț și Secu, dar și de altele din aceeași regiune. La Agapia, însă, a descris cu atenție patrimoniul artistic, analizând picturile murale, icoanele vechi și lucrările de atelier, pe care le considera o continuare vie a tradiției lăsate de Nicolae Grigorescu.

Munca sa meticuloasă, răbdătoare, a salvat pentru posteritate nenumărate mărturii ale artei noastre bisericești. Fișele întocmite cu migală, fotografiile făcute cu evlavie, descrierile amănunțite - toate reprezintă astăzi comori de neprețuit pentru cei ce studiază istoria artei românești. Iar ceea ce îl deosebea pe Ștefănescu de mulți alți cercetători era dragostea cu care se apropia de fiecare icoană, de fiecare broderie, simțind în ele nu doar obiecte de studiu, ci mărturii vii ale credinței strămoșilor.

Am întâlnit multe dintre călugărițele care l-au cunoscut îndeaproape, vreme îndelungată, pe profesorul Ioan D. Ștefănescu.

Profesorul a trecut la cele veșnice în anul 1981. Timp de aproape trei sferturi de secol a fost oaspetele așteptat și respectat al obștii de la Agapia, prezent la hramuri, sărbători și evenimente culturale. Era prețuit ca un vorbitor cultivat și profund, dar, totodată, ca un om cu mare delicatețe sufletească (el s-a cununat în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Agapia, la 15 august 1909, cu Mimi, fiica iubită a lui Vlahuță).

A arătat o adâncă prețuire față de viața și virtuțile maicilor acestei mănăstiri. Maicile pe care le-am cunoscut - unele dintre ele de o înțelepciune aleasă și de o finețe spirituală rară - spuneau despre el că avea o modestie aproape monahală. Deși fusese profesor universitar, membru al unor comisii academice din țară și din străinătate, trăia cu simplitate și discreție, trăsături care aminteau de duhul călugăresc, ca și cum vocația lui ar fi fost, în adâncul sufletului, cea monahală.

Adeseori participa la slujbe, se ruga în tăcere, citea neobosit, iar în zilele senine se plimba pe drumul care duce spre Schitul Sihla. În după-amiezile liniștite, se retrăgea în cerdacul casei din Agapia, așezată între biserica mare a mănăstirii și Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, nu departe de pârâul Agapiei, ale cărui șoapte domoale îl însoțeau mereu. Acolo, asculta murmurul apei, scria și primea vizitatori.

Veneau la el numeroși artiști, foști studenți, oameni de cultură și slujitori ai Bisericii, întrucât era cunoscut ca un sprijinitor și un sfătuitor generos, gata să împărtășească din bogata sa experiență și din cultura dobândită în țară și peste hotare.

Vorbea adesea despre rostul mănăstirilor din Moldova și, în general, despre rolul mănăstirilor voievodale, centre de cultură și educație, adevărate școli de artă și spiritualitate, unde s-au format artiști, caligrafi, miniaturiști și oameni de înaltă trăire. Nu uita să amintească importanța păstrării tradiției, considerând-o a fi o adevărată datorie morală și spirituală, într-o epocă în care lumea începea să se îndepărteze de rânduiala și simplitatea de odinioară.

Un om de o asemenea cultură, trecut prin experiențe universitare și academice în străinătate, vorbea despre valoarea tradiției cu un respect aproape sacru, îndemnând pe toți să o apere, în pofida valului modernizării, care, adesea, înstrăina sufletele.

Astfel, în acei ani, Mănăstirea Agapia a devenit o veritabilă „academie” spirituală, unde, în cercuri restrânse sau cu prilejul unor întâlniri mai ample, Ioan D. Ștefănescu ținea adevărate conferințe de artă și cultură religioasă, din care mulți au avut ce învăța și păstra în suflet. Toate acestea se petreceau într-o perioadă în care autoritățile comuniste priveau cu suspiciune prezența unor asemenea personalități în sânul Bisericii, ceea ce fac curajul și statornicia lui și mai admirabile.

Prin activitatea sa, a fost un păstrător al frumuseții artei, dăruind Bisericii din comoara de cunoștințe și experiențe adunate într-o viață întreagă de studiu, cercetare și trăire.

Mănăstirea Agapia i-a oferit, la rândul ei, iubirea pe care o evocăm adesea atunci când vorbim despre sensul cuvântului „agape” - iubirea curată, fără margini, dăruitoare.

Aici a găsit Ioan D. Ștefănescu locul de împlinire spirituală, înțelegând, asemenea lui Alexandru Vlahuță, socrul său, dar și multor oameni de cultură care au poposit acolo înaintea lui, frumusețea acestui loc binecuvântat: cerul senin, pădurile verzi care ocrotesc mănăstirea, râul de munte și șoaptele neadormite ale rugăciunilor ce se aud din veac în veac.

Și așa, prin moștenirea lăsată de Vlahuță și Ștefănescu, prin paginile scrise și prin cuvintele rostite în taina acelui loc binecuvântat, Agapia a devenit, pentru totdeauna, o punte între cer și pământ, între trecut și viitor, între tăcere și cuvânt. Cei care vin astăzi aici simt, fără să știe poate de unde, ecoul acelor pași, adierea acelor gânduri curate, chemarea acelorași izvoare de frumusețe care i-au atras pe marii pelerini ai culturii românești.

Agapia rămâne astfel, în memoria neamului, nu doar o mănăstire, ci și o școală a sufletului, unde Împărăția cerurilor se întâlnește cu frumusețea pământească într-o tăcere plină de sens.

Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 07 Noiembrie 2025 în Ziarul Lumina https://ziarullumina.ro/