Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

joi, octombrie 26, 2017

Brutarul și lăptarul

Într-una din zile, un negustor de produse lactate primeşte o citaţie pentru a se prezenta la judecătorie, fiindu-i intentat un proces de către brutarul său. Omul, foarte îngrijorat, se tot întreba oare cu ce-o fi invinuit…
Brutarul însă ştia cu ce, şi încă cum!
Acesta din urmă îl bănuia pe lăptar că îl înşeală la cântar când cumpără de la el unt. Aşa că nu o dată, după ce lăptarul îi aducea kilogramul de unt şi pleca,  cântărea imediat marfa în prezenţa unor martori.
Într-adevăr, bănuielile sale erau justificate. Ba primea 900g, ba 800g, au fost cazuri când a primit şi 750 g de unt în loc de 1 kg.
În ziua judecăţii, judecatorul îl întreabă pe negustorul de lactate:
–    Spune, dumneata ai cântar cu care să cântăreşti untul ce-l dai brutarului?
–    Nu, domnule judecător, nu am.
–    Păi atunci cum pretinzi că îi cântăreşti untul?
–    Păi… să vedeţi… eu am o balanţă, pun pe o parte a balanţei pâinea de un kilogram pe care o cumpăr de la brutar, iar pe cealaltă parte pun unt până ce balanţa se echilibrează….

   Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, 
faceţi-le şi voi la fel!

Găsim întotdeauna ceea ce căutăm?

Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. 
Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:

- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:

-  Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?

Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:

- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?

- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.

- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.

Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:

- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeaşi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?

- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi găsi în ei.

                                       (Bruno Ferrero)

vineri, octombrie 20, 2017

Minunile Sfântului Serafim de Sarov

Vindecarea Nadejdei Kulajnikova (cunoscută datorită egumenei Măria)
Nadejda Alexeevna a fost cuprinsă de o durere cumplită ce iradia în tot corpul şi a bolit timp de o lună. Anul trecut pe 10 martie, în a cincea săptămână din Postul Mare, a avut o vedenie în timpul somnului în care la ea a intrat o maică pe nume Alexandra şi a apropiat de ea o prescură împreună cu portretul părintelui Serafim; prescura era acoperită cu haina lui, cu steluţe. Ea i-a pus de 3 de ori această prescură pe locul bolnav, după care durerea a încetat. Iar când s-a trezit, femeia l-a întrebat pe soţul ei: „încotro a plecat măicuţa care mi-a ţinut la spate pâine albă? Căci din clipa în care a apropiat-o de mine m-am simţit mai bine". La scurt timp după aceea ea şi-a revenit, iar de Paşti era deja complet vindecată. Aceasta era ţărăncuţă din gubernia Reazani, judeţul Dansk, regiunea Hitrov, satul Hitrov, Nadejda Alexeevna Kulajnikova.
Sluga Sfinţiei Voastre,
M. Kuvşinov, satul Bolişoi Ijmor, 17 martie l886
Vindecarea lui Alexandru Dobrozrakov (cunoscută datorită egumenei Măria)
Voi descrie o întâmplare minunată pe care am trăit-o chiar eu, fiul preotului din satul Zaserejie, judeţul Gorbatov, gubernia Nijnii-Novgorod, Alexandru Petrov Dobrozrakov, în vârstă de 26 de ani. Printr-o citaţie din partea judecătoriei regionale a guberniei Nijnii-Novgorod din oraşul; Ardatov am fost convocat în calitate de martor la! procesul care a avut loc în legătură cu cazul se-J cretarului guberniei, Graţianov, şi care fusese fixat pe data de 27 aprilie a anului l887. Şi, din moment ce trebuia să ajung în oraşul Ardatov, am considerat că la plecarea mea din oraşul Ardatov ar fi cazul să trec şi pe la mănăstirile Diveevo, Sarov şi Ponetaev. Dar, cu toate că îmi doream foarte mult să ajung la Diveevo în timpul Liturghiei, pe data de 29 aprilie n-am reuşit să ajung decât după săvârşirea acesteia şi datorită oboselii n-am mai mers să mă închin. în ziua următoare, după ce m-am rugat în timpul Utreniei şi al Sfintei Liturghii, am plecat la Sarov, după cum mi-am şi dorit, din cauza bolii. Iar după slujba Vecerniei din acea zi, fiind în biserică, o măicuţă mi-a propus să merg la schituleţul părintelui Serafim şi să pun mâna pe piatră. Am acceptat cu plăcere şi în aceeaşi clipă am plecat într-acolo cu credinţă în Dumnezeu. De cum am pornit la drum am simţit o oarecare uşurare şi mâna mea stângă, care se uscase în urma paraliziei de la vârsta de 12 ani, a devenit mai sensibilă. După ce m-am rugat în schitul părintelui Serafim, m-am închinat în faţa icoanelor şi m-am atins de piatra, m-am întors la fel de uşor. Peste o anumită perioadă de timp am observat că mâna mi s-a încălzit. Noaptea, mâna îmi era atât de caldă, încât fă ră să vreau m-am gândit: oare cu adevărat Dumnezeu a mgăduit să mă vindece de boala de care sufeream de ani de zile? Şi m-am bucurat foarte mult. Apoi, în a treia zi de la sosirea mea la Dive-evo, am înconjurat valea părintelui Serafim, am mers la mormântul primei stareţe, a maicii Alexandra, şi în bisericile Naşterea Mântuitorului şi Naşterea Maicii Domnului, în care se citeşte Psaltirea fără întrerupere, şi în schitul părintelui Serafim, unde, de asemenea, Psaltirea este citită neîncetat şi se pomenesc toţi binefăcătorii vii şi adormiţi. în acelaşi schit se află şi sfânta piatră a părintelui Serafim, prin care eu am primit vin-decarea mâinii. Am fost şi în Biserica Schimbării la Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos. Acolo, Sfântul Altar este luat de la schitul îndepărtat al Sfântului părinte Serafim, unde acesta s-a rugat şi s-a nevoit timp de câţiva ani; în această biserică se află lucrurile care au aparţinut părintelui Serafim: epitrahilul, mantia, scufia, mănuşile, o blăniţă scurtă şi altele. Eu peste tot m-am rugat şi am cerut vindecare. Mi s-a îngăduit să mai rămân o noapte acolo şi în ziua următoare, sâmbătă, pe 2 mai, m-am spovedit şi m-am împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica în care se află icoana Maicii Domnului de la Tihvin, la părintele mănăstirii, Ivan Dorimedantovici Smirnov. în momentul de faţă simt că mâna mea este din ce în ce mai bine, deja o pot mişca uşor în sus şi în jos, îmi mişc degetele şi o întorc la spate fără ajutorul mâinii drepte.
Alexandru Dobroznakov, 3 mai 1887

Această minune a vindecării mâinii paralizate, care a fost descrisă pe foaie de către fiul de preot Alexandru Petrov Dobroznakov, a fost mărturisită părintelui Mănăstirii Diveevo, Ioan Smirnov.
In anul l890, în luna aprilie, soţia învăţătorului din judeţul Cembar, gubernia Penza, Măria Stepanova Maiakina, care o perioadă îndelungată a suferit de dureri de picioare, s-a scăldat în izvorul părintelui Serafim şi a primit vindecare.
Mult respectatul cetăţean Alexei Mihailov Se-menovski din satul Grivok, regiunea Barkov, judeţul Serdob, gubernia Saratov, a orbit cu desăvârşire. Dar, auzind şi citindu-i-se despre minunile părintelui Serafim, el a început să se roage cu înflăcărare şi cu lacrimi în ochi. A promis că va merge la Sarov să se roage şi să se scalde în fântâna părintelui Serafim. Şi făcând această promisiune, dintr-o dată a început să vadă, vindecându-se complet.
Tămăduirea a avut loc în data de 5 mai 1871.
12 iunie l890
Vindecarea negustorului Timotei Butov
Mult stimate părinte stareţ, Cinste memoriei sfântului, căci faptele lui se văd şi după moartea sa... Iar eu nu pot să trec cu vederea o întâmplare petrecută încă în timpul vieţii Sfântului de Sarov, stareţul Serafim, deoarece aceasta este o dovadă de netăgăduit a puterii sale făcătoare de minuni, care i-a fost dăruită de Dumnezeu. Şi cu smerenie vă rog, părinte stareţ, să găsiţi loc pentru a consemna şi următorul fapt în istorisirea despre viaţa părintelui Serafim.

In anul l83l, în luna iunie, un negustor din oraşul Kursk, Timotei Samoilov Butov, a plecat cu treburi la iarmarocul din Makarievsk, împreună cu 2 asociaţi de-ai săi. Pe drum, ei şi-au dorit să meargă la stareţul Serafim de la Sarov pentru a lua binecuvântare. Lăsându-şi lucrurile în camerele pentru oaspeţi, au pornit spre incinta mănăstirii, spre locul în care vieţuia mult stimatul părinte. Acolo au întâlnit un călugăr pe care l-au întrebat: „Unde-i chilia stareţului Serafim?" Iar acela le-a răspuns nepăsător: „Mergeţi într-acolo". Mergând mai departe, au întâlnit un alt călugăr care la întrebarea lor a răspuns cu aceeaşi nepăsare. Această lipsă de respect faţă de stareţ i-a tulburat şi i-â indignat. In sfârşit, s-au apropiat de chilia părintelui şi l-au întâlnit, iar dânsul i-a binecuvântat şi, ca un văzător cu duhul, i-a rugat să-i ierte pe monahii nepăsători, înainte ca ei să-i fi povestit ceva. Apoi tustrei s-au adresat lui cu rugămintea de a-i binecuvânta şi a se ruga pentru ei şi pentru familiile lor care rămăseseră în oraşul Kursk, prin care la acea vreme bântuia holera. Părintele i-a liniştit, spunându-le că Dumnezeu şi împărăteasa Cerească le vor veni în ajutor lor şi familiilor lor. După aceasta i-a invitat în chilia sa şi le-a adus trei posmăgei, fiecăruia câte unul. Dar pe Timotei Samoilov Butov l-a oprit, i-a spus să se aplece şi i-a pus epitrahilul pe cap, citind deasupra sa o rugăciune. In timp ce spunea rugăciunea, părintele a pus mâna pe capul lui şi (Timotei) Samoilov (Butov) a simţit o asemenea greutate pe cap, de parcă ar fi cântărit câteva puduri. Sfârşind rugăciunea, sfântul i-a lăsat în chilia sa şi a plecat în grădină, de unde a adus un castravete şi i l-a dat lui (Timotei) Samoilov (Butov). De remarcat faptul că Timotei Samoilov (Butov) suferea de o boală gravă, despre care nu-i spusese nimic stareţului Serafim, zicându-i doar că el, în general, nu e sănătos. La care sfântul i-a răspuns: „Dumnezeu este ajutorul". După aceea, tustrei au luat binecuvântare şi au ieşit de la părintele Serafim întăriţi sufleteşte, continuându-şi drumul spre iarmarocul de la Makarievsk (actualmente oraşul Nijnii-Novgorod) şi rămânând cu cea mai mângâietoare amintire despre sfântul, care le-a promis să se roage pentru ei. Ajungând cu bine la iarmaroc şi fiind îngrijoraţi din cauza familiilor lor, care rămăseseră în oraşul Kursk, unde bântuia holera, s-au grăbit să-şi termine mai repede treburile legate de negoţ şi să se întoarcă înapoi, acasă. Şi într-adevăr, în decursul a 4 zile, au reuşit să-şi rezolve toate problemele şi să plece înapoi. Dar după ce au parcurs câteva staţii de la Makarievsk, s-au oprit; era pe la apusul soarelui. Butov s-a dus puţin mai departe de staţie, unde era o căsuţă nelocuită de nimeni. Dintr-odată a simţit că viermii care-l deranjau au început să iasă afară. Butov a legat capătul acestora de un par şi a înconjurat casa de atâtea ori până când au ieşit cu totul. Lungimea lor era de 120 de arşini, astfel încât casa a fost înconjurată de câteva ori. Terminând cu viermii, şi-au continuat mai departe drumul spre oraşul Kursk. Şi ajungând cu bine acasă, i-au întâmpinat familiile sănătoase şi în bunăstare. Deci este clar că atât în vindecarea de viermi, cât şi în ocolirea familiilor lor de holera epidemică i-a ajutat rugăciunea Sfântului stareţ Serafim. Toate acestea mi s-au povestit de către Timotei Samoilov Butov personal, care a murit în oraşul Kursk în anul 1876.

Vă rog din adâncul sufletului să ţineţi seama de toate cele de mai sus şi să întreprindeţi tot ce vă stă în puteri ca să fie adăugate la viaţa pururea pomenitului Sfânt al lui Dumnezeu, stareţul Serafim, întru proslăvirea sa.

Adresa mea este: oraşul Moscova, cimitirul Miusov, diaconului Mihail Constantinovici Blagovescenski, pentru a-i fi transmisă lui Ivan Vasilievici Lucev.
Moscova, 1 aprilie 1890

Minunile Sfantului Serafim de Sarov, Editura Sophia

luni, octombrie 16, 2017

Dubito ergo cogito, cogito ergo sum!

Un profesor de filosofie ateu le vorbea studenților despre dezarcordul științei cu ideea existenței unui Dumnezeu atotputernic.
Acesta l-a rugat pe unul dintre studenții săi creștini nou-veniți să se ridice în picioare, și iată ce a urmat:
Profesorul: Ești creștin, așa-i băiete?
Studentul: Da, domn’ profesor.
Profesorul: Așadar, crezi în Dumnezeu?
Studentul: Desigur, domn’ profesor.
Profesorul: Ce părere ai, DUMNEZEU e bun?
Studentul: Cu siguranță.
Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?
Studentul: Da.
Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, deși s-a rugat necontenit la DUMNEZEU că să îl vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne stă în putere să ne ajutăm aproapele, cel puțin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a făcut nimic în cazul meu. Cum mai poți considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intenționat? Ă?
(Studentul nu a răspuns nimic.)
Profesorul: Nu știi să răspunzi, așa-i? Nu-i nimic, tinere, îți repet întrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?
Studentul: Da.
Profesorul: Dar Diavolul, o fi și el bun?
Studentul: Nu.
Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?
Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…
Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, băiete, pe lume există și rău?
Studentul: Da.
Profesorul: Răul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce există, nu?
Studentul: Ba da.
Profesorul: Pai și-atunci, cine a creat răul?
(Studentul nu a răspuns nimic.)
Profesorul: Boli există? Dar imoralitate? Ură? Urâțenie? Întâlnești în lume toate astea, nu?
Studentul: Da, domn’ profesor.
Profesorul: Și-atunci, pe-astea cine le-a creat?
(Studentul a tăcut.)
Profesorul: Potrivit științei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simțuri. Așa că ia spune-mi tu mie… l-ai văzut vreodată pe DUMNEZEU?
Studentul: Nu, domn’ profesor.
Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!
Studentul: Nu, domn’ profesor.
Profesorul: L-ai simțit vreodată pe DUMNEZEU, I-ai simțit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trăit vreo formă de percepție de orice fel legată de DUMNEZEU?
Studentul: Nu, domn’ profesor. Mă tem că nu.
Profesorul: Și totuși crezi în El?
Studentul: Da.
Profesorul: Știința oferă dovezi palpabile, demonstrate empiric, că DUMNEZEU nu există. Poți să infirmi asta?
Studentul: Nu. Eu cred în El, și-atât.
Profesorul: Da, crezi în El. Credință… Știința vine cu dovezi, și tu ai credință.
(Din acest moment, studentul începe să-și confrunte el profesorul.)
Studentul: Domn’ profesor, dar căldura există?
Profesorul: Da.
Studentul: Dar frig există?
Profesorul: Da.
Studentul: Vă-nselați, domn’profesor. Nu există așa ceva.
(Sala de curs a amuțit, surprinsă de întorsătură neașteptată a discuției.)
Studentul: Domn’ profesor, întâlnim căldură puternică, supracăldura, megacăldura, căldură incandescentă albă, căldură slabă sau căldură zero. Dar niciodată frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de îngheț, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atât (n.r.: temperatura cea mai scăzută măsurată vreodată în Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur și simplu nu există conceptul de frig. Este doar o denumire inventată pentru a desemna absența căldurii. Nu putem măsură frigul. Căldură este energie. 
Așadar, ar fi aberant să considerăm că frigul este opusul căldurii, domn’ profesor, când de fapt frigul este absența căldurii.
(Audienta din sală a rămas încremenită, iar tensiunea plutea în aer.)
Studentul: Dar despre întuneric ce părere aveți, domn’ profesor? Există întuneric?
Profesorul: Normal. Apune soarele, se face beznă, doar vezi cu ochii tăi.
Studentul: Vă înșelați din nou, domn’ profesor. Întunericul este absența unui lucru, respectiv a luminii. Întâlnim lumina slabă, lumina normală, lumina puternică, lumina intermitentă… Am putea vorbi despre conceptul de întuneric doar dacă ar există momente când lumina lipsește complet. Iar așa ceva nu există. Dacă ar exista întuneric, în mod normal am putea să creștem și gradul de întuneric, am avea o scală valorică și pentru asta, nu?
Profesorul: Bun, am înțeles. Spune-mi odată unde vrei să ajungi, tinere.
Studentul: Domn’ profesor, astfel vă pot demonstra ușor că premisele dumneavoastră științifice sunt eronate.
Profesorul: Eronate? Poți să-mi explici de ce?
Studentul: Speculați premisa dualității. Dacă susțineți că există viață și moarte, în mod logic afirmați că există un DUMNEZEU bun și un DUMNEZEU râu. Pentru ca două lucruri să fie diametral opuse, cele două trebuie să fie concepte finite, măsurabile. Iar știință nu poate să explice un gând, domn’ profesor. Deși folosește electricitatea și forțele magnetice, știința n-a văzut niciuna dintre acestea, ce să mai vorbim despre înțelegerea lor în profunzime. Ca să ne raportăm la conceptul de moarte că fiind opus conceptului de viață, ar însemna să considerăm că moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vieții, moartea desemnează de fapt absența vieții și nimic mai mult. Având în vedere aceste lucruri, spune-ți-mi, vă rog, domn’ profesor, îi învățați pe studenți că se trag din maimuță?
Profesorul: Dacă te referi la procesul natural al evoluției, atunci da, desigur.
Studentul: Ați observat vreodată evoluția cu ochii dumneavoastră atunci?
(Profesorul a scuturat din cap că nu și pe fată i-a încolțit un zâmbet, uimit și impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului său)
Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodată procesul evoluționist în plină desfășurare, și nimeni nu poate dovedi că acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastră nu faceți altceva decât să vă impuneți punctul de vedere. Și în acest caz, domn’ profesor, nu sunteți mai degrabă predicator decât profesor?
(Sala a izbucnit în urale)
Studentul: Există printre noi cineva care să fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?
(Sala a fost cuprinsă imediat de hohote de râs)
Studentul: Există cineva care să fie auzit, simțit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare că nu! Și-atunci, potrivit prescripțiilor științei empirice, demonstrabile și atât de exacte, putem desprinde concluzia că dumneavoastră, domnule profesor, nici nu aveți, de fapt, creier! Vă rog să-mi scuzați îndrăzneală, dar, în aceste condiții, cum puteți să ne pretindeți să mai ascultăm măcar ceea ce ne spuneți?
(Sala a amuțit din nou. Năucit, profesorul și-a fixat studentul cu privirea și, fără să schițeze vreun gest, a replicat moale…)
Profesorul: În cazul asta, va trebui să mergeți pe încredere, băiete.
Studentul: Întocmai, domn’ profesor! Încredere și credință! Legătură dintre Om și DUMNEZEU este tocmai CREDINȚĂ! Asta este tot ce pune lucrurile în mișcare.

Studentul nu era altul decât Albert Einstein.

duminică, octombrie 08, 2017

Preoţi buzoieni în rezistenţa anticomunistă din Buzău

Lista preoţilor buzoieni arestaţi la începutul anului 1949 şi condamnaţi pentru implicare în rezistenţa anticomunistă din ţinutul Buzăului continuă cu preoţii: Ştefan Sburlan, din Aliceni, care la 11 ianuarie 1950 a fost condamnat prin Sentinţa nr. 26 a Tribunalului Militar Braşov la doi ani închisoare corecţională; Constantin Stoicescu, condamnat prin Sentinţa nr. 856 din 1949 a Tribunalului Militar Braşov la şapte ani de temniţă grea. A cunoscut penitenciarul de la Aiud, apoi, la eliberarea din 17 februarie 1956, a fost trimis în domiciliu obligatoriu în localitatea Răchitoasa din Bărăgan, lucrând ca dulgher. La 20 septembrie 1958 a fost arestat din nou, la 16 octombrie a fost transferat la Jilava şi condamnat prin Sentinţa nr. 349/1959 a Tribunalului Militar Constanţa la 25 de ani muncă silnică, pentru „uneltire contra ordinii sociale”. A executat detenţia la penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat la 1 august 1964. A revenit în slujirea preoţească ca paroh la Şarânga-Buzău (1964-1965), ulterior transferându-se la Tăbărăşti-Buzău, unde a extins nava bisericii şi s-a îngrijit de pictura interioară. A decedat la 22 aprilie 1981 într-un accident rutier; Iacob Tănase a fost condamnat prin Sentinţa nr. 856/1949 a Tribunalului Militar Braşov la şapte ani temniţă grea. A cunoscut penitenciarul de la Aiud, fiind eliberat la 17 februarie 1956 şi trimis pentru 36 de luni în domiciliu obligatoriu în comuna Şcheia. Ulterior, a fost trimis în lagăr de muncă obligatorie la Periprava pentru un termen de 36 luni, care s-a prelungit, până la eliberarea din 6 mai 1964. În iunie 1958, în timp ce se afla la Şcheia, părintele Tănase a solicitat autorităţilor statului permisiunea mutării cu domiciliul obligatoriu în Lişcoteanca-Brăila, deoarece era solicitat de Protoieria Călmăţui pentru suplinirea parohiei din această localitate, în locul preotului Ştefan Cârlan, care fusese arestat. Organele Securităţii au refuzat cererea preotului Tănase; Ion Zugravu a fost condamnat prin Sentinţa nr. 26 din 11 ianuarie 1950 a Tribunalului Militar Braşov la un an şi şase luni de închisoare corecţională. După eliberare a revenit la parohia sa din Păltineni-Buzău.

Articol semnat de Adrian Nicolae Petcu și publicat în cotidianul Ziarul Lumina