Dubito ergo cogito, cogito ergo sum!

Un profesor de filosofie ateu le vorbea studenților despre dezarcordul științei cu ideea existenței unui Dumnezeu atotputernic.

Acesta l-a rugat pe unul dintre studenții săi creștini nou-veniți să se ridice în picioare, și iată ce a urmat:

Profesorul: Ești creștin, așa-i băiete?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Așadar, crezi în Dumnezeu?

Studentul: Desigur, domn’ profesor.

Profesorul: Ce părere ai, DUMNEZEU e bun?

Studentul: Cu siguranță.

Profesorul: DUMNEZEU e ATOTPUTERNIC?

Studentul: Da.

Profesorul: Fratele meu a murit de cancer, deși s-a rugat necontenit la DUMNEZEU că să îl vindece. Noi, oamenii, facem tot ce ne stă în putere să ne ajutăm aproapele, cel puțin majoritatea dintre noi, dar DUMNEZEU n-a făcut nimic în cazul meu. Cum mai poți considera un astfel de DUMNEZEU ca fiind unul bine-intenționat? Ă?

(Studentul nu a răspuns nimic.)

Profesorul: Nu știi să răspunzi, așa-i? Nu-i nimic, tinere, îți repet întrebarea, e DUMNEZEU bun sau nu?

Studentul: Da.

Profesorul: Dar Diavolul, o fi și el bun?

Studentul: Nu.

Profesorul: Ia zi-mi, Diavolul de unde provine?

Studentul: Tot DUMNEZEU l-a creat…

Profesorul: Bun. Atunci ia zi-mi, băiete, pe lume există și rău?

Studentul: Da.

Profesorul: Răul e omniprezent, am dreptate? Iar DUMNEZEU a creat tot ce există, nu?

Studentul: Ba da.

Profesorul: Pai și-atunci, cine a creat răul?

(Studentul nu a răspuns nimic.)

Profesorul: Boli există? Dar imoralitate? Ură? Urâțenie? Întâlnești în lume toate astea, nu?

Studentul: Da, domn’ profesor.

Profesorul: Și-atunci, pe-astea cine le-a creat?

(Studentul a tăcut.)

Profesorul: Potrivit științei, percepem lumea prin intermediul celor 5 simțuri. Așa că ia spune-mi tu mie… l-ai văzut vreodată pe DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-oi fi auzit, atunci?!

Studentul: Nu, domn’ profesor.

Profesorul: L-ai simțit vreodată pe DUMNEZEU, I-ai simțit gustul, sau L-ai mirosit? Ai trăit vreo formă de percepție de orice fel legată de DUMNEZEU?

Studentul: Nu, domn’ profesor. Mă tem că nu.

Profesorul: Și totuși crezi în El?

Studentul: Da.

Profesorul: Știința oferă dovezi palpabile, demonstrate empiric, că DUMNEZEU nu există. Poți să infirmi asta?

Studentul: Nu. Eu cred în El, și-atât.

Profesorul: Da, crezi în El. Credință… Știința vine cu dovezi, și tu ai credință.

(Din acest moment, studentul începe să-și confrunte el profesorul.)

Studentul: Domn’ profesor, dar căldura există?

Profesorul: Da.

Studentul: Dar frig există?

Profesorul: Da.

Studentul: Vă-nselați, domn’profesor. Nu există așa ceva.

(Sala de curs a amuțit, surprinsă de întorsătură neașteptată a discuției.)

Studentul: Domn’ profesor, întâlnim căldură puternică, supracăldura, megacăldura, căldură incandescentă albă, căldură slabă sau căldură zero. Dar niciodată frig. Putem avea temperaturi cu 272 de grade sub punctul de îngheț, dar nu avem mijloacele de a investiga temperaturi mai joase de atât (n.r.: temperatura cea mai scăzută măsurată vreodată în Univers, respectiv temperatura Nebuloasei Bumerang). Pur și simplu nu există conceptul de frig. Este doar o denumire inventată pentru a desemna absența căldurii. Nu putem măsură frigul. Căldură este energie. 

Așadar, ar fi aberant să considerăm că frigul este opusul căldurii, domn’ profesor, când de fapt frigul este absența căldurii.

(Audienta din sală a rămas încremenită, iar tensiunea plutea în aer.)

Studentul: Dar despre întuneric ce părere aveți, domn’ profesor? Există întuneric?

Profesorul: Normal. Apune soarele, se face beznă, doar vezi cu ochii tăi.

Studentul: Vă înșelați din nou, domn’ profesor. Întunericul este absența unui lucru, respectiv a luminii. Întâlnim lumina slabă, lumina normală, lumina puternică, lumina intermitentă… Am putea vorbi despre conceptul de întuneric doar dacă ar există momente când lumina lipsește complet. Iar așa ceva nu există. Dacă ar exista întuneric, în mod normal am putea să creștem și gradul de întuneric, am avea o scală valorică și pentru asta, nu?

Profesorul: Bun, am înțeles. Spune-mi odată unde vrei să ajungi, tinere.

Studentul: Domn’ profesor, astfel vă pot demonstra ușor că premisele dumneavoastră științifice sunt eronate.

Profesorul: Eronate? Poți să-mi explici de ce?

Studentul: Speculați premisa dualității. Dacă susțineți că există viață și moarte, în mod logic afirmați că există un DUMNEZEU bun și un DUMNEZEU râu. Pentru ca două lucruri să fie diametral opuse, cele două trebuie să fie concepte finite, măsurabile. Iar știință nu poate să explice un gând, domn’ profesor. Deși folosește electricitatea și forțele magnetice, știința n-a văzut niciuna dintre acestea, ce să mai vorbim despre înțelegerea lor în profunzime. Ca să ne raportăm la conceptul de moarte că fiind opus conceptului de viață, ar însemna să considerăm că moartea este ceva palpabil. Iar moartea nu este ceva ce se opune vieții, moartea desemnează de fapt absența vieții și nimic mai mult. Având în vedere aceste lucruri, spune-ți-mi, vă rog, domn’ profesor, îi învățați pe studenți că se trag din maimuță?

Profesorul: Dacă te referi la procesul natural al evoluției, atunci da, desigur.

Studentul: Ați observat vreodată evoluția cu ochii dumneavoastră atunci?

(Profesorul a scuturat din cap că nu și pe fată i-a încolțit un zâmbet, uimit și impresionat de concizia discursului argumentativ al studentului său)

Studentul: Din moment ce nimeni n-a observat vreodată procesul evoluționist în plină desfășurare, și nimeni nu poate dovedi că acest proces ar avea un caracter continuu, de fapt dumneavoastră nu faceți altceva decât să vă impuneți punctul de vedere. Și în acest caz, domn’ profesor, nu sunteți mai degrabă predicator decât profesor?

(Sala a izbucnit în urale)

Studentul: Există printre noi cineva care să fie observat creierul domnului profesor cu proprii ochi?

(Sala a fost cuprinsă imediat de hohote de râs)

Studentul: Există cineva care să fie auzit, simțit, atins sau mirosit creierul domnului profesor?… Nu?! Se pare că nu! Și-atunci, potrivit prescripțiilor științei empirice, demonstrabile și atât de exacte, putem desprinde concluzia că dumneavoastră, domnule profesor, nici nu aveți, de fapt, creier! Vă rog să-mi scuzați îndrăzneală, dar, în aceste condiții, cum puteți să ne pretindeți să mai ascultăm măcar ceea ce ne spuneți?

(Sala a amuțit din nou. Năucit, profesorul și-a fixat studentul cu privirea și, fără să schițeze vreun gest, a replicat moale…)

Profesorul: În cazul asta, va trebui să mergeți pe încredere, băiete.

Studentul: Întocmai, domn’ profesor! Încredere și credință! Legătură dintre Om și DUMNEZEU este tocmai CREDINȚĂ! Asta este tot ce pune lucrurile în mișcare.

Studentul nu era altul decât Albert Einstein.