Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

miercuri, iulie 15, 2009

A FI SAU A NU FI -- de Savatie Bastovoi

A FI SAU A NU FI
de Savatie Bastovoi

Odată cineva m-a invitat să văd un film despre avort. Filmul urma să fie arătat într-o şcoală oarecare. Scopul acestui film era acela de a trezi repulsia faţă de avort, cu alte cuvinte de a opri pe cei care ar fi tentaţi vreodată să facă un avort. Eu nu m-am dus la acest film. Pentru că eu nu aş putea privi un astfel de film.
Mulţi ani în urmă stăteam la o bere cu cineva care tocmai îşi dusese iubita să facă un avort. Eram băieţi de liceu şi lucrul acesta făcea parte din viaţa liceenilor. Mărturisirea acestui om nu avea nimic din teribilitatea şi mostruozitatea unei operaţii chirurgicale filmate. Ceea ce îi rămăsese lui în minte era mâna asudată a iubitei sale de 40 de kilograme pe care el o ducea adormită şi palidă pe străduţa întortocheată din spatele spitalului.
Mâna aceea subţire şi neputincioasă semăna pentru el cu o funie legată de gâtul unui animal dus la tăiere. Şi asta n-ar fi fost atât de dureros şi atât de marcant, dacă această mână nu ar fi fost mâna celei pe care el o iubea mai mult decât orice pe lume.
Vremea a trecut şi astăzi nu mai ştiu unde este tânărul acela, iar fata poate că nu şi mai aminteşte decât arareori de această întâmplare din adolescenţă.
Astăzi în orişice oraş te izbeşti de panourile care îţi oferă servicii de obstetrică. În spatele acestor panouri, în hol, sunt întotdeauna câteva femei singure, altele însoţite de partenerul lor, aşteptându şi rândul la operaţie sau amorţite şi palide, aşteptând să-şi revină după anestezic. Fiecare dintre ele are povestea ei, poveste despre care toată lumea încearcă să uite, pentru a nu-şi mai aminti de ea niciodată.
Este curios cum într-o societate în care cultul dragostei şi al tinereţei dezlănţuite se impune cu atâta putere, s-a creat, pe de altă parte, o adevărată fobie în faţa naşterii, care este o urmare firească şi inevitabilă a dragostei. Atunci când o tânără află că a rămas însărcinată ea începe să aibă comportamentul unui om cuprins de cancer. Oameni care sacrifică câte 25-30 de ani din viaţă pentru a bate coridoarele şcolilor, cu toată amărăciunea şi sărăcia pe care o presupune viaţa căminelor studenţeşti, aceeaşi oameni se îngrozesc dintr-odată în faţa gândului de a “sacrifica” doi ani pentru copilul lor care se naşte. Aceasta nu vorbeşte decât despre infantilitatea în care se adânceşte omenitatea de azi, când oameni de 30, 35 de ani umblă cu cursurile xeroxate sub braţ şi tremură de emoţie la gândul dacă vor reuşi sau nu să copieze la examen.
Am spus la început că nu am vrut să văd un film care îmi prezintă un avort pe viu. De multe decenii, Biserica, precum şi unele societăţi filantropice şi medicale încearcă să convingă lumea de faptul că avortul este un omor. Totuşi oamenii sunt prea puţin sensibili la acest lucru. Ei zic că vor să-şi trăiască tinereţea, să-şi trăiască dragostea. Am auzit de nenumărate ori tineri care spun că apariţia unui copil ar duce la încetarea dragostei dintre ei, că grijile le-ar rutina viaţa. Tânărul care îşi dusese iubita la chiuretaj nici nu realizase că tocmai comisese un omor, pentru că nici nu ştia ce înseamnă un avort, dar înţelesese că făcuse un păcat împotriva dragostei, că o umilise şi o sacrificase ca pe un animal de carne pe cea pe care o iubea. El îşi dăduse seama că cea pe care el o atingea cu atâta sfială fusese dusă să fie desfăcută şi însângerată de mâinile unui chirurg impersonal şi rece.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că la Judecată oamenii nu vor fi întrebaţi de păcatele pe care le au făcut fiind biruiţi de fire: nici de beţie, nici de curvie, dar vor fi întrebaţi de ce nu au arătat dragoste. Şi prorocii au avut căderi – cum a fost David, care a violat, neputând rezista în faţa frumuseţii Virsaviei -, dar şi le au asumat. Nu a naşte un copil este păcat, ci a te folosi de o femeie pentru pofta ta. Dar poate că şi această plăcere devine păcat de moarte abia de atunci de când apare gândul de a opri zămislirea care o urmează.
Apostolul Pavel spunea că femeia se mântuieşte prin naşterea de fii, dar astăzi credem că oricine îşi asumă să nască pe cel ce s-a zămislit în urma unei iubiri permise sau nepermise ar putea să se mântuiască de păcatul său. Oamenii avortează şi după aceea vin la biserică să-şi ia canon de ispăşire, neînţelegând că nu este un alt canon mai bun pentru păcatul trupesc decât acela pe care Însuşi Dumnezeu l-a rânduit, adică naşterea de fii, cu tot ce presupune ea.
Izvorul vieţii este Hristos. Nimic din ceea ce este nu s-a făcut fără El. Sfântul Macarie Egipteanul vorbea în omiliile sale despre nemăsurata iubire a lui Dumnezeu faţă de făptura Sa. Anume că Dumnezeu, în puritatea şi atotputernicia Sa plină de lumină, nu se îngreţoşează niciodată de om, că El trimite pe Duhul Său cel Sfânt chiar şi acolo unde doi desfrânaţi săvârşesc păcatul şi se atinge de trupurile lor pentru a da naştere unei noi vieţi. Nimeni nu poate zămisli fără Duhul Sfânt. De ce unii oameni drepţi nu pot avea copii şi de ce păcătoşii zămislesc şi avortează? Nu ştim. Ştim numai că oricine se naşte pe lume se naşte de la Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Oricine s-a opus lui Dumnezeu şi şi a omorât copiii pentru a şi face o viaţă mai lipsită de griji a ajuns mai devreme sau mai târziu să-şi ruineze viaţa. Acestea sunt familiile care divorţează, în care mor copiii în accidente sau înecaţi, aceştia sunt bătrânii pe care nu-i mai cercetează propriii copii.
Lumea este fiecare om care trăieşte şi ea capătă sens doar în faţa omului care o contemplă şi o împlineşte prin sine însuşi. Privit în adâncime, privit cu dragoste, nu este nici un om care n-ar fi trebuit să se nască. Şi când zic asta mă gândesc în primul rând la mine şi la tine. Şi cine oare a hotărât pentru noi dacă a trebuit să fim sau să nu fim în această lume? Încă de când eram copil mă surprindeam de multe ori că cercetez oameni necunoscuţi, încercând să-i ghicesc cine sunt şi mai ales ce simt ei în inimile lor. Mă gândeam cum ar fi fost dacă ei nu ar fi fost pe lume, ce ar fi putut fi în locul acelei clipe în care eu i-am privit şi m-am gândit la ei?
Până acum rămân la convingerea că fiecare om simte ceva profund în inima sa şi ceea ce simte este, pentru el, cel mai important lucru, este ceea ce dă sens vieţii lui.
Oricine iubeşte trebuie să iubească până la capăt şi să-şi asume tot ceea ce îi scoate înainte dragostea.

marți, iulie 07, 2009

Sfântul Vasile cel Mare - dascăl al familiei creştine

Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai mari organizatori ai monahismului, din regulile sale inspirându-se cea mai mare parte a regulilor monahale răsăritene, dar şi cele apusene. Cu toate că este iubitor al vieţii monahale, marele ierarh nu dispreţuieşte familia şi căsătoria, ci îi arată măreţia ei sublimă. Crescut el însuşi într-o familie deosebită, Sfântul va evidenţia iubirea şi armonia ce trebuie să fie între cei doi soţi, astfel încât să existe o completare reciprocă. Această iubire trebuie dezvoltată prin lucrarea virtuţilor, care nu lasă loc diverselor vicii. Din experienţa trăită în cadrul familiei sale, ierarhul dă sfaturi privind educaţia copiilor, al căror suflet, din care lipseşte mândria sau invidia, este prielnic unei bune creşteri.
Secolul al IV-lea a însemnat o explozie a monahismului pe întreg cuprinsul Imperiului Roman. S-au dezvoltat forme mai aspre de monahism, ca în Siria, dar şi forme moderate ca, de exemplu, în Capadocia. Monahii au devenit exemple vii ale unei învăţături tot mai greu de împlinit în spaţiul unei lumi secularizate. Astfel, pe fondul unui monahism riguros şi a unei concepţii gnostice asupra lumii (în care trupul era văzut rău prin sine), familia începuse să fie devalorizată, vorbindu-se de o superioritate a monahismului faţă de familia creştină. Adevărat reformator al monahismului, Sfântul Vasile vorbea zilnic oamenilor simpli, căsătoriţi, care rămăseseră în lume, aveau copii şi încercau să împlinească învăţătura Mântuitorului Hristos. Astfel, ierarhul capadocian simte că trebuie să scoată în evidenţă măreţia familiei creştine, modul de vieţuire adecvat familiei creştine, fundamentele acesteia, dar şi păcatele care pot afecta temelia ei.
„Ascultarea de Evanghelie se va cere şi de la monahi, şi de la cei căsătoriţi“
Conştient de responsabilitatea sa de păstor peste întreaga turmă a lui Hristos, Sfântul Vasile cel Mare va pune faţă în faţă cele două moduri de vieţuire, pentru a arăta că nici unul nu este superior faţă de celălalt. Cu siguranţă, Sfântul auzise de superioritatea pe care şi-o derogau mulţi monahi, dar şi de laxismul unor membri ai societăţii, care socoteau că poruncile evanghelice mai greu de îndeplinit vizează doar feţele monahale. „Ascultarea de Evanghelie se va cere de la toţi oamenii, şi de la monahi, şi de la cei căsătoriţi. Căci nu este de ajuns pentru cel căsătorit îndreptăţirea cumpătării şi a dorinţei către soţie şi chiar a îndatoririi conjugale, ci toate celelalte porunci“.
După marele ierarh, vieţuirea monahicească nu este un criteriu pentru sfinţenie, sfinţenia fiind cerută şi de la cei ce întemeiază familii. „Căci pentru aceasta Iubitorul de oameni Dumnezeu, Care poartă grijă de mântuirea noastră, a împărţit viaţa oamenilor în două feluri de vieţuire, adică în viaţa de căsătorie şi în cea de feciorie, aşa încât cel care nu poate să ducă lupta fecioriei să-şi ia femeie (soţie) legiuită, cunoscând că i se va cere făgăduinţă de înfrânare, sfinţenie şi asemănare cu sfinţii care au avut soţie şi au crescut fii“. Cu alte cuvinte, cei căsătoriţi trebuie să urmeze o viaţă asemănătoare celei a lui Avraam, Iov, David, Samuel, Petru şi a celorlalţi apostoli.
„Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură“
Constituind un singur trup, soţul şi soţia trebuie să dea dovadă de iubire şi de înţelegere. În acest context, Sfântul va lăuda frumuseţea şi curăţia morală a femeii creştine, care poate să îndulcească firea dezlănţuită a bărbatului: „Chiar dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia trebuie neapărat să-l suporte şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie? Dar îi e bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu el potrivit firii!“.
Aceasta nu înseamnă că doar soţia trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi înţelegere, ci şi soţul, aceasta întrucât au aceeaşi natură şi au devenit, prin nuntă, un singur trup. „Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură, fiindcă atât crearea lor este deopotriv de vrednică pentru amândoi, cât şi răsplata pentru amândoi aceeaşi. Astfel, Cartea Facerii zice «Şi a făcut Dumnzeu om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei». Pentru că au o singură natură, ei au aceleaşi lucrări, iar cei ce fac aceeaşi faptă primesc aceeaşi răsplată.“ În aceeaşi direcţie, Sfântul va spune: „Să asculte şi bărbatul îndemnul ce şi lui i se cuvine“.
„Bărbaţii să-şi iubească femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica“
Sfântul Vasile consideră că familia este o instituţie dumnezeiască şi vorbeşte mereu despre armonia, unitatea şi indisolubilitatea acesteia. Scopul căsătoriei este, spune marele ierarh, de ajutorare reciprocă, creştere în iubire şi naştere de copii. Exemplu pentru unitatea şi armonia ce trebuie să existe între soţ şi soţie stă iubirea dintre Hristos şi Biserică: „Se cuvine ca bărbaţii să-şi iubească femeile lor cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, dându-se pe Sine pentru ea, pentru ca să o sfinţească“. Sfântul Vasile exemplifică această iubire şi prin modelul turturicii, care, „dacă se desparte vreodată de soţul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămâne singură“.
În ceea ce priveşte indisolubilitatea familiei, ierarhul capadocian va comenta porunca Mântuitorului, care spune că doar adulterul poate constitui un motiv bine întemeiat pentru desfacerea căsătoriei. Prin infidelitatea conjugală se sparge unitatea familială, iar între soţ şi soţie intervine un gol care-i face să nu mai fie un singur trup. De asemenea, marele ierarh precizează şi faptul că doar un bărbat şi o femeie pot forma o familie şi doar aceasta este binecuvântată de Dumnezeu: „Pentru ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce femeile au schimbat întrebuinţarea firească a firii în una împotriva firii, iar bărbaţii au săvârşit lucruri ruşinoase cu bărbaţii?“
Rugăciunea şi postul, păzitoare şi întăritoare ale familiei
Marele ierarh capadocian îndrumă pe membrii familiei să săvârşească împreună cerinţele vieţii duhovniceşti, ca nici unul să nu fie mai prejos decât celălalt: „Bărbaţilor, să nu vă arătaţi în credinţă mai prejos decât femeile! Femeilor, stăruiţi în credinţă!“ Dintre aceste cerinţe, Sfântul Vasile cel Mare enumeră mai ales rugăciunea şi postul. Aşadar, rugăciunea practicată în comun în familie o arată pe aceasta ca pe o Biserică în miniatură. „Trebuie, spune Sfântul Vasile, să ne eliberăm de grijile căsătoriei, ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea.“
Pe lângă rugăciune, postul este o altă valoare spirituală care întăreşte familia, fiind numită de Sfânt „talismanul căsniciei“. Postul ne înaintează în virtute, el fiind „tovarăş credincios al soţilor. Căci bărbatul nu pune la îndoială cinstea casei sale când vede că femeia lui posteşte; nici femeia nu se topeşte de gelozie când bărbatul său sfinţeşte postul“. Postul este recomandat tuturor membrilor familiei: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit şi de firesc ca şi respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului ca şi plantele bine crescute; postul este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, balsamul căsniciei, păzitorul căsniciei“.
„Părinţii trebuie să-şi crească copiii întru învăţătura şi certarea Domnului“
Amintind de porunca Decalogului, Sfântul Vasile spune: „Copiii trebuie să-şi cinstească părinţii şi să li se supună în toate, iar părinţii trebuie să-şi crească copiii întru învăţătura şi certarea Domnului, cu toată blândeţea şi răbdarea“. Aceste îndemnuri sunt prezentate foarte plastic în „Omilii la Cartea Facerii“, prin exemplele din lumea animală: „Iar grija pe care o au de berzele bătrâne puii lor e îndestulătoare copiilor noştri, dacă ar vrea să vadă, pentru a-i face să-şi iubească părinţii! Berzele, când văd că tatălui lor i-au căzut penele, la bătrâneţe, stau în jurul lui şi-l încălzesc, îi pregătesc din belşug hrana, iar la zbor îi dau ajutorul ce-l pot da“. Întru totul la fel, părinţii trebuie să-şi iubească fiii, căci „dacă leoaica îşi iubeşte pe cei născuţi din ea, iar lupul se luptă pentru căţeluşii lui, ce va spune omul, care nu ascultă de poruncă şi strică firea?“.
Sfântul Vasile acordă un mare rol educaţiei în familie, educaţie ce trebuie realizată prin mijloacele cele mai eficiente. Ierarhul Cezareei Capadociei îndeamnă spre blândeţe şi răbdare, dar mijloacele coercitive îşi au şi ele rolul lor, „căci părinţii se mânie şi se supără pe copii, nu ca să le facă rău, ci ca să-i abată de la copilăriile şi păcatele tinereţii spre o purtare bună“.