Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

duminică, noiembrie 28, 2010

Adevarata semnificatie a bradului de Craciun

Într-una din serile trecute am avut un vis minunat. Am visat ca tocmai terminasem treburile gospodãresti si mã pregãteam de culcare, când am auzit un zgomot la usa de la intrare. Am deschis si, spre surprinderea mea, in prag era un inger ce avea un sac plin. Si-a dus degetul la buze, fãcându-mi semn sã nu tip. – Ce faci aici..., am început eu sã-l intreb, însã cuvintele mi-au amutit pe buze când am vãzut lacrimile din ochii lui. Nici urmã de bucurie nestãvilitã în ochii lui, ci doar o tristete blândã si caldã. Si cu glas soptit a început sã-mi spunã: - Am venit sa te invat strãvechea semnificatie a Crãciunului - acea semnificatie profundã, datã uitãrii în zilele noastre...
- Am venit sa te invat cã Steaua a fost semnul ceresc al unei promisiuni fãcute cu veacuri în urmã. Dumnezeu promisese un Mântuitor, un Salvator pentru lumea cãzutã, si unul dintre semnele împlinirii acelei promisiuni era mãreata Stea de la Rãsãrit. Steaua din vârful bradului sau din fereastrã ne reaminteste acum de dragostea lui Dumnezeu pentru omenire si de împlinirea acelei promisiuni fãcute de Dumnezeu. Nenumãratele stelute ce sclipesc în noapte - una pentru fiecare - vorbesc acum despre speranta arzãtoare a întregii omeniri. Si ingerul a asezat cu grijã steluta pe semineu, scotând apoi dintr-un sac o betealã de un rosu strãlucitor.

- Am venit sa te invat cã rosul este prima culoare a Crãciunului. Crestinii care au folosit-o pentru prima datã au ales-o ca sã le aminteascã de sângele Mântuitorului, sânge care s-a vãrsat pentru toti oamenii la Calvar, atunci când Hristos Si-a dat viata pentru noi, astfel ca fiecare sã putem avea parte de darul oferit nouã de Dumnezeu - viata eternã. Rosul este o culoare plinã, intensã, vie. Este cea mai mãreatã dintre toate culorile. Ea simbolizeazã darul lui Dumnezeu pentru noi.Apoi ingerul m-a privit cu ochi blânzi si a continuat: - Am venit sa te invat (Si între timp a scos din fundul sacului un brãdulet pe care l-a asezat cu grijã în fata semineului, aninând în el beteala rosie.

Verdele plin al bradului contrasta atât de frumos cu beteala rosie. Cu sigurantã cã aceasta era a doua culoare a Crãciunului!) ...Culoarea verde a bradului rãmâne aceeasi de-a lungul anului. Ea simbolizeazã speranta vesnicã a omenirii. Verdele este culoarea tineretii, a sperantei neînvinse, culoarea promitãtoare de belsug a naturii. Toate acele bradului aratã spre cer, simbolizând gândurile omului care se întorc mereu înspre înalturi - si de unde altundeva îi poate veni ajutorul? Bãtrânul brad verde, el a fost mereu prietenul omului. L-a adãpostit sub crengile lui plecate, l-a încãlzit, i-a oferit frumusete, i-a mobilat locuinta.

Brusc am auzit un clinchet cristalin. Venea parcã din depãrtãri de veacuri. Am venit sa te invat cã la fel cum oitele rãtãcite sunt gãsite dupã sunetul clopotelului ce-l poartã la gât, tot asa sunetul clopotelului ar trebui sã-i aminteascã omului cã trebuie sã se întoarcã în turma din care s-a rãtãcit. Clopotelul înseamnã cãlãuzire si regãsire, el înseamnã întoarcere si ne aminteste cã fiecare în parte are o valoare neasemuitã în ochii Domnului.

Si în timp ce clinchetul clopotelului s-a stins în noapte, ingerul a scos la ivealã o lumânare. A înfipt-o în sfesnicul de pe semineu si a aprins-o. Întunericul încãperii s-a retras parcã speriat de razele pâlpâinde ce se revãrsau feeric de la mica luminitã, zugrãvind imagini de basm pe peretii încãperii. – Sa nu uiti, a soptit ingerul, cã lumânarea aratã recunostinta omului pentru Steaua din vechime. Luminita ei firavã este ca o oglindire a sclipirii stelelor în noapte. La început, în bradul împodobit cu betealã, au fost prinse lumânãrele, înlocuite acum de beculetele multicolore. Fiecare om trebuie sã fie o luminitã ce vorbeste despre darul lui Dumnezeu, despre neasemuita Lui lucrare întru salvarea omenirii.

Apoi ingerul a scos din sac un dar. Mi-a arãtat panglica ce înfrumuseta darul si mi-a spus: - Darul este împachetat frumos,La fel cum panglica leagã darul, tot asa trebuie sã fie legati oamenii între ei prin bunãvointã. Bunãvointã între oameni, acesta este mesajul panglicii.

Asteptam sã vãd ce mai are ingerul in sac. Dar el s-a intins spre crengile bradului si a desprins de acolo o acadea în formã de bastonas. Mi-a întins-o cu grijã spunandu-mi : bastonasul-acadea reprezintã toiagul de care se foloseste pãstorul pentru a-si aduce înapoi în staul oile rãtãcite. Bastonasul-acadea reprezintã mâna întinsã spre fratii nostri de Crãciun - mâna ce le vine în ajutor. Bastonasul-acadea simbolizeazã faptul cã fiecare în parte este pãzitorul fratelui sãu.

Apoi ingerul a fãcut o pauzã. Mi-am dat seama ca venise vremea sa plece , dar parca sclipirea din ochi imi spunea ca mai are sa-mi arate ceva . Nici nu stiu când a bãgat mâna în sac, doar am vãzut cã-mi întinde o cununitã de brad. Vãzându-mi ezitarea, a agãtat-o el la usa de la intrare si mi-a spus: - Te rog, nu uita cã aceastã cununitã simbolizeazã caracterul etern al dragostei - dragostea nu înceteazã niciodatã, nu se sfârseste, nu conteneste. Este un nesfârsit cerc al dragostei, al cãrei început adesea nu-l stim si al cãrei sfârsit degeaba îl cãutãm....si a plecat.

In urma lumânarea continua sã îmbrace camera într-o luminã blândã si feericã, iar gândurile mele au poposit îndelung la tot ingerul ma invatase in Ajun de Crãciun: sã dãruiesti si sã ajuti, sã iubesti si sã slujesti - despre asta vorbeste Crãciunul, si mai târziu Calvarul. Ce altceva mai mãret sã faci în viatã? "
Sa nu uitam care este adevarata semnificatie a Craciunului si in Noaptea Sfanta in care il sarbatorim pe Mantuitor sa il primim in casele si inimile noastre, macar o zi din an sa I-o dedicam LUI.

Autor necunoscut

Sursa: forum.desprecopii.com

Într-una din serile trecute am avut un vis minunat. Am visat ca tocmai terminasem treburile gospodãresti si mã pregãteam de culcare, când am auzit un zgomot la usa de la intrare. Am deschis si, spre surprinderea mea, in prag era un inger ce avea un sac plin. Si-a dus degetul la buze, fãcându-mi semn sã nu tip. – Ce faci aici..., am început eu sã-l intreb, însã cuvintele mi-au amutit pe buze când am vãzut lacrimile din ochii lui. Nici urmã de bucurie nestãvilitã în ochii lui, ci doar o tristete blândã si caldã. Si cu glas soptit a început sã-mi spunã: - Am venit sa te invat strãvechea semnificatie a Crãciunului - acea semnificatie profundã, datã uitãrii în zilele noastre...
- Am venit sa te invat cã Steaua a fost semnul ceresc al unei promisiuni fãcute cu veacuri în urmã. Dumnezeu promisese un Mântuitor, un Salvator pentru lumea cãzutã, si unul dintre semnele împlinirii acelei promisiuni era mãreata Stea de la Rãsãrit. Steaua din vârful bradului sau din fereastrã ne reaminteste acum de dragostea lui Dumnezeu pentru omenire si de împlinirea acelei promisiuni fãcute de Dumnezeu. Nenumãratele stelute ce sclipesc în noapte - una pentru fiecare - vorbesc acum despre speranta arzãtoare a întregii omeniri. Si ingerul a asezat cu grijã steluta pe semineu, scotând apoi dintr-un sac o betealã de un rosu strãlucitor.

- Am venit sa te invat cã rosul este prima culoare a Crãciunului. Crestinii care au folosit-o pentru prima datã au ales-o ca sã le aminteascã de sângele Mântuitorului, sânge care s-a vãrsat pentru toti oamenii la Calvar, atunci când Hristos Si-a dat viata pentru noi, astfel ca fiecare sã putem avea parte de darul oferit nouã de Dumnezeu - viata eternã. Rosul este o culoare plinã, intensã, vie. Este cea mai mãreatã dintre toate culorile. Ea simbolizeazã darul lui Dumnezeu pentru noi.Apoi ingerul m-a privit cu ochi blânzi si a continuat: - Am venit sa te invat (Si între timp a scos din fundul sacului un brãdulet pe care l-a asezat cu grijã în fata semineului, aninând în el beteala rosie.

Verdele plin al bradului contrasta atât de frumos cu beteala rosie. Cu sigurantã cã aceasta era a doua culoare a Crãciunului!) ...Culoarea verde a bradului rãmâne aceeasi de-a lungul anului. Ea simbolizeazã speranta vesnicã a omenirii. Verdele este culoarea tineretii, a sperantei neînvinse, culoarea promitãtoare de belsug a naturii. Toate acele bradului aratã spre cer, simbolizând gândurile omului care se întorc mereu înspre înalturi - si de unde altundeva îi poate veni ajutorul? Bãtrânul brad verde, el a fost mereu prietenul omului. L-a adãpostit sub crengile lui plecate, l-a încãlzit, i-a oferit frumusete, i-a mobilat locuinta.

Brusc am auzit un clinchet cristalin. Venea parcã din depãrtãri de veacuri. Am venit sa te invat cã la fel cum oitele rãtãcite sunt gãsite dupã sunetul clopotelului ce-l poartã la gât, tot asa sunetul clopotelului ar trebui sã-i aminteascã omului cã trebuie sã se întoarcã în turma din care s-a rãtãcit. Clopotelul înseamnã cãlãuzire si regãsire, el înseamnã întoarcere si ne aminteste cã fiecare în parte are o valoare neasemuitã în ochii Domnului.

Si în timp ce clinchetul clopotelului s-a stins în noapte, ingerul a scos la ivealã o lumânare. A înfipt-o în sfesnicul de pe semineu si a aprins-o. Întunericul încãperii s-a retras parcã speriat de razele pâlpâinde ce se revãrsau feeric de la mica luminitã, zugrãvind imagini de basm pe peretii încãperii. – Sa nu uiti, a soptit ingerul, cã lumânarea aratã recunostinta omului pentru Steaua din vechime. Luminita ei firavã este ca o oglindire a sclipirii stelelor în noapte. La început, în bradul împodobit cu betealã, au fost prinse lumânãrele, înlocuite acum de beculetele multicolore. Fiecare om trebuie sã fie o luminitã ce vorbeste despre darul lui Dumnezeu, despre neasemuita Lui lucrare întru salvarea omenirii.

Apoi ingerul a scos din sac un dar. Mi-a arãtat panglica ce înfrumuseta darul si mi-a spus: - Darul este împachetat frumos,La fel cum panglica leagã darul, tot asa trebuie sã fie legati oamenii între ei prin bunãvointã. Bunãvointã între oameni, acesta este mesajul panglicii.

Asteptam sã vãd ce mai are ingerul in sac. Dar el s-a intins spre crengile bradului si a desprins de acolo o acadea în formã de bastonas. Mi-a întins-o cu grijã spunandu-mi : bastonasul-acadea reprezintã toiagul de care se foloseste pãstorul pentru a-si aduce înapoi în staul oile rãtãcite. Bastonasul-acadea reprezintã mâna întinsã spre fratii nostri de Crãciun - mâna ce le vine în ajutor. Bastonasul-acadea simbolizeazã faptul cã fiecare în parte este pãzitorul fratelui sãu.

Apoi ingerul a fãcut o pauzã. Mi-am dat seama ca venise vremea sa plece , dar parca sclipirea din ochi imi spunea ca mai are sa-mi arate ceva . Nici nu stiu când a bãgat mâna în sac, doar am vãzut cã-mi întinde o cununitã de brad. Vãzându-mi ezitarea, a agãtat-o el la usa de la intrare si mi-a spus: - Te rog, nu uita cã aceastã cununitã simbolizeazã caracterul etern al dragostei - dragostea nu înceteazã niciodatã, nu se sfârseste, nu conteneste. Este un nesfârsit cerc al dragostei, al cãrei început adesea nu-l stim si al cãrei sfârsit degeaba îl cãutãm....si a plecat.

In urma lumânarea continua sã îmbrace camera într-o luminã blândã si feericã, iar gândurile mele au poposit îndelung la tot ingerul ma invatase in Ajun de Crãciun: sã dãruiesti si sã ajuti, sã iubesti si sã slujesti - despre asta vorbeste Crãciunul, si mai târziu Calvarul. Ce altceva mai mãret sã faci în viatã? "
Sa nu uitam care este adevarata semnificatie a Craciunului si in Noaptea Sfanta in care il sarbatorim pe Mantuitor sa il primim in casele si inimile noastre, macar o zi din an sa I-o dedicam LUI.

Autor necunoscut

Sursa: forumul despre copii

IN VECI ORTODOCŞI de Adrian Păunescu ( 12 noiembrie 1997)

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.


Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.


În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserică străbună.


Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.


Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.


Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.


Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.


Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.


E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.


Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’
Deci, să fugim de ea ca de o boală.


Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.


Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.


Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.


Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.


Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.


Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.


Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.


Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

marți, noiembrie 23, 2010

Scrisoarea P.F. Parinte Daniel adresata Senatului Romaniei cu privire la salarizarea clerului

Patriarhia Română a luat atitudine faţă de cele două propuneri legislative iniţiate de domnul deputat Vasile Silviu Prigoană privind cultele recunoscute în România, prin scrisoarea pe care Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat-o domnului Mircea Geoană, Preşedintele Senatului.

Precizăm totodată că, la solicitarea iniţiatorului, Plenul Senatului a aprobat astăzi retragerea propunerii legislative pentru abrogarea Legii nr. 142 din 27 iulie 1999, privind sprijinul Statului pentru salarizarea clerului. Motivul principal al retragerii a fost faptul că Legea nr. 142 din 27 iulie 1999, republicată, cu modificările ulterioare, a fost abrogată la data de 1 ianuarie 2010, prin legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Ca urmare, propunerea legislativă a domnului deputat Vasile Silviu Prigoană era fără obiect.

În cele ce urmează prezentăm scrisoarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresată domnului Mircea Geoană, Preşedintele Senatului:


Domniei Sale,
Domnului MIRCEA GEOANĂ
Preşedintele Senatului

Domnule Preşedinte,

Patriarhia Română a luat act cu surprindere de depunerea în Parlamentul României a mai multor propuneri legislative privind cultele recunoscute în România, având ca iniţiator pe d-l deputat VASILE-SILVIU PRIGOANĂ, propuneri prin care se încearcă modificarea unei părţi din cadrul legislativ actual, cu incidenţe majore asupra vieţii cultelor şi a exercitării libertăţii religioase.

Două dintre iniţiativele depuse, înregistrate în prezent la Biroul Permanent al Senatului sub numerele BP 651 şi BP 652 din 2010, privesc aspecte referitoare la sprijinul direct şi indirect al Statului faţă de activităţile cultelor recunoscute, în România, respectiv sprijinul la salarizare şi unele facilităţi fiscale.

Sprijinul Statului la salarizare şi facilităţile fiscale acordate cultelor recunoscute, prevederi legale deja tradiţionale în România, nu ar fi fost necesare dacă Statul român modern nu ar fi preluat în secolul al XIX-lea majoritatea covârşitoare a resurselor Bisericii Ortodoxe Române, lăsându-i doar cheltuielile (reparaţiile şi întreţinerea clădirilor de cult, cheltuielile de funcţionare, inclusiv cele cu personalul etc.). Întrucât fenomenul de secularizare a averilor nu a existat numai în România, soluţii similare de sprijin al cultelor s-au luat în majoritatea statelor europene, ca măsuri compensatorii la respectivele exproprieri.

Majoritatea statelor din Europa au instituit diferite forme de sprijin direct şi indirect către cultele recunoscute. Astfel, în constituţiile Danemarcei, Norvegiei şi Islandei este prevăzut faptul că Biserica de stat trebuie să fie sprijinită de către autorităţi. În Norvegia, sprijinul comunităţilor religioase înregistrate este asigurat în funcţie de numărul de credincioşi (principiul proporţionalităţii). În Grecia, Statul asigură în totalitate cheltuielile de administrare a Bisericii Ortodoxe, iar preoţii ortodocşi sunt funcţionari ai Ministerului Educaţiei. Constituţia Belgiei prevede sprijinul Statului pentru asigurarea salariilor şi pensiilor clerului cultelor recunoscute prin lege (6 culte), iar alte prevederi legale menţionează posibilitatea cultelor recunoscute de a primi sprijin de la Stat pentru construirea şi renovarea imobilelor.

Cehia (21 culte), Slovacia (16 culte), Slovenia şi Luxemburg acordă un sprijin la salarizare personalului cultelor recunoscute, iar în Suedia (pentru 9 culte), Finlanda (2 culte), Italia (pentru 5 culte), Austria, Spania, Portugalia, Elveţia, Germania sprijinul se realizează prin colectarea de către Stat a unui impozit pentru cult. În Marea Britanie şi în Cipru nu a existat un fenomen al secularizării averilor bisericeşti, astfel că în aceste două ţări Bisericile deţin proprietăţi importante, fapt care le este suficient pentru a asigura venitul necesar acoperirii cheltuielilor.

Observăm astfel că, în toate cazurile în care Statul a secularizat averile cultelor, în momentul de faţă există o sprijinire directă şi indirectă a cultelor.

Experţii europeni în domeniul libertăţii religioase afirmă că nu este suficient ca un Stat să garanteze constituţional libertatea religioasă, ci este necesar ca entităţile religioase să aibă şi mijloacele materiale necesare pentru ca această libertate să poată fi exercitată efectiv. Dacă secularizarea averilor Bisericii nu este urmată de un sistem de sprijinire compensatorie, se poate vorbi şi despre o încălcare a principiului constituţional al libertăţii religioase, deoarece libertatea religioasă este afectată grav prin diminuarea mijloacelor materiale şi prin dezicerea Statului de unele obligaţii asumate în momentul secularizării bunurilor bisericeşti.

Ca urmare, ceea ce se încearcă în prezent în România de către anumite persoane, prin iniţiativa de a lipsi cultele de sprijinul la salarizare, de a elimina facilităţile fiscale, precum şi de abandonare a scutirii de impozit pe locaşurile de cult, poate fi considerat pe bună dreptate ca un demers care ar încununa o nedreptate istorică şi ca un atentat la dreptul de libertate religioasă şi de exercitare a acesteia. Această iniţiativă, fără precedent în Europa contemporană, impune nu numai o reacţie a cultelor recunoscute, ci a întregii societăţi şi a clasei politice, care are obligaţia morală de a se distanţa clar şi fără echivoc de astfel de iniţiative.

Pe lângă argumentele de ordin constituţional, dorim să subliniem că nu este moral să se ceară credincioşilor din ziua de astăzi să întreţină în exclusivitate un patrimoniu cultural şi multe activităţi dezvoltate în sute de ani prin contribuţiile ctitorilor şi donatorilor, care au înzestrat ctitoriile cu mijloace de susţinere, mijloace preluate de către Stat la un anumit moment al istoriei. Statul român modern s-a dezvoltat într-o mare măsură pe averile Bisericii, care a fost expropriată discriminatoriu faţă de toate celelalte instituţii şi categorii de cetăţeni (la momentul includerii în bugetul de stat în anul 1860 veniturile Casei Bisericii reprezentau un sfert din bugetul Statului).

Tradiţia sprijinului Statului la salarizarea clerului a fost continuată fără întrerupere de la momentul secularizării (Legea comunală, promulgată la 1 aprilie 1864, stabilea obligaţia comunelor de 'a îngriji de cultul, de biserica sau de bisericile religiunei la care aparţine. Comuna este datoare a plăti pe preoţii şi pe servitorii bisericelor sale' — art. 11).

Mult timp salarizaţi integral de către Stat, angajaţii cultelor au beneficiat, în perioada comunistă, doar de un sprijin la salarizare, situaţie continuată şi după 1989 (Ordonanţa Guvernului nr. 4/1993 privind acordarea de contribuţii de la bugetul de stat pentru completarea salarizării personalului unităţilor de cult din ţară şi a personalului deservent al cultului ortodox care îşi desfăşoară activitatea în străinătate şi alte acte normative care i-au urmat, între care şi Legea nr. 142/1999 privind sprijinul statului pentru salarizarea clerului, în prezent abrogată).

Nu trebuie să se piardă din vedere că multele răscoale ţărăneşti care au culminat cu cea de la 1907 au avut loc după exproprierea Bisericii, făcută cu promisiunea împroprietăririi ţăranilor cu aceste terenuri. Acum se afirmă, în acelaşi spirit antireligios, că reducerea susţinerii financiare a cultelor recunoscute sau fiscalizarea integrală a acestora va aduce beneficii unor categorii de persoane, în principal bătrânii, trecându-se cu vederea că tocmai cultele recunoscute sunt cele care au cele mai multe şi mai eficiente activităţi de asistare şi îngrijire a persoanelor în vârstă.

Cât priveşte abrogarea facilităţilor fiscale ale cultelor recunoscute, precizăm că în majoritatea statelor Uniunii Europene există astfel de scutiri şi că acestea au în vedere utilitatea socială a cultelor, afirmată la nivel de lege organică în România prin articolul 8 al Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor. În plus, atât sprijinul la salarizare, cât şi facilităţile fiscale acordate cultelor recunoscute în România, sunt recunoscute şi garantate expres prin Legea 489/2006 (art. 10 şi, respectiv, 11).

Ca urmare, Vă rugăm, în calitatea Domniei Voastre de Preşedinte al Senatului României, să sprijiniţi demersul Bisericii Ortodoxe Române de a nu promova spre adoptare cele două propuneri legislative ale d-lui deputat VASILE-SILVIU PRIGOANĂ.

Având încredinţarea că, prin bunăvoinţa membrilor Senatului României şi a Domniei Voastre personal, această solicitare a Patriarhiei Române va fi soluţionată, rugăm pe bunul Dumnezeu să Vă binecuvânteze cu darurile Sale cele bogate.

† DANIEL
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI,
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

luni, noiembrie 22, 2010

Nectarie din Eghina

Sfântul ierarh Nectarie (1846-1920), făcătorul-de-minuni din Eghina (Egina), a fost Mitropolit al Pentapolei (Libia), director al Seminarului Rizareios şi întemeietor al Mănăstirii Sfânta Treime, în insula Eghina. Cultul său ca sfânt al Bisericii a fost oficial recunoscut de Patriarhia Ecumenică din Constantinopol în anul 1961. Prăznuirea sa se face în ziua de 9 noiembrie.
Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinţi canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlavioşi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.
La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfânt, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazăr. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.
Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881, se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.
În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.
După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot, iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani, evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfântul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă răbdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.
Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena, în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.
Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfinţilor Părinţi. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.
În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugăciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.
Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă mănăstire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.
Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfânt. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi, orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugăciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.
Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belșug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi călugări, săraci şi bogaţi -, cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit și blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în tradiţia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.
Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.
Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau, atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.
Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.
După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfinţilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.
O icoană a Sfântului Nectarie din Egina
Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaşte au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire și binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.
Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin
Moaştele Sfântului Nectarie se găsesc la mănăstirea pe care a întemeiat-o în Eghina. Mâna stângă se află în catoliconul Mănăstirii Marea Lavră din Sfântul Munte Athos. Părticele din moaştele Sfântului se mai găsesc şi la Biserica Sf. Nectarie (Charlotte, Carolina de Nord).
Sfântului Nectarie din Egina (Schitul Brădetu)
În România, părticele din moaştele Sf. Nectarie se găsesc la Mănăstirea Putna (racla cu Moaștele este în Sf. Altar), la Mănăstirea Radu-Vodă din București (racla se găseşte în pronaos) și la Biserica "Sf. Ierarh Nectarie" din Iași (în Sf. Altar), precum și la Schitul Sfinții Ioan și Nectarie (Brădetu, Argeș), racla fiind așezată în naosul paraclisului.
Sfântul Nectarie: scrieri
Sfântul Mitropolit Nectarie al Pentapolei este unul dintre cei mai mari teologi ai începutului de secol XX, cu un nivel de pregătire academică de excepţie şi cu o râvnă sfântă pentru propovăduire încă de mic copil. A scris numeroase lucrări de o însemnătate şi consistenţă ce-l îndreptăţesc de cuvintele "între Sfinţii Părinţi ai fost încununat". Astfel în Grecia au fost publicate următoarele lucrări: "Studiu istoric asupra pricinilor Schismei" (ediţie princeps 1911, în 2 volume); "Catehism Ortodox" (ediţie princeps Atena 1899); "Despre nemurirea sufletului şi despre sfintele pomeniri" (Atena, 1901); "Sinoadele Ecumenice ale Bisericii lui Hristos. Studiu asupra sfintelor icoane" (reeditat la Thessalonik în 1972), "Psaltirion" pus în metru liric şi cu note explicative (Atena, 1908); "Theotokarion - cântări şi imne închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioarei Maria" (1907, Atena), apărut în cel puţin 6 ediţii; "Cursuri de Morală creştină pentru elevii Şcolii Rizareion" (o ultimă ediţie în 1992 la Atena); "Cunoaşte-te pe tine însuţi"; "Despre sfintele Taine"; "Hristologia..."; "Istoria Evangheliei"; "Studiu istoric despre Cinstita Cruce"; "Despre Una, Sfântă, Soborniceasca şi Apostolească Biserică"; "Despre pocăinţă şi spovedanie".

O printesa il intalneste pe ingerul ei pazitor

Printesa Ileana s-a nascut si a fost botezata in 1909 la Bucuresti. Era fiica cea mai mica a regelui Ferdinand si a reginei Maria. La varsta de 22 de ani s-a casatorit cu Arhiducele Anton de Austria, cu care a avut sase copii. In martie 1944, si-a mutat familia la Castelul Bran. Acolo a construit un spital in cinstea mamei ei, inainte de a-si muta familia in Argentina si apoi in USA. Cand copiii au crescut, au terminat scoala si s-au casatorit, printesa Ileana si-a devotat viata Domnului devenind calugarita. Maica Alexandra a fost stareta manastirii ortodoxe Schimbarea la Fata din Ellwood City, Pennsylvania, pana la odihna sa intru Domnul in 1991.

Maica Alexandra a fost binecuvantata sa-l vada pe ingerul ei pazitor atunci cand era copila – ingerul care o va proteja si indruma de-a lungul vietii ei dificile dar plina de credinta...

O printesa il intalneste pe ingerul ei pazitor

Era dimineata devreme, cand aveam sapte ani, si atunci l-am vazut pe ingerul meu pazitor. Sunt la fel de sigura acum ca si atunci. Nu visam si nici nu aveam vedenii. Stiu sigur ca erau acolo, pur si simplu, clar, definit. Nu eram nici mirata, nici infricosata. Nu eram nici macar plina de admiratie – eram numai foarte multumita. Vroiam sa vorbesc cu ei si sa-i ating.

Camera copiilor era luminata de zorii zilei si am vazut un grup de ingeri in picioare, ca si cum ar fi stat de vorba, in jurul patului fratelui meu. Eram constienta de asta, desi nu puteam sa le aud vocile. Erau imbracati in tunici lungi, unduitoate de diferite culori cu nuante delicate. Parul le cadea pana la umeri, si era diferit la culoare de la blond pana la roscat si castaniu intunecat. Nu aveau aripi. La picioarele patului fratelui meu, Mircea, statea o faptura cereasca, putina la o parte de ceilalti – era inalt si extrem de frumos, cu aripi mari albe. In mana dreapta tinea o lumanare aprinsa; nu parea sa apartina de grupul de ingeri adunati imrejurul patului. Era clar ca statea deoparte de paza. Am stiut ca el era ingerul pazitor. Apoi mi-am dat seama ca la picioarele patului meu statea o fiinta cereasca asemanatoare. Era inalt, tunica lui era de un albastru intunecat cu maneci largi. Parul lui era castaniu, fata ovala, si frumusetea lui era in asa fel incat nu pot s-o descriu pentru ca nu se poate compara cu nimic omenesc. Aripile lui erau ridicate in sus in spatele sau. O mana era ridicata catre piept, in timp ce in cealalta tinea o lumanare aprinsa. Zambetul lui poate fi descris ca angelic; dinspre el se revarsa dragoste, blandete, intelegere si incurajare. Incantata, m-am strecurat de sub cuvertura si, ingenunchind la capatul patului, mi-am intins mana cu dorinta arzatoare de a-l atinge pe pazitorul meu cel zambitor, dar el s-a dat un pas inapoi, a intins o mana ca un avertisment si a clatinat bland din cap. Eram atat de aproape de el incat as fi putut sa ajung la el cu usurinta, “O, te rog, nu pleca”, am strigat; la aceste cuvinte toti ceilalti ingeri s-au uitat la mine si mi s-a parut ca aud un ras argintiu, dar de sunet nu sunt atat de sigura, desi stiu ca au ras. Dupa aceea, au disparut.

Eram doar un copil atunci cand l-am vazut pe ingerul meu pazitor. Cu trecerea timpului, imi mai aminteam sporadic de el si-i recunosteam prezenta, dar, in majoritatea timpului, l-am ignorat...
Fragment din cartea Maicii Alexandra, Sfintii Ingeri, Still River, Mass.: St. Bede’s Publications, 1981, p.193 (Epilog)

vineri, noiembrie 19, 2010

Părintele Olimpiadei moderne

Părintele Olimpiadei moderne, un român şters din istorie

Reşedinţa lui Zappa s-a degradat după Revoluţia din decembrie 1989, iar pe moşia sa pasc acum animalele sătenilor

Evanghelie Zappa (1800-1865)Moşierul român Evanghelie Zappa a iniţiat Jocurile Olimpice moderne înaintea lui Pierre de Coubertin, încă de la 1859. La Atena, grecii îngrijesc un „templu“ care îi poartă numele, „Zappeion“. Acasă, în Câmpia Bărăganului, românii i-au distrus conacul.
Au existat oameni care de-a lungul istoriei au punctat fericit timpul şi spaţiul prin atitudinile şi acţiunile lor excepţionale. Unii s-au înscris definitiv în cartea cu nume aureolate a omenirii. Alţii, chiar dacă n-au fost mai prejos, tind să fie în mod nemeritat uitaţi sau trecuţi, eventual, la „anexe".
O astfel de situaţie o găsim şi-n cazul moşierulul Evanghelie Zappa. Astăzi aproape nimeni nu mai ştie că acesta a contribuit financiar la înfiinţarea Academiei Române şi că ar trebui să fie citat constant alături de Pierre de Coubertin ca întemeiator al Jocurilor Olimpice moderne, pe care a început să le organizeze, cu fonduri proprii, la Atena, în anul 1859.Omul cu mai multe originiAşa cum se regăseşte în lucrarea „Ialomiţa - obiective istorice, culturale şi turistice", Evanghelie Zappa s-a născut în anul 1800 în Lamporo, regiunea Epirului de nord, în Albania. Însă, în biografia acestuia, originea sa etnică a stârnit multe interpretări, avansându-se ideea că ar fi fost albanez, macedoromân sau grec. Faptul că vorbea greceşte şi s-a zbătut toată viaţa să reînvie Jocurile Olimpice i-a făcut pe unii să aprecieze că acesta era grec, nu aromân. Peste ani, rudele lui Zappa au contestat oficial şi public această supoziţie probând în instanţă originea sa albaneză. Cu toate astea, Evanghelie însuşi, după obţinerea cetăţeniei române în 1844 şi stabilirea definitivă în Ţara Românească, menţiona într-o „Proclamaţie" tipărită la Bucureşti în vara anului 1852 despre dubla sa adopţie: „Eu a iubit şi iubesc pe greci, i-am respectat şi-i respect încă, nu mai puţin iubesc şi respect şi pe români, a căror ţară am adoptat-o ca p-o a doua Patrie a mea şi am ales umbra legilor ei sub care trăiesc astăzi". O dată cetăţenia română luată se stabileşte la Broşteni, judeţul Ialomiţa, unde cumpără moşia Broştenii Noi „cu toate trupurile şi numirile ei" de la serdarul Ioan Al. Filipescu, ginerele fostului domnitor Gh. Bibescu. De aici drumurile îi sunt deschise. Cumpără pământ cu nemiluita, păduri, lacuri şi construieşte mori, magazii şi povarne (fabrici de spirt). Cu cât îşi sporeşte averea, cu atât actele sale filantropice urmau să fie mai consistente. Donator şi fondator al Academiei Române
Zappaion, unul dintre edificiile importante ale Complexului Olimpic din Atena
Evanghelie Zappa a contribuit financiar la întemeierea Societăţii Literare, care avea să devină mai târziu Academia Română, oferind domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în februarie 1860, o donaţie de 3.000 de galbeni. Din aceştia, 2.000 de galbeni erau pentru întocmirea unui dicţionar românesc, 200 pentru o gramatică şi 800 pentru realizarea unor traduceri din autori clasici, la care va mai adăuga 2000 de galbeni pentru a contribui la fondul pentru premiile literare şi ştiinţifice, donaţii ce vor constitui „Fondul Zappa" ca fond literar. Cum între marele moşier şi domnitorul Cuza se legase o strânsă prietenie, cât şi pentru faptul că Zappa era un competent cunoscător al problemelor agrare, acesta, alături de Mihail Kogălniceanu, îşi permite să-l sfătuiască pe Cuza cum ar trebui să fie concepută şi aplicată reforma agrară şi ce conţinut să aibă decretul din primăvara anului 1864 de înfăptuire a reformei agrare. Totodată, Evanghelie Zappa este cel care-şi oferă printre primii moşiile spre delimitare, conform legilor agrare, cedând o treime din ele.
Întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne
Într-un mod oarecum nedrept istoria îl consemnează doar pe baronul Pierre de Coubertin ca părinte al ideii reluării Jocurilor Olimpice, când într-o conferinţă ţinută la Paris, în anul 1894, acesta propunea ca oraşul Atena să fie gazda Jocurilor Olimpice din 1896. Adevărul este însă altul.Cu mult înainte de conferinţa lui Coubetin, în prima parte a anului 1856, Evanghelie Zappa trimitea de la Bucureşti regelui Othon I de Bavaria al Greciei şi guvernului elen propunerea reânfiinţării Jocurilor Olimpice la Atena, dând asigurări că va pune la dispoziţie fondurile necesare, atât pentru cheltuielile de organizare, cât şi pentru construirea unor edificii sportive. Cum propunerea nu s-a materializat, revine peste doi ani cu o nouă petiţie adresată regelui şi cu o ofertă clară: cedarea a 400 de acţiuni pe care le avea la Societatea Elenă a Vapoarelor şi donarea a încă 3000 de galbeni pentru a fi fondată la Atena „Instituţia Olimpicelor", desfăşurarea din patru în patru ani a concursurilor numite „Olimpii", începând cu anul 1859, construirea unui complex expoziţional şi cultural-sportiv. Acceptându-se oferta, primele Jocuri Olimpice moderne, desfăşurate după planul lui Zappa, au fost inaugurate pe 15 noiembrie 1859, în prezenţa familiei regale, a guvernului şi a altor personalităţi din acea vreme. Însă schimbarea regilor în Grecia (lui Othon I îi urmează George) şi contextul internaţional neprielnic au făcut ca periodicitatea Jocurilor Olimpice să nu mai fie respectată. Următoarele două ediţii ale Jocurilor Olimpice „Zappaiene" s-au desfăşurat în anii 1875 şi 1889, ultima stând şi sub semnul inaugurării, la 20 octombrie 1888, la Atena, a impunătorului „Zappeion", un uriaş complex expoziţional dedicat manifestărilor olimpice şi ridicat din averea lui Evanghelie Zappa. Cum acesta moare în 1865, n-a apucat să-şi vadă măreaţa construcţie. „Era un moşier cu vederi progresiste..."În curtea bisericii din satul Broşteni, comuna Ion Roată, judeţul Ialomiţa, în dreptul altarului, sunt două cavouri cu mici monumente aparţinând familiei Zappa. Unul dintre ele mai păstrează, poate, câteva oseminte ale celui ce a fost Evanghelie Zappa. De ce poate? Deoarece dorinţa testamentară a acestuia a fost ca la patru ani după moarte (perioadă olimpică) osemintele să-i fie dezgropate, să fie sfinţite după canoanele creştine şi reângropate în Grecia: „...capul în curtea sau în faţa Stabilimentului Olimpicilor din Atena, iar oasele în curtea şcolii din Labova...". Şi cum e greu de crezut că s-au putut lua absolut fiecare oscior, e posibil ca o mică parte să fi rămas şi-n mormântul de la Broşteni. În faţa cavourilor, fostul profesor de istorie Ioan Niţu (74 de ani), actualmente cântăreţ la biserica din sat ridicată de Evanghelie Zappa, povesteşte: „Moştenind nişte averi de la familia sa, în anul 1844, Evanghelie Zappa s-a stabilit la Broşteni. A avut aici un conac, un palat cu etaj, împrejmuit cu ziduri cu contraforturi şi turnuri de observaţie pentru arnăuţi. Avea crescătorie de animale, o moară de făină şi mălai, iar la marginea pădurii o povarnă, o fabrică de spirt. De aceea este considerat un moşier cu vederi progresiste. Datorită morii şi fabricii de spirt a creat 154 de locuri de muncă, făcând saltul de la moşier la capitalist. Tot el a fost cel care, cu patru ani înainte de decretul lui Cuza, în 1860, a eliberat din robie toţi ţiganii de pe moşia sa. "Moştenind nişte averi de la familia sa, în anul 1844, Evanghelie Zappa s-a stabilit la Broşteni."
Ioan Niţu - sătean

Cum a devenit Israelul membru al Uniunii Europene

Javier Solana, fostul secretar general al Consiliului Uniunii Europene, a fost cel care a spus, in 2009: “Israelul, dati-mi voie sa spun, face parte din Uniunea Europeana fara sa fie membru al institutiei”.“Am stiut noi asta? Am votat noi pentru? Cine a dat voie sa se intample? Oare David Cameron (premierul britanic, n.red), care acum forteaza intrarea Turciei in UE, a fost de acord? Probabil ca da, din moment ce se autointituleaza ‘prietenul Israelului’ dupa ce aceasta tara a fost acuzata ca a falsificat mai multe pasapoarte britanice, folosindu-se de ele pentru asasinatul din Dubai, comenteaza editorialistul britanic Robert Fisk in The Independent.
Moartea de saptamana trecuta a cinci soldati israelieni, in Romania, abia daca a fost subiect de stire in presa europeana. Aici a avut loc un exercitiu intre
NATO si Israel. La prima vedere pare a fi totul in regula. Acum imaginati-va moartea a cinci membri Hamas in Romania. Ar fi fost asta subiect de stire?
“Israelul a macelarit practic, in mod ‘justificabil’, mai mult de 1.300 de palestinieni in Gaza, acum 19 luni, din care mai mult de 300 erau copii, in timp ce ‘periculosii teroristi’ Hamas au ucis 13 soldati israelieni, din care 3 au murit din cauza ca soldatii israelieni au tras unul asupra altuia”, mai comenteaza editorialistul britanic.
Dar totusi exista o paralela, spune Fisk. Richard Goldstone, judecatorul evreu din Africa de Sud insarcinat cu investigarea atacului din Gaza, a scris in raportul sau de 575 pagini pentru
ONU ca ambele parti au comis crime de razboi. Desigur ca a fost catalogat a fi “rau” de toti sustinatorii Israelului din Statele Unite, astfel ca raportul sau a fost respins de sapte guverne europene, ridicand astfel semne de intrebare.
Ce face NATO cand participa la asemenea jocuri impreuna cu o armata acuzata de crime de razboi?
Lasitatea aratata de UE, cand e vorba de Israel, este in contrast fata de pozitia dura luata de aceasta cand e vorba de atrocitati comise in alte parti ale lumii.
Dupa razboiul dintre
Rusia si Georgia din 2008, UE a cerut insistent anchetarea de catre o comisie independenta pentru a afla daca s-au incalcat legile internationale, iar dupa cel dintre Sri Lanka si rebelii Tamili a cerut deasemenea o alta ancheta independenta pentru a se stabili daca s-au incalcat drepturile omului. Dar se pare ca atunci cand Israel este implicat in vreo actiune, investigatiile si rapoartele sunt respinse categoric.
Vanzarile de arme ale Marii Britanii spre Israel, tara care ocupa militar Cisiordania si infiinteaza colonii ilegale pe teritoriu arab, au fost in 1999 de aproximativ 14 de milioane de euro, iar in doar doi ani s-au dublat la 28 de milioane de euro. Acestea au inclus arme de foc, kit-uri pentru producerea grenazilor si echipament pentru avioane de lupta si tancuri, se mai arata in sursa citata.
Multe din echipamentele militare fabricate in UE ajung in Israel via SUA, totul pe banii cetatenilor Europei. UE finanteaza in Gaza proiecte in valoare de zeci de milioane de euro. Acestea sunt distruse in mod regulat de Israel cu arme produse in SUA. Asa ca contribuabilii UE platesc pentru proiectele de constructii, iar contribuabilii americani platesc pentru a le distruge si totul se reia.
Pe de alta parte Israel, desi nu este membru NATO, are acces la retelele acesteia.
“Este un ‘avantaj’ in a avea un asemenea aliat, chiar daca armata sa este corupta iar unii dintre ofiteri sunt considerati criminali de razboi. Am putea invita si Hezbollah in NATO, cu siguranta am beneficia de pe urma urma cunostintelor acestora in tacticile de guerila”, conchide Robert Fisk.
Sursa
ziare.com

Cei de la CERN sunt capabili sa descopere viata dupa moarte

Oamenii de stiinta care lucreaza in cadrul Organizatiei Europene pentru Cercetari Nucleare (CERN) au anuntat ca sunt pe cale sa faca o descoperire fabuloasa: existenta unei noi dimensiuni. In prezent, oamenii au cunostiinta despre patru dimensiuni: lungimea, latimea, inaltimea si timpul. Una dintre predictiile Babei Vanga pentru 2010 – 2011 a fost si ca oamenii vor descoperi o noua dimensiune, si apoi altele, pana la 11, dovada incontestabila a existentei vietii dupa moarte.
Interesant este ca si matematicienii care au teoretizat la mult timp dupa moartea Vangai un multivers au ajuns la concluzia ca numarul maxim de dimensiuni nu poate depasi 11. In Biblie se vorbeste despre cele 9 ceruri, care impreuna cu Pamantul ar face 10 “universuri”, iar in al 11-lea e lacasul lui Dumnezeu. Iata ca acum, dupa matematicieni ar fi randul fizicienilor sa aduca o dovada palpabila a acestor dimensiuni.
Specialistii de la CERN insa, afirma ca, odata cu cercetarile declansate de experimentele din acceleratorul de particule, au ajuns la niste rezultate extrem de importante. “Avem rezultate noi tot timpul. Informatii despre existenta particulei Higgs, care nu a fost descoperita pana acum, dar despre care se crede ca are un rol foarte important in a da masa materiei, ar trebui sa fie disponibile pana la sfarsitul anului viitor, particula soseste dintr-o alta dimensiune si ca sa zicem asa, este un comprimator de energie din care rezulta materia. Este un catalizator, care paraseste apoi reactia si se intoarce de unde a sosit”, a spus Fabiola Gionotti, purtator de la CERN, citata de Reuters. Cu alte cuvinte, in 2011, omenirea ar putea avea parte de o descoperire extrem de importanta despr un multivers.
Acceleratorul de particule de care se ocupa CERN poate produce patru tipuri de experimente, pentru a vedea care erau conditiile de dupa formarea Universului. Ciocnirea protonilor la viteze apropiate de cea a luminii ar putea aduce fizicienilor descoperirea bosonului Higgs, considerata a fi “particula lui Dumnezeu”, schimband astfel legile fizicii sau adaugand altele noi precum cea a super-simetriei.
Sursa
agentia.org

miercuri, noiembrie 17, 2010

Fericirile - noua invitatii la fericirea lui Hristos

Fericirile - noua invitatii la fericirea lui Hristos


Fericirile - noua invitatii la fericirea lui Hristos

Fericirea are un singur Nume: Iisus Hristos. Poate necunoscut sau neinteles de catre prea multi dintre noi. Un Nume pe care sfintii l-au catalogat a fi drag, scump, dulce etc. Este fericirea in sine, asa cum nu a fost si nu va mai putea fi vreodata. Este tot ceea ce isi poate dori omul. Mai mult nimeni nu poate cere si absolut nimeni nu poate primi. Este TOT! Daca inima omeneasca este insetata de vesnicie, atunci El este vesnicia. Daca este infometata de Adevar, atunci Hristos este Adevarul cel mai curat si mai pur. Daca sufletul suspina dupa lumina, atunci la El va gasi Lumina cea care il va imbratisa si il va mangaia o vesnicie. Si daca, pur si simplu, omul vrea doar sa fie fericit, atunci nu are decat sa-I ceara lui Hristos sa Se apropie, sa vina, sa-l primeasca si sa-i ofere in dar tot ceea ce de la inceputul veacurilor a pregatit pentru el. Fara sa-i ceara ceva in schimb, caci omul este nevolnic si mult prea neputincios. Fara sa-l traga la raspundere pentru ce a facut pana sa-l intalneasca, caci fiinta omului este atat de mult imbibata de pacate incat adeseori nici el nu stie ce mai este bun si ce mai este rau in el.

Omul vrea sa fie fericit. Chiar si cand alearga in directia opusa lui Hristos, de fapt tot pe el il cauta. Tot pe El il striga si tot de El ii este dor. Fericirea este sensul vietii lui. O clipa de durere si o masura de neasteptata suferinta il intuneca, il dezamagesc si il fac vecin cu neantul. Daca omul uraste ceva pe lumea aceasta, atunci doar suferinta proprie o uraste. Inima lui e facuta sa se umple cu bucurie si cu lumina. Este ca o camara in care trebuie sa intre Hristos. Si, in acel moment, inima gusta Fericirea si nu mai cauta nimic. Nu mai vrea nimic. Nu o mai intereseaza nimic din ceea ce o interesa pana atunci. Este fericita. Iubeste si este iubita. Are cerul in ea si uita pamantul. Are raiul in ea si uita pacatul. Are pe Hristos cu sine si se uita pe sine...

Oare cati ne dam seama ca sufletul nostru este ca un copil care scanceste si suspina molcom dupa ceva sau, mai bine zis, dupa Cineva? Zi si noapte. Vrea mereu ceva si nu este niciodata multumit. Vrea mangaierea lui, dar noi nu stim cum sa i-o dam. Vrea o bucurie aparte, pe care noi o cautam in lume si tot nu o gasim. Iar sufletul ramane trist uneori o viata intreaga. Unii, poate ca cei mai multi, o luam pe drumuri gresite. E drept ca scrie pe ele fericire, dar nu este ceea ce vrea sufletul nostru. El vrea pe Hristos. Iubirea si iertarea Lui. Nu-L cunoaste, dar il banuieste. Iar noi ii dam altceva. Mereu altceva. El plange un timp si apoi amorteste. Tace si uita ca mai exista. Pentru ca noi ii dam doar fericirea care bucura trupul. Ii dam o hrana mincinoasa, care nu-l satura si nu-l bucura.

Placerea trupeasca nu da nimic sufletului. Noi credem ca da si ne aruncam in tot mai multa placere a trupului. Oricare ar fi aceasta: desfrau, alcoolism sau pur si simplu body-building. Trupul devine de acum copilasul care scanceste si suspina dupa tot mai multa fericire si tot mai multa mangaiere. Iar sufletul se vede uitat. Iar daca el nu il are pe Hristos, nu mai vrea nimic. Tace si uita. Se ascunde in noi si se pierde in gandurile noastre. Nu ne reproseaza nimic. Nu ne supara cu nimic. Asteapta doar o clipa de "neatentie" a noastra si mai scanceste din cand in cand. Cu o lacrima ce curge in inima si se revarsa pe ochii lui Hristos. Dar noi nu ne amintim de el. Am uitat cum plange sufletul nostru. Si credem ca tot trupul este cel care a plans. Si o luam de la capat.

Ne hranim cu nefericire un timp, o viata, desi Fericirea este mereu in umbra noastra, mereu gata sa intre in noi, sa ne invadeze cu lumina si cu adevar. Hristos este singurul Care stie cum se creste, cum se mangaie, cum se hraneste si cum se bucura un suflet. Este Tata si Mama in acelasi timp. Are pentru noi bucurii pe care nici nu le banuim. Este Cel ce ne da sens si mantuire. Trebuie doar sa vrem. Cu dina­dinsul. Asa cum un copilas, atunci cand isi vede mama, nu se mai uita la nimic si la nimeni doar ca sa ajunga in bratele ei. Nu conteaza ca se impiedica si ca nu stie sa mearga. Caci stie instinctiv ca acolo este hrana si mangaierea lui. Acolo ii va fi cald si bine. Si oricat s-ar fi jucat, oricat ar fi alergat, tot de bratele materne ii este dor. Asa si sufletul... vrea la Hristos! Instinctul spiritual ii spune clipa de clipa ca acolo este locul lui.

Hristos nu este un mit. Nu este o idee. Si nu este un simplu om ce a trait acum doua milenii si care ne-a invatat sa fim mai buni sau, din contra, cum zic unii, sa traim in patimi care ne umplu de neputinte. El este Fiul lui Dumnezeu. Este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. Este Persoana care poarta in Sine toata Fericirea, toata Lumina si toata Bucuria unei vesnicii. De dinainte de om si o vesnicie dupa el. Este Cel ce S-a apropiat de om ca sa Se daruiasca pe Sine. Este exact ceea ce ii trebuie omului. Insa cum acesta, poate ca prea des, rataceste spre fericiri inexistente, El a spus si continua sa-i spuna omului ce este Fericirea. Din respect si din iubire fata de el nu-l bruscheaza, nu-l trage de maneca si nu-l leaga de Sine. Doar arunca raze de iubire peste ochii sufletului nostru si ne invita sa fim liberi. Sa accep­tam ca in afara de El nu avem nici macar o sansa sa fim fericiti. Vesnic fericiti! Asa cum si El este! Ne roaga sa ne uitam o clipa in ochii Lui si tot o clipa sa uitam de noi insine si de ceea ce am considerat a fi fericire.

Ne invita sa gustam din iubirea Lui. O invitatie tacuta si usoara. O invitatie pe care scrie exact numele fiecaruia dintre noi. Nu se manie daca n-o deschidem si nu ne condamna daca primim "invita­tiile" altora, fara nume si fara expeditor. Ne invita sa uitam macar o clipa din viata noastra de ceea ce ne bucura pana atunci si sa Il luam in serios. Sa vrem a asculta scancetul sufletului propriu si sa ne intoar­cem de acolo de unde am plecat.

Pentru a nu avea pricina de ratacire, Hristos ne-a spus absolut tot despre fericire. N-a ascuns nimic. Nu a pastrat nimic pentru Sine. Cel ce avea sa mearga pe Cruce tocmai pentru ca omul sa poata sa fie fericit i-a aratat omului unde sta fericirea. Nu l-a amagit cu vorbe mari si a cautat sa nu idealizeze A spus totul brut. Realitatea care, desi doare si provoaca, este asa numai pentru ca omul se incapataneaza sa caute alta fericire. Nu asa cum Hristos vrea, ci dupa cum el vrea. Omul se minte, in timp ce Domnul nu ne poate minti. Si continua sa repete pana la sfarsitul veacurilor cele 9 Fericiri. Cele 9 modalitati de a gusta fericirea lui Hristos. Nu exista alte posibilitati si nici alte drumuri nu duc la El. Omul tot vrea sa ocoleasca si s-o ia pe scurtatura. Dar Hristos nu poate oferi mai mult decat a oferit deja. Nu Se poate anula pe Sine doar pentru ca omul vrea mereu o zecea fericire: cea carnala, a trupului! Hristos n-a cunoscut-o si nu o poate accepta si nici intelege. Trupul Lui a fost pe Cruce si acum este in altarele bisericilor. Nu provocator de placere, ci ca si un Leac, un Medicament care sa ne intareasca macar pe unul din cele noua drumuri spre Fericire.

Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor

Unii se grabesc sa sustina ca, prin aceste vorbe, Hristos i-ar ferici pe nebuni, pe cei alienati psihic. Nici vorba! Hristos nu a vorbit in limba romana, limba in care expresia "a fi sarac cu duhul" are o oarecare conotatie ironica. Ci a vorbit in aramaica. Adica a fericit pe cei ce au ramas doar cu duhul lor, cu sufletul lor. Altceva nu le-a mai ramas. Traiesc in lume ca si cum nu ar fi de aici.

Imparatia cerurilor este a celor ce nu au uitat ca au un suflet. Unic si vesnic. Este comoara lor. Este rostul lor. Exact ca si o mama insarcinata, care nu-si uita nicio clipa copilul din pantece. Este totul pentru ea. Ea exista numai pentru acel copil. Asa stau lucrurile si cu sufletul. Sa vrei sa-l simti, sa il lasi sa fie totul pentru tine. Sa nu-l ingropi in rutina ta zilnica si sa nu inveti treptat a-l uita. Cine isi uita sufletul si pe Dumnezeu il uita. Nu se poate altfel! Si de aici intervine saracia de care aminteste Domnul. Nu trebuie decat sa-ti inchipui un batran parasit la margine de drum, flamand si fara adapost. O fiinta aflata la mila oricui. Asa si cu cel sarac cu sufletul...

Am spus ca Hristos nu ne-a indopat cu idealisme si cu false sperante. Oricare dintre cele noua Fericiri este de fapt un dublu mesaj: vei fi fericit daca implinesti ceva care acum iti va aduce in mod sigur suferinta. Enorm de multa suferinta. O Cruce ca si a Mea pentru o inviere impreuna cu Mine...

A trai pentru sufletul tau chiar presupune multa suferinta. Esti trimis la marginea acestei lumi si acolo te hranesti doar din resturile ei de bucurie si de frumusete. Nu-i ceri nimic si nu astepti nimic. Ai un singur ideal: sufletul tau. Nu exista nimic mai important. Este nu doar pe primul loc in viata ta, dar chiar pe singurul loc. Este la mijloc insasi vesnicia ta. Caci, spune Hristos, ce ii va folosi omului daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau si-l va pierde? Lumea este doar azi. Poate si maine. Dar sufletul tau... nu are timp.

Si inveti sa renunti la multe de dragul sufletului tau. Hristos nu a spus: Fericiti cei ce Ma cauta, ca a lor este imparatia cerurilor... Ci a pus sufletul nostru pe prim plan. Ai grija de el si te vei mantui. Asculta-l, apara-l, nu-l rani, nu-l uita etc. Este "biletul" tau pentru vesnicie. Nu-l rataci printre lucrurile acestei lumi prea trecatoare. Nu-l ingropa in griji si in nimicuri care nu lasa nimic in urma lor. Si, repet, asa inveti sa renunti. Si de aici se naste suferinta...

Renunti la ceea ce altii au din plin: distractii facile, placeri trupesti, goana dupa vant... Iar acesta provoaca durere. Rupi din tine. Te rupi de ceilalti. Esti judecat sau batjocorit. Esti dat la o parte si categorisit in termenii cei mai duri. intr-o lume in care sufletul nu mai reprezinta nimic, mult prea greu este sa te ridici si sa te dai la o parte pentru a avea grija de propriul suflet! inseamna a fi altfel. A iesi in evidenta. Adica a suferi. Si unde mai pui ca rasplata de la Hristos nu vine aici si acum, caci El a spus foarte clar ca imparatia cerurilor va fi a celui sarac cu sufletul. Parca a accentuat ca totul este undeva in viitor. Acum doar saracia cu sufletul. Eu si sufletul meu. Atat! Eu si sufletul in mijlocul unei lumi ca o furtuna de placeri si de fericiri prezente. In jur toti au acum si aici raiul, iar eu trebuie sa astept si sa lupt pentru ceva parca mult prea indepartat...

Hristos n-a putut sa ne cheme la El decat pe drumul pe care a venit la noi. Poate ca nu intelegem nimic din suferinta Lui. Poate ca ne-a impresionat pe moment filmul lui Mel Gibson "Patimile lui Hristos". Dar atat. Suferinta o inteleg doar cand intra in noi, cand ne invadeaza si ne umple de neputinta si de chinuitoare intrebari: De ce?, Chiar trebuie?, Cat va mai dura?, Dar daca nu sunt pe drumul cel bun? etc. Nu ne ramane decat sa credem ca Hristos nu ne-a mintit. Ca exista langa cei saraci cu duhul si ca a pregatit fericirea unei imparatii a cerurilor...

Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia

Toti asa-zisii intemeietori de religii au venit cu cele mai alese promisiuni de fericire si de bunastare inaintea celor care vroiau sa-i asculte. Fericirea era mereu o promisiune absoluta si obligatoriu trebuia sa depaseasca asteptarile auditoriului. Desi nu este un simplu intemeietor de religie, Hristos Se deose­beste de acestia fie si macar prin esentialul oricarei religii: problema fericirii omului. A muritorului de rand. Pentru ca El rastoarna orice norma de gandire si spulbera orice asteptare laxa si netrebnica. Si vine de spune ca fericit va fi cel ce plange! Nimeni nu a mai spus asa ceva pana atunci. Fericirea poate sta in lacrimi? Cum poate intelege aceasta o faptura atat de neputincioasa si de doritoare de fericire asa cum este omul?

Intrebarea, insa, este urmatoarea: la ce fel de lacrimi face referire Hristos? Ajungem din nou la problema suferintei sufletesti? Mereu aici? Lacrimi ale unui suflet printr-un trup care se stie mult prea trecator in aceasta lume? Printr-o lume care nu face decat sa raneasca, sa manjeasca si sa deformeze? Lacrimi de neputinta si de durere fata de tot ceea ce este in jur?

Nefericiti cei ce nu plang atunci cand copiii nu mai stiu ce este curat si frumos, cand dreptatea si adevarul nu mai au loc printre noi, cand fatarnicia si imoralitatea sunt legi ce domnesc prea mult printre si in oameni si atunci cand Hristos insusi nu mai este Calea si Bucuria unor oameni care chiar se considera ei insisi a fi fericiti! Fericiti cei ce plang atunci cand singuratatea ii apasa mult prea dureros, cand prietenii ii tradeaza, ii mint sau pur si simplu aleg un alt drum in viata, unul prea murdar, cand durerea si aitarea celorlalti ne apasa si pe noi si atunci cand se ad a fi mereu plini de suspine si de lacrimi intr-o urne care nu stie nici de Hristos si nici de suferinta Lui!

O fericire a lacrimilor, cu greu de inteles de catre cei ce nu mai plang pentru sufletele lor. Niste lacrimi provocate mereu de cei din jur, care ranesc, lovesc si ii bruscheaza pe cei saraci si singuri cu sufletele lor, la marginea unei lumi. In asteptarea lui Hristos.

Fericiti cei blanzi, ca aceia vor mosteni pamantul

Blandetea este o trasatura divina. Este unul din atributele lui Dumnezeu. Este firul conductor al intregii activitati a lui Hristos printre oameni. Bland cu miile de oameni care il urmau, bland cu cei care irau nerecunoscatori, bland cu cei care refuzau sa-L primeasca si bland cu cei care L-au tintuit pe o nedreapta Cruce. De ce? Pentru ca blandetea este in mod indisolubil legata de iertare!

Iar Hristos stie bine ca vom avea destule prilejuri ca sa iertam. Stia bine in ce lume avem sa ne ducem zilele: aceeasi lume care si pe El L-a ranit si care nu va pregeta sa raneasca si pe cei care vor vrea sa mearga dupa El. Iar blandetea este nerazbunare. Este compatimire. Este acea mila nesfarsita in fata nestiintei si a neputintei umane. Este dragostea fata de cel ce greseste tocmai pentru ca nu-si da seama cat greseste si fata de Cine greseste. A fi bland inseamna a lasa mereu loc lui Dumnezeu intre tine si aproapele tau. Un loc in care oricand sa se poata naste iertarea si indreptarea.

Daca iubesti fara a astepta ceva, vei sti sa fii bland. Caci mania este semn de dezordine si de intunecare sufleteasca. Ranile proprii care il ranesc pe celalalt! Un continuu lant al urii si al neputintei umane de a mai lasa sansa si lui Hristos sa intervina.

Nu ne cere Domnul o renuntare la lume frui modul budist, adica o apatie vecina cu sinuciderea morala si fizica. Ci ne cere o renuntare la tot ceea ce ucide omenescul din noi. Nici fuga de celalalt, nici ranirea sau chiar uciderea lui. Ci iertarea si imbrati­sarea lui! Ne cere sa invatam a-l accepta pe celalalt exact asa cum este: bun sau rau, urat sau frumos, criminal sau sfant, ipocrit sau drept, egoist sau filantrop. Accepta-l fara a-l rani. Iarta-l, chiar si daca nu ti-a gresit. Fii bland, chiar daca tu zici ca nu merita sa fii bland. Hristos nu a pus conditii Crucii Sale: daca Ma primiti si credeti in Mine, accept sa Ma rastigniti; daca nu, atunci va las si Ma duc de unde am venit! Nu! Tot ceea ce este bun si frumos este si dezinteresat. Ofera inainte de a i se cere si iarta inainte de a i se fi gresit. Blandetea este acea lumina si frumusete sub care pana si cel din urma pacatos il poate vedea pe Dumnezeu.

Blandetea a "obligat" pe Hristos, pe Cruce fiind, sa nu ii ceara socoteala talharului ce se pocaia pentru cele facute pana atunci, ci sa-i deschida raiul pe care chiar nu-l merita. Si tot blandetea L-a "impins" sa intre in casele pacatosilor, ale vamesilor si ale farisei­lor pentru a "scoate" de acolo sfinti si buni propo­vaduitori ai Cuvantului Sau.

Blandetea nu este teorie, ci acea stare de a fi mereu pe urmele lui Hristos. Dar si ea provoaca suferinta, de vreme ce Domnul a folosit iar viitorul atunci cand a promis fericire celor ce sunt blanzi. Blandetea este una din cele mai mari suferinte. Caci nu e usor lucru a ierta, a indura, a intoarce obrazul si a te stradui din rasputeri sa nu te superi, sa nu te manii. Dar Hristos nu ne cere imposibilul. Daca El a putut sa fie bland cu cei ce il urau, atunci si noi avem sansa la o astfel de blandete. Cert este ca El a spus clar cum ca vom fi tratati de oameni cam cu aceleasi ganduri si sentimente cu care El a avut de luptat: L-au urat pe El, si pe noi ne vor uri; L-au batjocorit, cu noi vor face la fel; L-au acuzat cu cele mai infame Si josnice vorbe, nici noi nu vom avea parte de altceva. Ramane doar ca blandetea Lui sa ne dea puterea sa mergem mai departe. Pana la EI si la fericirea de a mosteni pamantul, adica acest loc care, candva, va fi din nou plin de Lumina, de Adevar si de blandete.

Fericiti cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura

In mijlocul unor oameni mereu flamanzi si insetati din cu totul alte pricini, este cam greu sa intelegem cum stau lucrurile cu foamea si setea de dreptate. Intr-o societate care doar consuma cantitati uriase de alimente si de lichide, greu este a vorbi despre foamea si setea sufletului!

Setea de dreptate... intr-o lume in care domneste nedreptatea si in care pana si Dumnezeu este acuzat de nedreptate! Caci lumea isi avorteaza pruncii, iar pe cei vii ii chinuie prin nepasare si prin nesimtire, dand vina tot pe Dumnezeu! Milioane de infometati din Africa sau chiar de langa noi, ospicii pline de alienati care s-au nascut asa din cauza unor pacate parintesti si nu numai, orfelinate pline de fiinte care nu cunosc iubirea si mangaierea, boli incurabile peste cei nevinovati din cauza celor mult prea vinovati, dureri si suferinta peste cei curati si buni tocmai din cauza celor ce nu vor sa mai fie curati si buni, azile pline de fiinte date la o parte sau care s-au exclus singure fugind de nerecunostinta si de neputinta... toate sunt puse pe seama lui Dumnezeu.

Si tot omul este cel care indrazneste sa-i ceara sa faca dreptate, atunci cand toata viata lui este un nesfarsit lant de nedreptati si de faradelegi! Si ce ar fi daca Dumnezeu chiar S-ar apuca sa faca dreptate inca de aici si inca de pe acum?

Cei avortati sa strige zi si noapte in inimile si in cugetele celor care i-au ucis si sa ceara asupra lor o grabnica dreptate divina? Cei care, din cauza noas­tra, isi inchipuie raiul ca pe un loc in care nu mai exista foame si sete, sa moara doar atunci cand si noi vom trai macar o zi de chinuitoare foame si vom arde de dorul unei singure picaturi de apa? Cerand peste noi aceeasi dreptate dumnezeiasca? Copiii care sufera de boli incurabile din cauza mizeriei din sufletele parintilor sau ale rudelor, sa ceara lui Dumnezeu ca ei, parintii lor, sa sufere pentru propriile pacate inzecit si inmiit, asa cum si merita? Cei dati la o parte, marginalizati si ridiculizati, sa pogoare peste cei ce se complac in minciuna, ipocrizie si desfrau intreaga dreptate a lui Hristos? Iar batranii sa umple sufletele celor ce i-au alungat, exact cu sentimentele lor de deznadejde si de neputinta? Ca, din dreptate de Sus, sa simta ca, de fapt, nu sunt fericiti si nu au avut nici cel mai mic drept sa-i alunge si sa-i uite!

Poate ca asa ar arata dreptatea divina peste o lume care nu stie ca, pana la urma, va avea parte de aceasta dreptate! Dar ar mai fi ceva... Dumnezeu este Drept si... mai presus de toate este Iubire! Iar Iubirea stie sa respecte libertatea celuilalt, orice ar presupune aceasta. Iar Domnul respecta libertatea omului. Respecta nedreptatea omului, cu pretul unei imense suferinte. Asa ca lumea se imparte exact in doua parti: flamanzi si insetati de dreptate si, in cealalta parte, cei flamanzi si insetati de nedreptate. Alegerea ne apartine! Si, iarasi, Hristos atentioneaza ca foamea Si setea de dreptate nu pot fi potolite aici si acum.

Caci ar insemna sa atenteze la libertatea "mamelor" care au ales sa avorteze, la libertatea celor ce se impietresc in nepasare si in lacomie, la libertatea celor ce lovesc, urasc, mint sau doar ignora pe aproa­pele lor, la libertatea celor ce se leapada de frate sau de parinti etc. Si El nu poate atenta la libertatea nici unuia dintre noi...

Dar poate satura de dreptate doar pe cei ce mor... Si pe prea multi dintre noi aceasta divina dreptate ne va condamna, caci am condamnat; ne va rani, caci am ranit; ne va alunga, caci am alungat... Aici ne ramane sa flamanzim de dreptate! Dar o foame reala, care chinuie inima si apasa sufletul. O foame si o sete cum numai Hristos mai poate simti! De nepotolit. Uriasa! Care nu va accepta niciun compromis si care nu poate fi mituita de nimicurile acestei lumi. Nu exista cale de mijloc: o usa este fie inchisa, fie deschisa! Ceva ori este drept, ori este nedrept sau netrebnic, cum ii place romanului sa spuna. Cu dreptatea nu-i de joaca. Stiu ce am de facut sau ratacesc printr-o lume care se preteaza la prea multe compromisuri.

Drept a fost Hristos atunci cand a iertat vamesi si desfranate. Dar la fel de drept a fost atunci cand i-a infierat pe farisei si a luat biciul in mana pentru a curata Templul cel numai pentru rugaciune si pentru mila. Drept a fost cand l-a sarutat pe Iuda in speranta intoarcerii lui, dar si cand a cerut socoteala celui ce l-a lovit chiar pe nedrept. A fost drept atunci cand a alungat dracii din omul demonizat in turma de porci a celor din Gadara, dar i-a lasat pe diavoli sa ramana in fariseii cei murdari, ipocriti si mult prea mandri. O dreptate care respecta si accepta pe om exact asa cum vrea sa fie. Chiar cu pretul suferintei. Si al Crucii!

Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui

Mila este si ea o fiica a iubirii. Mila ca si coborare la celalalt. O afundare in adancurile fiintei celui de langa tine. Exact ca si in acele mult prea putine cazuri in care, candva, se mai gasea cate unul sa se coboare in subteranele Bucurestiului, la acei nefericiti si condamnati fara vina, la aurolacii si vagabonzii capitalei... Din mila, din iubire si din speranta mai poate un suflet uman sa se intereseze de cel care ar trebui sa fie exact langa tine, dar nu este...

Mila nu este acea suma de bani sau acea legatura de haine pe care, din cand in cand, doar unii dintre noi o mai dau unor fiinte ce nu au nume si carora nu avem nimic a le spune. Daca ar fi fost asa, Domnul ar fi zis: "Fericiti cei ce dau bani si haine saracilor..." La fel, nicaieri nu ni se spune ca El ar fi dat cuiva bani, desi stim bine ca banii pentru milostenii erau la Iuda. Si ca a fericit pe acea vaduva care a dat pentru Templu ultimul ei banut. Dar, tot El este Cel ce a spus: Mila voiesc, iar nu jertfa!

A da bani este ceva. Dar a da o parte din atentia ta, o picatura din iubirea ta si o particica din sufletul tau celui ce are nevoie este totul! Domnul nu a venit la noi doar ca sa ne invete sa dam de pomana. Aceasta o putea face mult mai simplu sau am fi putut-o invata de la Budha sau Mahomed. Ne-ar fi fost destul! Dar sa nu uitam ca doar crestinismul este religia in care Dumnezeu vine in intampinarea omului, in timp ce in celelalte religii omul il cauta pe Dumnezeu! Deci si mila are conotatii speciale, divine. Caci, mai intai de toate chiar lui Dumnezeu I-a fost mila, incat a lasat cerurile si S-a asezat pe Cruce pentru creatura Sa.

Mila este acel foc interior care nu te lasa sa ai liniste atat timp cat cel de langa tine sufera pe nedrept, este chinuit, bolnav sau are nevoie doar de un cuvant curat si bun. Mila te scoate din barlogul sufletului tau pentru a avea un rost in aceasta lume si, implicit, in vesnicie. Mila te obliga sa ierti pe oricine, mai putin pe tine insuti. Pentru ca cel care greseste inca n-a gustat din mila lui Hristos si din mila ta; atunci cand va fi gustat, se va indrepta si se va mantui.

Mila te face sa-i vezi pe toti cei de langa tine ca pe niste saraci: unii sunt saraci material, iar altii saraci sufleteste. Si apoi te arata a fi ultimul dintre saracii acestei lumi, ca sa nu cazi in urata mandrie. Iar la sfarsit te "obliga" sa daruiesti fiecaruia cate ceva: un cuvant, o lacrima, o iertare, o bucata de paine sau doar un zambet. Am cunoscut copii care exact asa procedau: imbratisau saracii, sprijineau si realmente carau pana la casele lor oameni in stare de ebrietate, aveau zambete si bucurii pentru copiii cei care astfel capatau si nume si zambete si bucurii...

A avea mila inseamna a purta inima lui Hristos, Cel ce este mult prea milostiv. Altfel cum s-ar putea explica ca inca mai exista, inca n-a pierit o lume in care mizeria si imoralitatea au atins cote maxime? Mare trebuie sa fie mila Domnului de a putut rabda pe omul care a uitat cu totul ce este mila! Hristos a avut mila de vaduva ce-si ingropa fiul si i l-a inviat. A avut mila de orbul care-L striga dintr-un intuneric al durerii si al neputintei, vindecandu-l. A avut mila de miile de oameni care il urmau pana si prin pustie, dandu-le sa manance pe saturate. A avut mila pana si pe Cruce de Maica Sa si a lasat-o in grija lui Ioan, ucenicul cel mai drag. Noua nu ni se cere nici macar a mia parte din toate acestea; nici macar o minune nu asteapta Hristos de la noi. Desi astazi chiar sunt o minune mila, rabdarea, intelegerea, ingaduinta etc.

Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu

Exista doua feluri de curatiri: exterioara si inte­rioara. Pe cea exterioara, majoritatea dintre noi o pazim cu strasnicie si o garnisim cu tot felul de parfumuri si deodorante. O grija nelimitata fata de acest trup: de la mancaruri cat mai ecologice si pana la patimasul body-building. Dar Hristos ne spune ca altceva este esential pentru fiinta umana...

O inima curata este acea inima in care incape si Hristos, dar si aproapele. Mai putin propriul egoism. Este o inima in care nu se mai gaseste nimic din ceea ce murdareste chipul lui Hristos, aflat in fiecare dintre noi. Copiii si sfintii il vad pe Dumnezeu inca de pe acum; cei ce au inceput sa greseasca il vor vedea... cu conditia de a se intoarce la puritatea lor. Hristos ne spune ca cei curati cu inima il vor vedea pe Dumnezeu. Candva. Fara sa specifice anume cand. insa acum ce pot vedea ei? Ce le rezerva prezentul? In cel ce bea pana uita de sine, ei vad un om care sufera enorm si nu stie ca suferinta se poate indrepta si sfinti cu totul altfel. in fata cea murdara si cazuta intr-un desfrau lasciv si obscen, ei vad o fiinta care vrea doar sa iubeasca si sa fie iubita, o fiinta care n-a cunoscut iertarea si mila lui Hristos. In cel ce tace si plange la marginea drumului, vad un om parasit de oameni, un om care a fost uitat de ceilalti, dar nu si de Dumnezeu, Cel care il poate cerceta prin ei. in cel care raneste, loveste sau uraste pe cineva, ei vad un suflet chinuit de prea multe boli care il obliga sa fie asa; caci cel ce are un suflet chinuit, va chinui si pe cei din jur.

Cam asa vad cei curati cu inima... Vad mereu doar inimile celor din jur. Si absolut in orice inima, fie ea cat de decazuta si de desfranata, sta ascuns si acoperit chipul lui Dumnezeu. Oricand, pentru cei cu inima curata, desfranatele pot deveni sfinte, crimi­nalii pot cuceri inaintea noastra raiul, iar cei rai si urati pot capata o lumina de Sus care sa ierte tot si sa imbratiseze tot. Depinde cum privesti: cu ochii lui Hristos sau prin ochelarii stramti si spalaciti ai acestei lumi. Exact ca si in povestile noastre, in care porcul este de fapt un fiu de imparat, iar balaurul poate deveni urgent un soricel pe care sa-l manance prima pisica ce ne iese in cale. Totul este in inima ta: acolo este poarta spre iad sau spre rai. Tu singur decizi ce usa sa-ti deschida Hristos Domnul!

Pacatul incepe tot din inima... din pacate! Acolo se nasc si colcaie gandurile, poftele si imaginatia noastra cea mult prea des murdara. Cel desfranat ajunge in cele mai josnice patimi pentru ca mai intai a fost desfranat in inima sa: acolo si-a pierdut mai intai fecioria... Si-a imaginat zile si nopti in sir cum se pacatuieste, cum se castiga placeri trupesti, cu cine ar putea gresi... Ca un vis ce are loc mereu in inima noastra, care devine un nelimitat platou pe care noi "filmam" cele mai murdare si mai decazute filme. Si, intr-un final, le punem in practica. Luam un film murdar de pe net, adaugam chipul unei fiinte ce am vazut-o poate doar intamplator si incepem sa imple­tim tot felul de vise. Lasand, desigur, pe diavol sa fie regizorul nostru principal! Si uite asa inima nu mai poate fi curata. Nu mai stie cum, caci a uitat. Totul se va reduce la o fuga disperata dupa placere: in inima si in realitate, niciodata ajunsa si niciodata destula.

Inima curata este cea a unui copil, care nu stie ca are trup decat cand ii este foame si atunci cand este rapus de oboseala. in rest totul este curat pentru el. Ca si pentru Hristos! Vede peste tot doar ce este frumos si curat. Pentru el, lumea este plina de copii. Iar acesti copii au inimi gata sa iubeasca si sa fie pline de bucurie si lumina. Inima ne va trimite in iad sau in rai. La sfarsit, Hristos va privi in inima fiecaruia dintre noi. Daca Se va recunoaste acolo, asa ca intr-o oglinda, ne va tine mereu in imbratisarea si in iubirea Lui. Daca nu, atunci vom pleca singuri... Intr-o lume in care visele cele murdare se vor spulbera si isi vor arata subrezenia si inexistenta.

Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema

Ce este pacea aceasta, despre care vorbeste Iisus Hristos? Pacea europeana pe care mai marii acestei lumi o "pregatesc" condamnand la suferinta si la moarte chiar si popoare intregi? Nu prea as crede... Trebuie sa fie ceva mai mult decat atat!

Daca vom invata candva sa nu mai cautam nimic din ceea ce ne hraneste egoismul si micimea proprie, atunci cred ca vom sti ce este aceasta pace. Caci, intr-un sens restrans, de unde pornesc razboa­iele acestei lumi? De la o cearta mizera intre doi oameni si pana la invadarea si distrugerea unui popor de catre un altul, totul se bazeaza pe egoism, pe ura si pe o urata schizofrenie morala. Cine este cel de langa mine? Iubitul si alesul lui Dumnezeu! Nici mai mult si nici mai putin! Chiar daca eu nu vreau sa accept, chiar daca eu vreau sa-l distrug si simt cu toata fiinta mea ca il urasc si chiar daca el mi-a gresit, chiar daca el mi-a atins orgoliul si personalitatea, ei bine, cu toate acestea, el este iubit de Iisus Hristos, el ii apartine doar lui Iisus Hristos! Chiar nu am niciun drept asupra lui. Am doar o singura datorie: aceea de a-l ierta si de a-l iubi. Mai mult nu tine de mine, fie ca mi se pare ca altfel trebuie sa stea lucrurile.

Pacea mea este conditionata de aproapele meu. El mi-o poate lua sau mi-o poate asigura. Cum ma raportez eu la cel de langa mine? Iert? Atunci voi fi iertat! Il accept si il iubesc asa cum este? Atunci voi fi acceptat si iubit asa cum sunt. Si va fi pace. Va fi bine. Eu ma voi indrepta si ma voi sfinti prin iubirea lui, iar el se va indrepta si se va sfinti prin iubirea mea. invata sa te vezi ca fiind cel mai nesuferit dintre oameni si asa vei putea suferi mai usor pe cel de langa tine. invata sa ai rabdare cu el, iar Dumnezeu va avea rabdare cu tine. Nimic nu este usor. Dar, intr-o lume a razboiului si a furtunilor sufletesti, se cade sa cautam pacea sufletului. Altfel nu vom rezista si ne vom sinucide spiritual cu totii dupa ce vom fi ucis pe aproapele nostru prin indiferenta, minciuna, ura si fatarnicia noastra.

Hristos a daruit mereu din pacea Sa. A daruit pace celei macinate de grele pacate si i-a ridicat inima in raiul Lui inca din aceasta viata. A impacat constiinte chinuite si le-a umplut de mila si de Iubirea Sa. A umplut de liniste sufletele apostolilor, cele chinuite de deznadejde si de indoiala. Primele Sale cuvinte mereu au fost acestea: "Pace voua!" Adica liniste, bucurie si mangaiere. Nu mai aveti nici macar un motiv pentru care sa va fie frica sau pentru care sa fiti tristi si lipsiti de credinta. Totul este acum la Hristos. Bucuria, Lumina si Adevarul sunt ale Lui. Nici macar sa murim nu ne mai este frica. Copiii si sfintii mor in pace. Chiar in bucurie. Pentru ca linistea constiintei era destula la ei. Stiau ca au iubit Si ca sunt iubiti. Ca au iertat si sunt iertati. Au facut si au lasat pace in urma lor. Adica au facut voia lui Hristos. L-au vazut peste tot si in toti ceilalti. Chipul Lui si Iubirea Lui se vad in fiecare om si se reflecta in fiecare coltisor al acestui pamant.

Invata sa iubesti si vei avea pace. Altceva nu vei mai cauta si nu vei mai cere. Pentru ca vei avea mereu de daruit...

Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor

Inca o fericire care contrariaza! Hristos, de fapt, a si spus ca nu a venit sa aduca pace pe pamant. Desi fericirea anterioara vorbea de pace! Ce ar trebui sa intelegem? Ca pana si Hristos S-ar contrazice pe Sine insusi? A spus ca a venit sa aduca sabie: dezbinare intre fiica si mama, dar si intre tata si fiu. Totodata daruieste din pacea Sa apostolilor si fericeste pe facatorii de pace... Vorbim cumva de doua feluri de pace? Care nu au absolut nimic in comun? Care nu pot coexista in niciun chip? De ce s-a ajuns la o astfel de dificila situatie, ca Domnul sa aiba o pace, iar omul o alta?

Despre pacea lui Hristos am vorbit. Iar pacea lumii se intelege ca este una aparenta si mincinoasa, de vreme ce nu ii place lui Hristos. Trebuie doar sa ne uitam bine in jurul nostru! Cine sunt si cum sunt cei ce au o pace lumeasca? Ipocritii, mincinosii, desfranatii, farsorii, hotii si tradatorii. Au o viata de invidiat. Nimic nu le lipseste, nicio grija nu-i apasa si nicio cuta nu le umbreste fruntea. Totul este pentru ei o perfectiune inauntrul careia nici macar Dumne­zeu nu mai poate incapea. Dar abia aici intervine cheia problemei in sine! Perfectiunea lor cea gaunoasa si trecatoare intra, la un moment dat, in coliziune cu pacea lui Dumnezeu.

Asa, de exemplu, s-a intamplat cu Sfantul Ioan Botezatorul si Irod, cel care s-a casatorit cu sotia fratelui sau. Pacea lui Irod se loveste de pacea Sfan­tului Ioan, adica de pacea lui Hristos. Ce urmeaza? Spune in mod clar aceasta Fericire: prigoana! Si cum Hristos nu ne-a ascuns adevarul, este clar ca nu avem nicio alta sansa! Pacea lumii provoaca suferinta si prigoana. Cui? Celor care au exact ceea ce lipseste lumii: iubire, lumina, adevar, dreptate si puritate. Asa putem intelege de ce a afirmat Domnul ca nu a venit sa aduca pace, ci sabie. Tatal va avea o pace lumeasca si va prigoni pe fiica sa, care, printr-o minune, a cunoscut Iubirea si Bucuria cereasca. Sfanta Filofteia este ucisa de propriul tata. Iar acest minim exemplu se va intinde la scara mondiala, daca este nevoie! Nu putine au fost cazurile in Rusia sovietica in care copiii declarau NKVD-ului cum ca si-au vazut parintii rugandu-se sau facand pe ascuns semnul Sfintei Cruci. Iar istoria se va repeta mai devreme decat vrem noi.

Hristos i-a fericit pe cei prigoniti si le-a daruit ceva mai mult decat celor ce merg la El pe drumul celorlalte Fericiri. Doar celor prigoniti le da ceva aici ji acum! Daca pentru ceilalti vorbeste de fiecare data o rasplata viitoare, in ceruri, pentru cei prigoniti ppune clar ca a lor este, aici si acum, imparatia ierurilor. Doar in cazul lor foloseste pentru bucurie si iubire timpul prezent! De ce?

Poate pentru ca stia ca prigoana este o Cruce enorm de grea si ca nu are drum de intoarcere? A inteles ca suferinta de a fi lovit, batjocorit, ironizat sau, mai mult, torturat, ranit si ucis pentru El repre­zinta supremul semn de rabdare, de iertare si de credinta in Dumnezeu. Sfantului Ioan Botezatorul i s-a taiat capul. Hristos a suferit cea mai crunta prigoana: acuzat de nebunie si de demonizare, lovit, scuipat, ranit si crucificat... Iar dupa El, milioane de martiri vor face la fel. Nu vor avea de ales tocmai pentru ca au stiut ca asa este drept. Ca nu se poate altfel. Ca nu au alta cale!

Dreptatea lumii, pacea lumii ii obliga pe sfinti sa sufere. Si nu poate decat sa-i prigoneasca, sa-i inlature, sa-i dea la o parte cu pretul vietii doar pentru ca nu au vrut sa taca, pentru ca nu au putut sa inchida ochii si pentru ca nu au vrut sa fie ca toti ceilalti. Iar lumea nu iarta. ii iarta pe toti cei fara chip si fara nume care se pierd in pantecele ei cel mistuitor de personalitate si de puritate. Dar pe cei ce vor sa fie altfel nu ii iarta. ii prigoneste pana ce vor invata sa taca. Adica pana la moarte! Iar Hristos pe acestia ii fericeste inca din viata! Pentru ca toti cei prigoniti stiu bine ce spun si de ce lupta atat de inversunat cu raul acestei lumi. imparatia lui Hristos deja este cu ei si in ei. Au gustul libertatii, al demni­tatii si al dreptatii. Si cum fierul nu se poate inmuia ca si ceara, asa nu pot ei sa faca niciun compromis cu aceasta lume si cu pacea ei. Iar prigoana va fi atat timp cat va si lumea aceasta. insa, atentie! Hristos i-a impartit in mod clar pe oameni in doua categorii: prigoniti si prigonitori. Exact ca si in inchisorile comuniste. Asa ca bine ar fi sa ne delimitam in mod clar si sa dictam inimilor noastre o directie cat mai clara! Nu exista nici aici o cale de mijloc. Numai mincinosii si ipocritii acestei lumi ne vor invata ca exista o a treia cale. Si daca nu vom vrea sa ii credem, atunci ne vor prigoni... De la cuvinte ce dor si pana la o ura ce ucide doar un trecator trup...

Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra, mintind din pricina Mea

A noua Fericire pare a fi doar o accentuare a celei anterioare. Doar anumite nuante sunt subliniate aici. Aici Hristos ne spune exact ce ne asteapta. Nu are nimic de ascuns celor care il vor urma. Prigoana ori este in toata legea, ori nu este deloc! Nici Hristos nu ne minte si nici lumea nu are timp sa se joace cu cei care nu i se supun. Ori, ori! Dintre cei doisprezece Apostoli, numai unul a murit de batranete si aceasta numai pentru ca Hristos l-a iubit enorm pentru puritatea Lui. Ceilalti unsprezece mor decapitati, rastigniti sau torturati. Se vede bine ca nimeni nu se joaca: toti isi iau rolurile in serios! Apostolii nu se dau inapoi in fata mortii, iar lumea nu crede de cuviinta ca ar trebui sa ii ierte. Unii mar, altii omoara. Unii sunt prigoniti, altii prigonesc. Hristos, Sus, ii primeste pe cei pe care lumea ii trimite de la ea, de jos. Dar numai atat! Deci trebuie sa intelegem ca Domnul ii primeste doar pe cei pe care lumea nu ii mai primeste? Ori e calda, ori e rece. Ori cu lumea, ori cu Hristos. Chiar nu exista o a treia alternativa!

Nimeni nu are nimic de precupetit. Nimeni nu se targuieste! Lumea are tot, dar absolut tot cuvantul rau si toata minciuna, iar cei prigoniti dau si ei tot: credinta, iertare, rabdare... Ocara nu are margini si nu are limita in timp. Mereu, pana la sfarsit. Ori sfarsitul celui prigonit, ori sfarsitul lumii. Nebun si mincinos este cel ce si-a inchipuit ca ceea ce a adus Hristos, crestinismul, este o religie usoara, placuta si garnisita cu bucurii! Crestinismul este durere! Ne place sau ba, acesta este adevarul. Crestinismul este lacrima, rana si chin! Crestinismul este o Golgota ce dureaza cat o viata de om. Daca cineva crede ca nu e asa, atunci acel om chiar nu L-a inteles deloc pe Hristos si drumul Lui! A fi crestin inseamna a fi prigonit. Poate ca nu zi de zi, poate ca nu clipa de clipa. Dar macar din cand in cand. Atat ca sa se mai separe apele in aceasta lume. Cat sa se mai aleaga graul de neghina.

Crestinul este o fiinta care nu poate face niciun pact cu lumea aceasta, care mereu are ceva de spus si care nu a invatat sa-i fie frica si, implicit, sa taca. Dar care, in acelasi timp, este prigonit pentru ca poate ierta si poate iubi, pentru ca stie sa renunte si chiar sa uite de sine. Lumea se chinuie vazand in adevaratul crestin ceea ce ei ii lipseste. Si, decat sa se schimbe pe sine, prefera sa-i prigoneasca pe cei ce nu sunt ca ea...

De ce ingaduie Hristos toate acestea? Pentru libertatea lumii si pentru sfintirea noastra. El nu a vrut sa se intample asa! Nu-I place in niciun caz sa ne vada suferind sau sa ii vada pe sfintii Lui cum sunt torturati si dati la moarte. Insa lumea a ales sa fie asa. Numai ea a decis ca toti cei care vor sa il urmeze pe Hristos trebuie sa sufere. Asa a decis sa faca si cu Hristos. Iar El a acceptat intru totul decizia lumii de a-L condamna la rastignire. Dar voia lumii se implineste numai un timp. Cat tine lumea! Apoi Hristos are voia Lui, careia nimic nu-i mai poate sta impotriva. Si careia i se va supune si lumea. Drepta­tea sfintilor va iesi biruitoare, desi acum lumea biruieste. Daca totul s-ar termina in pragul mortii, atunci lumea ar avea dreptate, iar Fericirile ar fi doar un basm pentru copii sau o scuza lamentabila pentru cei slabi si neputinciosi in fata voii acestei lumi. Dar Hristos este, totusi, dincolo de moarte. Si tocmai El este Fericirea...

Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri

Atat ne poate oferi Domnul: cerurile si pe Sine insusi! Pentru ca la El, acolo, gasim iubirea, mila, imbratisarea de care avem atata nevoie. Restul nu mai conteaza. Viata este o clipa inaintea intrarii in vesnicie. O incercare de a afla fericirea. Unii esueaza, altii gusta inca de aici fericirea. Prigoniti, cu lacrimi in ochi sau in suflet, insetati si infometati sufleteste, ocarati... insusiri ale lui Hristos Cel printre oameni si ale crestinilor Lui. Insa numai Iubirea conteaza! Totul este de la Hristos si pentru El. Daca il vom fi iubit fie si numai o secunda in viata noastra, atunci vom fi inteles de ce a rostit aceste Fericiri atat de... triste! O clipa de am iubit dreptatea si Adevarul, ne va fi de ajuns ca sa alegem drumul cel aspru al mantuirii. Nimic nu ne poate opri. Sfintii, absolut nici unul dintre ei, in timp ce erau torturati si scrijeliti, nu s-au plans de durere. Pentru ca Hristos mai avea ceva pentru ei: puterea de a rabda pana la capat si taria de a ierta pana la capat. Nu au masurat ura lumii si nici mila lui Dumnezeu. Are Cine sa faca aceasta. Doar au inteles bine ca prigoana este semnul cel bun al drumului spre Hristos. Si au fost fericiti. Sunt si acum fericiti! Totul depinde de noi... doar sa dorim a fi cu adevarat fericiti!


Monahul Paulin de la Putna