Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

miercuri, martie 28, 2007

Filmări în biserică, pentru o peliculă cu surdomuţi


Filmări în biserică, pentru o peliculă cu surdomuţi



Regizorul şi actorul principal al ineditului film a fost nimeni altul decât preotul paroh, de la Biserica Mavrodolu din Piteşti, judeţul Argeş
Un eveniment „artistic" fără precedent în România s-a petrecut, săptămâna trecută, la Piteşti. Biserica Mavrodolu din acest oraş a fost, pentru câteva ore, platou de filmare. Preotul Constantin Onu s-a transformat şi el în… regizor şi actor şi a turnat, în premieră mondială, spune acesta, un film care prezintă o slujbă religioasă pentru surdomuţi. Pentru această slujbă, preotul a inventat şi un limbaj…
Părintele Constantin Onu este cunoscut în Argeş drept unul dintre cei mai "avangardişti" oameni ai Bisericii. Are în construcţie un lăcaş de cult pentru surdomuţi, o biserică pentru copii şi un SRL chiar în curtea lăcaşului de cult pe care îl păstoreşte.
Săptămâna trecută, preotul Onu a fost protagonistul unui alt eveniment inedit: o filmare în biserică, care prezintă o slujbă religioasă pentru surdomuţi, în care el a avut rolul principal. Preotul a ţinut slujba filmată exclusiv prin semne. Semne inventate chiar de el, căci, ne-a mărturisit acesta, limbajul surdomuţilor este deficitar la capitolul simbolistică religioasă.

Etichete: ,

duminică, martie 25, 2007

Maica smereniei

Maica smereniei
Pr. Prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

A existat în istoria mântuirii noastre un moment care a făcut să-şi oprească respiraţia întreaga Creaţie pentru o clipă, uimită de nemărginita libertate pe care Dumnezeu a dat-o omului. „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Născătoarei de Dumnezeu, Glasul 4) era pe punctul de a se arăta: Dumnezeu urma să se întrupeze „întru unire neamestecată”, cu condiţia ca omul să răspundă voinţei divine. Iar întreaga umanitate răspundea, la vestirea arhanghelului Gavriil, prin glasul unei fecioare din Nazaretul Galileii, chemată să fie Maica Domnului: „Iată, roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).Deodată, smerita acceptare, fără a cere dovezi, deşi totul contraria mintea omenească, face să tâşnească spre cer scara urcuşului nostru spre Dumnezeu, pe care odinioară o visase patriarhul Iacob (Facerea 28, 11-15). Căci aşa văd Sfinţii Părinţi chipul Maicii Domnului: scară între cer şi pământ, punte peste prăpastia păcatului strămoşesc, fără de care n-ar fi fost posibilă biruirea morţii.Dumnezeu coboară, luând firea noastră, pentru ca noi să urcăm, „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu”(Sfântul Atanasie, Despre întrupare).Cum s-ar fi întâmplat acestea fără Maica milei şi a smereniei? Spune troparul Glasului 2: „Gavriil, zicându-ţi ţie, Fecioară: «Bucură-te», deodată cu glasul s-a întrupat Stăpânul tuturor, întru tine, chivotul cel sfânt, precum a zis dreptul David”.Tainele imposibil de pătruns cu mintea omenească neîndumnezeită, neschimbată, nelămurită în focul credinţei - Sfânta Treime, Întruparea, Învierea – îi erau cunoscute Maicii Domnului. Avem temeiuri să credem că Maria le cunoştea, fiindcă „păstra toate lucrurile acestea întru inima ei” (Luca 2, 51). Cântarea Mariei, la întâlnirea cu Elisabeta, cea care o numeşte „Maica Domnului meu” (Luca 1, 43), este un imn al smeritei cugetări despre atotbunătatea şi atotputernicia lui Dumnezeu. Maria Îl slăveşte pe Dumnezeu întru bucuria duhului său, fiindcă „ a căutat spre smerenia roabei Sale”. „că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic – şi sfânt e numele Lui – şi mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El”. Domnul, cu braţul Său puternic, „risipit-a pe cei mândri în cugetul inimii lor; coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi i-a înălţat pe cei smeriţi”, a făcut milă cu Israel, aşa cum a promis lui Avraam şi vameşilor săi (v. Luca 1, 46-55).Textul este foarte asemănător cu Filipeni 2, 6-11, nu numai ca structură poetică ( nereliefată ca atare în ediţiile româneşti ). În Epistola către filipeni, Sf. Pavel transcrie, după câte se presupune, un imn hristologic despre iconomia întrupării ca expresie a smereniei absolute, cântat, probabil, în Biserica primară: Dumnezeu Fiul „S-a golit pe Sine luând chip de rob, devenind asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om; S-a smerit pe Sine făcându-se ascultător până la moarte – şi încă moarte de cruce!” (v. 7-8). De aceea Tatăl „I-a dăruit Lui nume care-i mai presus de orice nume, pentru ca-ntru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşţi, al celor pământeşti şi al celor dedesupt, şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl” (v. 9-11).Astfel, cum să nu se asemene cuvintele Domnului cu ale Maicii Sale(„Fie mie după cuvântul tău!”), când, cu puţin timp înainte de prinderea Lui, se roagă în Grădina Ghetsimani? Evangheliştii notează (îndeosebi Matei) că Iisus L-a rugat pe Tatăl de trei ori, dacă este cu putinţă, să treacă pe alături paharul suferinţei cumplite care avea să vină: „Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe-alături de Mine paharul acesta!… Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu”. (Matei 26, 39).Având asemenea mărturii, să ne aşezăm sub Acoperământul Maicii Domnului şi să o preamărim: „Prea binecuvântată eşti, Născătoare de Dumnezeu, fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine, iadul s-a robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât şi noi am înviat” (Sedealnă, glasul 2).

Femeia este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu!

Femeia este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu!

† CalinicEpiscop al Argeşului şi Muscelului

Acum, la începutul bătrâneţii mele, îmi pot desluşi ceea ce m-a fascinat din primăvara copilăriei! Cele două fiinţe unice pe pământ şi în Cer: Maica Domnului şi mama care m-a născut! Cele mai apropiate fiinţe fără de care n-aş fi fost şi n-aş fi primit ocrotirea sub sfântul Omofor.De câte ori stăteam la masă şi mai întârziam în glume şi în zbenguieli, mama mi-o reteza scurt: mâncaţi mai repede că Maica Domnului stă în genunchi!Îşi poate imagina oricine ce efect extraordinar au avut spusele mamei, pe un ton extrem de serios, care-mi face fiori şi acum când scriu aceste rânduri. N-am mai auzit niciodată pe nimeni spunând. Cum adică, să stea Maica Domnului în genunchi atât timp cât noi mâncăm? De unde a auzit mama acest lucru? N-am întrebat-o şi nici n-am aflat până acum. S-ar putea să se mai spună aceste cuvinte în spaţiul nostru binecuvântat de Dumnezeu!De atunci făceam parte din cele două case: a Maicii Domnului şi a vrednicei mele mame şi ori de câte ori vorbesc şi-mi aduc aminte de mama, gândul îmi zboară la toate femeile de la începutul lumii până azi!Ce minune a mai creat Dumnezeu! Femeia straşnică! A pus Dumnezeu atâta plinătate şi atâta forţă în sinea ei deşi pare şi chiar este atât de sensibilă şi chiar, se poate spune, extrem de fragilă. Auzeam uneori spunându-se de către unii bărbaţi că femeia nu trebuie atinsă nici cu un fulg, aşa trebuie să ne purtăm de delicat şi frumos. Când eram student la Sibiu, profesorul meu Grigore Marcu, o celebritate în Studiul Noului Testament, când a intrat într-un magazin l-am auzit cât de frumos a salutat pe doamnele de acolo şi cât de suav le-a sărutat mâinile, spre surpriza mea – o mărturisesc – totală! Nu m-am aşteptat să-mi văd pe cogemetea profesorul şi preotul să facă un gest pe care nu-l mai văzusem.Deşi era cam potrivit de statură, l-am văzut cum creştea spre înalturi, mai ales că tânăr fiind l-am privit atent să văd dacă nu cumva glumeşte. Era de maximă seriozitate! A crescut în ochii mei profesorul exigent, dar au crescut şi acele doamne care au primit cu drag dar şi cu o obişnuită stare. Femeia este conştientă că este valoroasă chiar dacă nu are timp s-o arate prea des. Este prea ocupată cu lucrurile serioase şi nu glumeşte asupra rosturilor sale sădite de Dumnezeu: de mamă, de gospodină, de vatră caldă în virtuţi şi vreri creştine, de vrednicii de fiecare zi care nu se văd şi de care, uneori, te cuprind, fără să vrei unele amărăciuni, dacă nu sunt recunoscute de cei din jur. Mama, soţia, gospodina, întreita lucrare, şi osteneala fără margini, de nimeni ştiută, mereu împrospătată şi de la capăt, din nou luată! De unde atâta forţă? Ai putea spune că este de domeniul supranaturalului! Mă uitam la mama şi o vedeam cu câtă forţă lucrează o zi întreagă şi noaptea până a doua zi. N-am mai văzut o aşa fiinţă şi de dragul ei o ajutam din răsputeri. Pentru mine, mama, soţia, gospodina, este întreita minune printre noi oamenii. Şi, Doamne, de câte ori n-am umbrit întru întristare această întreită minune. Ori de câte ori am supărat pe mama mea cea scumpă, am avut cumplite dureri în suflet şi acum simt ca şi atunci, ba, mai mult, cu cât trece timpul, durerea creşte şi mai mult. Nu că aş fi supărat-o peste măsură, dar mai ales că nu i-am mulţumit niciodată că m-a născut, că m-a crescut, m-a învăţat, m-a dus la biserică, m-a vegheat să nu mă frig pe sobă sau să cad în fântână. Când mama a venit la Curtea de Argeş şi a intrat pe uşa palatului, unde în anul 1936, tata a stat de gardă când era în armată, mi-a povestit cum m-a pierdut într-o zi din ochi. Aveam doi ani! Strigând după mine disperată, am întâlnit-o pe moşica lui Cojoc, vecina noastră de casă şi întrebându-o dacă m-a văzut cumva, i-a spus: Tu, Ileană, Costică mergea pe cărare spre fântână, fugi să nu păţească ceva. M-a găsit cu burta pe buduroiul fântânii uitându-mă în apă, cum fac şi acum! M-a luat de cămăşuţă de pe spate în sus ca să nu mă sperii! Vai, mi-a spus mama, parcă s-a întâmplat ieri. Am nişte emoţii grozave! Când mi-a povestit m-a cuprins un straşnic plâns pe dinăuntru! Câtă grijă la o mamă şi că nu uită nimic! Nici un amănunt! Când spui mamă spui un univers! Când spui femeie, spui viaţă! Când spui soţie, spui speranţă! Ea, femeia, mama, soţia, gospodina, umple totul: casa, lucrarea, bucuria, fericirea, văzduhul, cerul!Doamne, ce fiinţă este femeia! Dacă ar şti ea însăşi cât este de valoroasă! Dar s-o lăsăm aşa, mai bine să nu ştie pentru că în final ea este o taină a lui Dumnezeu printre noi oamenii.Să nu fim barbari cu femeia pentru că este viaţă şi cu ea ţine Dumnezeu! Să nu uităm!

joi, martie 08, 2007

Viziunea socială a Bisericii Ortodoxe Ruse

Viziunea socială a Bisericii Ortodoxe Rusede
de Radu Preda

Sub acest titlul a fost dat publicităţii, cu ocazia reuniunii jubiliare a Sfântului Sinod rus din august 2000, un document pentru moment singular în bibliografia ortodoxă1. Textul se doreşte un prim pas către problematica socială a teologiei ortodoxe contemporane. Sinodul care canoniza în acelaşi timp familia ultimului ţar al Rusiei a reuşit să puncteze în mod vizibil orizontul viitoarelor preocupări sociale ale Ortodoxiei mondiale şi să trezească interesul (şi uimirea) Occidentului.
Documentul din 2000 este structurat în 16 capitole care reprezintă tot atâtea teme: I. Poziţii teologice fundamentale, II. Biserică şi naţiune, III. Biserică şi stat, IV. Etica creştină şi dreptul secular, V. Biserica şi politica, VI. Munca şi roadele ei, VII. Proprietatea, VIII. Război şi pace, IX. Criminalitate, pedeapsă, îndreptare, X. Probleme ale moralităţii personale, familiale şi sociale, XI. Sănătatea persoanei şi a poporului, XII. Probleme de bioetică, XIII. Biserica şi problemele ecologice, XIV. Ştiinţa, cultura şi educaţia seculare, XV. Biserica şi mijloacele de informare în masă seculare, XVI. Relaţii internaţionale. Probleme ale globalizării şi secularismului.
Lectura textului scoate la iveală efortul deloc neglijabil de a pune în dialog discursul teologic ortodox propriu-zis cu teme şi termeni ce caracterizează dezbaterile actuale. Această simplă alăturare explică de fapt şi diferenţele de calitate între capitole. Astfel, pentru a da doar un exemplu, capitolul „Munca şi roadele ei" ar fi putut sta şi într-un manual de teologie de dinaintea căderii comunismului. După ce laudă şi argumentează importanţa muncii, autorii subliniază riscul îndepărtării de Dumnezeu din cauza prosperităţii şi atrag atenţia asupra obligaţiei celor ce câştigă prin muncă să îi ajute pe cei în nevoi. Cam atât. Autorii nu par să fie deloc sensibilizaţi de faptul că asistăm la o redefinire a muncii în sistemul economic al pieţelor de capital şi al valorilor simbolice transferabile, că „munca" unora este fatală pentru locurile de muncă ale altora, că aceasta a devenit între timp o regulă de fier a concurenţei şi o condiţie inevitabilă pentru realizarea câştigurilor la bursă, că se adânceşte lipsa de echivalenţă între valoarea reală a muncii şi remuneraţie, motiv direct pentru exodul economic al oamenilor tineri dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, perpetuarea şomajului şi a crizei de soluţii la nivelul politicilor sociale. Sunt transformări care se derulează mai ales în ţări precum Rusia, caracterizate tocmai de cinismul unor cifre excelente la nivel macro-economic dar care nu au aproape nici un efect direct pentru nivelul de trai al majorităţii populaţiei. Aceste aspecte ar fi trebuit să se regăsească – inclusiv sub forma unei critici ferme la adresa neoliberalismului şi a formei sălbatice de capitalism – într’un document ce doreşte să ofere o viziune cu aplicabilitate socială.
Dincolo de aceste inconsecveţe, inerente unei iniţiative fără precedent, să vedem ce aduce cu adevărat nou şi înnoitor documentul din 2000. Or, noutatea prin excelenţă a textului este tematizarea pentru prima dată la acest nivel a modului în care Biserica şi membrii ei trebuie să se raporteze la puterea seculară. Există domenii de colaborare între Biserică şi stat („în perioada istorică actuală", cum subliniază autorii): de la promovarea păcii la educaţie şi de la filantropie la cultură şi artă. Cu toate acestea, având experienţa comunismului în memorie, documentul precizează cât se poate de clar condiţiile nesupunerii civice faţă de eventualele abuzuri ale statului. O parte a pasajului respectiv (III.5) merită citat pe larg:
„Biserica îşi păstrează loialitatea faţă de stat, dar porunca lui Dumnezeu, de a săvârşi în orice condiţii şi în orice împrejurări lucrarea mântuirii oamenilor, este deasupra exigenţelor acestei loialităţi. // Dacă puterea îi obligă pe credincioşii ortodocşi la apostazie faţă de Hristos şi Biserica Lui şi la păcate şi fapte vătămătoare sufletului, Biserica trebuie să refuze să se supună statului (subliniere în text). Urmând glasului conştiinţei sale, creştinul poate să nu îndeplinească poruncile statului care îl împing la un păcat grav. În cazul imposibilităţii unei supuneri faţă de legile de stat şi dispoziţiile puterii din partea plinătăţii Bisericii, ierarhia bisericească poate întreprinde, după o analiză adecvată a problemei, următoarele acţiuni: poate să intre în dialog direct cu puterea (de stat) în problema respectivă, poate să facă apel la popor pentru ca acesta să facă uz de mecanismele democratice pentru a schimba legislaţia sau, pentru a revizui decizia puterii, poate să facă apel la instituţiile internaţionale şi la opinia publică mondială; în fine, poate să îşi îndemne fiii la nesupunere civică paşnică."
O astfel de atitudine o întâlnim pentru ultima oară în textele ortodoxe patristice la Sfântul Teodor Studitul, cel care îndemna la rândul său pe dreptmăritori să se opună civic puterii abuzive, legal şi dogmatic, a Împăraţilor bizantini iconoclaşti. Acum ca şi atunci, nu este vorba despre răzvrătire sau invitaţie la anarhie. La mijloc este conflictul dintre autorităţi şi modul în care puterea politică, fără a fi contestată sau combătută (autorii documentului insistă nu întâmplător pe faptul că Biserica îşi poate îndemna membrii „să facă uz de mecanismele democratice pentru a schimba legislaţia"), ştie să respecte la rândul ei identitatea spirituală a cetăţenilor. După cum se vede, o temă recurentă de-a lungul secolelor.
Poate pentru că elaborarea lui nu a fost rezultatul unei consultaţii teologico-sociale largi, documentul rus nu a provocat ulterior nici o dezbatare în Rusia sau în altă ţară majoritar ortodoxă. Altfel spus, este un document a cărui receptio întârzie. Fără să compenseze această lipsă de ecou, interesul mediilor teologice şi chiar politice occidentale arată că, pentru moment cel puţin, textul din 2000 este un ideal produs mediatic destinat exportului. Această impresie este întărită de legătura neschimbată, în ciuda principiilor ferme ce prevăd distanţa, dintre conducerea de la Mânăstirea Danilov şi cea din Kremlin.

1 Traducerea românească poate fi găsită în volumul colectiv Ioan ICĂ jr./ Germano MARANI (ed.), Gândirea socială a Bisericii. Fundamente - documente - analize - perspective, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p. 185-266.
Capitolul „Munca şi roadele ei" ar fi putut sta şi într-un manual de teologie de dinaintea căderii comunismului. După ce laudă şi argumentează importanţa muncii, autorii subliniază riscul îndepărtării de Dumnezeu din cauza prosperităţii şi atrag atenţia asupra obligaţiei celor ce câştigă prin muncă să îi ajute pe cei în nevoi.

http://www.adevarul.ro/index.php?section=articole&screen=index&id=305189&newsletter=1

joi, martie 01, 2007

Învierea unui copil în zilele noastre



Învierea unui copil în zilele noastre


Woody Lander este un bebeluş normal, de un an şi două luni, plin de viaţă şi cât se poate de sănătos. Cu toate acestea, pe când avea numai două săptămâni, a fost mort timp de o jumătate de oră, în urma unui infarct miocardic masiv, care i-a blocat complet inima. Doctorii s-au străduit aproape 30 de minute să-l resusciteze, dar inima lui Woody părea oprită definitiv. Părinţii, Jon şi Karen Lander, de 34 şi 32 de ani, au plâns timp de câteva minute, ţinându-l în braţe, după ce asistenta i-a scos micuţului toate tuburile la care fusese conectat în camera de gardă a spitalului din Leeds, Marea Britanie. Şi totuşi, exact când nimeni nu se mai aştepta, copilul şi-a revenit, a deschis ochii şi a început să zâmbească.
Deşi întâmplarea s-a petrecut în decembrie 2005, medicii se mai minunează şi astăzi în faţa copilului-miracol. Totul s-a petrecut sub privirile a cinci specialişti, doi doctori şi trei asistente. Woody a fost adus de părinţi la Camera de Gardă a spitalului după ce au constatat că trupul lui este foarte rece. Chiar sub ochii doctorilor, când micuţul era deja conectat la aparatul de respirat, a avut loc atacul de cord. După revenirea miraculoasă, bebeluşul nu a fost externat. El a rămas sub supraveghere încă o lună, timp în care vasele de sânge sparte s-au refăcut singure complet, iar inima lui Woody a devenit nou-nouţă, fără ajutor medical.
Dumnezeu face minuni mari şi noi tot necredinciosi rămânem.
Sursa: Adevarul OnLine