Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

sâmbătă, ianuarie 30, 2010

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să stăruim în citirea Sfintei Scripturi

Sfântul Ioan Gură de Aur şi-a împlinit datoria de a-i îndemna şi a-i sfătui pe credincioşi să cerceteze cuvintele lui Dumnezeu, potrivit poruncii Domnului Iisus Hristos, Care a zis: „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine“ (Ioan 5, 39). Această dorinţă-îndemn divin avea să fie transpusă în faptă şi de creştinii din vremea Sfântului Apostol Pavel: „Ei au primit cuvântul cu toată osârdia, în toate zilele, cercetând Scripturile, dacă ele sunt aşa“ (Fapte 17, 11). Fireşte că Sfântul Ioan îi îndemna şi el pe credincioşi la lectură, pentru ca această tradiţie apostolică să nu se stingă.
Întâi de toate, Sf. Ioan Gură de Aur a fost el însuşi un mare cunoscător al Sfintei Scripturi. Aceasta şi pentru că mare i-a fost osteneala în vederea împlinirii acestui măreţ scop. El cunoştea Biblia pe de rost. O citează, o explică, o comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. El rupea din timpul stabilit servirii mesei pentru a studia, a aprofunda şi a tâlcui Scriptura, deoarece se simţea întru totul răspunzător în faţa poporului, în ceea ce priveşte cunoaşterea acesteia, şi astfel nici o parte din ea nu a rămas necunoscută Sfântului Părinte. S-a spus despre el că era omul unei singure Cărţi şi că Biblia sa nu era niciodată închisă (John Heston Willey, Chrysostom: The Orator (Men of Kingdom), 1906, p. 171).
În tinereţe, Sf. Ioan se dedică total citirii Sfintei Scripturi şi rugăciunii, frecventând asketerionul lui Diodor de Tars (†394) şi Carterios. I-a convins să facă acelaşi lucru şi pe doi foşti colegi ai săi: pe Teodor şi pe Maxim. Primul dintre ei va deveni mai târziu episcop de Mopsuestia, iar al doilea, episcop de Seleucia. Când află că Teodor vrea să părăsească asketerionul pentru a se întoarce în lume, Ioan îi trimite o scrisoare magistrală, cu gânduri şi cuvinte care depăşesc mintea omenească, convingându-l să îmbrăţişeze din nou viaţa înţeleaptă. Puterea persuasivă a acestei scrisori vorbeşte despre înţelepciunea şi agilitatea Sfântului Ioan, care convinsese pe unul care strălucea ca şi el, pe unul care putea ca şi el să vorbească şi să convingă. Despre forţa sa persuasivă, istoricul Sozomen ne relatează: „Nu-i convingea ca să fie de acord cu el, cu vreo tehnică sau putere specială a cuvântului, ci prin faptul că exprima cu sinceritate sensul Sfintelor Scripturi“ (Istoria bisericească). Este bine cunoscut faptul că marele arhipăstor antiohian a petrecut ani de zile, într-o peşteră din apropierea Antiohiei, învăţând pe de rost textele scripturistice.
E necesar ca fiecare credincios să-şi procure Sfânta Scriptură
Sf. Ioan ne-a lăsat cele mai impresionante caracterizări ale Sfintei Scripturi, cu mişcătoare exortaţii - de a o avea, a o citi şi a medita la cuvintele ei. Astfel, într-o omilie la cartea Genezei (cap. XI), Sf. Ioan Gură de Aur îşi începe cuvântarea cu această fermecătoare prezentare a Sfintei Scripturi: „Precum o livadă înflorită are fel de fel de flori, tot aşa şi dumnezeiască Scriptură are în ea virtuţile drepţilor, nu numai ca să ne desfătăm ca de flori câtăva vreme de buna lor mireasmă, ci ca să culegem din ele necontenit folos. Într-o grădină, numai ce luăm o floare în mână, floarea se şi veştejeşte şi-şi pierde farmecul ei, aici nu-i aşa, ci, când auzim de virtuţile drepţilor şi le aşezăm în sânurile minţii noastre, putem să ne desfătăm, dacă vrem, tot timpul de buna lor mireasmă.
Haide, dar, pentru că aşa este buna mireasmă a sfinţilor din Sfânta Scriptură, să aflăm astăzi buna mireasmă a lui Lot ...“ (Omilii la Facere, omilia XLIII, I).
La Sf. Ioan Gură de Aur, una din preocupări era şi aceea ca fiecare credincios creştin să-şi procure un exemplar al Sfintei Scripturi, pentru a-şi hrăni sufletul (Omilia a LIV-a la Evanghelia după Ioan, 3).
Sf. Ioan îi îndemna pe credincioşi nu doar să aibă în locuinţe şi în mâini Sfânta Scriptură, ci să păstreze şi în inimile lor cuvintele ei (Omilia a XI-a la Evanghelia după Ioan, 1).
Mai ales laicii se sustrăgeau de la citirea Sfintei Scripturi. Ei invocau diferite motive, de pildă exercitarea unei meserii, faptul că sunt căsătoriţi, au copii şi sunt copleşiţi de griji, că nu sunt precum monahii care au renunţat la lume şi cărora le revine de fapt obligaţia de a studia Scriptura. Într-adevăr, pe atunci călugării consacrau aproape întregul lor timp lecturii şi aprofundării ei. După rugăciunile şi slujbele de dimineaţă, călugării se retrăgeau în chiliile lor, unde se consacrau citirii cărţilor sfinte, pe care nu o întrerupeau decât pentru a participa la rugăciunile comune. Apoi, iarăşi, „îndată ce ieşeau de la adunarea sfântă, unul se întreţinea cu Isaia, altul cu Apostolii; unul vedea scrierile altui autor“ (Omilii la Matei, LXVIII, 4-5).
Marele ierarh antiohian îi deplânge însă pe mireni, zicându-le : „Ce ziceţi, dragii mei? Nu vă revine vouă citirea Sfintei Scripturi, pentru că sunteţi prea ocupaţi? Vă spun însă că voi aveţi mai multă nevoie decât călugării. De fapt, ei sunt feriţi chiar prin felul lor de viaţă de multe lovituri ale diavolului. Iar voi, dimpotrivă, sunteţi în luptă, sunteţi expuşi neîncetat la noi răni. Cauzele de nerăbdare, de gelozie, de nelinişte, de descurajare, de vanitate vă înconjoară mereu. Duşmanul vostru lucrează continuu noi săgeţi împotriva voastră. Pentru aceasta, voi aveţi nevoie să găsiţi forţa voastră în Sfânta Scriptură“ (Omilia a XI-a la Evanghelia după Ioan, 1).
Unii păstrau Sfânta Scriptură ca obiect de podoabă, neglijând lectura ei
În epoca respectivă, unii creştini acordau o cinstire deosebită Sfintei Scripturi, asemănătoare veneraţiei. Mulţi dintre ei, mai ales bogaţii şi unele persoane de elită ale societăţii, deţineau exemplare de lux, caligrafiate artistic pe pergament, păstrân-du-le expuse, în bibliotecă sau birou. Unii le păstrau însă doar ca obiecte de podoabă, neglijând citirea şi aprofundarea lor. Acestora, Sf. Ioan Gură de Aur le adresează cuvinte de mustrare, zicând: „La ce bun aceasta? Sfintele Scripturi nu ne-au fost date ca să le lăsăm în cărţi, ci pentru ca, prin citire şi meditare, să le imprimăm în inimile noastre. Mulţumirea de-a avea poruncile scrise pe pergament frumos este de-o lăudăroşenie zadarnică. Legea nu ne-a fost dată la început aşa, ci a fost scrisă pe table vii, care sunt inimile noastre“ (apud teologul Vandemberghe).
Cu diferite prilejuri, în omiliile sale, Sf. Ioan Gură de Aur recomandă ascultătorilor săi citirea Sfintei Scripturi cu evlavia şi atenţia cuvenite, arătând în acelaşi timp bogatele roade duhovniceşti pe care le dobândeşte creştinul din vieţuirea în strânsă legătură cu conţinutul cărţilor sfinte. În repetate rânduri, în omiliile sale, Sf. Ioan reproşează creştinilor ignoranţa lor cu privire la cunoaşterea Sfintei Scripturi. Sfântul Părinte îi apostrofează, spunându-le că ei se dau în vânt după spectacolele de curse hipice şi pot spune cu exactitate şi numele, şi herghelia ,şi rasa, şi locul de provenienţă, şi modul de hrănire al cailor, şi vârsta lor, şi cum s-au comportat la curse, şi cine cu cine se întrec pentru a răpi premiul etc. Iar cei ce sunt preocupaţi de cele de pe scenele de spectacole nu sunt mai prejos decât aceştia, ba chiar arată mai multă nebunie pentru cei ce fac necuviinţe în teatre – adică pentru actori şi formaţii de muzică – şi le cunosc neamul, şi de unde sunt, şi cum au crescut, şi toate celelalte. „Iar noi, spune marele predicator, dacă întrebăm câte şi care sunt epistolele lui Pavel, nici măcar numărul lor nu ştim să-l spunem. Iar dacă totuşi ştim care sunt şi numărul lor, oraşele care au primit epistolele nu le cunoaştem. Iar eunucul acela barbar (Fapte 8), tras de mii de griji şi mii de treburi, aşa stăruia în citirea Bibliei, că nici în vremea călătoriei nu înceta, ci şezând în trăsură, cerceta cu mare stăruinţă şi amănunţime Scripturile. Iar noi, neavând aproape nimic din îndatoririle aceluia, care să ne cheltuie timpul, suntem străini şi de numele epistolelor, deşi le citim aici în fiecare duminică şi ne bucurăm de dumnezeiasca ascultare a lor“ (Îmbrăţişaţi pe Priscilla şi Aquila, cuv. I).
Aprofundarea Bibliei este o necesitate naturală a sufletului omenesc
Citirea Scripturii este nu numai o datorie a fiecărui creştin, dar chiar o necesitate naturală a sufletului omenesc, pentru că ea cuprinde Revelaţia divină. Pe această cale, omul „dobândeşte cunoştinţa tainelor divine, îşi aduce aminte de virtutea celor drepţi, înţelege cât de mare este bunătatea lui Dumnezeu şi cât de multe sunt recompensele pe care El le dăruieşte tuturor celor care-L iubesc pe El“ (dr. Iustin Moisescu, Folosul citirii Sfintei Scripturi după Sfântul Ioan Hrisostom, în Revista teologică, 1943, Nr. 1-2, p. 91).
Amintind de scriitorii profani, Sf. Ioan spune despre aceştia că întrebuinţează multe cuvinte atrăgându-şi auditorii prin multa lor vorbire, însă, în final, îi lasă cu mâinile goale, neaducându-le nici un fruct cu lungile şi nefolositoarele lor discursuri. Nu este tot astfel Sfânta Scriptură, ci cu totul din contră. „Cele mai mici cuvinte inspiră înţelepciune şi nu trebuie adesea decât unul singur pentru a ne îndrepta în tot cursul vieţii noastre“ (Primele patru omilii despre statui ale Sfântului Ioan Chrisostom, omilia I).
În viziunea marelui antiohian, este necesar ca bunii creştini să nu uite de câte cunoştinţe folositoare şi sfaturi mântuitoare se bucură cel ce şi-a făcut o pasiune din citirea Sfintelor Scripturi: „Adu înaintea lui (a sufletului – n.n.) pe profeţi! Acestor doctori nu trebuie să le dai bani; nici nu cer plată pentru osteneala lor, nici pentru doctoriile ce le pregătesc. Te silesc însă să faci o cheltuială. Să dai milostenie! În celelalte privinţe îţi dau ei ţie bani; de pildă, când îţi poruncesc să trăieşti în castitate, te scapă de o mulţime de cheltuieli zadarnice şi prosteşti; când îţi poruncesc să te laşi de beţie, te fac mai bogat. Ai văzut arta acestor doctori? Te fac sănătos şi-ţi mai dau şi bani“ (Omilii la Matei, omilia LXXIV, IV).
Sf. Ioan Hrisostom a lansat aceste înflăcărate şi persuasive exortaţii la cercetarea Sfintei Scripturi, în cuvinte de o zguduitoare simplitate şi cu sinceritatea caracteristică neînfricatului său curaj creştinesc. Aceste îndemnuri şi-au păstrat peste veacuri aceeaşi actualitate.
diac. drd. Liviu Petcu

Raţionalismul - un păcat

Arhimandritul Atanasie Anastasiou, stareţul Sfintei Mănăstiri a Marii Meteore, numără, într-un îndreptar de spovedanie publicat de Editura Sophia, printre alte păcate, şi raţionalismul. Definit ca o „exagerată încredere în gândirea logică şi în judecata noastră“, raţionalismul „nu este o concepţie filosofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este, în esenţă, ateism cu aparenţă de creştinism. Este un păcat care contravine primei porunci a credinţei, a dragostei şi a nădejdii în Dumnezeu. Este acea atitudine din viaţă care ne face să judecăm toate numai cu mica şi limitata noastră minte“.
Cunoaşterea ştiinţifică şi tehnică îi dă omului sentimentul puterii. În situaţii limită, când i se vădeşte vulnerabilitatea, omul se pierde... Există o cale de cunoaştere mai înaltă, afirmă Ortodoxia, dar ea este a celor smeriţi şi curaţi cu inima.
Renunţarea la a recunoaşte limitele cunoaşterii umane poate duce, până la urmă, la negarea lui Dumnezeu. În lucrarea „Hidegger şi Areopagitul“, Christos Yannaras demonstrează că afirmarea morţii lui Dumnezeu în spaţiul cultural apusean este rezultatul raţionalismului practicat timp de un mileniu.
Înţelesul morţii lui Dumnezeu este următorul: omul Îl caută pe Dumnezeu, dar nu ca pe o persoană prezentă, ci ca pe o noţiune abstractă. Neputând ieşi din schemele intelectuale ale metafizicii apusene, oamenii nu-L mai simt pe Dumnezeu ca pe o prezenţă. Descoperirea, mai bine zis simţirea absenţei Lui, duce la afirmarea morţii Sale. Heidegger, citat de Christos Yannaras, explică foarte clar: „Acestui Dumnezeu (al intelectualismului şi al utilitarismului) omul nu poate nici să i se roage, nici să îi aducă jertfe. Înaintea Cauzei care-şi este sieşi cauză, omul nu cade în genunchi de teamă, nici nu poate să-i înalţe imnuri de slavă ca unui Dumnezeu adevărat. De aceea şi este, poate, mai aproape de Dumnezeul dumnezeiesc acea cugetare atee care-l contestă pe Dumnezeul fisolofiei, pe Dumnezeul care-şi este doar proprie cauză“.
Este tema ispitei abordării experienţei bisericeşti cu mijloace raţionale, temă tratată simplu de părintele stareţ de la Sfânta Mănăstire a Marii Meteore.
Este interesantă optica lui Heidegger asupra „morţii lui Dumnezeu“. Voi cita din cartea a treia a „Ştiinţei voioase“ a lui Nietzsche, în care un nebun rosteşte aceste cuvinte: „Unde-i Dumnezeu? - strigă iar - să vă spun eu! Noi L-am ucis, noi, voi şi cu mine! Noi toţi suntem ucigaşii Lui! Cum de-am făcut-o? Cum de-am cutezat să sorbim toată apa mării? Cine ne-a pus în mână buretele cu care să ştergem din zona cerului orizontul? Ce-am făcut, când am dezlegat pământul de soarele lui? Unde o să se ducă acum pământul? Unde ne ducem noi? Dincolo de toţi sorii? Nu vedeţi că ne împiedicăm şi cădem la tot pasul? ş…ţ Dumnezeu a murit! Şi mort o să rămână! Noi L-am ucis! Găsi-vom, oare, mângâiere noi, ucigaşii ucigaşilor? Am sfârtecat cu cuţitele noastre tot ce avea până astăzi lumea mai sfânt şi mai înalt“.
Heidegger nu vede în acest strigăt o blasfemie, aşa cum ar fi văzut bisericile creştine, ci vede o afirmare a unei situaţii existente, situaţie cauzată tocmai de folosirea excesivă a raţiunii, în special de biserică. În acest sens, concepţia despre Dumnezeu afirmată de Nietsche ar fi mai aproape de sensul divinităţii şi are, consideră Heidegger, capacitatea de a apăra dumnezeirea.
Moartea lui Dumnezeu înseamnă transformarea Lui de omul prea raţional într-o idee, într-o noţiune abstractă, nemairecunoscându-I-Se implicarea în istorie, prin grijă şi prin acordarea unui sens al existenţei.
Folosind logica, Descartes a demonstrat existenţa lui Dumnezeu şi Nietsche consideră că prin aceasta I-a contestat de fapt prezenţa reală. Christos Yannaras reface traseul prin care s-a impus raţionalismul în Apus, studiază cauzele şi consecinţele concepţiei despre moartea lui Dumnezeu. În vederea unui dialog cu nihilismul european contemporan, se întoarce spre teologii Bisericii Răsăritului, în scrierile cărora găseşte apofatismul ca metodă de cunoaştere, refuzul formalizării raţionale a realităţii lui Dumnezeu.
Monica Patriche

vineri, ianuarie 15, 2010

Istorii cu tâlc: Calea mântuirii

Fericita Teodora a întrebat pe Marele Antonie: „Spune-mi, părinte, cum mă pot mântui eu, o femeie?“. Bătrânul i-a răspuns: „Singur Dumnezeu ştie cum trebuie să se mântuiască fiecare. De altfel, îţi spun ţie, că nu numai femeile ci şi bărbaţii, de nu se vor linişti din partea tuturor poftelor lumeşti, şi nu se vor nevoi spre tăcere, nu pot plăcea lui Dumnezeu şi nici să se mântuiască. Du-te dar, dacă vrei să mă asculţi şi şezi în chilia ta, adună-ţi mintea, adu-ţi aminte de ziua morţii, priveşte-ţi mortăciunea trupului de atunci, primeşte osteneala, dispreţuieşte deşertăciunea lumească, stăruie în post, în priveghere şi în rugăciune, ca să poţi întâmpina pe Hristos cu tot felul de fapte bune. Ţine minte iarăşi şi de aruncarea în iad şi cugetă la soarta pe care o au acolo sufletele! În ce fel de viaţă amară şi fără de răspuns, în ce suspinuri grozave, în ce fel de osteneală şi de frică, în ce aşteptare fără de nici o bucurie! Ţine minte şi cugetă la înfricoşata şi cumplita judecată şi poartă în gândul tău relele pătimiri care aşteaptă pe cei păcătoşi - ruşinea dinaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a tuturor oamenilor, acele chinuri - focul cel veşnic, viermele neadormit, întunericul de deasupra tuturor, tartarul, scrâşnirea dinţilor, înfricoşările şi chinurile. Cugetă şi la bunătăţile puse de o parte pentru cei drepţi, îndrăzneala faţă de Dumnezeu, convieţuirea cu îngerii, arhanghelii, cu stăpâniile şi cu toţi sfinţii, împărăţia cu darurile ei, pacea negrăită şi desăvârşita odihnă. Şi despre una şi despre alta poartă o aducere-aminte în inima ta şi pentru soarta păcătoşilor suspină, plângi, fii cu inima îndurerată, fiindu-ţi frică pentru sufletul tău, pentru ca nu cumva şi tu însăţi să te numeri printre ei. Pentru fericirea drepţilor bucură-te şi te veseleşte, în felul acesta, încălzeşte râvna de cele bune şi dorinţa de a scăpa de cele rele. Caută să nu uiţi niciodată de toate acestea. Ori de şezi în chilie, ori de stai în biserică, ori de te duci undeva după o mare trebuinţă, să ai întotdeauna în inima ta aducerea-aminte de toate acestea şi nu-ţi abate mintea de la ele pentru ca, măcar în chipul acesta, să scapi de gândurile cele necurate şi vătămătoare“. (Matericul, Editura Anastasia, 1995)

„Când auzeam că se recită Eminescu, fiecare cuvânt mi se încrusta în inimă“

„Când auzeam că se recită Eminescu, fiecare cuvânt mi se încrusta în inimă“
Raluca BRODNER

La fiecare 15 ianuarie, părintele Florin Şerbănescu merge la mormântul lui Mihai Eminescu sau participă la evenimentele organizate în cinstea marelui nostru poet. De fiecare dată când se roagă pentru sufletul lui Eminescu, la slujba parastasului, spune că îl încearcă o convingere puternică a săvârşirii unui „ritual al conştiinţei de noi înşine, pentru că nu trebuie să lăsăm să moară ceea ce e cu adevărat important şi adevărat - valorile acestui neam“. Acesta este, de fapt, mesajul pe care părintele Şerbănescu vrea să-l transmită, la care adaugă experienţa personală legată de opera „sfântului preacurat al ghiersului românesc“.
„Când spun Eminescu, nu pot să nu-mi aduc aminte de cuvintele lui Tudor Arghezi („Cuvânt înainte“): «A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă. Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă. ş…ţ Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc ş…ţ Pentru pietatea noastră depăşită, dimensiunile lui trec peste noi, sus şi peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal»“, spune preotul Florin Şerbănescu, consilier patriarhal în cadrul Sectorului Patrimoniu cultural al Patriarhiei Române.
„Eminescu duce limba spre o formă de expresivitate care devine reper“
Părintele recunoaşte că a prins drag de Eminescu şi de versul său încă de pe vremea când era elev. Mai târziu, la vârsta maturităţii, personalitatea şi opera poetului au ajuns să-l impresioneze atât de tare, încât aveau să-l marcheze definitiv şi să nu-l părăsească niciodată.
„Le datorez profesorilor mei de limba română din şcoală apropierea mea de Eminescu. Este locul potrivit pentru a-l aminti aici pe cel care mi-a fost profesor la şcoala generală, domnul profesor Popovici, care era moldovean, din părţile lui Eminescu, şi avea un har deosebit de a ne face să ascultăm cuvântul. La liceu, a fost Vladimir Dogaru. Este foarte evocator cum preda acest dascăl. Niciodată de la catedră. Întotdeauna în mijlocul nostru; îşi aducea scaunul de la catedră şi-l plimba printre bănci. Parcă îl văd şi acum, un om înalt, impozant, cu nişte plete pe spate, un chip de bătrân frumos. Un om curajos, care-şi pierduse un picior pe frontul de răsărit, în al Doilea Război Mondial. Când începea să vorbească despre Eminescu, înainte de a spune orice altceva, bătea cu degetul în masă şi pe urmă ridica mâna, ca şi cum ar fi mânuit un diapazon de la care îşi lua tonul. Urma imediat un moment extatic, de o linişte profundă, după care profesorul începea să zică: «Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile?…» Recita cu o frumuseţe aparte, pentru ca acele cuvinte să ne pătrundă cu toată valoarea şi frumuseţea lor. Când auzeam că se recită Eminescu, fiecare cuvânt mi se încrusta în inimă“, precizează părintele Şerbănescu.
În continuare, preotul Florin Şerbănescu mărturiseşte că încă din timpul şcolii, cu mintea şi sufletul de atunci, îl percepea pe marele nostru poet ca pe o „transcendenţă, care străbate dincolo de persoana lui, ca om. Mai mult, din perspectiva istoricului, îl văd în continuitatea unui efort al acestui popor de a da limbii române nivelul său maxim de expresivitate. Eminescu duce limba spre o formă de expresivitate care devine reper“.
Cum sunt privite valorile astăzi. Contribuţia Bisericii în menţinerea lor
Într-o altă ordine de idei, păstrând registrul, coordonatorul Sectorului Patrimoniu cultural al Patriarhiei Române continuă să puncteze câteva aspecte referitoare la felul în care contemporaneitatea priveşte valorile culturii noastre şi contribuţia Bisericii în menţinerea acestora, ca zestre identitară a acestui neam.
„Poate nu mulţi au avut parte de un Dogaru, atât de apropiat de elevii săi, cărora Eminescu să le rămână pentru totdeauna în suflet. Lipsa unui asemenea dascăl nu poate fi o scuză pentru unii opinenţi, unii dintre ei intelectuali cu notorietate, care încli-nă mai degrabă spre nerecunoaşterea acestor valori care ne aparţin şi ne reprezintă, fie că este vorba de Eminescu, Brâncuşi, Enescu sau Ştefan cel Mare. Există în istoria şi cultura poporului valori în adevăratul sens al cuvântului care trebuie păstrate ca atare, cu foarte multă grijă, pentru că ele dau consistenţa apartenenţei noastre la acest neam, care a avut, are şi va avea ceva de spus în contextul actual al construcţiei europene, pe care nu o vedem în sensul unei globalizări, care să şteargă urmele noastre identitare, ci o vedem ca pe o comuniune de elemente proprii fiecărui neam, ca un buchet de valori“.
Părintele Şerbănescu este de acord cu o libertate de exprimare a opiniilor, dar aceasta nu trebuie ducă la generalizarea unui curent de opinii viciat, care poate să fie transpus şi în sistemul organizat de instrucţie pentru generaţiile care vor veni. În accepţiunea sa, trebuie evitat cu orice preţ pericolul de a deveni o masă informă, incapabilă să-şi mai recunoască trecutul. Tocmai de aceea, spune preotul Florin Şerbănescu, trebuie să ne unim într-un efort comun pentru a păstra religia în şcoli, pentru ca istoria să fie învăţată din manuale adecvate, iar copiii să aibă parte de o cultură generală, expresie pură a ceea ce a creat mai valoros poporul acesta.
„Este vorba, în ultima instanţă, şi de o responsabilitate a noastră. Preotul trebuie să fie purtător de mesaj, al tradiţiei Bisericii. Este ştiut că Biserica ortodoxă, creştinismul românesc, în general, au mers mână în mână cu acest popor, de când s-a născut el ca neam, de 2000 de ani, şi că valorile spirituale au fost intim asimilate în conştiinţa acestui popor, pentru că, aşa cum spunea Nicolae Iorga, «noi suntem români fiindcă suntem creştini şi creştini fiindcă suntem români». Nu trebuie să omitem aici contribuţia importantă a Bisericii, care a susţinut întotdeauna atât valorile spirituale, cât şi pe acelea de ordin cultural. Multă vreme, cultura şi-a găsit loc prielnic de dezvoltare în Biserică. Şi ea continuă această tradiţie în zilele noastre. Grija noastră mare este ca sufletul acestui popor să nu se piardă, să dăinuiască şi să poarte cu sine zestrea identitară, la a cărei îmbogăţire generaţii de-a rândul au contribuit şi contribuie.

„Mai am un singur dor“ pentru „Un pământ numit România“

Revenind la ceea ce reprezintă Eminescu, din punctul de vedere al experienţei personale, pentru omul Florin Şerbănescu, iubitor şi păstrător al valorilor autentice româneşti, acesta recunoaşte în Eminescu o punte de legătură cu alţi poeţi şi scriitori atinşi de aripa harului:

„Apropiindu-mă de Eminescu, am învăţat să-l înţeleg mai târziu pe Nichita Stănescu, prea puţin studiat la şcoală în acea vreme; el era în plină activitate creatoare atunci. O întâmplare survenită mai târziu, în armată, la şcoala de ofiţeri de rezervă, cu prilejul unui eveniment artistic, mi l-a dezvăluit. N-am putut uita până în ziua de astăzi un poem de-al său, citit în biblioteca unităţii – «Un pământ numit România», care poate fi o paralelă la «Mai am un singur dor» al lui Eminescu, în ceea ce priveşte starea de comuniune a poetului naţional cu pământul poporului, sentiment care se ridică la nivel cosmic.

„De două mii de ani acest pământ / din trupurile noastre face parte. […]

Un nod e-n viaţă. Restul / frânghiei spânzură în jos. / O mie de strămoşi atârnă-aici / de fiecare suflet. […]

Străbunii dorm, / apele curg, luna răsare / şi apune. / Pământ de carne eşti, / pământ de carne... / Pentru un om, o, câtă lume! / Pământ atârnând înapoi cu morţii tăi, / tu care-mi începi direct din spinare, / pământ de carne de mii de ori / sărată sub şei de sare. […]

Am să te-ngraş la rândul meu / cu mine, / lăsându-ţi doar scheletul alb / să-ţi fie verighetă-n jurul râurilor, / pământ de carne, / pământule de pământ.“ („Un pământ numit România“, Nichita Stănescu)

„Cum n-oi mai fi pribeag / De-atunci înainte, / M-or troieni cu drag / Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar / Din umbra de cetini, / Fiindu-mi prieteni, / O să-mi zâmbească iar. Va geme de patemi / Al mării aspru cânt... / Ci eu voi fi pământ / În singurătate-mi“. („Mai am un singur dor“, Mihai Eminescu)

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/