Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

duminică, septembrie 26, 2010

Sfântul Antim Ivireanul

Sfântul Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii şi-a desfăşurat-o în Ţara Românească. A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea şi mitropolit al Ţării Româneşti. În acelaşi timp, a fost şi un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog şi autor al celebrelor Didahii (o colectie de predici folosite la Marile Sărbători de peste an). La insistenţele Porţii Otomane, a fost exilat în anul 1716. Şi-a dat viaţa ca un martir pentru credinţa creştină, fiind ucis de ostaşii care îl escortau pe drumul exilului. Biserica Ortodoxă Română îl prăznuieşte pe data de 27 septembrie.
Viaţa
Sfântul Antim s-a născut în Iviria (de unde şi numele de Ivireanul) - Georgia de astăzi - în 1650. A fost însă, de tânăr, luat în robie de către turci si dus la Constantinopol. Fiind ulterior eliberat, a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învătat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum si limbile greacă, arabă si turcă; tot acolo s-a călugărit sub numele Antim, iar mai târziu a fost hirotonit ieromonah.
În 1689 a fost adus de către voievodul Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească. Aici a învătat limbile română si slavonă, precum si mestesugul tiparului. În 1691 i s-a încredintat conducerea tipografiei domnesti din Bucuresti, în care au fost imprimate nenumărate cărţi de cult, dar şi laice.
În anul 1696 a devenit egumen al Mănăstirii Snagov, unde a mutat şi tipografia domnească. Acolo a tipărit 15 cărţi: 7 greceşti, 5 româneşti, una slavonă, una slavo-română şi una greco-arabă (Liturghierul greco-arab, în 1701, prima carte din lume tipărită cu caractere arabe).
Între 1701 si 1705 si-a reluat activitatea tipografică la Bucuresti, unde a tipărit alte 15 cărti.
Pe data de 16 martie 1705 a fost ales episcop de Vâlcea. În afară de activitatea sa de ierarh, nu a pregetat să continue imprimarea cărtilor bisericeşti: astfel, la tipografia de la Mănăstirea Govora, sub îndrumarea sa, au fost tipărite alte 9 cărti (3 românesti, 3 slavo-române şi 3 grecesti).

Stema Mitropolitului Antim
La 28 ianuarie 1708 a fost ales mitropolit al Ungrovlahiei (Ţara Românească), fiind instalat în scaunul mitropolitan de la Bucureşti pe 22 februarie al aceluiasi an. Printre alte activităţi, în această calitate, înfiintează, ca si la Râmnicu Vâlcea, o tipografie la Târgoviste, unde a tipărit un număr de 18 cărti (11 românesti, 5 grecesti, una slavo-română şi una slavo-româno-greacă), între care se remarcă cele românesti.
Trebuie subliniat rolul lui Antim Ivireanul în propăsirea culturii române. Pe lângă activitatea sa de ierarh al Bisericii din Ţara Românească, el a fost tipograf, redactor, editor şi creator de limbaj bisericesc în limba română.Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însusi sau sub îndrumarea sa, în limbi diferite si de o mare diversitate, prin numerosii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de diaconul Coresi - cel mai mare tipograf din cultura medievală românească.A avut un rol însemnat în introducerea completă si definitivă a limbii române în slujbele bisericeşti. Deşi româna nu era limba sa nativă, a reuşit să creeze o limbă liturgică românească limpede, care a fost înteleasă de contemporanii săi si este folosită până astăzi.
Pe lângă lucrările tipărite, de la Sf. Antim Ivireanul ne-au rămas şi câteva manuscrise:
Chipurile Vechiului şi Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiţi ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie şi în Evanghelie şi adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor... , cu 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice, datând din 1709.
Tot în manuscris a rămas şi opera sa omiletică, Didahiile (cu 28 predici la diferite sărbători şi 7 cuvântări ocazionale).
Analiza cărţilor originale publicate, dar şi a celor două manuscrise duce la constatarea că Antim Ivireanul avea nu numai o vastă cultură teologică, ci şi una laică, întrucât folosea nu doar citate din Biblie, dar şi din filozofii antici. În multe din ele făcea o critică vehementă a moravurilor vremii. Didahiile îl aşează pe Antim Ivireanul, fără nici o îndoială, în rândul celor mai de seamă predicatori creştini din toate timpurile.
Sf. Antim Ivireanul este şi ctitorul mănăstirii cu hramul "Duminica Tuturor Sfinţilor" din Bucuresti – numită azi Mănăstirea Antim - pe care a ridicat-o între anii 1713 - 1715 şi pe care a înzestrat-o cu toate cele trebuitoare, această mânăstire fiind unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură si sculptură din ţara noastră.
Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii şi ale poporului român, din pricina atitudinii sale antiotomane, în toamna anului 1716, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot al Ţării Româneşti), a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mănăstirea "Sf. Ecaterina" de la Muntele Sinai. Pe drumul spre locul exilului, a fost ucis de ostaşii turci din escortă, iar trupul său a fost aruncat în râul Mariţa, în apropiere de Adrianopol.

Proslăvirea ca sfânt
La câtiva ani după uciderea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedreapta caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul, care a fost reabilitat.
Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992, fiind prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.

Scrieri
Dintre cărţile tipărite sub îndrumarea Sf. Antim Ivireanul, cele mai remarcabile sunt:
Invăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă)
Slujba Sf. Paraschiva si a Sf. Grigorie Decapolitul (1692, limba română)
Evangheliarul greco–român (1693)
Psaltirea (1694, limba română)
Antologhionul (1697)
Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă (1699)
Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, limba greacă),
Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume)
Evanghelia (1697)
Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698)
Carte sau lumină (1699)
Învătături crestinesti (1700)
Floarea darurilor (1701)
Noul Testament (1703)
Tomul bucuriei, (1705, limba greacă)
Liturghierul si Evhologhionul (1706)
Învăţătură pe scurt pentru taina pocăinţei (1705, lucrare originală)
Învăţătură bisericească la cele mai trebuincioase şi mai de folos pentru învăţătura preoţilor (1710, lucrare originală)
Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieştecarele din preoţi şi din diaconi deplin şi cu cinste datoria hotarului său (1714, lucrare originală)
Psaltirea (1710)
Octoihul (1712)
Liturghierul (1713)
Evhologhionul (1713)
Catavasierul (1714)

Viata voievodului Neagoe Basarab

Neagoe Basarab (n. 1481 – m. 15 septembrie 1521, domn al Ţării Româneşti (a. 8 februarie 1512 – 15 septembrie 1521).
Autodeclarat fiu natural al lui Basarab Ţepeluş şi al Neagăi din Hotărani, soţia marelui vornic Pârvu Craiovescu, în a cărui familie a crescut, a primit o educaţie aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi Maxim Brancovič, reuşind să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, dar şi greaca, slavona sau latina. A participat, se pare, alături de Macarie, la tipărirea Liturghierului slavon (1508), a Octoihului (1510) şi a Tetraevangheliarului (1512), primele de acest gen din Ţara Românească. După o serie de călătorii în Ungaria, Austria sau Imperiul Otoman, a revenit în ţară unde a primit mai multe dregătorii, ajungând până la cele de mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511). S-a căsătorit cu fiica despotului sârb Iovan Brancovič, Elena [Despina Miliţa], în 1504, cu care a avut şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana.
A obţinut tronul cu ajutorul bey-ului de Nicopole, după înfrângerea şi uciderea lui Vlad cel Tânăr (
23 ianuarie 1512). Pentru a căpăta legitimitate în faţa supuşilor şi-a însuşit supranumele de „Basarab”, intrând astfel, după opinia lui, în familia domnitoare cu drept de a pretinde tronul. După încoronarea de la Bucureşti, din 8 februarie 1512, Neagoe Basarab „luo coroana şi scaunul a toată Ţara Rumânească” (Gavril Protul), primul său act oficial păstrat a fost emis la 20 februarie 1512, aici regăsindu-se deja titulatura domnească „Io Basarab voievod şi domn”.
Domnia sa a fost una destul de fructuoasă, „au domnit cu bună pace, până au murit în domnie” (Istoria Ţării Româneşti), preocupările sale diverse au vizat, în special, dezvoltarea economică prin măsuri luate în domeniul comerţului, reorganizarea armatei şi, mai ales, sprijinirea culturii. Acestea au dus la o substanţială creştere demografică, a veniturilor şi la o sensibilă ridicare a nivelului de trai.
Neagoe Basarab a întreţinut relaţii bune cu vecinii şi cu Papalitatea, a dus o politică filo-otomană, plătind tributul regulat şi având grijă să nu deranjeze prin ceva, conştient că numai aşa va evita mazilirea sau sfârşitul predecesorilor săi. Relaţiile cu Moldova n-au fost, însă, dintre cele mai bune, el sprijinind mai mulţi pretendenţi la tronului acestei ţări.
Susţine apariţia Evangheliarului conceput de Macarie şi Viaţa patriarhului Nifon a lui Gavril Protul – care relatează şi despre activitatea a patru domni munteni: Radu cel Mare, Mihnea cel Rău, Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab – şi scrie sau dispune întocmirea operei Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie (1517 – 1521), „monument de literatură, politică, filozofie şi elocvenţă” (B. P. Hasdeu). Ctitoreşte biserica mănăstirii Curtea de Argeş, biserica Sf. Gheorghe şi cea a Mitropoliei din Târgovişte. Suportă refacerea mănăstirilor Tismana şi Cozia şi înzestrează biserici şi mănăstiri precum Târgovişte, Cotmeana, Vişina, Nucet, Snagov, Ostrov (ctitoria sa) ş.a. La Sfântul Munte Athos, pe lângă tot felul de renovări şi dotări cu obiecte de cult, au fost stabilite danii anuale: Cutlumuş (10.000 aspri), Zografu (3.000 aspri) Xenofon (2.000 aspri), Rusicon (4.000 aspri), Vatoped (200 taleri), Iviron (200 taleri), Hilandar (7.000 aspri). De generozitatea sa au beneficiat şi Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, cea din Ierusalim sau lăcaşele de la Muntele Sinai ş.a. Sfinţirea capodoperei arhitectonice de la Curtea de Argeş, construită în timp record, cu piatră din Albeştii Muncelului, de meşteri veniţi din Transilvania, Serbia, Grecia, Veneţia, Armenia sau Constantinopol, la 15 august 1517, a fost făcută în faţa unei audienţe impresionante, printre reprezentanţii de seamă numărându-se patriarhul ecumenic Teolipt I, episcopii de Sares, de Sarde, de Midia şi de Melenic sau Gavril protosul de la Muntele Athos. „Ce vom spune despre lucrurile şi mănăstirile pe care le-au miluit? Şi în toate laturile de la Răsărit până la Apus şi de la Amaiaza-zi până la Amiaza-noapte, toate sfintele biserici le hrănea şi cu multă milă pretutindeni da. Şi nu numai creştinilor fu bun, ci şi păgânilor, şi fu tuturor tată milostiv, asemănându-se Domnului ceresc, care străluceşte soarele sau şi ploaia şi pe cei buni şi pe cei răi, cum arată sfânta evanghelie” (Gavril Protul).
Cel care a fost supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu), „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga) sau „unul dintre cei mai culţi domni ai noştri din vechime” (Ioan Bogdan), s-a prăpădit după o lungă şi grea suferinţă, fiind înmormântat la Argeş. A fost canonizat la 9 iulie 2008, el fiind sărbătorit de Biserica Ortodoxă Română la 26 septembrie „Prin Curtea de Argeş şi prin Învăţăturile către fiul său Teodosie, Neagoe, voievod Basarab, şi-a câştigat un loc veşnic viu în istoria, cultura, civilizaţia şi conştiinţa românilor” (Antonie Plămădeală).

Bibliografie
*Chihaia, Pavel, De la "Negru Vodă" la Neagoe Basarab. Interferenţe literar-artistice în cultura românească a evului de mijloc. Editura Academiei, Bucureşti, 1979.
*Ciobanu, Radu-Ştefan, Neagoe-Basarab: 1512-1521, Bucureşti, Editura Militară, 1986;
*Constantinescu, Nicolae, Curtea de Argeş (1200-1400): asupra începuturilor Ţării Româneşti, Bucureşti, Editura Academiei, 1984;
*Neagoe, Manole, Neagoe Basarab, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1971;
*Plămădeală, Antonie, Neagoe Basarab, domn al culturii româneşti, în: Dascăli de cuget şi simţire românească, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981;
*Rezachevici, Constantin, Cronologia domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001;
*Sandu, Ion D., Neagoe Basarab, apărător şi sprijinitor al ortodoxiei, Sibiu, 1938.

Sfântul Ioan Evanghelistul: „Fiul tunetului“

Sfântul Ioan Evanghelistul ocupă un loc aparte în opera omiletică a Sfântului Grigorie Palama. Deşi nu este foarte întinsă, Omilia a 44-a, rostită în cinstea evanghelistului, este un exemplu strălucit de artă panegirică. Sfântul Ioan este prezentat ca "patriarh al tuturor celor care nu din sânge, nici din pofta trupului, ci de la Dumnezeu au ieşit".
Ales de Dumnezeu spre a fi teologul dragostei dumnezeieşti, Sfântul Ioan Evanghelistul trebuie receptat în primul rând ca trimis al lui Dumnezeu pentru propovăduirea dragostei celei nepieritoare, pricinuitoare de viaţă veşnică. Aşadar, cinstirea lui nu se poate limita la o simplă recunoaştere cu valenţe statice, ci ea trebuie să se exprime prin făptuire: "Hristos, Fiu iubit este numit, iar Ioan ucenic iubit. Acela sălăşluit în sânul Tatălui, iar acesta - prieten apropiat, rezemat de pieptul lui Iisus. Feciorelnic Acela, la fel şi acesta prin harul Aceluia. Fiul Fecioarei Acela, iar acesta şi el fiu al aceleiaşi. "A tunat Domnul din cer" şi tunet s-a numit şi acesta. De aceea aşa este numit, mai presus decât alţii: tunet şi fiul tunetului, ba mai mult, tunetul cel mai înalt teologhisitor, care răsună în toate marginile pământului şi care a teologhisit despre Cuvântul cel din Tatăl, Cuvântul Care este dintru început la Dumnezeu, fiind Dumnezeu, Care are viaţă în Sine Însuşi, Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul care vine în lume, şi prin Care la început s-au făcut toate. Aşadar cum să-l iubim şi să-l cinstim pe Ioan, fraţilor şOare nu ca pe unul care ne-a descoperit adevărul întregţ. Să nu săvârşim deci ceva contrar cuvintelor aceluia, şi nici cumva, arătând dragoste sau credinţă numai de formă sau numai cu buzele, să ne facem necredincioşi lui prin faptele noastre, ceea ce el însuşi ne opreşte, zicând: "Să nu iubim cu vorbe numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul". Asumarea acestei căi nu presupune numaidecât posesia unor calităţi, ci obligă la dăruire: "Nu ai cuvânt de învăţătură, sfătuire pentru virtute, puterea de a combate argumente, elocvenţă în a întoarce pe cineva de la răutate şi a-l îndrepta spre virtute". Dar fii învăţător prin fapte, fii un bun făptuitor pentru tine însuţi şi pentru aproapele".
Patriarhat ioaneic
Universul în care ne introduce această Omilie revelează o lume a ierarhiilor bine stabilite, cu o ridicată probabilitate a oferirii unor repere profund axiologice. Patriarhatul ioaneic de care vorbeşte Sfântul Grigorie Palama este unul constitutiv şi cu valenţe tradiţionale. Această lume tradiţională nu impune nimic, ci doar sugerează şi vrăjeşte, pozitiv, inimile celor care sunt gata să îşi asume coordonatele ei. Ne întrebăm însă: în ce măsură, în lumea contemporană, un astfel de univers mai poate fi perceput şi receptat ca atare de "omul căutărilor". Ne impunem sau ne sunt impuse oare universuri paralele, mult mai acide şi umplute până la refuz de tot soiul de obligativităţi? Nu pot răspunde decât oferind un mic fragment al unui articol mai amplu redactat de Răzvan Codrescu: "Aleşii oamenilor i-au înlocuit pe unşii lui Dumnezeu, spre gloria unui sistem - democraţia - care este la fel de intolerant cu opozanţii pe cât fuseseră societăţile teocentrice ale Evului Mediu în relaţia cu ereziile".
"Lipsa autorităţii de tip tradiţional duce întotdeauna la un pseudoautoritarism conjunctural, pe alocuri făţiş, dar cel mai adesea camuflat, care se manifestă în diferite forme de terorism: politic, social, economic, ideologic. Se instaurează, pe acest fond, un fel de "gândire oficială", cu pretenţii de unicitate şi infailibilitate, în raport cu care funcţionează "delictul de opinie"! Cine îşi permite să gândească altfel - şi mai ales
să-şi facă publice ideile - devine, după caz, "duşman al poporului sau al umanităţii", "extremist", "reacţionar", "fundamentalist" etc. Stângismul democratic mondialist (sans frontičres), cu exaltarea "noii ordini mondiale", "comunitarismului" antinaţional şi suprastatal, "dreptului minorităţilor", "laicismului" (un fel de "ateism ştiinţific" cosmetizat), "multiculturalismului", "politicii corecte" ş.a.m.d., reprezintă astăzi forma curentă a gândirii oficiale unice, în slujba căreia funcţionează o uriaşă armată de "politruci", formaţi fie prin mimetism (sub o anume presiune mediatică), fie chiar în institute occidentale de politologie standardizată (aşa cum deunăzi se formau la Moscova sau la "Ştefan Gheorghiu")".
Iubirea, culmea virtuţilor
Să fie oare adevărat că omul începe să îşi piardă "reperele absolute", căutând satisfacţii sau reglementări în aceste pseudoautorităţi, care de multe ori se transformă în pseudorealităţi? Mersul lumii, incert, nu ne poate oferi în fond un răspuns precis. Cert e că auzim tot mai puţin sau chiar deloc vorbindu-se în ultima vreme despre prefacerea interioară. Axarea obsesivă pe problematica economică şi chiar grija orientată spre aspectele sociologice ignoră aproape total această realitate: prefacerea interioară. Ne spune Sfântul Grigorie Palama, parcă vrând să ne trezească şi pe noi, şi pe toţi cei care din veac au fost slujbaşi mărunţi ai unei umbre numite bunăstare economică: "Şi fiind printre Apostolii cei mai aleşi şi în chip deosebit fiind numit cel iubit, Ioan ne învaţă despre culmea virtuţilor, adică despre iubire, zicând că Însuşi Dumnezeu este iubire, fiindcă Dumnezeu îl are pe cel ce are iubire şi cel care rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în acela în care rămâne iubirea. Însă arată şi că lucrarea iubirii în noi este îndoită, împărţind-o pe aceasta în chip nedespărţit, adică în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, învăţând că acestea două stau împreună una prin cealaltă şi numind mincinos pe cel care crede că poate avea numai una din ele. Căci zice că semnul iubirii faţă de Dumnezeu este păzirea cuvântului Său şi a poruncilor Sale, după cum Însuşi Domnul a învăţat zicând: "Cel ce Mă iubeşte va păzi poruncile Mele" şi "Aceasta este porunca Mea, să vă iubiţi unul pe altul, căci întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii"." Un cuvânt care cu certitudine este departe de lumea rece şi prea inumană a progreselor şi regreselor, fie ele la nivel conceptual autoritar, fie ele la nivel economic sau social.
" Hristos, Fiu iubit este numit, iar Ioan ucenic iubit. Acela sălăşluit în sânul Tatălui, iar acesta - prieten apropiat, rezemat de pieptul lui Iisus. Feciorelnic Acela, la fel şi acesta prin harul Aceluia. Fiul Fecioarei Acela, iar acesta şi el fiu al aceleiaşi." (Sf. Grigorie Palama)
Articol scris de pr. Roger CORESCIUC in Ziarul Lumina

marți, septembrie 21, 2010

Povestire cu talc: CINE-L PRIMESTE PE FIUL...

Un om bogat, pasionat de arta, avea in colectia lui opere ale tuturor marilor maestri, renascentisti, clasici si moderni, din toate scolile si curentele. Deseori statea impreuna cu unicul sau fiu, admirand minunatele piese din colectia lor.
Dar a izbucnit razboiul iar fiul a fost inrolat si trimis la lupta. El a dat dovada de mult curaj si a murit la datorie, in timp ce salva viata unui camarad. Cind a primit anuntul, tatal a fost profund indurerat de pierderea unicului sau fiu. O luna mai tarziu, a auzit batai la usa. In prag statea un tanar cu un pachet mare in brate... El a spus:
- Domnule, nu ma cunoasteti. Eu sunt soldatul pentru care fiul dumneavoastra si-a dat viata. In acea zi el a salvat multe vieti ale celor raniti dar, in timp ce incerca sa ma duca pe mine intr-un loc sigur, un glonte i-a strapuns inima, el murind pe loc... Deseori ne vorbea de dumneavoastra si despre pasiunea pe care o aveti pentru arta.
Tanarul i-a inmanat pachetul.
-Stiu ca este aproape un nimic. Eu nu sunt un pictor cunoscut, dar sunt convins ca fiul dumneavoastra ar fi vrut sa aveti acest tablou.
Tatal a inceput sa desfaca ambalajul. Era un portret al fiului sau, pictat de tanar. Privindu-l atent, a fost uimit de felul in care tanarul pictor a reusit sa surprinda chipul, dar si personalitatea fiului sau. Tatal a scos un suspin si cu ochii plini de lacrimi a multumit tanarului, oferindu-i si o suma de bani pentru tablou.
-O, nu se poate asa ceva, domnule... Toata viata nu voi putea sa platesc pentru ceea ce fiul dumneavoastra a facut pentru mine. Acesta este doar un cadou.
Tatal a prins tabloul pe una din simezele sale. De cate ori avea vizitatori, el incepea prin a le arata portretul fiului sau si numai dupa aceea le dadea voie sa vada marile capodopere colectionate.
Dupa moartea batranului tata, s-a organizat licitatia marii lui colectii de tablouri. S-au adunat foarte multe persoane care doreau sa vada si, mai ales, sa achizitioneze tablouri pentru propriile lor colectii. La deschidere, pe podium era postat portretul fiului. Persoana delegata sa conduca licitatia, adjudecatorul, a deschis sesiunea, lovind cu ciocanelul:
-Incepem licitatia cu acest portret al fiului. Cine deschide oferta?
In sala s-a lasat linistea....
Apoi, de undeva din fundul salii, o voce a strigat:
-Am venit sa vedem marile opere! Sari peste aceasta piesa!...
Dar, netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Face cineva o oferta pentru acest portret?... 100?... 200?...
Din sala, cineva a stigat iritat:
-Nu am venit pentru acest portret!... Ne-am adunat pentru picturile lui Rembrandt, Fragonard, Van Gogh, Matisse, Picasso si ale celorlalti maestri!... Haideti sa trecem, cu adevarat, la licitatie!...
Netulburat, adjudecatorul a continuat:
-Fiul!... Fiul!... Il vrea cineva pe fiul?!...
Intr-un tarziu, din cel mai indepartat colt al salii s-a auzit o voce timida:
-Dau eu 10 pentru acest portret...
Era cel care fusese, ani multi, gradinarul tatalui si al fiului. Fiind un om sarac, nu putea sa ofere mai mult.
-Exista o oferta de 10!... Cine da mai mult?!... Da cineva 20?!...
Sala era in fierbere.
-Dati-i-l lui pentru 10!... Sa trecem la maestri!... La maestri!...
Nu-l voiau pe fiu. Toti doreau sa profite de ocazie si sa cumpere opere mari pentru colectiile lor. Ferm, adjudecatorul a continuat:
-10, odata!...10, de doua ori!...
Si, lovind cu ciocanelul in masa:
-Adjudecat! VANDUT pentru 10!
Din fata, cineva a zbucnit:
-In sfarsit, putem trece la marea colectie!...
Calm, adjudecatorul a pus jos ciocanelul, spunand:
-Imi pare rau, dar licitatia s-a incheiat.
Rumoare in sala:
-Dar tablourile?!... Cum ramane cu maestrii?!... Colectia?!...
-Regret, a spus adjudecatorul. Cand am fost desemnat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o prevedere secreta din testament, pe care nu am avut voie sa o fac cunoscuta decat in acest moment: licitatia se refera numai la potretul fiului !Cine il ia mosteneste intreaga avere, care include si toata colectia de opere de arta! Omul care-l primeste pe fiul obtine TOT!...
Dumnezeu Tatal a trimis acum 2000 de ani pe Fiul sau ca sa moara pe cruce. La fel ca mesajul adjudecatorului, si mesajul lui este: -Fiul, Fiul, cine-l primeste pe Fiul?! Pentru ca, vezi tu, acela care il primeste pe Fiul obtine totul...
"Ca intr-atat a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede intr-Insul sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica." (Ioan 3/ 16) (Biblia dupa Bartolomeu Anania). Aceasta este adevarata dragoste...
Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Sinuciderea asistata si cazul domnului Andrei Haber

Articol de Dan Cristescu
In martie 2009 Paul Tauberg, canadian de origine romana primeste urmatorul mail de la elvetianul de origine romana Andrei Haber: “Iata un ultim mesaj de la mine, dat fiind ca in momentul in care citesti aceste randuri eu nu mai sunt in viata. Decizia am luat-o in aprilie trecut, dar a trebuit sa astept divortul pentru a nu-i permite duioasei mele sotii sa puna mana pe averile mele. Divortul s-a pronuntat la sfarsitul lui ianuarie si a devenit definitiv la sfarsitul lui februarie. […] Asta-i! A fost frumos, sau urat, in fine, a fost. Din nou, uitati-ma cat mai repede cu putinta si fiti cat mai fericiti cu putinta.”
[1]
In martie 2009 Andrei Haber, 62 de ani, s-a sinucis, depresia fiind motivul central al deciziei sale, ajutat fiind de Dignitas, o controversata organizatie elvetiana specializata in sinucideri asistate medical, care i-a furnizat substanta letala (pentobarbitalul de sodiu- un sedativ puternic), l-a asistat in indeplinirea actului suicidal si care urma sa incinereze corpul si sa imprastie cenusa in atmosfera “astfel incat nu va ramane nici o urma din mine pe aceasta lume in care am venit din greseala.”
Domnul Tauberg isi descrie prietenul ca pe un om sclipitor, care a suferit mult, cu o tumultoasa viata romantica. Si-a parasit prima sotie in 1991 pentru o alta femeie de la care a avut un baiat, si care l-a parasit la scurt timp de la nasterea copilului rupand orice legatura cu el. La mijlocul anilor ’90 se casatoreste cu o rusoaica de care divorteaza ulterior, dupa multi ani de separare neoficiala, timp in care domnul Haber si-a intretinut sotia si fiica ei dintr-o casatorie anterioara pana cand acestea au obtinut statulul de imigrant in Elvetia. Ultima casatorie a fost cu o ucrainianca, mentionata in mailul de mai sus adresat domnului Tauberg, care a incercat sa intre in posesia averii sale.
Actul domnului Haber a starnit furia prietenilor sai la adresa clinicii Dignitas, care i-a oferit suportul: Tereza Barta, profesoară de film la Universitatea York din Toronto, şi ea una dintre prietenii lui Haber: “Nu-i dai un cocktail letal cuiva care spune ‘Sunt depresiv, vreau sa mor.’ Il duci la un doctor si ii dai anti-depresive.”
[2]
De asemeni, domnul Tauberg a declarat: “Am fost indignat si inca sunt indignat că cineva l-a ajutat să se sinucidă, în loc să-l trateze şi să prevină acest act”.[3]
Acest caz repune in discutie problema etica a eutanasiei, a sinuciderii asistate si a liberului arbitru, facand-o mai complexa si delicata prin particularitatea sa si anume ca acest caz, spre diferenta de cele consacrate ca baza de discutie, pune in atentie viata unui om care nu prezenta o boala in faza terminala ci suferea de depresie.[4]
In ce masura este etic sa ajuti un pacient sa se sinucida? In ce masura ajutarea unui pacient a se sinucide reprezinta o amenintare adusa dreptului la viata al individului? In ce masura se pot lua decizii de viata si de moarte sub efectele depresiei? Acestea sunt niste intrebari carora vom incerca sa le dam un raspuns pentru a intelege mai bine cazul analizat.
Vom incerca o glosare a raspunsurilor care pot fi date acestei probleme:
In favoarea acceptarii sinuciderii asistate medical s-au dat mai multe argumente pe care am incercat sa le grupam in urmatoarele categorii:
- autodeterminarea si autonomia personala: fiecare individ, prin prisma demnitatii si valorilor sale, are dreptul sa ia decizii in ceea ce priveste propria sa viata sau moarte in concordanta cu propriile sale valori si credinte.
Se adauga acestui argument, completandu-l, faptul ca nimeni nu are dreptul de a impune obligatia de a trai cand ei (pacientii) si-au exprimat dorinta contrarie si de asemenea, realitati ca teama si lipsa demnitatii pot fi cel mai bine percepute si evaluate numai de pacientii insisi astfel incat decizia finala trebuie sa le apartina.
[5]
Acest argument pune in discutie dreptul la viata al fiecarui individ, garantat prin articolul 3 al Declaratiei Drepturilor Omului.[6] Rezultata din traditia crestina si democratica a civilizatiei europene, acest articol recunoaste valoarea intrinseca a vietii, caracterul ei inviolabil. Orice derogare de la aceasta lege reprezinta o relativizare a unei valori de baza a societatii moderne.[7] Desi aceasta lege poate fi sustinuta (si uneori este sustinuta) ad-literam, credem ca ea trebuie sa faca totusi distinctia importanta intre a omori si a lasa sa moara[8], distinctie ce credem ca poate conduce la rezultate diferite. In cazul domnului Haber este vorba evident de actiunea de a omori, chiar daca agentul si pacientul sunt una si aceeasi persoana. Credem asadar ca acceptarea drepului de “a omori” in sensul specificat mai sus ar insemna introducerea arbitrariului in evaluarea dreptului la viata, asadar sprijinul oferit agentului ridica mari probleme morale.
- argumentul utilitarist
[9] – care spune ca totul ar trebui judecat in functie de balanta fericirii sau nefericirii pe care o produce: daca un fapt produce o balanta pozitiva de fericire- atunci acel fapt este bun si invers: daca produce mai multa nefericire atunci acel fapt este gresit. In cazul de fata argumentul poate fi formalizat astfel:
1. O actiune este corecta moral daca reuseste sa sporeasca suma fericirii in lume sau sa descreasca suma nefericirii.
2. Asistarea actului de sinucidere al unui pacient care duce o viata impovaratoare si pe care considera ca nu merita sa o traiasca ar descreste suma nefericirii din lume.
3. In consecinta, o astfel de actiune este corecta moral.
Acest argument este insuficient prin prisma faptului ca ne putem imagina totusi o persoana care duce o viata tot atat de grea precum cel care vrea sa se sinucida, si cu toate acestea sa considere ca viata, insuportabila cum e, este totusi preferabila mortii. Aplicand argumentul utilitarist de mai sus, eliminarea acestei persone ar fi un act corect deoarece ar descreste suma nefericirii. Cu toate acestea, cu greu am putea accepta faptul ca acest act este unul corect. Par sa rezulte din cele spuse pana acum doua lucruri:
1. Argumentul utilitarist nu tine cont de contingentele cazului particular in care se iau deciziile: atat in cazul domnului Haber, cat si in cazul ipotetic considerat este vorba despre doua vieti nefericite, si cu toate acestea in cazul ipotetic, omul nu vrea sa renunte la viata. Eliminarea lui ar scadea suma nefericirii, dar nu i-ar face un bine personajului ipotetic.
2. Balanta fericirii sau nefericirii poate sa nu reprezinte totdeauna etalonul de decretare a actiunilor corecte sau gresite: in judecarea prioritatilor si valorilor personale, personajul ipotetic valorizeaza mai mult viata decat balanta fericirii si nefericirii personale.
Intrucat pare a avea unele aspecte pe care argumentul utilitarist nu le acopera, il consideram incomplet pentru cazul analizat.
- argumentul Regulii de Aur spune sa le faci altora ceea ce ai vrea sa-ti faca si ei tie. Adica ar trebui sa avem intelegere si sa-i ajutam pe ceilalti intrucat la un moment dat putem avea si noi, la randul nostru nevoie de intelegerea si ajutorul celorlalti. In cazul de fata Dignitas intelege problemele si decizia domnului Haber si il ajuta in indeplinirea vointei sale, pentru ca, fiecare om la randul sau ar putea trece prin incercarile domnului Haber si ar putea avea nevoie de acelasi ajutor in indeplinirea actului final.
Neajunsul acestui argument sta in fundalul deciziei de a se sinucide a domnului Haber si in irevocabilitatea gestului la care Dignitas este partasa. Daca argumentul poate fi valabil in foarte multe cazuri, ce se intampla totusi cu aplicarea lui in acele cazuri in care cel ce solicita ajutorul se poate razgandi, sau in care, acele decizii in care un om este ajutat sunt susceptibile de schimbare? Este decizia domnului Haber una definitiva mai presus de orice putinta de schimbare? Este greu de gasit un raspuns cert in cazul analizat, dar avem unele informatii care ne sugereaza ca decizia suicidului este una care se poate modifica in timp: Care Not Killing, o agentie britanica ce militeaza impotriva sinuciderii asistate, a acuzat Dignitas in cazul domnului Haber ca pana si bolnavii in faza terminala isi pot schimba starea de spirit cand sufera de depresie: “Aproape invariabil se razgandesc in timp…si mor in pace si demnitate.”
[10] In acelasi sens conduce atat Raportul privind eutanasia[11], cat si un fragment din Raportul comun al Medicilor 2005, care spune ca dorinta de a muri este rareori o decizie intr-adevar autonoma ci este adeseori expresia durerii sau a unui control slab al simptomelor. Dorinta de a muri sau de a trai se schimba frecvent in timp, in special daca sunt prezente durerea si/sau depresia. In aceste conditii, a ajuta un om sa comita un suicid motivat in mod expres pe depresie, pare hazardat si nu credem ca este o maxima pe care o dorim lege universala.
Sinuciderea asistata a aparut si s-a consacrat ca metoda de ajutorare a celor bolnavi intr-o faza terminala si care sufera dureri atroce.
Depresia este o boala. Este o boala ce prezinta, printre altele, urmatoarele caracteristici
[12]:
· are o componenta de lunga durata: o persoana care sufera de depresie traieste cu credinta ca va ramane in starea depresiva pentru o foarte lunga perioada de timp, daca nu pentru totdeauna.
· persoanele afectate de depresie se invinovatesc pentru ceea ce se intampla prin vina, furie indreptata asupra lor insile, subapreciere, regrete.
· lipsa motivatiei.
Tot acest complex de simptome poate aduce in mintea celui aflat intr-o stare de depresie, gandul sinuciderii. Insa
[13] impotriva simptomelor si impotriva bolii se poate lupta ca impotriva oricarei boli: prin medicamente. Limitandu-ne insa la aspectul farmaceutic al problemei, sunt sanse foarte mari ca simptomele sa reapara, deoarece, si asta introduce diferenta specifica a depresiei fata de celelalte boli, nucleul depresiei este mai degraba psihologic decat biochimic, iar tratamentul trebuie sa includa ca remediu principal, psihoterapia.
Concluzionand in privinta posibilitatii de vindecare a depresiei, dr. Diamond spune: “depresiile cronice si profunde […] necesita tratament intensiv pe perioade lungi de timp. Dar chiar si in aceste conditii aparent irecuperabile, atacand problema atat prin psihoterapie cat si prin famacologie, se poate reduce atat intensitatea cat si frecventa episoadelor depresive.”
Tinand cont de cele spuse mai sus, putem intelege pornirea suicidala a domnului Haber, dar putem totodata sa credem ca probleme sale aveau o rezolvare care nu implica moartea sa, iar disponibilitatea Dignitas de a-l ajuta pe domnul Haber in aceasta nefericita maniera, ni se pare grabita si gresita.
Intr-un discurs tinut la Londra
[14], domnul Ludwig Minelli, secretar general Dignitas, descria procedurile clinicii:
· Se incearca in prima faza rezolvarea problemelor prin alte metode care nu implica moartea: “In fiecare caz, mai intai cautam sa vedem daca este o problema rezolvabila si daca este vreo posibilitate de a ajuta persoana sa-si continue viata in conditii mai bune.”
· Dignitas cere pacientilor sa discute cu cei apropiati cat mai repede pentru ca acestia sa poata purta discutii si prezenta contra-argumente pacientului.
· Decizia finala privind acceptul asistarii depinde “de faptul daca pacientul are sau nu integra capacitatea de a discerne”.
Intrucat am subliniat deja: 1. posibilitatea de tratatare a depresiei, 2. informarea tarzie a prietenilor (ca fiind cele mai apropiate persone), 3. distorsionarea gandirii cauzata de caracteristicile depresiei, consideram ca cele 3 proceduri descrise mai sus au fost nerespectate, conducand la o decizie gresita in cazul domnului Haber.
Am incercat sa demonstram ca in ciuda prezentarii unor argumente atragatoare aplicarea acestora nu se suprapune perfect peste particularitatile cazului. Credem ca exista o suma de scapari ce nu sunt argumentate suficient si care lasa deschisa calea interpretarii acestui caz ca pe o eroare in considerarea vietii umane.
____________________________________________


[1] Evenimentul zilei-“Viata lui Andrei Haber-de la copilul nedorit la eutanasie”, Ionut Stanescu, 21 mai 2009
[2] National Post- “Death’s facilitators face moral questions”, Tom Blackwell, 16 mai 2009
[3]Cotidianul-“Un român deprimat în urma unui divort s-a sinucis legal cu ajutorul unei controversate clinici elveţiene”, 19 mai 2009
[4] Dupa cum reiese si din afirmatiile judecatorului de caz Phlippe Barboni: “Acest caz a prezentat o particularitate: faptul ca persoana nu suferea de o boala grava sau incurabila si care sa provoace dureri mari. Motivatiile au fost in esenta de natura psihologica.”
[5]Aceste argumente sunt sintetizate de prof.dr.Constantin Bogdan din Raportul privind euthanasia, 2003, prezentat Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei de catre dl. Dick Marty.
[6] “Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.”
[7]Acest argument poate fi corelat si cu valoarea vietii recunoscuta de principiile etice ale profesiunii medicale asa cum reies fie din juramantul hipocratic: “sa nu prescrii medicament mortal, sa nu dai sfaturi care ar putea provoca moartea” sau din punctual 3 al Principiilor eticii medicale ale Asociatiei Medicilor si Chirurgilor Americani: “Medicul nu trebuie sa accepte luarea unei vieti umane in practicarea profesiei sale, ci tot timpul sa respecte sactitatea vietii umane si s incerce sa prezerve sau sa imbunatateasca calitatea vietii.”
[8]Cf. Helga Kuhse – Eutanasia in Tratat de etica coord Peter Singer, pp.326-327: a omori- corespunde mortii cauzate de agent iar a lasa sa moara corespunde unei neinterventii a agentului in cursul unei boli (de exemplu o boala letala)
[9] James Rachels, The end of life- Euthanasia and Morality, cap. 9, pp.4-5, Oxford University Press, 1986
[10] LifeNews, Dignitas Assisted Suicide Clinic in Switzerland Probed, Killed Man With Depression, Steven Ertelt, 25 mai 2009
[11] vezi nota 5, “Depresia nu trebuie sa determine decizia”
[12] Psychology Today, Tornadoes, Depression, and Emergence, Ron Brafman, 27 august 2008
[13] Fragmentul urmator este dezvoltat de dr. Stephen Diamond in Psychology Today, Is depression a disease?, 1 septembrie 2008
[14]Congresul Friends at the End, Londra, 1 decembrie 2007

sâmbătă, septembrie 18, 2010

Proiectul „Alege şcoala!“ a fost lansat la nivel naţional

Proiectul educaţional “Alege şcoala!” la nivel naţional a fost lansat oficial în cadrul unei conferinţe de presă, ieri, 1 septembrie, în Sala “Europa Christiana” din Palatul Patriarhiei. Proiectul va fi derulat de Patriarhia Română în parteneriat cu Fundaţia World Vision România.
Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul a citit mesajul Patriarhului RomânieiMai multe fotografiiAnul trecut Proiectul “Alege şcoala!” s-a desfăşurat în cuprinsul a zece eparhii din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei şi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. “Patriarhia Română şi Fundaţia World Vision România au iniţiat proiectul cu scopul prevenirii şi combaterii fenomenului abandonului şcolar şi a delincvenţei juvenile, prin dezvoltarea unor soluţii educaţionale alternative de tipul şcolii de duminică necesare motivaţiei pentru educaţie a copiilor din mediul rural şi urban cu vârste cuprinse între 6 şi 16 ani. Acum proiectul se extinde la nivel naţional şi va fi derulat în celelalte eparhii din ţară ale Patriarhiei Române”, a spus părintele consilier patriarhal Constantin Stoica, moderatorul conferinţei.
În continuare, Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, a citit mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, transmis cu ocazia extinderii Proiectului “Alege şcoala!” la nivel naţional, în care a evidenţiat că, prin intermediul acestui program, Biserica se străduieşte să suplinească lipsa de afecţiune părintească şi a atmosferei de familie, să descopere copiii talentaţi şi să îi încurajeze să-şi cultive talentul.
Desfăşurat sub egida Programului “Hristos împărtăşit copiilor”, Proiectul “Alege şcoala!” este finanţat de Fondul Social European. “În acest al doilea proiect vor intra celelalte regiuni de dezvoltare ale ţării, care cuprind 19 eparhii. Dorim, cu ajutorul lui Dumnezeu, să pregătim 30% din preoţii Bisericii noastre, adică 3.500 de preoţi. Acest proiect urmăreşte educaţia religioasă şi dezvoltarea spirituală a copiilor, o educaţie pentru viitor şi pentru împărăţia lui Dumnezeu”, a spus părintele Constantin Naclad, inspectorul Biroului de catehizare cu tineretul al Patriarhiei Române, din cadrul Sectorului Teologic-educaţional.
Evenimentul a continuat cu lucrările celui de-al III-lea Congres Naţional “Hristos împărtăşit Copiilor”. Evenimentul este dedicat Anului omagial al Crezului Ortodox şi în cadrul acestuia va fi lansat un nou proiect de cateheză pentru adulţi. Congresul va reuni inspectorii eparhiali pentru cateheză din fiecare eparhie, dar şi reprezentanţi din Ministerul Educaţiei şi Cercetării, din Organizaţia World Vision şi din Secretariatul de Stat pentru Culte.
Ioan BUŞAGĂ, Sursa: Ziarul Lumina

Omiliile Sfântului Grigorie Palama: Acrivia în traducere

Deşi colecţia Omiliilor Sfântului Grigorie Palama nu a apărut niciodată în ediţie critică, încercările mai mult sau mai puţin concertate de a oferi celor interesaţi acest buchet pastoral au avut roadele scontate. Eforturile susţinute ale unor teologi contemporani din spaţiul teologic ortodox şi catolic occidental vor reuni rezultatele tuturor acestor încercări într-o ediţie critică de excepţie, care va relua în calcul şi întreaga tradiţie manuscrită a acestor omilii.
Chiar dacă la o primă vedere traducerile existente sunt mulţumitoare, accesul la textul integral stabilit în condiţii de acrivie ştiinţifică va oferi un plus de stabilitate în înţelegerea anumitor circumstanţe politice, sociale, teologice, dar nu în ultimul rând lingvistice, care au generat particularităţile uneori nu foarte evidente într-o traducere care nu ia în calcul toate variantele de text.
Necesitatea unei ediţii critice
Faptul că o viitoare ediţie critică a acestor omilii va fi necesară nu numai în franceză, engleză sau italiană, ci şi în română, este cu atât mai evident cu cât actuala ediţie în limba română a omiliilor nu poate fi considerată în totalitate o traducere integral fidelă cel puţin textului grecesc editat. Oferim câteva exemple de traducere, prezente în ediţia românească, care ignoră nuanţe destul de sensibile din punct de vedere lingvistic. Astfel, în Omilia a 46-a, chiar în primul capitol, traducătorul român propune următoarea variantă: "Marele Pavel arătând sfinţenia şi folosul de obşte al credinţei, şi vestind faptele, nevoinţele, roadele şi puterea acesteia, spune că de la acestea se face început al veacurilor, nefiind ceva mai vechi decât acestea". Confuzia este aparent minoră, şi aproape lipsită de importanţă, dar demonstrează că se impune o revizuire. Am tradus astfel, într-o variantă brută: "Marele Pavel arătând sfinţenia şi folosul de obşte al credinţei, şi vestind faptele, răsplătirile, roadele şi puterea acesteia, spune că de la acestea se face început al veacurilor, nefiind ceva mai vechi decât acestea". Diferenţa de traducere constă în faptul că e vorba despre "răsplătirile credinţei" şi nicidecum de "nevoinţele credinţei". Aici este vorba de pluralul substantivului neutru , care are sensul de "premiu, răsplată". Ediţia românească traduce cu "nevoinţe". Alegerea nu se justifică, dat fiind faptul că substantivul masculin (nevoinţă) nu este prezent în text.
Neconcordanţă în traduceri
Un alt exemplu, din aceeaşi omilie. Aceasta este varianta traducerii româneşti: "Femeia cea din Sarepta, după credinţa ei, a ajuns la (împlinirea) făgăduinţei profetului, adică la sporirea hranei hrănindu-l pe el înaintea copiilor ei, dintr-o măsură de făină şi puţin untdelemn, singurele bucate pe care le mai avea, şi aceasta după moartea copiilor." Ultima parte a frazei nu este corectă nici din punctul de vedere al traducerii, nici din punctul de vedere al raportării la situaţia relatată în III Regi. Din punct de vedere gramatical, prepoziţia folosită cu genitivul are valoare sociativă (cu, împreună cu), şi nu valoare temporală: "Femeia cea din Sarepta, după credinţa ei, a ajuns la (împlinirea) făgăduinţei profetului, adică la sporirea hranei, hrănindu-l pe el înaintea copiilor ei, dintr-o mână de făină şi puţin untdelemn, deşi acestea erau singurele bucate pe care le mai avea, (aşteptând ca apoi) să moară împreună cu copiii".
Aceeaşi ediţie propune, în capitolul al VI-lea al aceleiaşi omilii următoarea variantă: "Căci şi sufletul nostru era văduv de Mirele cel ceresc, din pricina păcatului; şi având drept fiu unic, propria noastră minte, care fiind moartă, se afla în inima păcatului". Propun următoarea traducere: "Căci şi sufletul nostru era văduv de Mirele cel ceresc, din pricina păcatului; şi avea fiecare suflet, drept fiu unic, propria sa minte, care era moartă prin boldul păcatului, pentru că a pierdut viaţa cea adevărată". Apare aici confuzia sensului cuvântului â bold, ac (în varianta traducerii româneşti se confundă cu centru, inimă). Oricum, sensul este acelaşi, deşi construcţia frazei indică clar un dativ instrumental, impunând respectarea structurii şi în limba română.
Importanţa apropierii de textul original
În primul capitol al Omiliei a 45-a, provocarea teologică obligă la fidelitate în traducere. Am ales următoarea variantă de traducere pentru acest pasaj: "Cel ce îndeosebi a zidit inimile noastre, Cel ce pricepe toate lucrurile noastre (Ps. 32, 15), Care S-a arătat nouă în trup şi a socotit de cuviinţă să se facă Învăţătorul nostru, pe acelea le cere de la noi acum - Cel Care le zideşte din nou, pentru că au fost supuse stricăciunii - pe acelea pe care de la început zidindu-le, le-a pus în sufletele noastre". Traducerea oferită de ediţia românească se îndepărtează de text. Nu găsim în textul original expresia existentă în ediţia la care ne referim în acest articol: "pe acelea ale noastre care s-au făcut stricăcioase prin cădere, caută acum să le restaureze". Putem considera că este o frumoasă adaptare personală, dar care efectiv nu există în textul grecesc (a se vedea vol. 3 al ediţiei româneşti a omiliilor, pag. 131). Verbul anticipat de prepoziţia urmată de genitivul pronumelui personal indică clar valoarea completivă indicată de valenţele acestui verb. "Cere de la noi "sau" caută să afle la noi", "cele pe care le-a zidit şi le-a pus în sufletele noastre" "pe care le zideşte din nou fiindcă au fost supuse stricăciunii". Este evident faptul Sfântul Grigorie Palama insistă asupra faptului că Hristos se întrupează pentru a reda firii frumuseţea cea dintâi. Efectiv Domnul vine să caute în firea umană acel "chip" care s-a întunecat prin lucrarea păcatului. Bineînţeles că Dumnezeu "caută" să restaureze firea umană, dar Sfântul Grigorie Palama nu spune acest lucru în acest pasaj, ci spune că Dumnezeu caută şi cere de la oameni "adâncul cel de necuprins" al fiecărui om, uitat din pricina îndepărtării de Dumnezeu. Îi cere omului să-şi caute frumuseţea zidirii celei dintâi. Creaţia poartă în sine raţionalitate care este sădită de la creaţie.
Am prezentat, pe scurt, câteva abateri de la textul grecesc. Menţionez că traducerile propuse în articolul de faţă nu au rolul de a marca negativ neconcordanţele prezente în traducerea românească, ci de a semnala aceste neconcordanţe, lăsând deschisă posibilitatea unei alte traduceri, eliminând pe cât posibil riscul unei îndepărtări de textul original.
" Traducerile propuse în articolul de faţă nu au rolul de a marca negativ neconcordanţele prezente în traducerea românească, ci de a semnala aceste neconcordanţe, lăsând deschisă posibilitatea unei alte traduceri, eliminând pe cât posibil riscul unei îndepărtări de textul original."
Sursa: Ziarul Lumina, Articol de pr. Roger CORESCIUC

Omiliile Sfântului Grigorie Palama despre ispită: Răbdarea în ispite

Ispita, realitate constantă în viaţa fiecărui credincios, reprezintă proba cu adevărat grăitoare a credinţei. Plecând de la cuvintele Apostolului Iacov, "mare bucurie să socotiţi fraţii mei când cădeţi în felurite ispite", Sfântul Grigorie Palama face în câteva din omiliile sale o analiză plină de realism a problematicii ispitei.
Ispita nu ar trebui doar să îl bucure pe cel ispitit, ci ar trebui să îi aducă "mare bucurie". Suferinţele trebuie să îl apropie pe om de Dumnezeu şi să îi trezească conştiinţa că stăpânirea de sine este calea prin care omul Îl lasă pe Dumnezeu să lucreze în el. Răbdarea şi abordarea ispitelor în perspectiva veşniciei îi aduc omului "mare bucurie", pentru că numai prin răbdare omul se întăreşte, şi devine vrednic de "cele ale lui Dumnezeu". Nu este vorba neapărat de o învrednicire lucrată prin propriile forţe, ci de o călire care îl face pe om capabil de acceptarea lucrării lui Dumnezeu, care, odată ispitele biruite, îşi face simţită prezenţa în vieţile noastre. Ispitele de multe feluri îl întăresc pe om în drumul său pe calea desăvârşirii.
Răbdarea în ispite este proba şi dovada cea mai autentică a credinţei
Oricât ar vorbi omul despre Dumnezeu, oricât ar declara şi şi-ar afişa credinţa, momentul-cheie al dovedirii celor teoretice este momentul ispitei. Ispita nu va diminua lucrarea virtuţii, ci o va amplifica, adăugând un plus de fermitate şi de realism nevoinţelor ascetice. Nu este ispita un scop în sine, şi nici trecerea peste ispite nu este un scop în sine, ci toată lupta este destinată întăririi omului în dorinţa sa de a dobândi bunurile promise omului de către Dumnezeu: înţelepciunea, dreptatea, dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, şi toate cele de folos pentru desăvârşire. Răbdarea întru ispite trebuie să fie o răbdare cu perspectivă, nu o răbdare oarbă, fatalistă, impregnată de sentimentul inutilităţii şi al haosului. "Marea bucurie", care ar trebui să îl umple pe cel credincios mai ales în momentele de ispită, are tocmai acest rol: de a-l face conştient pe cel aflat în încercări că tot ce vine asupra lui este doar o etapă, repetabilă e drept, dar care trimite mereu la lupta pentru desăvârşire. Sfântul Grigorie Palama avertizează că fără ispite şi răbdarea în ispite nu există desăvârşire şi nici "arătare a credinţei în Dumnezeu". "Fericit bărbatul care rabdă ispita că acela va lua cununa vieţii", spune Scriptura.
Să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu
Foarte adevărat este şi faptul că adesea în timpul ispitei apare tendinţa renunţării. Unii deznădăjduiesc, ajungând până la sinucidere, sau stări de abandon total, iar alţii alunecă în tot felul de patimi trupeşti, încercând să ocolească încercările, cedând iluziei împodobirii păcatului cu tot felul de filosofii lipsite de consistenţă. Având în vedere că ispitele vin de la diavol, cel ce le înfruntă trebuie să aibă mereu în vedere acest aspect şi să alerge încontinuu la milostivirea lui Dumnezeu. Păcatul sau gândul la păcat este, de asemenea, o ispită. Acceptarea ispitei păcatului atrage după sine moartea cea veşnică. Fuga de păcat, precum şi răbdarea în tot felul de ispite şi încercări stă în puterea omului. Rugăciunea, alergarea fierbinte la ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor oferă curajul şi capacitatea de a rezista. După cum spune Patericul, răbdarea se câştigă, nu se cumpără. Satana nu va ispiti pe cel credincios mai mult decât îngăduie Dumnezeu, iar această îngăduinţă are doar rolul de a-l chema pe om la îmbărbătare şi la fortificare pentru a fi apt de hrana duhovnicească, mult superioară "laptelui" specific celor neîncercaţi. Un părinte spunea: "Când navighezi, întotdeauna trebuie să fii pregătit. Chiar dacă vezi că e linişte în jur, trebuie să te aştepţi să fii confruntat cu o furtună de ispite şi necazuri. Necazurile adesea ne aduc la o stare duhovnicească mai bună. În afară de asta, tainice sunt judecăţile lui Dumnezeu. Noi toţi trebuie să fim răbdători, şi cei tineri, şi cei bătrâni. Trebuie să fim răbdători, pentru că nervii noştri sunt suprasolicitaţi. De asemenea, pentru că noi toţi avem un pic de mândrie şi când sinele nostru preia conducerea, o neînţelegere mică devine o ceartă mare. La fel este şi cu ispitele care apar în familie. Indiferent ce se întâmplă, treci cu vederea. Nu face comentarii, pentru că ele nu ajută. Roagă-te puţin. După ce cealaltă persoană s-a liniştit, poţi să vorbeşti. Hai să facem ca pescarii. Ei merg pe mare numai când este liniştită. Trebuie să fim răbdători şi să ne încredem mult în Dumnezeu. Uneori nu suntem pe deplin conştienţi că El ne priveşte şi ne ajută. Noi nu înţelegem aceasta. Dacă oamenii ar înţelege pe deplin acest adevăr, şi-ar încredinţa Lui întreaga fiinţă".
Ispitele lăuntrice ale sufletului sunt mai grele decât cele trupeşti
Un element important în lupta pentru biruirea ispitelor este conştientizarea faptului că ispitele lăuntrice ale sufletului sunt mult mai periculoase decât încercările trupeşti. Adesea omul se întristează din cauza încercărilor trupeşti (necazuri, boli, etc.), dar uită că războiul trebuie dus în primul rând la nivel sufletesc. Biruinţa păcatului aduce după sine chiar şi izbăvirea de încercările care ne asaltează zi de zi. Odată păcatul biruit, iar lupta duhovnicească pusă pe primul plan, celelalte ispite pot dispărea, iar dacă nu dispar, vor fi socotite ca ceva care nu mai poate fi considerat capital în viaţa noastră. Spune Sfântul Grigorie Palama: "Căci, pe cât mi se pare mie, voi nu prea vă osteniţi nici să înţelegeţi, nici să căutaţi izbăvirea din ispitele lăuntrice ale sufletului, ci mai cu sârguinţă vă întristaţi pentru acele ispite pentru care se cuvine să ne bucurăm, fiindcă din răbdarea unora ca acestora ni se va dărui izbăvirea cea veşnică. Şi dacă ne-am întrista pentru păcatele noastre mai mult decât ne-am îngriji de vătămările ce vin asupra noastră, vom afla nu numai mântuirea sufletului şi mântuirea cea veşnică, ci şi izbăvirea de ispitele cele vremelnice. De ce oare a devenit această viaţă, pentru noi, chinuitoare şi plină de întristări, iubitoare de război şi preanenorocită? Dacă, aşadar, ne vom curăţi pe noi înşine de tot păcatul prin pocăinţă, şi ne vom ruga mai cu osârdie în ispite şi la vreme potrivită, ne vom întoarce la o viaţă fără durere şi fără ocară".
Sursa: Ziarul Lumina, Autor: pr. Roger CORESCIUC

Rolul episcopului în mărturisirea adevărului

În Omilia 24, Sfântul Grigorie Palama abordează un subiect despre care oferă precizări importante: rolul central al episcopului în misiunea învăţătorească. De-a lungul disputei cu varlaamiţii şi achindiniţii, Sfântul a contestat integritatea atitudinii şi credinţei patriarhului Ioan Calecas. A făcut-o însă într-un context foarte bine definit, când lucrurile luaseră o turnură evidentă în direcţia ereziei, iar patriarhul nu mai avea capacitatea de a ieşi din jocul politic cu ecouri teologice în care fusese implicat.
În această omilie, precizările aduse de Sfântul Grigorie nu fac decât să îi confirme atitudinea. Episcopii sunt propovăduitorii şi dăruitorii harului primit de la Apostoli. Fiecare episcop este în eparhia sa o candelă, un luminător, "mai presus de lume, care ţine cuvântul vieţii veşnice". Toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu "se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite". "Aşa cum cineva care aprinde de la o candelă o altă candelă şi de la aceea încă una are necontenită lumină, la fel şi prin punerea mâinilor Apostolilor asupra urmaşilor lor şi de la aceştia la alţii, harul dăruit de dumnezeiescul Duh trece la toate neamurile şi îi luminează pe toţi cei care cred acestora". Episcopii şi preoţii sunt cârmacii corăbiilor duhovniceşti. Într-o imagine plastică, preluată din realităţi ale vremurilor sale, Sfântul Grigorie Palama ne prezintă următoarele: "Corăbiile atârnă clopote transversale, ca să îndepărteze cetaceele care apar adesea în calea lor. Biserica este corabia lui Dumnezeu, având drept clopote dumnezeieştile învăţături, a căror învăţătură alungă fiarele cele rele, adică demonii". Imaginea clopotelor care alungă relele învăţăturii este completată şi de trimiterea la veşmântul liturgic al lui Aaron. Împodobit cu clopoţei frumos sunători, acest veşmânt este, în viziunea Sfântului Grigorie Palama, simbol al vestirilor dumnezeieşti de care se învredniceau preoţii Vechiului Testament. "Navighează pe marea aceasta ca o corabie Biserica lui Dumnezeu şi, în loc de clopote, are pe învăţătorii cei duhovniceşti, ca să îndepărteze, prin sunetele cele sfinte ale învăţăturii lor, fiarele cele din cugetare".
Sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire
Să nu uităm că Sfântul Grigorie face aceste consideraţii la câţiva ani buni după ce propriul patriarh, în 1345, îl persecutase. Bineînţeles, patriarhul Calecas a fost condus de motive politice, iar condamnarea Sfântului, urmată de excomunicare, este ecoul poftei de putere a patriarhului, care nu putea pierde nici un prilej pentru a-şi vedea visul împlinit: participarea la conducerea Imperiului. Faptul că patriarhul Calecas s-a rupt din lanţul neîntrerupt al drept-mărturisitorilor episcopi l-a făcut pe Sfântul Grigorie să reacţioneze ferm la devierile de credinţă ale patriarhului (de fapt, erau mai mult fluctuaţii şi inconsistenţe în verticalitatea patriarhului: nu ştim dacă într-adevăr a fost capabil să înţeleagă miza disputei isihaste, transformând totul într-un joc al dorinţelor pătimaşe de putere, adaptate ritmului politic al cetăţii). Sfântul Grigorie este categoric: sfinţenia se dobândeşte prin mărturisire. Mărturisirea în Dumnezeu face cunoscută coerenţa şi legătura neîntreruptă a celor ce mărturisesc faţă de Dumnezeu. Cel ce ascultă pe Dumnezeu şi-şi duce Crucea va moşteni Împărăţia veşnică. În vremuri paşnice, Crucea reprezintă omorârea patimilor şi a dorinţelor. Însă, în timp de prigoană, Crucea reprezintă actul punerii vieţii pentru credinţă. Demnităţile omeneşti nu ne mântuie, iar poziţiile sociale, de orice fel ar fi ele, sunt doar trepte trecătoare care nu pot înlocui nicicum mărturisirea adevărului: "Cel care are dragoste de Dumnezeu rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu întru El, după cum spune şi Teologul cel iubit de Hristos. Şi precum Domnul rămâne întru cel pe care Îl iubeşte, şi cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, întru adevăr, face mărturisire potrivită, nestrămutată. Această unire o părăseşte cel care se leapădă de adevăr. Însă cei care mărturisesc, la Judecată vor fi încununaţi şi preamăriţi ca unii care au mărturisit vădit până la sfârşit credinţa lor întru El".
Frica inimii dornice de "pământ"
După cum se poate observa, Sfântul Grigorie nu lasă loc atitudinii duplicitare în actul de mărturisire şi de formulare a adevărului. Este ceea ce Sfântul Nicolae Velimirovici avea să spună peste veacuri: "O inimă prea dornică să se unească cu pământul e plină de frică, iar legătura cu pământul o împietreşte. Cuvântul lui Dumnezeu creşte mai drept în mijlocul furtunii şi al vânturilor, ca brazii pe înălţimi. Dar vânturile şi furtuna îl înspăimântă pe fricos; chiar dacă a primit cuvântul cu bucurie, acum se teme şi-l leapădă, ca să se ţină mai bine de pământul cu care e deprins. Pământul îi dă ceva, la repezeală, pe când rodul cuvântului lui Dumnezeu se lasă aşteptat. Fricosul se nelinişteşte: cum să dau ce am în mână pe nu-ştiu-ce îmi făgăduieşte cuvântul lui Dumnezeu? Cum să dau cioara din mâna mea? Fricosul se îndoieşte de Dumnezeu şi crede pământului, se îndoieşte de adevăr şi crede minciuna. Credinţa, neprinzând rădăcină în inima lui de piatră, se pierde".
Orice adevăr duhovnicesc este din cealaltă lume - lumea duhului, lumea cerească - şi poate fi pătruns numai de vederea, auzul şi înţelegerea duhovnicească. Jocul cu judecăţile de valoare, practicat din plin de patriarhul Calecas, l-a costat ruperea de izvorul cel viu curgător al harului. O opinie se referă întotdeauna la o problemă determinată. Nuanţele şi rezervele pot fi acceptate chiar în formularea adevărului de credinţă. Inconsistenţa şi lipsa de viziune nu fac însă casă bună cu adevărul. Aşadar, "toţi cei care resping şi se rup de "dumnezeiasca succesiune" şi se îndepărtează de Dumnezeu, se predau unor stări ticăloşite şi sunt ajunşi de dezastre felurite", după cum avertizează Sfântul Grigorie.
Credinţă şi credincioşie
Rolul episcopului va rămâne însă pentru totdeauna un rol dinamic, dătător de siguranţă în actul de mărturisire. Cazurile nefericite, precum cel al patriarhului Calecas, au fost mereu corectate de mersul cadenţat şi pururea viu al organismului viu, care este Biserica. Nu putem diminua rolul şi calitatea sacerdotală a episcopilor doar de dragul de a face statistici ale unor episcopi căzuţi din dreapta credinţă. Sfântul Grigorie Palama ne spune că episcopul este învăţătorul şi păstorul, cel care ocupă locul central în eparhia sa. Iar episcopul nu este singurul dator a păstra şi mărturisi adevărul de credinţă. Fiecare credincios trebuie să participe la această mărturisire, mucenicească adesea. Diluarea credinţei nu poate duce decât la dezintegrarea poziţiei fiecăruia dintre cei care se lasă pradă sincretismelor de tot felul. Cineva spunea: "Simpla credinţă despre existenţa lui Dumnezeu, fără un angajament în practicarea ei, este o ficţiune. Doar crezi că crezi! Pentru aceea vin şi încercările lui Dumnezeu, pentru a te verifica tu însuţi în ce măsură crezi, sau poate a şi da dovada celorlalţi de credinţa ta. Credinţa fără credincioşie e moartă, aşa după cum şi relaţiile între oameni se înscriu pe aceleaşi coordonate. O simplă simpatie nu înseamnă şi prietenie. Credincioşia, ca şi prietenia, se încearcă în foc şi în primejdii. Şi credinţa în Dumnezeu va deveni şi credincioşie, atunci când ea va ieşi învingătoare din aceste încercări. Numai atunci vom putea şti dacă Dumnezeu ne va găsi că am fost "robi credincioşi" sau numai părelnici închinători, pentru înşelarea privirilor celorlalţi, sau pentru o bună părere de sine".
Sursa: Ziarul Lumina, Articol de pr. Roger CORESCIUC

Ortodoxia în Occident: Aproapele meu şi propria mea mântuire

Este o realitate faptul că Ortodoxia trebuie să răspundă unor provocări care, deşi nu sunt noi ca fond, iau forme din ce în ce mai elaborate. Într-o lume care tinde sau spre o descătuşare de minime principii religioase, sau spre un fanatism religios care, din păcate, atinge nivele incredibile de depersonalizare, creştinii ortodocşi pot oare oferi, lor înşişi, dar şi lumii întregi, ceva mai mult decât un simplu discurs filozofico-teologic?
În ce măsură realităţi precum prostituţia, pornografia, traficul de persoane, consumul haotic de droguri, imbecilizarea mai mult sau mai puţin conştientă, realizată prin unele mijloace media pot fi abordate de un ortodox nu într-o manieră separatistă, ci cu o viziune de ansamblu coerentă, dispusă să ofere soluţii reale şi implementabile? Cum poate un ortodox să trăiască drama acestei lumi, în toată adâncimea ei, dar în acelaşi timp să rămână "sarea", fără de care nimic nu poate fi umplut de sens? Există riscul unei replieri izolaţioniste, cu tendinţe spre o teologie singulară, aparent adăpată din interese speciale proprii, şi care declanşează mecanisme care nu ajută cu nimic unui eventual demers de ieşire în întâmpinarea strigătului omului lipsit de Dumnezeu? Există, de asemenea, riscul ca ortodoxul (copleşit de realitatea păcatului, prezent mai la fiecare pas, cel puţin în lumea comercială plină de hedonism), să tindă spre atitudini sectare, care refuză dialogul şi conştientizarea unor stări de fapt?
"Mai bine este a da decât a lua"
Nu putem ascunde faptul că de la Amsterdam până la Barcelona şi de la Dublin până la Bucureşti, europeanul modern se îndepărtează încet, dar sigur de conceptul uzual de moralitate. Nu mai este un secret faptul că libertatea de orice fel, sexuală, comportamentală, intelectuală, este tot mai des afişată public, devenind normalitate pentru cei care o trăiesc şi şoc pentru cei care încă mai stăruie în demersuri tradiţionale de apărare a unei tot mai contestate moralităţi. Nu mai există posibilitatea negării faptului că în metroul parizian, londonez sau în cel catalan, prezenţa cuplurilor homosexuale spre exemplu, care îşi afişează, uneori ostentativ, identitatea, este deja un tablou obişnuit. În acelaşi timp, toţi cei care îşi configurează existenţa prin prisma acestor libertăţi, caută o evadare sistematică în spiritualitate. Nu este momentul acum să reluăm toate teoriile legate de impactul filozofiilor orientale asupra europeanului mai mult sau mai puţin occidental. Nu este de asemenea nici locul unei tirade moraliste în care ar trebui înfierat mersul actual al lumii. Întrebarea care s-ar cuveni pusă, şi care a fost sugerată la începutul articolului, este următoarea: mai putem vorbi, având în vedere coordonatele existenţei noastre, de o transfigurare a lumii? Poate creştinul ortodox să iasă din universul pe care adesea şi-l construieşte, mai ales în societăţile occidentale, şi să mărturisească, necomplexat, despre Lumină? Despre Lumina care vrea ca "toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină". Are oare dreptul creştinul ortodox, prezent în lumea occidentală, să substituie această mărturisire "despre lumină", cu o atitudine sectară, uneori excesiv naţionalistă, opacă la tot ce înseamnă căutare de adevăr, căutare uneori disperată şi lipsită de direcţie, care vine din partea occidentalului rănit de prea multă necunoaştere, dar totuşi mânat de o sete incredibilă de viaţă adevărată? Îşi dă oare seama creştinul ortodox din Occident, fie el român, rus, sârb sau grec, că rolul său în societatea respectivă poate fi unul providenţial? Că prezenţa ortodoxă în ţările occidentale este într-o creştere pe care cu greu ne-am fi putut-o imagina acum douăzeci sau treizeci de ani? Că dincolo de durerea rupturii de ţara de origine, adevărul propoziţiei: "mai bine este a da decât a lua", poate vindeca nebănuit răni aparent definitive, care adesea conduc spre o veşnică incapacitate de integrare în sistemele ţărilor respective, accentuând nostalgii identitare? Faptul de a da şi altora din lumina pe care o ai nu face decât să te îmbogăţească. Din păcate, uneori se uită acest principiu, şi creştinul ortodox nu mai are capacitatea de a-l invita la bucuria Luminii şi pe occidentalul pe care îl consideră destul de decăzut pentru a mai fi capabil de a gusta bucuria întâlnirii cu Lumina cea adevărată. Din fericire însă, adesea, acest principiu nu este uitat.
Dincolo de egoism, spre lumină
Fără a vrea să sugerăm
concluzii, trebuie să recunoaştem că realitatea ortodoxă din Occident a făcut paşi enormi către înţelegerea mizei prezenţei ortodoxe în Occident. Dincolo de câteva aspecte singulare, ortodoxia românească, dar şi celelalte jurisdicţii au şansa de a găzdui şi asimila o prezenţă ortodoxă non-românească sau non-etnic-tradiţionalistă din ce în ce mai accentuată. Bineînţeles, drumul până la o mai concretă mobilizare în direcţia unui răspuns la întrebările de mai sus, este destul de lung, şi nu este deloc numai la dispoziţia omului. Nu vom putea considera niciodată că un anumit stadiu poate fi suficient. Cu alte cuvinte, ortodoxul român, rus, grec sau sârb din Occident va putea, măcar un pic, să aducă Lumina cea adevărată şi altora, dacă nu va uita, aşa cum spunea arhiepiscopul Chrysostomos al Etnei, că "dacă ne centrăm atenţia pe importanţa celorlalţi, uitând propriile tentaţii şi propria îmbunătăţire chiar, putem acta în afara gloriei celei deşarte şi, fără egoism, putem evada dincolo de mândrie şi de păcatul centrării pe sine. Astfel, putem împlini ceea ce, altfel, este imposibil în această viaţă. Într-adevăr, în cotidian şi, fireşte, în viaţa duhovnicească, nimic nu este mai de folos pentru succes şi fericire, ori pentru transformare spirituală şi restaurarea omului, decât realizarea insignifianţei noastre: cât de decăzuţi suntem din pricina păcatelor şi imperfecţiunilor pe care trebuie să le regretăm, fireşte, de vreme ce ne aneantizează. Mântuirea, aşa cum ne învaţă Sfânta Scriptură şi tradiţia patristică, vine către cei ce, văzând propria lor neimportanţă, sunt în stare să transfere importanţă altora şi, astfel, servindu-i pe cei astfel văzuţi drept superiori lor, exultă în propria-le umilinţă.
Astfel, se mântuie pre sine prin iubire pentru fraţii şi surorile lor, eliberându-se de egoism şi mândrie interioară, de vreme ce acestea două sunt adevăraţi inamici ai restituirii omului căzut către statutul pierdut de fii ai Domnului".
Sursa: Ziarul Lumina, Articol de pr. Roger CORESCIUC

Provocările omului modern: Ateism reversibil?

Contextul actual de mărturisire a credinţei ortodoxe impune o evaluare realistă a capacităţilor de dialog ale celor care interpelează Ortodoxia. Dincolo de dialogul intra-creştin sau interreligios, realitatea de zi cu zi îl pune pe creştinul ortodox în faţa unor situaţii în care interlocutorul nu numai că nu are o bază creştină a credinţei, dar cel mai adesea îşi întemeiază căutările pornind de la absenţa oricăror fundamente doctrinare.
Sincretismul de tot felul oferă adesea piste care pot duce către anumite căutări în direcţia Ortodoxiei, însă de multe ori aceste căutări preferă varianta mult mai lejeră a diferitelor amestecuri de credinţe. La o primă vedere, atitudinea aceasta, des întâlnită la europeanul vestic, şi nu numai, este o atitudine care poate fi foarte uşor criticată. Există multe voci care refuză orice dialog axat pe abordarea acestui gen de atitudini. Confruntat însă din ce în ce mai mult cu astfel de provocări, dar şi cu poziţionări radicale faţă de orice fenomen religios, creştinul ortodox are mai multe variante de a acţiona. Uneori există riscul tentaţiei de a diaboliza demersul exponenţilor care încearcă să deschidă un dialog ce poate viza o anumită recunoaştere de sine în Ortodoxie.
Păcatele lumii moderne
Se aduce mereu în discuţie, şi pe drept cuvânt adeseori, virtualizarea excesivă a societăţilor contemporane, fie ele occidentale sau răsăritene, dependenţa de sistem, "goliciunea duhovnicească", "amestecarea haotică a tuturor caracterelor specifice ale tuturor neamurilor prin infuzie reciprocă", "concepţia materialist-atee şi consumist-hedonistă". Lista păcatelor lumii moderne ar putea continua. Există de asemenea multe voci ortodoxe care asimilează stadiul decăderii actuale cu situaţia Sodomei şi Gomorei. De aceea, se afirmă uneori că orice încercare de dialog care vine de la un exponent al acestor societăti este o încercare coruptă deja, care nu poate avea şanse maxime de reuşită, în urma unei eventuale imersiuni în Ortodoxie. Reticenţa multor creştini faţă de căutările aşa-zişilor atei decăzuţi, poate fi într-o anumită măsură îndreptăţită. De aici poate şi tendinţa de a construi universuri matrice, copiatoare fidele ele însele ale unor imagini ideale ale lumii creştine.
Problema naţionalismului
Personal, am întâlnit în Occident creştini ortodocşi, bine ancoraţi într-o viziune accentuat naţionalistă a ortodoxiei lor, şi care efectiv nu înţelegeau cum pot exista în bisericile ortodoxe credincioşi de altă nationalitate decât cea a lor. Francezul ortodox, spre exemplu, are uneori, ce-i drept destul de rar, dificultăţi de acceptare din partea unor comunităţi ortodoxe, dificultăţi create tocmai în baza principiului reticenţei faţă de demersurile celor de altă naţionalitate decât cele tradiţional ortodoxe. Aceiaşi creştini ortodocşi, bine ancoraţi în aceeaşi viziune naţionalistă, au avut şi dificultăţi de acceptare a unei limbi occidentale în liturghia ortodoxă. Există, bineînţeles, un timp de adaptare şi de integrare, dar, personal, consider că astfel de atitudini de respingere se construiesc tocmai pe înţelegerea fragmentată a situaţiei omului exterior aşa-zisului spaţiu tradiţional ortodox.
Cu ce soluţii vine creştinul ortodox?
Nu voi nega niciodată necesitatea tragerii semnalului de alarmă în faţa pericolelor reprezentate de traumele şi patimile omului modern. Mă întreb însă adesea: cu ce soluţii vine creştinul ortodox? În mod special am spus "creştinul ortodox" şi nu "ortodoxia"! Viziunea ortodoxă asupra creaţiei şi a lucrării harului dumnezeiesc este integratoare şi incită la misiune. Cum percepe însă exponentul acestei credinţe misiunea sa? Izolarea în universuri impenetrabile ortodox naţionaliste nu este în nici un caz benefică. Diabolizarea oricărui dialog nu aduce nici un fel de avantaj mărturisirii noastre. Să nu uităm că de cele mai multe ori avem în faţa noastră oameni de bună credinţă, care în nici un caz prin căutarea lor nu încearcă "atacuri concertate asupra ortodoxiei". Omul apusean caută, pentru că a fost lipsit de izvorul vieţii. Caută pentru că creştinismul dezvoltat în zona sa geografică nu a mai avut puterea să îi răspundă la întrebările vitale. Avem uneori în faţa noastră oameni cu care nu avem nici cel mai mic punct comun de discuţie: fundamente esenţiale ale credinţei ortodoxe, precum credinţa în Sfânta Treime, în viaţa veşnică, în împărtăşirea nemijlocită de harul lui Dumnezeu, sunt percepute de către mulţi din cei ce vor un dialog cu ortodoxia ca noutăţi absolute.
Rolul preotului ortodox
Rolul catehetic al unui preot ortodox în ţările occidentale nu se poate rezuma doar la o pastorală îndreptată doar către credincioşi, ci reprezintă o provocare imensă, o reevanghelizare a lumii. Dacă creştinul ortodox va persista în diabolizarea necunoaşterii celui care vine să caute, cine-i va lua locul şi cine va da răspunsuri omului pierdut în necredinţa sa, necredinţă care se zbate să devină credinţă? Această frică de deschidere, nu foarte des întâlnită printre ortodocşi, dar totuşi existentă, nu trădează cumva îndemnul Evangheliei: "Mergând, botezaţi toate neamurile...?" Replierea şi revenirea constantă la lipsa de perspectivă misionară nu dezvăluie oare un spirit invadat de furtuni sentimentalist-apocaliptice? De ce ar trebui să se teamă creştinul ortodox în faţa provocării lumii contemporane, ştiind că de fapt mărturisirea adevărului este singura cale de a ne elibera de fantasmele apocaliptice, care ne împing să negăm omului occidental orice orice şansă la mântuire? De ce există uneori voci, care ies din ascultarea canonică de ierarhie şi care produc destule neînţelegeri, criticând obsesiv acţiunile iniţiate de ierarhii canonici în direcţia dialogului cu ne-ortodocşii sau chiar cu necreştinii? Revenirea la duhul patristic poate fi o şansă enormă în demersul ortodoxului de a-şi mărturisi credinţa în prea-pustiul ateismului modern. Nu trebuie uitat niciodată însă că propovăduirea nu se face prin separatism, ci prin atitudine iubitoare faţă de toată făptura, ceea ce nu implică deloc lipsă de fermitate în păstrarea unei mărturisiri neatinse de compromis. Este foarte comod să iniţiezi dispute pe internet, blamând acţiunile unor ierarhi ortodocşi care îşi făptuiesc lucrarea misionară, cu binecuvântarea şi cu încredinţarea sinodală. Nu este însă la fel de comodă pătrunderea în acest deşert de necredinţă şi lupta pentru mărturisirea şi prezentarea adevărului celor care ori îl ignoră, ori nu ştiu cum să îl caute. Responsabilitatea imensă pe care o are creştinul ortodox şi care reiese din faptul că Dumnezeu îmbogăţeşte din ce în ce mai mult prezenţa ortodoxă în spaţii iniţial exterioare ortodoxiei, trebuie să ofere imboldul mărturisirii, plecând şi de la premisa că trebuie să fim lucrătorii îndemnului evanghelic de a propovădui Evanghelia la toate neamurile, dar şi de la realitatea că fiecare om este un potenţial primitor al frumuseţilor pline de concret ale Ortodoxiei, pentru că toţi sunt "chipul slavei celei negrăite a lui Dumnezeu, deşi cu toţii poartă rănile păcatelor".
" Rolul catehetic al unui preot ortodox în ţările occidentale nu se poate rezuma doar la o pastorală îndreptată către credincioşi, ci reprezintă o provocare imensă, o reevanghelizare a lumii. Dacă creştinul ortodox va persista în diabolizarea necunoaşterii celui care vine să caute, cine-i va lua locul şi cine va da răspunsuri omului pierdut în necredinţa sa, necredinţă care se zbate să devină credinţă?"
pr. Roger CORESCIUC

Pelerin la Parintele Paisie Olaru

L-am intalnit si eu pe Parintele Paisie Olaru in pelerinajele facute la Ma­nastirea Sihastria si Schitul Sihla singur, cu colegii de soala si in spe­cial cu vrednicul de pomenire Parintele Profesor Constantin Galeriu, inteligenta calauza in cercetarea si descoperirea comorilor duhovnicesti.
In timpul studiilor la Facultatea de Teologie din Bucuresti, la indemnul specialistilor de a citi textele sacre in limba lor originla si-n efortul de a-mi insusi mai multe limbi am simtit o acuta criza existentiala si de sens. Obosit, confuz, am hotarat sa fac o spovedanie din copilarie in fata celui mai vrednic duhovnic pe care l-am cunoscut, Parintele Paisie Olaru.
In una din discutiile personale ce le-am avut cu Parintele Arhimandrit Nicodim Sachelarie, acesta a spus: "Parintele Paisie si Cleopa sunt cu adevarat monahi si mari duhovnici. Multi altii, mai bine si-ar gasi altceva de facut."
Am scos bilete de tren din Bucuresti pentru Moldova. Cu toate ca m-am grabit sa prind trenul, acesta a plecat. Nemul­tumit de intamplare si plin de nerabdare, m-am intors la casa de bilete si m-am hotarat sa iau urmatorul tren care pleca din Bucuresti, chiar daca as fi facut ocolul Romaniei. Am luat urmatorul tren care mergea Brasov - Ciceu - Onesti - Adjud - Bacau - P. Neamt, apoi autobuzul. Din Agapia am urcat pe jos pana la Sihla. Imi notasem mai multe pagini A4 cu scris marunt in dorinta de a avea cat mai detaliata marturisirea in fata acestui om sfant.
Parintele locuia in chilioara din deal din dreapta Bisericutei dintr-un Lemn. Inainte de sosirea mea fusese o mare furtuna care i-a speriat pe vizitatorii si pelerinii parintelui.L-am gasit pe parintele Paisie Olaru, in partea de sud, afara intr-o mica gradina, printre stanci. M-am apropiat, i-am sarutat mana, cerandu-i binecuvantare si rugandu-l staruitor, dar abrupt sa ma spovedeasca. Mi-a spus foarte direct ca nu se poate.
M-a derutat raspunsul lui, dar m-am gandit ca n-am fost destul de politicos si cuviincios si ca ar fi trebuit sa stam un pic de vorba si apoi sa-i adresez rugamintea de a-mi asculta marturisirea. Am incercat o mica discutie si iar l-am rugat sa-mi asculte marturisirea. Din nou, Parintele ma respinge. Am facut cel putin cinci incercari de a-l convinge pe Parintele sa-mi asculte marturisirea. Raspunsul a fost de fiecare data "nu".
Nemultumit, sfasiat, revoltat, l-am intrebat "de ce nu?". Cu voce adanca, mi-a raspuns: "Nu pot pentru ca sunt orb". Raspunsul a fost napraznic pentru mine, a avut un impact ca de trasnet. M-am gandit: "Doamne, eu n-as putea purta crucea lui", sa nu mai pot citi in original textele sacre ale lumii, pentru mine ar fi fost o lovitura fatala. Recunosc ca nu as putea purta astfel de Cruce, "de ce i-ai dat-o Doamne ucenicului Tau iubit?! - dar, nu-i treaba mea. Ma gandeam, mai bine mort, decat orb.
M-a descumpanit greutatea crucii lui. Totusi, incapa­tanarea mea egoista mi-a adus in minte acest gand: "Dar, de fapt, eu doresc sa ma asculte, nu sa ma vada." Am gandit, fara sa o spun. Apoi, el ma intreaba: "Stii unde este cel mai rau loc?" Am raspuns, nu stiu. imi spune: "Cel mai rau loc, este acolo unde sunt eu." Il rog, din nou, sa-mi asculte spovedania.
Indarjit de refuzul lui, un gand m-a ravasit: "De ce m-o fi respingand Parintele?! In fond, eu sunt un om destept, el este un om simplu." Ma trezesc in fata unei avalanse, Parintele spune: "Ce cauti tu la mine, un om simplu si prost cum sunt? - adresandu-mi-se direct, pe nume - de ce nu mergi sa te spove­desti si sa discuti cu profesorii si indrumatorii tai ilustri; Parin­tele Staniloae, Parintele Galeriu si ceilalti?"
In prezenta lui ma simteam ca-ntr-o alta lume. Spatiul, tim­pul si adancimea cuvintelor lui capatau dimensiuni noi, parca venite dintr-o alta lume. Surprins din nou de faptul ca eu, desi nu i-am spus cine sunt, unde studiez, cine sunt indrumatorii mei, sunt uimit de precizia informatiilor ce mi le expune. Ma uit injur, nu vad oameni, nu vad nici linie electrica, nici telefonica si, stim precis ca n-am destainuit nimanui decizia, planul meu de a merge si a ma spovedi la Parintele Paisie. Am inteles ca este un harismatic, ca stie tot, ca are darul inainte-vederii de la Dumnezeu.
Insist, din nou sa ma priveasca.. "Stiti, Parinte sunt sarac, am facut un efort mare ca sa ajung pana aici si sa ma spove­desc", imi raspunde: "Stiu ca ai pierdut trenul in Bucuresti. Stiu ca ai venit prin Brasov, Ciceu, Adjud, Bacau... pe ocolite, dar, nu pot"... si apoi mi se pare ca deviaza discutia, spunand ce greu sunt de miscat pietroaiele acestea. Am inteles ca se referea la impietrirea inimii mele si ca, de fapt, se referea la Profetul care spune: "Transformati inimile voastre de piatra, macar in inimi de carne, pentru ca apoi, Domnul sa le innoiasca." Puterea rugaciunii lui launtrice sfarama stancile inimii mele impietrite.
Un gust amar, pentru refuzul sau si orgoliul meu ranit. Am hotarat sa mai insist inca o data. De data aceasta justifica refuzul spunandu-mi: "Eu, sunt un mare ticalos, inca­patanat si tare mandru."
Am inteles, ca-mi tot arata oglinda vietii mele launtrice. M-am hotarat sa renunt. Un gand mi-a spus: "Nu-l mai necaji pe omul lui Dumnezeu, nu-i mai consuma timpul lui de rugaciune, saruta-i mana, cere binecuvantare si pleaca." N-am terminat bine gandul acesta ca sunt nevrednic si Parintele ma surprinde, din nou, spunandu-mi: "Acuma dar, tatucuta, acuma te pot spovedi."
M-a luat de mana, m-a dus in chiliuta lui cu geamuri mici, si-a pus epitrahilul si felonul, a aprins o lumanare si a inceput sa rosteasca pe de rost rugaciunile de spovedanie. Intre timp, eu mi-am scos toate hartiile din buzunar, doream sa fac o marturisire completa. Incercam sa prind o raza de lumina de la lumanare si gemulet, ca sa pot citi tot ce era scris in insemna­rile mele.
Din nou, surpriza. Dupa terminarea rugaciunilor, Parintele incepe sa ma intrebe si sa-mi spuna pacatele mele in ordinea in care le scrisesem pe hartiile mele. Simteam ca iau foc. Furtuni de ganduri si emotii ma copleseau. M-a lovit insa un gand rau. Cam la jumatate de ora dupa ce incepuse sa-mi spuna, de fapt, sa ma intrebe de pacatele personale, mi-am zis: "Stiu ca Parintele este un om sfant, dar nu-i Dumnezeu."
La inceput am crezut ca este coincidenta, ca s-a nimerit sa stie cateva lucruri, doar cand dupa aproape 45 de minute imi spunea cuvant cu cuvant ce era scris in hartiile mele, m-am revoltat, e prea mult...
Cu un glas intristat imi spune: "Tatucuta, da' de ce te mai indoiesti si acum?!" Am inteles atunci ca eu eram cel orb, cel prost, cel impietrit, cel incapatanat si mandru si celelalte, de care el se acuza ca sa ma ajute sa ma trezesc la smerenie, pocainta si lacrimi. Din acel moment a schimbat tehnica de spovedanie.
Imi spunea ce am in mintea mea, in inima si ce era scris pe hartie, timp de aproape inca trei ore. Parca iritat se opreste, deranjat de tacerea mea si ca sa-si ascunda discret darurile care salasluiau in el, imi spune: "La inceput m-ai necajit un ceas ca vrei sa te spovedesti, spune odata, ce ai de spus." Ii raspund, "Parinte, mi ati spus totul." Nu mai am nimic de spus.
Atunci, mi se adreseaza pe nume asa cum obisnuia mama mea sa ma alinte in copilarie; apoi imi spune numele Parintilor, colegilor, rudeniilor, prietenilor, profesorilor; numele, varsta, profesia, detalii semnificative si multe amanunte din viata fiecaruia, sute si sute de nume. Fapt pentru care ma face sa gandesc ca cele mai teribile institutii cu menirea specifica de a inregistra fie­care amanunt in parte la dosarul personal sunt mici copii, com­parativ cu imensitatea coplesitoare a atator informatii ce mi le-a oferit Parintele.
Culmea surprizei a fost cand a inceput sa-mi spuna si despre viitorul meu. Mi-a facut un ghidaj cum ar trebui prezen­tata istoria binecredinciosului Stefan cel Mare si Sfant la Manastirea Putna ca sa nu deranjam si sa tulburam autorita­tile politice atat de ostile Bisericii in vremea aceea ca si astazi.
In momentul cand a inceput sa faca rugaciunea de dezle­gare, am pregustat bucuriile Raiului. Tot ce mi-a spus despre viitor am uitat imediat, dar cand evenimentele se desfasurau imi reveneau in amintire cuvintele ce mi le-a spus Parintele Sfant. Au fost marturii care s-au desfasurat in timp, aproape treizeci de ani, detalii cu precizie matematica, de care, Parintele ma avizase.
Cuvintele nu pot descrie realitatea si profunda bucurie ce-am trait-o in momentul rugaciunii de iertare.
Protosinghel Constantin Chirila, Catedrala Mitropolitana din Iasi.

România pare a avea o „cultură a avortului”

Dacă tendinţa de scădere a natalităţii şi incidenţa neobişnuit de mare a avorturilor provocate se menţin, România se va afla în 2050, în faţa unui dezastru social, scrie Deutsche Welle.
Potrivit statisticilor globale realizate de Alan Guttmacher Institute, cea mai ridicată incidenţă a avorturilor provocate se întâlneşte în Federaţia Rusă: 42,8 de avorturi la 1000 de femei aflate între 15 şi 44 de ani. Urmează însă România cu o rată de 26,7 la mie (în anul 2008), apoi Bulgaria (23,4), Ungaria (21,2), Suedia (20,8), SUA (19,4). Cele mai puţine avorturi au fost înregistrate în Elveţia (6,4 la 1000 de femei) şi în Germania (7 la mie).
Cercetătorii Stanley K. Henshaw, Susheela Singh şi Taylor Haas care au inclus statisticile în studiul lor, explică poziţia ridicată a României în acest clasament prin existenţa unei „culturi a avortului". Aceasta ar presupune că, în România, avortul este acceptat în mentalitatea publică nu ca soluţie ultimă în situaţii dramatice, ci chiar ca metodă contraceptivă.
Horaţiu Pepine scrie pentru Deutsche Welle că, "din decembrie 1989, de la Decretul CFSN de legalizare a avorturilor şi până în 2008 au avut loc, potrivit datelor oficiale raportate anual de Institutul Naţional de Statistică, 7 179 194 de întreruperi voluntare de sarcină. Neoficial se apreciază că numărul real ar putea atinge 11 milioane." Citând ca sursă informaţii ale Institutului Naţional de Statistică, Pepine adaugă că "numai în 1990 au avut loc 992 265 de avorturi."