Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

sâmbătă, februarie 25, 2012

Din discreţie se naşte delicateţea omului duhovnicesc

Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci nu vă asemănaţi lor, că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El. Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin! MATEI 6, 1-13
***
Se spune că cea mai mare calitate a omului discret este să ştie să-şi ascundă discreţia. Cu discreţie facem milostenie, ne rugăm, postim, cu discreţie să ne trăim credinţa. Din discreţie se naşte delicateţea omului duhovnicesc. Chiar se spune: "Creştinismul nu convinge, el seduce". În "Predica de pe munte" a Domnului Iisus Hristos nimic nu este forţat sau spus în mod aspru. Oare cine ne-ar fi putut mai bine învăţa cum să ne rugăm, cum să facem milostenie şi cum să postim, dacă nu Fiul lui Dumnezeu? Milostenia să fie făcută într-ascuns - şi Tatăl ceresc ne va răsplăti. Rugăciunea să nu fie o înşiruire de vorbe goale şi Dumnezeu Tatăl o va asculta. Postul să nu fie doar un gest de imagine şi Milostivul Dumnezeu ne va vedea osteneala. Delicateţea şi dreapta socotinţă sunt primele capitole din "tratatul" de bune maniere ale unui creştin. Toate să le facem din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii noştri.

(Pr. D. Păduraru)

Ziarul Lumina

duminică, februarie 12, 2012

Indemn Pastoral

Biserica se alătură eforturilor depuse pentru ajutorarea sinistraţilor din zonele afectate de ninsorile abundente căzute, în aceste zile, în judeţele Buzău şi Vrancea.

Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Epifanie îi îndeamnă pe toţi preoţii, călugării şi credincioşii din Eparhie să îi sprijine pe cei care sunt blocaţi în trafic, rămaşi fără căldură, energie electrică, alimente şi asistenţă medicală.

„Având în vedere că majoritatea credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei au avut de suferit din cauza acestor fenomene atmosferice povăţuim pe cucernicii preoţi şi pe vieţuitorii din mănăstirile noastre să sprijine moral şi material pe cei care se află în asemenea nedorite situaţii şi nu în ultimul rând să se roage lui Dumnezeu pentru cei afectaţi de calamitate şi pentru buna întocmire a văzduhului spre vreme liniştită şi binecuvântată.

Totodată adresăm îndemn tuturor preoţilor călugărilor din sfintele mănăstiri şi dreptcredincioşilor creştini din eparhia noastră să asigure cazare şi masă precum şi posibilitate comunicării telefonice cu cei de acasă pentru cei blocaţi în trafic pe teritoriul judeţelor Buzău şi Vrancea.

De asemenea, îndrumăm pe toţi binecredincioşii creştini buzoieni şi vrânceni ca în spiritul dragostei şi al milosteniei creştine să ajute pe semenii din comunitatea de care aparţin ce au avut de suferit din cauza ninsorii abundente şi a viscolului.

În acelaşi timp adresăm cuvânt de binecuvântare tuturor acelora care aflaţi în slujba Bisericii sau a diferitelor instituţii ale statului s-au implicat şi se implică în nenumăratele acţiuni de salvare a celor sinistraţi.

Cu arhieresti binecuvantari si rugaciuni la Dumnezeu pentru vremuri pasnice,”

Înaltpreasfinţitul Epifanie, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.

joi, februarie 09, 2012

Munţii Buzăului, al doilea Athos al Ortodoxiei

Încă din cele mai vechi timpuri, Munţii Buzăului dimpreună cu zona Subcarpatică aferentă au constituit un spaţiu aparte, în care s-a dezvoltat una dintre cele mai vechi şi mai originale vetre de sihăstrie autohtonă. În acest perimetru sacru ancestral, viaţa isihastă este atestată în veacul al XVII-lea de cele 40 de sihăstrii, schituri şi mănăstiri. În secolul următor, aici s-a dezvoltat o viaţă monahală panortodoxă unică, fapt ce avea să-i atragă, justificat, mai ales prin stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi prin ucenicul acestuia Paisie, renumele de "al doilea Athos".

Numeroasele schituri şi bisericuţe rupestre ruinate de timp din curbura Carpaţilor, pe care astăzi doar cercetători sau pelerini temerari se mai încumetă să le viziteze, aduc mărturia unei lungi şi statornice vieţuiri întru numele Creatorului în această parte de lume, încă din începuturi şi până în zorii secolului al XIX-lea. Se estimează, spre exemplu, că în aşezările rupestre din Masivul Crucea Spătarului au locuit, la doar trei veacuri după Hristos, primii misionari creştini care au sosit în zonă. Dar, în această lungă perioadă de vieţuire, nu lipsită de evenimente istorice dramatice, un anumit moment luminează clipa în care isihasmul ortodox autohton îşi găseşte la propriu comparaţie doar cu cel trăit în Sfântul Munte: secolul al XVIII-lea, când spaţiul sacru buzoian devine "Sfânt Munte, de data aceasta românesc", cum sugestiv îl numeşte pr. Horia Constantinescu în volumul "Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene. Mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii pe aceste meleaguri", apărut în 1983 la Buzău.
Pelerini ai transfigurării monahale împlinite în Carpaţi
În primele decenii ale secolului al XVIII-lea, în Munţii Buzăului fiinţau încă sihăstrii cu o intensă trăire isihastă, mai ales cele de sub munte, din fostul judeţ Râmnicu Sărat. În această zonă se aflau sihăstriile Fundătura, Agaton, Alunişul, Ciolanul, Barbu, Cârnu, Găvanu, Trestieni şi mai ales Dălhăuţi, în care se nevoiau duhovnici vestiţi. Aceste puncte spirituale, cu o tradiţie duhovnicească milenară, şi-au iradiat influenţa mult peste hotarele ţării, atrăgând spre ele călugări dornici de desăvârşire, transformându-se astfel într-un veritabil al doilea Athos. Mai ales că, la acea vreme, monahii ortodocşi din Orientul grec erau ameninţaţi de robia turcească, uniţia din Ucraina îi îndepărta de dreapta credinţă, iar Rusia ţaristă le oferea doar indiferenţa raţionalistă a conducătorilor ei. Din aceste motive s-a dezvoltat un fenomen emigraţionist monahal spre noul Athos românesc.
În Ucraina, care se afla în componenţa Poloniei catolice, autorităţile urmăreau lichidarea rezistenţei ortodoxe şi trecerea tuturor credincioşilor ei la uniatism.
"În Rusia ţaristă, oficial ortodoxă, reprimarea monahismului a venit din partea noului regim absolutist de tip iluminist instaurat de Petru cel Mare şi în Biserică prin faimosul "Regulament duhovnicesc" din 1721, urmat de "Proclamaţia monahismului" din 1724, care prevedeau măsuri drastice de limitare", arată părintele profesor Ioan I. Ică jr. în argumentul studiului lui Dario Raccanello, intitulat "Vasile de la Poiana Mărului. Introducere în rugăciunea lui Iisus şi isihasm", apărută la Editura "Deisis" din Sibiu în 2009.
În urma acestor evenimente din Rusia, stareţul Vasile, împreună cu alţi confraţi, s-a refugiat în Ţările Române, stabilindu-se iniţial la Dălhăuţi, de unde în 1730 s-a mutat la Poiana Mărului, unde a vieţuit până la mutarea sa la Domnul, pe 25 aprilie 1767.
Alături de el, amintim alte două cazuri "de pelerini ai transfigurării monahale împlinite în Carpaţi", cum îi numeşte pr. dr. Paul Mihail: Bătrânul Onufrie, care a sihăstrit la Schitul Cârnu, şi stareţul Paisie de la Mănăstirea Neamţu, ultimul avându-l ca părinte duhovnicesc şi povăţuitor pe schimonahul Vasile de la Poiana Mărului.
Părintele Dumitru Stăniloae era convins că "Vasile de la Poiana Mărului a fost inspirat de practica sihăstrească sau isihastă a călugărilor din aceste schituri când a alcătuit acele Cuvinte înainte la Filotei Sinaitul, Isichie Sinaitul, Grigorie Sinaitul şi Nil Sorschi".
Locul unde se ţinea mai vârtos viaţa de obşte
Extrem de interesante sunt şi unele amănunte din viaţa şi nevoinţele Cuviosului Paisie de la Neamţ, tot atâtea argumente care i-au îndreptat paşii la un moment dat spre "noul Athos". De pildă, numele de Petru, pe care l-a primit la naştere, i-a fost pus în amintirea marelui Petru Movilă, românul ajuns mitropolit al Kievului. În fruntea eparhiei căreia îi aparţinea tatăl său se afla cărturarul grec Evghenie Vulgaris, care trecuse şi el pe la noi. Iar despre monahismul românesc se pare că s-a informat din opera lui Dimitrie Cantemir.
Neaflând în ţara de origine nici mănăstiri, nici manuscrise duhovniceşti, nici scrieri literare corespunzătoare, împreună cu alţi trei confraţi a poposit la Dălhăuţi, în Vrancea, unde se nevoiau mai mulţi trăitori însemnaţi. La Trăisteni, apoi, a auzit despre pravila şi rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte. De acolo a fost luat la Poiana Mărului de stareţul Vasile.
La 24 de ani, a pornit spre Athos, unde a ajuns la 4 iulie 1746, oprindu-se la Mănăstirea Pantocrator. După lungi căutări a unui duhovnic potrivit arderii sufletului lui pentru isihie, negăsindu-l, s-a retras în pustnicie unde s-a nevoit patru ani, timp în care a fost cercetat de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care avea să-l şi tundă în monahism, schimbându-i numele de călugăr Platon în Paisie. Iar când atitudinea ostilă a turcilor, pe de o parte, şi rivalitatea dintre călugării greci şi slavi din Athos, pe de alta, atinseseră cote insuportabile, a pornit spre celălalt Athos, cel din curbura Carpaţilor româneşti, cu două corăbii şi cu o obşte de 64 de suflete.
Iată cum îşi motiva cererea adresată Mitropolitului Gavriil Calimah de la Iaşi, prin care solicita o mănăstire, aşa cum reiese din lucrarea "Paisie, stareţul Mănăstirii Neamţului", de protos. Serghie Cetferikov: "Mai nainte de ducerea mea la Sfântul Munte, şezând câţiva ani în ţările acestea m-am deprins foarte mult de limba română... acum nu cerem lucru nou scornit din capul nostru, ci lucrul cela ce era hotărât şi întemeiat în toate vieţile cele de obşte... căci în toată lumea n-au rămas alte locuri ca să poată cineva a ţine mai vârtos viaţa de obşte, fără numai într-aceste blagoslovite ţări pe care Dumnezeu le păzeşte ca să preamărească numele Său cel sfânt..."
Astfel, într-o perioadă istorică în care Ortodoxia europeană era ameninţată de ostilitatea semilunei, uniatism, indiferenţă raţionalistă şi rivalităţi interconfesionale, sihăstriile şi mănăstirile noastre din curbura Carpaţilor şi-au asumat rolul spiritual al Athosului, transformându-se ele însele în lavre ale unui al doilea Munte Sfânt pentru râvnitori într-ale desăvârşirii, căci niciunde în altă parte nu se putea "ţine mai vârtos viaţa de obşte" şi nici altundeva nu se preamărea ca la noi numele lui Dumnezeu.

Sursa: Ziarul Lumina

marți, februarie 07, 2012

Lupta cu ispita, o formă de curaj

Articol scris de Paul Siladi

Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter "cazon". În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): "Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!"

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi "asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu", inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea - nesfârşită.
E ceva tragic în realismul celei de-a doua părţi a îndemnului Sfântului Antonie: "Aşteaptă încercările până la ultima suflare". Nu spera o părelnică linişte. Nu te încrede în faptul că victoriile de moment sunt biruinţe definitive. Încercările, ispitele sunt parte integrantă din efortul de a te menţine pe calea cea strâmtă, nu aştepta deci odihnă.
Ispitirea este, din raţiuni greu de surprins, o condiţie a mântuirii. Lupta (nevăzută) ţine de însăşi existenţa umană. Este lipsită de noimă încercarea de a evita războiul sau travaliul ascetic. Ne-o spune acelaşi Sfânt Antonie într-una din cele mai misterioase apoftegme care ni s-au păstrat de la el: "Nici un neispitit nu va putea intra în Împărăţia cerurilor. Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit!" (Antonie 5). O zicere scurtă, tăioasă ca un brici, care afirmă fără să dea lămuriri. E riscant să încerci să explici astfel de sentinţe. Totuşi asupra rolului încercărilor în cursul pelerinajului spre veşnicie aruncă o oarecare lumină un gând al Părinţilor. Ei vorbesc despre existenţa umană ca fiind alcătuită din trei stagii: viaţa intrauterină, viaţa pământească şi viaţa de după moarte. Fiecare etapă este o pregătire pentru cea care vine după ea. Membrele trupului, inutile fătului, se dovedesc folositoare după naştere. În acelaşi fel, ispitele generează în noi deprinderi ale sufletului care se vor înveşnici laolaltă cu noi. Experienţa neputinţelor omului solitar dă naştere rugăciunii.
Fiecare exerciţiu, indiferent cât de extenuant, îl face mai puternic pe cel care îl practică. Nimeni nu va intra neispitit în Împărăţia cerurilor este un cuvânt care poate fi mai bine înţeles în cadrul unei asemenea comparaţii cu atletismul, însă nici pe departe nu este epuizat aici. Avantajul acestei comparaţii este însă că nu ne lasă să cedăm ispitei de a vedea încercările ca pe nişte "capricii" ale lui Dumnezeu. Dacă avva Antonie ar fi gândit aşa, cea de-a doua parte a cuvântului său nu şi-ar mai avea rostul: "Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit".
Cuvântul acesta adânc şi misterios al bătrânului din pustia egipteană rămâne pe mai departe o temă de meditaţie, fiecare tâlcuire nefăcând altceva decât să arunce o oarecare lumină asupra lui, dar în acelaşi timp să-i sporească şi taina. Certitudinea e una sigură, lupta nu va înceta până la mormânt, şi până atunci nu vom înceta să ne asumăm păcatele înaintea lui Dumnezeu, căci a Lui este a ne curăţi şi a ne îndreptăţi pe noi.

Sursa: Ziarul Lumina