Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

vineri, aprilie 25, 2014

Biserica Sfântului Mormânt - istoric


Biserica Sfantului Mormant este numita de ortodocsi Biserica Invierii, pentru ca nu moartea, ci Invierea Domnului este temelia, cununa, biruinta crestinilor. Biserica Sfantului Mormant este o constructie mareata din secolul al XI-lea, inaltata de cruciati, in locul altei biserici vechi, zidita de Sfanta Elena in secolul IV, in Ierusalim, Israel. Ea adaposteste cele mai scumpe locuri ale crestinilor: Muntele Golgota si Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, in stanca de piatra, se afla pestera unde s-a descoperit Crucea Domnului de catre Sfanta imparateasa Elena.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
In decursul istoriei biserica aceasta a avut diferite denumiri, dar in general, majoritatea oamenilor, o numesc , pentru ca aceasta biserica a fost construita pe locul in care Iisus Hristos a fost rastignit si ingropat intr-un mormant sapat in piatra. Altii o numesc Biserica Invierii pentru ca aici a inviat Domnul. Biserica are o importanta deosebita pentru crestinii ortodocsi, dar si pentru cei de alte confesiuni crestine, care vin aici sa se inchine si sa aduca slava lui Dumnezeu pentru toate cate a facut El pentru noi.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii - scurt istoric
Imediat dupa rastignirea si Invierea Mantuitorului, locul Golgotei si al Sfantului Mormant au fost venerate ca sfinte nu numai de catre Apostoli si de crestinii din Ierusalim dar si de alti credinciosi crestini de pe cuprinsul Tarii Sfinte si al intregii lumi. Dupa infrangerea ultimelor revolte iudaice, imparatul roman Adrian, care nu-i suporta pe iudei si nici pe crestini, a hotarat ca toate edificiile crestine si iudaice sa fie profanate si transformate in edificii pagane. Astfel si pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un templu pagan.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
Pe la inceputul secolului IV, din porunca , templul pagan a fost daramat si in locul sau a fost construit un vast ansamblu de edificii menit sa permanentizeze in memoria credinciosilor crestini ultimele momente din viata Mantuitorului. Abia dupa Sinodul Ecumenic de la Niceea, in anul 325, Constantin a poruncit episcopului Macarie al Ierusalimului sa distruga templul zeitei Venus si pe cel al lui Jupiter. Constantin a dat porunca sa se cladeasca nu numai o bazilica mai frumoasa decat toate celelalte din lume, dar inca si alte constructii, care sa depaseasca tot ceea ce exista mai deosebit in celelalte orase, si le-a pus constructorilor la dispozitie marmura si coloanele cele mai de pret.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
Arhitectii Eustatiu si Zenobiu s-au apucat sa construiasca o bazilica de prima marime, dovada a biruintei politice a crestinilor si a afirmarii Ierusalimului drept capitala lor religioasa. In anul 335, reuniti in Sinodul de la Tyr, episcopii au venit sa sfinteasca noua bazilica care va purta numele de Biserica Sfantului Mormant. Biserica Ortodoxa face pomenirea inceperii construirii Bisericii Sfantului Mormant la data de 13 septembrie. Incepand cu secolul IV si pana in al VII-lea, Sfantul Mormant, gigantic complex monumental, cunoaste vremea sa de glorie. Loc de pelerinaj de prim ordin al crestinatatii, el e slavit in toate relatarile calatorilor. Perioada sa intunecata incepe in veacul al VII-lea, fiecare secol fiind dupa aceea de catastrofe distrugatoare, urmate doar de niste restaurari sumare.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
In anul 614, cu ocazia cuceririi Ierusalimului de catre persii lui Chosroe, Sfantul Mormant a fost incendiat si Sfanta Cruce furata. Insa imparatul Heraclius a recuperat-o, iar patriarhul Modest al Ierusalimului i-a refacut partile deteriorate, intocmai ca cele dinainte. De acum inainte in repetate randuri cotropitorii Ierusalimului aduceau stricaciuni nu numai , dar si conducatorilor si slujitorilor de aici, multi dintre ei fiind omorati in chinurile cele mai groaznice.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
Cucerirea araba din 632 a pus capat prezentei bizantine in aceasta regiune. Toleranta era o regula, si califul Omar s-a multumit sa se roage in afara Sfantului Mormant, fiindca, zicea el, daca m-as fi rugat in aceasta biserica, ea ar fi ramas pierduta pentru voi (crestinii), deoarece credinciosii v-ar fi luat-o, zicind ca: aici s-a rugat Omar. Dar era oricum amenintata de ruina: un cutremur in secolul al IX-lea a precedat distrugerea ordonata de califul Hakim, in 18 octombrie 1009. Cronicarul Ioan din Antiohia povesteste cum executantii poruncii califului au ras la pamant intreaga biserica, in afara de acele parti imposibil de daramat sau prea greu de miscat din loc, adica rotonda Anastasis, care mai exista, pana la primul etaj, si astazi.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
La inceputul secolului XI ansamblul crestin de aici este complet distrus din porunca unui calif al Egiptului, dar imparatii bizantini au reconstruit-o imediat. In vremea cruciadelor crestine Bisericii Sfantului Mormant i-au fost adaugate in imediata apropiere noi paraclise si biserici reunite sub acelasi acoperis. Reconstruirea bisericii a fost initiata de cavalerii , in 15 iulie 1099. Cruciatii incep sa renoveze biserica in stil romanesc si ii adauga o clopotnita. Aceste renovari care reunifica locurile sfinte sunt finalizate in timpul domniei Reginei Melisende, in anul 1149. Aceasta constructie a fost sursa de inspiratie pentru bisericile din Europa.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
Calugarii franciscani o renoveaza mai tarziu, in anul 1555, dar biserica este neglijata, in ciuda numarului in crestere de pelerini. In anul 1808, un incendiu ii afecteaza grav structura, provocand caderea domului Rotondei si sfaramarea decoratiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda si Edicula au fost reconstruite in anul 1809. Focul nu a atins interiorul Ediculei si nici decoratiile din marmura ale Mormantului care, majoritatea, datau de la restaurarea din anul 1555. Domul actual dateaza din anul 1870. Restaurari ample au inceput in anul 1959, incluzand si redecorarea Domului, in perioada anilor 1994-1997. Desi uneori cu sacrificii materiale, de acum inainte, a fost posibil ca biserica sa fie frecventata de toti crestinii.
In timp, intregul complex a cunoscut generozitatea unor printi si domnitori, chiar si a celor romani. Aceste ajutoare banesti au permis in timp intretinerea bisericii si renovarea pe rand a Rotondei, a iconostasului, sau a altor lucrari de reparatie si intretinere. Din pricina unui devastator incendiu, la inceputul secolului XIX, biserica a fost refacuta. Au urmat apoi repararea stricaciunilor produse in urma unui cutremur, precum si a altor stricaciuni pricinuite de razboi, sau de trecerea timpului.
Biserica Sfantului Mormant - coloana din care a iesit Sfanta Lumina
Sfantul Mormant este folosit de toate trei bisericile (ortodoxa, copta si catolica). Este un edificiu din granit rosu, cu un mare numar de sfesnice uriase in fata lui. Chiar in fata Mormantului este zona principala in care stau credinciosii la slujba si care a fost inconjurata cu ziduri si este folosita de ortodocsi. Pentru a evita discutiile dintre confesiuni s-a realizat o delimitare a drepturilor fiecareia asupra zonei, precum si un statut de functionare a bisericii si a locurilor pentru inchinare din Tara Sfanta.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii - arhitectura bisericii
Masiva cladire e pusa ca un clopot deasupra Golgotei. Pe deasupra tuturor bisericutelor de aici s-a zidit si ridicat o singura imensa biserica, ce poarta numele de Biserica Sfantului Mormant. Ar fi fost mai nimerit numele de Biserica Golgotei sau Biserica Invierii, pentru ca intreaga religie a Crestinismului de inviere se leaga, si nu de mormant. Intre o capela si alta distantele sunt mici, caci toate pregatirile Rastignirii si Rastignirea s-au petrecut in jurul aceluiasi loc.
Biserica Sfantului Mormant - Piatra Ungerii, iar la etaj Golgota
In partea din fata a bisericii se afla o curte spatioasa in care se aduna pelerinii, in timpul marilor sarbatori si procesiuni crestine de peste an, dar si pentru a asculta indicatiile ghizilor despre istoria bisericii si a evenimentelor sfinte petrecute in aici. Din aceasta curte cu forma patrata de pot vedea imprejur mai multe manastiri si paraclise ale ortodocsilor, armenilor si coptilor. Spre nord se deschid, sub forma unor arce, doua intrari, una zidita, iar alta care permite accesul in . Pe aceasta usa numita "poarta sfanta" se pastreaza doua inscriptii adresate pelerinilor: "Inchinatorule, intra intru bucuria Domnului, in cerul plin de lumina." si "Intrati, in curtile Domnului, in mormantul datator de viata, unde salasluieste Harul si stapaneste lumina cea binecuvantata."
Coloanele de marmura alba din stanga intrarii sunt fisurate in partea de jos. Traditia ne spune ca intr-un an, credinciosii ortodocsi, neavand cu ce sa achite taxele impuse de turci pentru intrarea in Sfantul Mormant au ramas afara pentru a primi din cer . Atunci, in chip minunat, focul dumnezeiesc, care coboara in fiecare an in Sambata Mare la Sfantul Mormant, a lovit aceste coloane lasand aceste urme vizibile si astazi.
Biserica Sfantului Mormant - crestini plangand la Piatra Ungerii
Intrand in biserica, la numai cativa metri de la intrare ajungem la Piatra Ungerii. Este de fapt o lespede din piatra rosiatica care protejeaza locul in care Iosif din Arimateea si Nicodim, au asezat trupul Domnului dupa ce l-au coborat de pe cruce. Despre acest loc, citim in Sfanta Evenghelie: "Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei. Iar in locul unde a fost rastignit era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat. Acolo l-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape". "Iar facandu-se seara, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care si el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducandu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit sa i se dea. Si Iosif, luand trupul, l-a infasurat in giulgiu curat de in,si l-a pus in mormantul nou al sau, pe care-l sapase in stanca, si, pravalind o piatra mare la usa mormantului, s-a dus." (Matei 28, 57-60)
Biserica Sfantului Mormant - Piatra Ungerii si multime de candele
Deasupra placii de marmura atarna frumos mai multe candele. Pe mozaicul din fata este prezentat, in culori foarte vii, acest eveniment cutremurator. Imprejurul acestei lespezi din marmura, acoperita cu mir si petale de trandafir, in , multimile canta prohodul Domnului.
La cativa metri de acest loc spre rasarit se inalta o stanca incadrata astazi intr-un paraclis mai spatios cu doua altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe locul in care a fost inaltata Crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. In dreapta Crucii se afla primul altar si marcheaza locul in care Iisus a fost dezbracat de hainele Sale si pironit in cuie pe lemnul crucii. In mijlocul altarului principal, numit Sfanta Golgota, este fixata in crapatura stancii o cruce care ne aminteste de rastignirea Domnului. In imediata apropiere este o icoana a Sfintei Fecioare Maria, prin inima careia a trecut durerea ca si o sabie vazand pe Fiul ei preaiubit rastignit intre talhari.
Biserica Sfantului Mormant - mozaicul de la Piatra Ungerii
"Si toate multimile care venisera la aceasta priveliste, vazand cele intamplate, se intorceau batandu-si pieptul. Iar altii Il huleau impreuna cu arhiereii si carturarii si il batjocorea, dar Iisus S-a rugat zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! Si, strigand iarasi cu glas mare Si-a dat duhul. Si iata catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos, si pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat s-au sculat. Iar sutasul si cei ce impreuna cu el pazeau pe Iisus, vazand cutremurul si cele intamplate, s-au infricosat foarte, zicand: Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!" (Matei 28).
Biserica Sfantului Mormant - Capela Rastignirii
Astazi, pe acest loc se afla Sfanta Masa a altarului pe care se slujeste zilnic Sfanta Liturghie. In partea de jos a Sfintei Mese niste panouri transparente protejeaza stanca Golgotei, crapata de cutremur. Credinciosii pot atinge aceasta stanca printr-un orificiu al unui disc din aur, impodobit cu scene de pe Drumul Crucii, donat Sfantului Mormant de catre domnitorul roman Serban Cantacuzino. Locul este cunoscut in Evanghelie ca "Locul Capatanii". Prin panourile protectoare ale stancii laterale se poate vedea si astazi stanca inrosita de sangele lui Hristos care s-a scurs de pe piatra Golgotei peste capatana lui Adam, parintele neamului omenesc, al carui pacat a fost rascumparat prin jertfa lui Hristos.
Biserica Sfantului Mormant - mozaicul de pe Golgota
Coborand scarile de la Altarul Golgotei, ne intoarcem iarasi spre Piatra Ungerii, in partea de apus a bisericii si inaintam spre Sfantul Mormant, in care a fost pus trupul lui Hristos. Sfantul Mormant se afla in partea de vest, inaintea Bisericii Invierii, in mijlocul unui spatiu circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupola uriasa sustinuta de coloane din piatra. Sub centrul acestei cupole se afla "cuvuclionul", cu forma unui mormant ebraic vechi. Cuvantul "cuvuclion" inseamna camara, sau tezaur imparatesc si aici marcheaza locul exact al Sfantului si Preamaritului Mormant din care a inviat Hristos.
Biserica Sfantului Mormant - Golgota, locul Rastignirii
La intrarea in Sfantul Mormant, in partea dinspre rasarit, se afla icoana invierii Domnului cu inscriptia: "Invierea lui Hristos vazand sa ne inchinam, Sfantului Domnului Iisus.", iar in partea superioara alte inscriptii ale invierii: "Toti credinciosii sa se inchine tie mormant primitor de viata, ca a fost ingropat in tine si a inviat cu adevarat Hristos Dumnezeu", si: "Cei care negati invierea trupurilor, intrand in mormantul lui Hristos, invatati ca a murit, si a inviat din nou, trupul Datatorului de Viata, spre incredintarea invierii celei de pe urma, in care nadajduim." In fata acestora atarna numeroase candele.
Biserica Sfantului Mormant - fresca de pe Golgota
Capela Ingerului este prima incapere in care pasim. Bisericuta Mormantului este o constructie micuta, sub forma dreptunghiulara, si are doua incaperi. Intrand pe o usa joasa in primul spatiu din interior ajungem in Capela Ingerului. In centrul acesteia se afla un prestol peste care sta asezata o piatra sub forma patrata. Aceasta piatra protejata de un geam este o bucata din piatra care a fost asezata la usa mormantului lui Hristos.
"Si iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind, a pravalit piatra si a sezut deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti. Iar ingerul raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti ca stiu ca pe Iisus cel rastignit il cautati. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut." (Matei 29).
Biserica Sfantului Mormant - Golgota, locul Rastignirii
Pe aceasta piatra, la fiecare miez al noptii, este asezata o sfanta masa si se savarseste Sfanta Liturghie. In dreapta si in stanga, in pereti, sunt doua nise circulare care comunica cu exteriorul. Prin acestea, in Sambata Mare, in sambata de dinaintea Sfintelor Pasti, Patriarhul Ierusalimului scoate cate o torta aprinsa cu Sfanta Lumina, care coboara din cer pentru a o imparti multimii credinciosilor care asteapta afara.
In cea de-a doua incapere a cuvuclionului, in partea dinspre apus, se afla o alta incapere, numita . Acesta este prezentat de o inscriptie interioara ca un purtator de viata, mai impodobit decat raiul, si mai luminos decat toata camara imparateasca. Intrarea in aceasta incapere se face pe o usa mica si joasa prin care poate patrunde doar un singur credincios. Incaperea are vreo doi metri lungime si permite numai catorva credinciosi sa stea deodata inauntru, in vreme ce altii asteapta in rugaciune in capela ingerului, iar altii in fata cuvuclionului, in biserica mare. De fiecare data cate un calugar ortodox supravegheaza inchinarea credinciosilor la Sfantul Mormant, pentru a se evita neoranduiala sau imbulzeala.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
In dreapta ultimei incaperi a Cuvuclionului se intinde o lespede din marmura alba care protejeaza locul pe care a fost asezat trupul mort al dumnezeiescului Rascumparator, care dupa trei zile a inviat. In acest loc milioane de oameni din intreaga lume au ingenuncheat rostind cele mai sfinte rugaciuni, impletite cu lacrimi de durere, de multumire sau de speranta. Aici realizezi, poate cel mai bine ca orice jertfa ne conduce spre inviere, ca orice gest de bunatate ne apropie de Dumnezeu si de semeni si ca nimic nu ne mai poate desparti de Hristos, nici chiar si moartea.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii
Hristos a inviat! Troparul imprimat pe Sfantul Mormant rosteste: "Invierea Ta, Hristoase, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa te slavim." Cuvuclionul are un caracter interconfesional, si acolo slujesc zilnic, dupa un program stabilit, mai intai ortodocsii, apoi armenii, coptii si catolicii.
Iesind din interiorul Sfantului Mormant spre rasarit ajungem in fata unei biserici mari numita Biserica Invierii. Aceasta biserica se afla in centrul intregului complex bisericesc si apartine in exclusivitate ortodocsilor. Aceasta este catedrala propriu-zisa a Sfantului Mormant. Aici se savarsesc slujbele zilnice ale ortodocsilor, la care de obicei participa un mare sobor de preoti si arhierei. In mijlocul bisericii sta asezat un sfesnic special, care marcheaza dupa Sfintele Scripturi centrul geografic si spiritual al pamantului. Biserica este foarte mare si impresioneaza prin stilul arhitectonic de tip romanic si prin atmosfera interioara tipic ortodoxa.
Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii, privita dinspre Sfantul Mormant Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii, privita din naos, spre Altar
Sub aceeasi rotonda imensa a Sfantului Mormant se afla si alte altare crestine incepand din sud cu altarul armenilor, spre apus altarul coptilor, niste oameni foarte modesti si respectuosi, iar spre nord capela catolicilor. Acest altar dinspre nord care apartine franciscanilor, este construit pe locul in care Domnul s-a aratat dupa inviere femeilor mironosite:
"Si plecand ele in graba de la mormant, cu frica si bucurie mare au alergat sa vesteasca ucenicilor Lui Invierea. Dar cand mergeau ele iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat." (Matei 29) Altarul este cunoscut si sub numele de Capela Sfintei Maria Magdalena, pentru ca aici este locul in care Iisus s-a aratat iarasi Mariei Magdalena, care statea afara langa mormant si plangea: "Si a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti? Ea, crezand ca este gradinarul, i-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu il voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Intorcandu-se, aceea, i-a zis Invatatorule." (Ioan 20)
Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Mantuitorului
Urcand cateva trepte ajungem intr-o alta capela catolica, in locul care dupa traditie, Mantuitorul S-a aratat Sfintei Fecioarei Maria, dupa Inviere. In interiorul capelei se afla si un fragment din coloana de piatra de care a fost legat Domnul, la pretoriu, cand ostasii romani l-au batut si l-au batjocorit. Tot aici traditia ne spune ca Patriarhul Ierusalimului si Sfanta Imparateasa Elena au atins lemnul crucii de un mort si indata acela a inviat.
Culoarul interconfesional care inconjoara Cuvuclionul si Biserica Invierii continua din acest loc, spre rasarit, pana la un mic altar, construit peste locul in care soldatii romani l-au pazit pe Iisus, inainte de a fi rastignit. In pardoseala paraclisului se afla o lespede din piatra cu doua orificii in care erau introduse picioarele celor condamnati, iar pe dedesubt erau legati cu un lant. Din acest motiv locul acesta este numit si "Paraclisul butucilor", pentru ca aici au stat si picioarele lui Iisus legate in acest fel, inainte de rastignire.
Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului, Camera Ingerului
Sfanta Sa Mama, Fecioara Maria, a stat aici aproape de Iisus, impreuna cu alte femei evlavioase si toate plangeau. Din cauza durerilor pricinuite de pe patimile si umilirile lui Iisus Maica Domnului a lesinat aici de durere. Locul lesinului este marcat de o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni.
In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: "Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta." (Matei 28, 54). Pentru marturisirea acestui adevar el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului. O femeie oarba din oras descopera prin vedenie capul Sfantului si primeste indata vindecare. Astfel Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine.
Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului, multime de candele Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului, lespedea mormantului
Altarul Impartirii Vesmintelor este foarte aproape de Golgota. In acest loc soldatii romani au aruncat sortii (zarurile) pentru hainele lui Iisus: "Iar ostasii, daca au rastignit pe Iisus, au luat hainele Lui, si le-au facut patru parti, fiecare ostas o parte, si camasa. Si era camasa necusuta, de sus tesuta peste tot. Si au zis ostasii intre dansii: sa nu o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru dansa, a caruia va fi, ca sa se implineasca Scriptura, ce zice: Impartit-au hainele Mele lor si pentru camasa Mea au aruncat sorti. Deci ostasii acestea au facut." (Ioan 19, 23-24)
Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului
Paraclisul Cununii de Spini se afla in imediata apropiere a locului rastignirii, la numai cativa metri de paraclisul lui Adam. In centrul paraclisului este un stalp de granit incadrat sub o sfanta masa din marmura imprejmuita cu sticla. Pe aceasta coloana rupta, traditia ne spune ca a fost asezat Domnul in pretoriu, cand soldatii romani i-au pus pe cap coroana cu spini. Pe icoanele care impodobesc paraclisul sunt reliefate cateva scene ale judecatii lui Iisus. Ca o expresie a chinurilor suferite la Pretoriu si astazi din lemnul icoanelor se poate observa cum sangele inca mai curge din picioarele si fruntea lui Iisus. In vinerea de dinainte de Pasti multi credinciosi isi alipesc urechea de sfanta masa de marmura, care incadreaza stalpul de granit si pot auzi sunetul suferintelor. Multi crestini aud aici loviturile biciului, precum si bataile ciocanului care au batut cuiele in mainile si in picioarele lui Iisus.
Biserica Sfantului Mormant - Slujba de Inviere in Mormantul Domnului
Intre Paraclisul Incoronarii Domnului cu Spini si cel al Impartirii Hainelor se afla un culoar care coboara in partea de rasarit a muntelui Golgota. Paraclisul aflarii Sfintei Cruci. In vechime aici erau niste cisterne imense sapate in piatra pentru acumularea apei care era folosita in anotimpul secetos. Dupa rastignire Crucea Domnului a fost aruncata de evrei in aceasta cisterna impreuna cu cele ale talharilor. Pentru a se sterge urma acestor evenimente, cisternele au fost umplute cu gunoaie si pietre asa incat pe la inceputul secolului IV, aproape nimeni nu mai stia ce s-a intamplat cu Sfanta Cruce pe care a fost rastignit Domnul.
Biserica Sfantului Mormant - Mormantul Domnului
In aceasta vreme Sfanta Imparateasa Elena a venit la Ierusalim si preluand unele informatii de la localnici a sapat in aceste cisterne pana a gasit cele trei crucii in partea cea mai de jos a cisternei. Astazi aici se afla un mic paraclis inchinat Sfintei Cruci, iar in partea de sus este statuia Sfintei Imparatese Elena, care asista la aceste sapaturi si arunca bani din aur soldatilor romani pentru a continua sapaturile.
Urcand cateva trepte spre Biserica Invierii ajungem in altarul "Talharului Dismas", care pe cruce a primit fagaduinta iertarii. Traditia ne spune ca nimeni nu stia care dintre cele trei cruci era a Domnului si atunci au luat toate cele trei cruci si au mers pe locul in care se afla astazi altarul aratarii Domnului, de langa Sfantul Mormant. Si asa a lucrat Dumnezeu ca trecand pe acolo un convoi cu un mort spre groapa si atingand mortul de cele trei cruci, mortul a inviat in momentul in care a fost atins de crucea pe care a fost rastignit Iisus.
Biserica Sfantului Mormant- procesiune
Biserica Invierii Domnului este cel mai sfant loc de pe pamant. Aici s-au petrecut cele mai mari minuni ale crestinatatii si ele continua si astazi sa impresioneze sau sa converteasca total la credinta nu numai pe cei mai putini credinciosi, dar si pe alti oameni, de alte religii, care din simpli turisti devin crestini in cel mai autentic sens al cuvantului.

joi, aprilie 24, 2014

Originea poporului român...

 Originea poporului român a fost îndelung discutată și a stârnit polemici între specialiști. Iată câteva informații despre strămoșii noștri, pe care probabil nu le știați!

       In zona Olteniei se inregistreaza cea mai veche locuire in bordeie din lume(18,000 ani inainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi tarnacop de miner descoperit vre-o data, cea mai veche activitate metalurgica a aramei din lume (8,000 ani inainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tablitele de la Tartaria, judetul Alba 5-6.000 inainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au aparut primele furnale din Europa, si tot de aici au plecat si s-au format celelalte popoare indo-europene si nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, scitii, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmatii, elenii(ahei si dorieni), fenicienii….etc.
        TRACO-DACII reprezinta cea mai veche si mai inalta cultura de pe Pamant, anterioara civilizatiei Sumeriene, si totodata cea mai numeroasa (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi gasiti in intreaga Europa (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franta, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa……chiar si Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care facea parte insusi Burebista.
         Scrisul si odata cu el istoria, au aparut mai intai in spatiul tracic si abia mai tarziu in spatiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. TRACO-DACII au avut cea mai veche agricultura din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de masurare a timpului, potrivit ToataRomania.ForumHit.ro
           Incepand cu anul 1995, dupa studii indelungate, insa intentionat tinute la subsol, o serie de savanti americani de prestigiu au ajuns la concluzia ca Potopul descris in Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populatie neasteptat de dezvoltata, (oare cine?). De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greaca (ULIMP- Lumina sau Splendoare, in limba traco-daca), nu era altceva decat muntele Bucegi pe care nu intamplator dainuie al doilea Sfinx de pe Pamant. Istoricul Homer spunea ca numai tracii stiau sa lupte calare si cu arcul incepand cu mileniul cinci inainte de Christos.
      TRACO-DACII se remarcau printr-o corectitudine desavarsita, toate conventiile fiind incheiate verbal si apoi pastrate cu sfintenie. Lipsa de acasa era semnalata printr-un bat lasat la poarta, fiind mai mult decat suficient.
          TRACO-DACII erau singura civilizatie din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o forma a sa.
          In jurul anului 1400 I.C, se construieste in Tracia nord-Dunareana, cea dintai scoala cu local de sine statator de pe Terra, numita Androniconul, unde preotii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare incepand cu teologia (cultul Zeului Soare si al celor 12 constelatii).
       Confom marturiilor ramase posteritatii ale lui Platon si Socrate, insusi Pitagora si-a completat studiile la scoala Zamolxiana, si tot ei afirmau ca in acea vreme in Dacia existau cei mai de seama medici ai timpului.
      Istoricul Herodot, ii considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpatilor,(Moldova de astazi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, in Anatolia, unde au fost cunoscuti ca Cimiry. Migrati ulterior catre Italia, Spania, Anglia si Irlanda au fost cunoscuti sub denumirea de celti.
        Zona Nord -Dunareana (Romania de astazi), a fost considerata din vechime drept un paradis terestru.Un teren bogat in aproape toate bogatiile pamantului, cu terenuri agricole(Granarul Europei de mai tarziu), pasuni intinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine aparata contra majoritatii dezastrelor naturale…..etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungati din vatra stramoseasca si nici deznationalizati.
           Romanii pastreaza in continuare limba, portul, obiceiurile, traditiile stramosilor de acum 7.000 de ani. Analizele minutioase de sange, demonstreaza un alt miracol : in ciuda numeroaselor invazii, inclusiv mult distorsionata ocupatie romana, ne-am pastrat puritatea genetica, specifica stramosilor nostri.
        Romania ramane un miracol, caruia i s-a prevazut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria in 1922, ca romanii vor deveni un popor indragit si respectat de toate popoarele lumii.
                        sursa: cultural.bzi.ro

sâmbătă, aprilie 19, 2014

Sfanta Lumina de la Ierusalim

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc - calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.
Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.
Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: "Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant". Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru". Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.
Sfanta Lumina de la Ierusalim
Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: "Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici". Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.
Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie '92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie '93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: "inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.
Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi". Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.
Sfanta Lumina de la Ierusalim
Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra - noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har - datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.
Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: "Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea". Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut martur­isirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina - la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.
Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta martur­isire.Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe pati­mile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit - suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.
Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a cre­dintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii - una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, "de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: "O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin."
De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot - aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 - Se roaga pentru rastignitori: "Iarta-i, ca nu stiu ce fac";
2 - Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iata fiul tau!" si "Iata mama ta!";
3 - Fagaduieste talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai";
4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?"
5 - "Mi-e sete";
6 - "Savarsitu-s-a", adica a implinit chemarea, misiunea;
7 - "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu".
Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?" De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e si "nu", pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina "celui strain", cum ii spune Mantuitorul: "Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg". Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca morman­tul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

vineri, aprilie 18, 2014

Pe Drumul Crucii, ieri şi azi

Pentru evrei, semnificaţia Ierusalimului este evidentă. Numele Ierusalimului este pomenit de mai bine de 656 de ori în Sfânta Scriptură, iar Sionul este menţionat de 180 de ori. Cu timpul, Sionul a devenit sinonim cu Ierusalimul şi cu naţiunea ebraică în întregul ei. Evreii consideră că cel mai sfânt loc ebraic este Zidul de Vest al Muntelui Templului, ulterior numit şi Zidul Plângerii. Pentru musulmani, Ierusalimul este locaşul înălţării spre rai a Profetului Mahomed de pe stânca es-Sakhra, după o miraculoasă călătorie nocturnă de la Mecca pe legendarul său cal el-Burek. Se spune că urma copitei lui el-Burek poate fi văzută pe stâncă, acum încercuită de Domul Stâncii. Această magnifică moschee şi moscheea Al-Aqsa din apropiere sunt principalele altare rămase pe Muntele Templului, cunoscute în arabă ca el-Haram-esh-Sharif („Sanctuarul Nobil”). Acesta este cel de-al treilea locaş sfânt al Islamului, după Kaaba din Mecca şi mormântul Profetului din Medina.
Pentru creştini, Ierusalimul este scena principalelor evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos, în mod special Răstignirea şi Învierea. Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Via Dolorosa şi Biserica Sfântului Mormânt sunt printre cele mai sfinte locuri ale creştinătăţii. Drumul Crucii începe din curtea lui Pilat, de la pretoriu, acolo unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte pe cruce şi a primit pe umeri Sfânta Cruce, calea suferinţei, a vieţii şi a mântuirii noastre, şi se sfârşeşte cu Golgota (în aramaică = Căpăţână), locul răstignirii, acolo unde erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte. Calea Durerii sau Via Dolorosa ni se înfăţişează astăzi ca fiind o stradă îngustă a cetăţii vechi a Ierusalimului, numită chiar cu cuvintele latineşti Via Dolorosa, aceasta având aproximativ un kilometru şi numărând, după Sfânta Scriptură şi tradiţie, 14 popasuri, opriri sau „staţii”, după cum mai sunt numite în Ţara Sfântă. Staţiile sunt marcate pe zidurile străzii cu numerele corespunzătoare, în dreptul lor ridicându-se mici altare în amintirea şi cinstirea Sfintelor Patimi. Această cale a durerilor, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a purtat Crucea spre Golgota şi care este într-o continuă urcare, se deosebeşte prin dimensiunile sale înguste, dar şi prin pietrele care o pardosesc, fiind uneori străjuită cu o boltă de zid. Mergând pe calea ce duce spre locul răstignirii, întâlnim astăzi o mulţime de oameni, creştini, evrei şi arabi, alături de zgomotul negustorilor care încearcă să vândă marfa ce abundă înaintea pelerinilor care rămân pătrunşi de emoţia sfântă a actualizării istoriei mântuirii noastre. Actualul drum al suferinţelor Mântuitorului nu se aseamănă cu cel pe care a păşit Domnul, nici ca înfăţişare, nici ca atmosferă, lucru uşor de înţeles întrucât timpul şi-a pus amprenta asupra locurilor, fără a împuţina credinţa şi evlavia miilor de pelerini ce urcă pe „Via Dolorosa” în căutarea Domnului, până la Golgota şi Sfântul Mormânt, locul trecerii din moarte la viaţă prin Învierea din morţi.
În Sfânta Scriptură, imediat după hotărârea pedepsei cu moartea, se amintesc batjocurile pe care le-a îndurat Iisus. Este cunoscut faptul că, în Răsăritul antic, după hotărârile de osândire aveau loc batjocurile şi luarea în râs a celor osândiţi, ca exemplu pentru ceilalţi. Cruzimea ostaşilor romani este intensificată de faptul că Mântuitorul era acuzat că S-ar fi declarat „regele iudeilor”. Titlul de rege le stimulează imaginaţia maladivă, care va duce la acea tragică bufonerie: unii Îl îmbracă pe Domnul într-o mantie de purpură, alţii Îi împletesc o cunună de spini şi I-o pun pe cap, apoi Îi dau în mâna dreaptă o trestie care închipuie sceptrul regal şi, îngenunchind înaintea Sa, Îl batjocoresc. Hlamida purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta Marele preot al evreilor. Hristos, aşadar, este marele preot al Noului Legământ, Care Se aduce drept jertfă fără de prihană pentru păcatele oamenilor, dar şi Împăratul cerurilor, care va nimici boldul morţii şi va instaura Împărăţia harului. Cununa de spini, care-L face de pe acum să sângereze, semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Spinii din care e făcută reamintesc neîncetat de pervertirea întregii lumi după căderea în păcat a omului, fiind totodată şi simbol al suferinţei. În sfârşit, trestia, care-I este înmânată în bătaie de joc, semnifică atât însemnele puterii regeşti, cât şi cârja arhierească. Batjocoritor era şi modul în care avea să moară Domnul. Răstignirea era o pedeapsă veche, pe care o foloseau babilonienii, perşii şi alte popoare. Ea a fost adoptată şi de către romani fiind aplicată, de obicei, pentru sclavi şi pentru cei pedepsiţi, care nu erau cetăţeni romani. Era cel mai batjocoritor şi mai dureros fel de moarte. Cel care urma să fie răstignit era înălţat pe cruce, unde i se ţintuia corpul cu patru sau trei „piroane” sau era legat cu frânghii. Vinul amestecat cu smirnă care I se dă lui Iisus pe cruce ia locul anestezicului care se dădea de obicei celui osândit, pentru a uşura executarea răstignirii şi ca cel răstignit să nu se împotrivească din cauza durerilor. Hristos refuză însă băutura. El moare demn şi conştient, fără să evite suferinţele la care este supus. Sfinţii Evanghelişti se dovedesc foarte concişi în descrierea momentului răstignirii. Mai mult decât oricând, se observă aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amănunte menite să rănească sensibilitatea şi să creeze efecte dramatice. Ei evită constant tot ce poate stimula imaginaţia şi se limitează la ceea ce este esenţial şi semnificativ din punct de vedere spiritual. Locul răstignirii era o colină în afara cetăţii, mai precis în nordul Ierusalimului, lângă Poarta Damascului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului şi a zidurilor acestuia, tocmai pentru că jertfa Sa este universală. Dacă astăzi se află în interiorul hotarelor cetăţii, aceasta se datorează faptului că, puţin mai târziu, regele Agripa I a înconjurat Ierusalimul cu un zid nou, mai larg, ce cuprindea în interiorul cetăţii, pe lângă altele, şi această colină. Colina se numea Golgota şi i se spunea astfel din cauza formei sale, care seamănă cu un craniu. După o veche tradiţie ebraică, aici ar fi fost îngropate oasele şi, mai ales, craniul lui Adam.
Atunci când împărăteasa Elena a zidit biserica măreaţă a Sfântului Mormânt care cuprindea şi Golgota, unde Mântuitorul a fost răstignit, vârful Golgotei a trebuit să fie retezat pentru a fi asemenea celorlalte locuri din biserică, deşi se păstrează şi astăzi ca cel mai înalt loc. În cadrul paraclisului ortodox grecesc de pe Golgota, se află un altar deschis, în jurisdicţia Patriarhiei de Ierusalim, închinat jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, chiar pe locul răstignirii. Sub Sfânta Masă de marmură se află o gaură adâncă în piatră, marcată de un disc. Aici este locul unde a fost înfiptă Sfânta Cruce, în stânga şi în dreapta fiind răstigniţi cei doi tâlhari, închinătorii sărutând plini de credinţă locul sfânt al răstignirii. În spatele Sfintei Mese se află icoanele de argint, în mărime naturală, reprezentând pe Mântuitorul răstignit, pe Maica Domnului îndurerată şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul. Altarul este frumos împodobit cu lumini, cu podoabe scumpe şi îmbrăcat cu marmură. În mijlocul altarului se află icoana răstignirii Domnului îmbrăcată în aur, iar împrejurul altarului se impune o arcadă, ca un curcubeu în multe culori, din care parcă numeroase raze de lumină dau înfăţişarea unui soare, „Soarelui Dreptăţii”, care luminează tuturor. Multe dintre podoabele existente aici au fost dăruite de ţarii Rusiei. Candele din aur şi argint împodobesc altarul, în faţa acestuia aflându-se un mare candelabru din aur, dăruit de ţarul ruşilor.
Coborând dealul Golgotei, în partea dreaptă se vede astăzi o icoană de o frumuseţe rară, lucrată în mozaic, iar în stânga, între Golgota şi Sfântul Mormânt, se află o lespede de marmură roşiatică, la 8 metri de centrul bisericii, de forma unei pietre funerare, numită „Piatra Ungerii”, pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului, după pogorârea de pe Cruce, în scopul punerii giulgiului şi a ungerii cu smirnă şi aloe pentru îngropare. Deasupra acestei pietre de marmură, aflată la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, ard candele de diferite culori din aur şi argint, numeroşi credincioşi plecând genunchii şi închinându-se cu evlavie la locul pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului. Locul ultim al Drumului Crucii şi cel mai sfânt pentru creştini este mormântul Domnului, locul Învierii, plasat într-o capelă proprie aflată în Biserica mare a Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt este format, ca toate mormintele iudaice, din două încăperi (încăperea mortuară – Sfântul Mormânt şi anticamera – încăperea Îngerului) şi închis cu o piatră mare, rotunjită. Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfintei Învieri ce aparţine Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Golgota şi Sfântul Mormânt sunt locuri de mare preţ pentru lumea creştină, odoare scumpe ale Bisericii primare ce rămân pentru totdeauna în inima celor care păşesc pe Via Dolorosa, devenind părtaşi şi martori la întreaga viaţă, activitate, răstignire şi Înviere a Mântuitorului Hristos. Privind în istoria creştinismului, observăm că unii împăraţi romani, precum împăratul Hadrian în anul 135 d.Hr., i-au împiedicat pe creştini să se închine la Sfintele Locuri, ridicând temple închinate zeilor păgânilor, cum ar fi cel al lui Venus pe Golgota sau al lui Jupiter deasupra Sfântului Mormânt. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea relatează, în lucrarea Vita Constantini, ridicarea bisericii Sfântului Mormânt (între anii 326-335 d.Hr.), de către împăratul Constantin cel Mare, pe binecuvântatul loc al Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, pe baza înţelegerii dintre Macarie, Patriarhul de Ierusalim şi împăratul Constantin cel Mare privind scoaterea la lumină a stâncii pe care a fost răstignit Mântuitorul, s-a ajuns la descoperirea acestor locuri sfinte de către mama împăratului, Sfânta Elena, icoana Sfinţilor Împăraţi aflându-se în sala tezaurului şi având o parte din lemnul Sfintei Cruci. Jertfa de pe Golgota constituie starea supremă de smerenie a Mântuitorului. Moartea Sa se preface în trecere spre Înviere, tocmai pentru că ea încetează a fi osândă pentru păcate şi devine mijlocul suprem prin care firea omenească se leapădă de păcat, trecând de la forma ce poartă urmările păcatului la cea nestricăcioasă, sortită vieţii veşnice. După îndeplinirea întocmai a datinei iudaice a înmormântării, trupul lui Iisus a fost dus la un mormânt săpat în stâncă, aflat într-o grădină, în imediata apropiere a locului în care fusese răstignit. Era un mormânt nou, care îi aparţinea lui Iosif, în care nu mai fusese nimeni îngropat, căci se cuvenea ca „Cel zămislit de o Fecioară să Se odihnească într-un mormânt ferit de orice atingere” (Fericitul Augustin). După ce au aşezat trupul lui Iisus în mormânt, Iosif şi Nicodim au prăvălit o piatră mare la uşa acestuia şi au plecat. Martore ale îngropării au fost şi sfintele femei care nu se înduraseră să-L părăsească pe Iisus nici după moarte şi îi urmaseră din depărtare pe cei doi ucenici. După ce au văzut unde L-au pus, au venit acasă, unde au pregătit miresme şi miruri, iar „sâmbătă s-au odihnit, după Lege”. Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop să întârzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui mort spre a răspândi un miros plăcut cât mai multă vreme. Este frapant că cei care L-au îngropat pe Domnul Iisus au fost un membru al Sinedriului şi un fariseu, care – în taină – erau ucenicii Lui. Iudeii Îl răstignesc pe Hristos, iar primii ucenici şi martiri creştini vor proveni din rândurile lor. Mântuirea adusă de Hristos este adresată tuturor, indiferent de poporul din care face parte. Sinedristul Iosif şi fariseul Nicodim se alătură Sfinţilor Apostoli, sfintelor femei şi celorlalţi fii ai lui Israel care au crezut în Hristos şi L-au însoţit pe când suferea pentru noi.



Iisus este uns cu miresme şi pus în mormântul pecetluit, însă nu este cu putinţă ca Începătorul vieţii să fie ţinut acolo, „căci nu poate mormântul să înghită pe Cel ce este însăşi Viaţa”. Prin multe cântări deosebit de frumoase, Biserica accentuează paradoxul îngropării, „biruinţa asupra iadului”, imposibilitatea circumscrierii Vieţii în mormânt, nemărginita iubire a lui Dumnezeu care se extinde şi asupra „celor adormiţi din veac”, care L-au primit pe Începătorul vieţii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins” (Cântarea I a Canonului Învierii, Glasul al IV-lea).
de Mihai Valentin Vladimirescu