Pe Drumul Crucii, ieri şi azi

Pentru evrei, semnificaţia Ierusalimului este evidentă. Numele Ierusalimului este pomenit de mai bine de 656 de ori în Sfânta Scriptură, iar Sionul este menţionat de 180 de ori. Cu timpul, Sionul a devenit sinonim cu Ierusalimul şi cu naţiunea ebraică în întregul ei. Evreii consideră că cel mai sfânt loc ebraic este Zidul de Vest al Muntelui Templului, ulterior numit şi Zidul Plângerii. Pentru musulmani, Ierusalimul este locaşul înălţării spre rai a Profetului Mahomed de pe stânca es-Sakhra, după o miraculoasă călătorie nocturnă de la Mecca pe legendarul său cal el-Burek. Se spune că urma copitei lui el-Burek poate fi văzută pe stâncă, acum încercuită de Domul Stâncii. Această magnifică moschee şi moscheea Al-Aqsa din apropiere sunt principalele altare rămase pe Muntele Templului, cunoscute în arabă ca el-Haram-esh-Sharif („Sanctuarul Nobil”). Acesta este cel de-al treilea locaş sfânt al Islamului, după Kaaba din Mecca şi mormântul Profetului din Medina.

Pentru creştini, Ierusalimul este scena principalelor evenimente din viaţa Mântuitorului Hristos, în mod special Răstignirea şi Învierea. Muntele Măslinilor, Grădina Ghetsimani, Via Dolorosa şi Biserica Sfântului Mormânt sunt printre cele mai sfinte locuri ale creştinătăţii. Drumul Crucii începe din curtea lui Pilat, de la pretoriu, acolo unde Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost condamnat la moarte pe cruce şi a primit pe umeri Sfânta Cruce, calea suferinţei, a vieţii şi a mântuirii noastre, şi se sfârşeşte cu Golgota (în aramaică = Căpăţână), locul răstignirii, acolo unde erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte. Calea Durerii sau Via Dolorosa ni se înfăţişează astăzi ca fiind o stradă îngustă a cetăţii vechi a Ierusalimului, numită chiar cu cuvintele latineşti Via Dolorosa, aceasta având aproximativ un kilometru şi numărând, după Sfânta Scriptură şi tradiţie, 14 popasuri, opriri sau „staţii”, după cum mai sunt numite în Ţara Sfântă. Staţiile sunt marcate pe zidurile străzii cu numerele corespunzătoare, în dreptul lor ridicându-se mici altare în amintirea şi cinstirea Sfintelor Patimi. Această cale a durerilor, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a purtat Crucea spre Golgota şi care este într-o continuă urcare, se deosebeşte prin dimensiunile sale înguste, dar şi prin pietrele care o pardosesc, fiind uneori străjuită cu o boltă de zid. Mergând pe calea ce duce spre locul răstignirii, întâlnim astăzi o mulţime de oameni, creştini, evrei şi arabi, alături de zgomotul negustorilor care încearcă să vândă marfa ce abundă înaintea pelerinilor care rămân pătrunşi de emoţia sfântă a actualizării istoriei mântuirii noastre. Actualul drum al suferinţelor Mântuitorului nu se aseamănă cu cel pe care a păşit Domnul, nici ca înfăţişare, nici ca atmosferă, lucru uşor de înţeles întrucât timpul şi-a pus amprenta asupra locurilor, fără a împuţina credinţa şi evlavia miilor de pelerini ce urcă pe „Via Dolorosa” în căutarea Domnului, până la Golgota şi Sfântul Mormânt, locul trecerii din moarte la viaţă prin Învierea din morţi.

În Sfânta Scriptură, imediat după hotărârea pedepsei cu moartea, se amintesc batjocurile pe care le-a îndurat Iisus. Este cunoscut faptul că, în Răsăritul antic, după hotărârile de osândire aveau loc batjocurile şi luarea în râs a celor osândiţi, ca exemplu pentru ceilalţi. Cruzimea ostaşilor romani este intensificată de faptul că Mântuitorul era acuzat că S-ar fi declarat „regele iudeilor”. Titlul de rege le stimulează imaginaţia maladivă, care va duce la acea tragică bufonerie: unii Îl îmbracă pe Domnul într-o mantie de purpură, alţii Îi împletesc o cunună de spini şi I-o pun pe cap, apoi Îi dau în mâna dreaptă o trestie care închipuie sceptrul regal şi, îngenunchind înaintea Sa, Îl batjocoresc. Hlamida purpurie aminteşte de o mantie regală, dar şi de veşmântul pe care-l purta Marele preot al evreilor. Hristos, aşadar, este marele preot al Noului Legământ, Care Se aduce drept jertfă fără de prihană pentru păcatele oamenilor, dar şi Împăratul cerurilor, care va nimici boldul morţii şi va instaura Împărăţia harului. Cununa de spini, care-L face de pe acum să sângereze, semnifică atât coroana imperială, cât şi cununa de lauri acordată biruitorilor. Spinii din care e făcută reamintesc neîncetat de pervertirea întregii lumi după căderea în păcat a omului, fiind totodată şi simbol al suferinţei. În sfârşit, trestia, care-I este înmânată în bătaie de joc, semnifică atât însemnele puterii regeşti, cât şi cârja arhierească. Batjocoritor era şi modul în care avea să moară Domnul. Răstignirea era o pedeapsă veche, pe care o foloseau babilonienii, perşii şi alte popoare. Ea a fost adoptată şi de către romani fiind aplicată, de obicei, pentru sclavi şi pentru cei pedepsiţi, care nu erau cetăţeni romani. Era cel mai batjocoritor şi mai dureros fel de moarte. Cel care urma să fie răstignit era înălţat pe cruce, unde i se ţintuia corpul cu patru sau trei „piroane” sau era legat cu frânghii. Vinul amestecat cu smirnă care I se dă lui Iisus pe cruce ia locul anestezicului care se dădea de obicei celui osândit, pentru a uşura executarea răstignirii şi ca cel răstignit să nu se împotrivească din cauza durerilor. Hristos refuză însă băutura. El moare demn şi conştient, fără să evite suferinţele la care este supus. Sfinţii Evanghelişti se dovedesc foarte concişi în descrierea momentului răstignirii. Mai mult decât oricând, se observă aici sobrietatea lor, teama de a se opri asupra unor amănunte menite să rănească sensibilitatea şi să creeze efecte dramatice. Ei evită constant tot ce poate stimula imaginaţia şi se limitează la ceea ce este esenţial şi semnificativ din punct de vedere spiritual. Locul răstignirii era o colină în afara cetăţii, mai precis în nordul Ierusalimului, lângă Poarta Damascului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Hristos a fost ucis în afara oraşului şi a zidurilor acestuia, tocmai pentru că jertfa Sa este universală. Dacă astăzi se află în interiorul hotarelor cetăţii, aceasta se datorează faptului că, puţin mai târziu, regele Agripa I a înconjurat Ierusalimul cu un zid nou, mai larg, ce cuprindea în interiorul cetăţii, pe lângă altele, şi această colină. Colina se numea Golgota şi i se spunea astfel din cauza formei sale, care seamănă cu un craniu. După o veche tradiţie ebraică, aici ar fi fost îngropate oasele şi, mai ales, craniul lui Adam.

Atunci când împărăteasa Elena a zidit biserica măreaţă a Sfântului Mormânt care cuprindea şi Golgota, unde Mântuitorul a fost răstignit, vârful Golgotei a trebuit să fie retezat pentru a fi asemenea celorlalte locuri din biserică, deşi se păstrează şi astăzi ca cel mai înalt loc. În cadrul paraclisului ortodox grecesc de pe Golgota, se află un altar deschis, în jurisdicţia Patriarhiei de Ierusalim, închinat jertfei Domnului nostru Iisus Hristos, chiar pe locul răstignirii. Sub Sfânta Masă de marmură se află o gaură adâncă în piatră, marcată de un disc. Aici este locul unde a fost înfiptă Sfânta Cruce, în stânga şi în dreapta fiind răstigniţi cei doi tâlhari, închinătorii sărutând plini de credinţă locul sfânt al răstignirii. În spatele Sfintei Mese se află icoanele de argint, în mărime naturală, reprezentând pe Mântuitorul răstignit, pe Maica Domnului îndurerată şi pe Sfântul Ioan Evanghelistul. Altarul este frumos împodobit cu lumini, cu podoabe scumpe şi îmbrăcat cu marmură. În mijlocul altarului se află icoana răstignirii Domnului îmbrăcată în aur, iar împrejurul altarului se impune o arcadă, ca un curcubeu în multe culori, din care parcă numeroase raze de lumină dau înfăţişarea unui soare, „Soarelui Dreptăţii”, care luminează tuturor. Multe dintre podoabele existente aici au fost dăruite de ţarii Rusiei. Candele din aur şi argint împodobesc altarul, în faţa acestuia aflându-se un mare candelabru din aur, dăruit de ţarul ruşilor.

Coborând dealul Golgotei, în partea dreaptă se vede astăzi o icoană de o frumuseţe rară, lucrată în mozaic, iar în stânga, între Golgota şi Sfântul Mormânt, se află o lespede de marmură roşiatică, la 8 metri de centrul bisericii, de forma unei pietre funerare, numită „Piatra Ungerii”, pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului, după pogorârea de pe Cruce, în scopul punerii giulgiului şi a ungerii cu smirnă şi aloe pentru îngropare. Deasupra acestei pietre de marmură, aflată la intrarea în Biserica Sfântului Mormânt, ard candele de diferite culori din aur şi argint, numeroşi credincioşi plecând genunchii şi închinându-se cu evlavie la locul pe care a fost aşezat Sfântul Trup al Domnului. Locul ultim al Drumului Crucii şi cel mai sfânt pentru creştini este mormântul Domnului, locul Învierii, plasat într-o capelă proprie aflată în Biserica mare a Sfântului Mormânt. Sfântul Mormânt este format, ca toate mormintele iudaice, din două încăperi (încăperea mortuară – Sfântul Mormânt şi anticamera – încăperea Îngerului) şi închis cu o piatră mare, rotunjită. Sfântul Mormânt se află în partea de vest a Bisericii Sfintei Învieri ce aparţine Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Golgota şi Sfântul Mormânt sunt locuri de mare preţ pentru lumea creştină, odoare scumpe ale Bisericii primare ce rămân pentru totdeauna în inima celor care păşesc pe Via Dolorosa, devenind părtaşi şi martori la întreaga viaţă, activitate, răstignire şi Înviere a Mântuitorului Hristos. Privind în istoria creştinismului, observăm că unii împăraţi romani, precum împăratul Hadrian în anul 135 d.Hr., i-au împiedicat pe creştini să se închine la Sfintele Locuri, ridicând temple închinate zeilor păgânilor, cum ar fi cel al lui Venus pe Golgota sau al lui Jupiter deasupra Sfântului Mormânt. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea relatează, în lucrarea Vita Constantini, ridicarea bisericii Sfântului Mormânt (între anii 326-335 d.Hr.), de către împăratul Constantin cel Mare, pe binecuvântatul loc al Învierii Domnului. După Sinodul I ecumenic de la Niceea din 325, pe baza înţelegerii dintre Macarie, Patriarhul de Ierusalim şi împăratul Constantin cel Mare privind scoaterea la lumină a stâncii pe care a fost răstignit Mântuitorul, s-a ajuns la descoperirea acestor locuri sfinte de către mama împăratului, Sfânta Elena, icoana Sfinţilor Împăraţi aflându-se în sala tezaurului şi având o parte din lemnul Sfintei Cruci. Jertfa de pe Golgota constituie starea supremă de smerenie a Mântuitorului. Moartea Sa se preface în trecere spre Înviere, tocmai pentru că ea încetează a fi osândă pentru păcate şi devine mijlocul suprem prin care firea omenească se leapădă de păcat, trecând de la forma ce poartă urmările păcatului la cea nestricăcioasă, sortită vieţii veşnice. După îndeplinirea întocmai a datinei iudaice a înmormântării, trupul lui Iisus a fost dus la un mormânt săpat în stâncă, aflat într-o grădină, în imediata apropiere a locului în care fusese răstignit. Era un mormânt nou, care îi aparţinea lui Iosif, în care nu mai fusese nimeni îngropat, căci se cuvenea ca „Cel zămislit de o Fecioară să Se odihnească într-un mormânt ferit de orice atingere” (Fericitul Augustin). După ce au aşezat trupul lui Iisus în mormânt, Iosif şi Nicodim au prăvălit o piatră mare la uşa acestuia şi au plecat. Martore ale îngropării au fost şi sfintele femei care nu se înduraseră să-L părăsească pe Iisus nici după moarte şi îi urmaseră din depărtare pe cei doi ucenici. După ce au văzut unde L-au pus, au venit acasă, unde au pregătit miresme şi miruri, iar „sâmbătă s-au odihnit, după Lege”. Aromatele aduse de Nicodim aveau drept scop să întârzie putrezirea, iar cu miresmele se ungea trupul celui mort spre a răspândi un miros plăcut cât mai multă vreme. Este frapant că cei care L-au îngropat pe Domnul Iisus au fost un membru al Sinedriului şi un fariseu, care – în taină – erau ucenicii Lui. Iudeii Îl răstignesc pe Hristos, iar primii ucenici şi martiri creştini vor proveni din rândurile lor. Mântuirea adusă de Hristos este adresată tuturor, indiferent de poporul din care face parte. Sinedristul Iosif şi fariseul Nicodim se alătură Sfinţilor Apostoli, sfintelor femei şi celorlalţi fii ai lui Israel care au crezut în Hristos şi L-au însoţit pe când suferea pentru noi.

Iisus este uns cu miresme şi pus în mormântul pecetluit, însă nu este cu putinţă ca Începătorul vieţii să fie ţinut acolo, „căci nu poate mormântul să înghită pe Cel ce este însăşi Viaţa”. Prin multe cântări deosebit de frumoase, Biserica accentuează paradoxul îngropării, „biruinţa asupra iadului”, imposibilitatea circumscrierii Vieţii în mormânt, nemărginita iubire a lui Dumnezeu care se extinde şi asupra „celor adormiţi din veac”, care L-au primit pe Începătorul vieţii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul, toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins” (Cântarea I a Canonului Învierii, Glasul al IV-lea).

de Mihai Valentin Vladimirescu