Efectul clasei „0” – Învățătoarea

După ce, timp de luni întregi am trecut prin calvarul organizatoric al înscrierii fetiței celei mari la școală, iată că a venit și vremea primei zile de școală. Cu o săptămână înainte de începutul școlii am dat telefoane peste telefoane ca orice mămică responsabilă pentru a afla numele doamnei învățătoare în clasa căreia va învăța fetița mea. În penultima zi, înainte de începutul anului școlar, am aflat și acest nume. Cu emoțiile la purtător, mai mult noi, părinții, decât copiii am pășit ezitant în curtea școlii alese. Acolo, surpriză fericită, fetița mea și-a recunoscut una din colegele de la clubul de dansuri pentru copii pe care îl frecventează. Am ales, în mod neinspirat, să inițiez o conversație cu mămica fetiței respective. Fetița mea fusese distribuită în clasa pregătitoare “C”, fetița ei în clasa pregătitoare  ”A”. I-am spus mămicii respective că e păcat că nu au nimerit fetițele împreună, dacă tot se cunoșteau. Ea mi-a răspuns “Aaa, noi nu am “nimerit”, noi am ales clasa în care vrem să fim. Am venit la școală, am fost “drăguță” cu secretara și am aflat tot ce era de aflat despre învățătoare.” Am tăcut brusc și minute în șir mi-am reproșat că am crezut naiv vocea de la telefon care îmi spunea că “încă nu s-au făcut distribuirile”. În antiteză, fetița mea se plimba săltăreț ca o vrăbiuță veselă prin curtea școlii, prezentându-se fiecărui copilaș și întrebându-l, la rândul ei, cum îl cheamă. Îmi treceau prin minte imagini din timpul înscrierilor când persoane cu statut material mai bun decât al nostru făceau eforturi supraomenești să-și înscrie urmașii la școli cu ștaif – schimbau domicilii, inventau chirii fictive, orice numai să fie școala aceea din centru…Nici atunci nu am fost pe fază. Am fost smulsă din tumultul acestor imagini de mânuța mică și caldă a fetiței mele care trăgea de mine “Mami unde e Doamna mea?”. “Cine?” “Unde e Doamna Mea Învățătoare?” a repetat nerăbdătoare. Ocupată să mă învinovățesc de toate lucrurile pe care nu le-am făcut pentru fetița mea, uitasem să-i caut învățătoarea și tocmai se organiza careul. Am zărit-o. Elegantă, nu foarte vocală, aștepta cu un ecuson să fie găsită de cei ce urmau să-i fie elevi. Era la doi pași. Fetița mea a intuit cine este și s-a prezentat așa cum făcuse și cu copiii. Învățătoarea o privea cu blândețe și se străduia să ascundă, ușor stângaci, emoțiile pe care le avea. Fiica mea i-a zâmbit dulceag și ușor alintat și ochii îi străluceau. În mintea mea rula aceeași placă  ”Sigur e clasa cea mai slabă, e clasa cu “resturile”. O să fac tot posibilul să o mut de aici”. Fetița mea și-a luat ușor mânuța din mâna mea și eu am protestat printr-o ușoară tresărire. S-a strecurat lângă învățătoare și, pe furiș, fără s-o vadă nimeni, a luat-o de mână pe Doamna. Nu înțelegea clar ce era cu adunarea aceea ciudată: doamne și domni profesori, preot, polițist, marea de copii dublată sau triplată de părinți și bunici veniți să serbeze un început…

S-a terminat festivitatea și am mers în clase. Doamna învățătoare s-a prezentat “Numele meu este…si lucrez de 2 ani în învățământ.” Mi-am spus în minte “Clar, nu știe suficient ca să-mi educe copilul”. Fetița mea sorbea, din priviri, fiecare cuvânt al învățătoarei, eu transformam fiecare cuvânt în câte-un argument pentru care nu era bună învățătoarea, clasa, școala. “Celelalte clase pregătitoare sunt pe același etaj cu clasele I și cu clasa a II-a, noi suntem pe același etaj cu clasele a VI-a și a VII-a”, zicea învățătoarea. Fetița mea zâmbea mereu, eu mă îngrozeam “O să dea cei mari peste ea, în pauză, când o să fugă pe coridoare și o să fie îngrozitor. Categoric o mut din clasă, chiar și din școală, dacă trebuie”. Învățătoarea a continuat “Avem nevoie de un calculator, o imprimantă, uniforme, mobilier, cărți și, probabil, un videoproiector pentru povești”. “Dumnezeule, nici măcar lucrurile elementare nu le-au pregătit. Măcar atât puteau să facă.”

Doi ochi mici și iscoditori cercetau alte fețișoare mititele cu curiozitate și cu permanentul zâmbet, de neexplicat, pentru mine…

S-a încheiat mica ședință și am mers fiecare spre casă. Eu eram zdrobită sufletește. Alerg o zi întreagă încercând să fac să le fie mai bine copiilor mei și, tocmai acum, când trebuia să impun eu regulile, să duc o ciocolată și-o cafea ca să “cumpăr” de la secretara unei școli un loc în mult dorita clasă “A”, am eșuat. Era important, iar eu am greșit fundamental. Fetița mea sporovăia fericită și vorbea într-una de școala ei și Doamna ei. Îmi spuneam “săraca, ce știe ea”. Noaptea care a urmat nu am dormit bine deloc. Am mers să-mi privesc copilul dormind, îngrijorată, și am fost surprinsă să o văd zâmbind în somn.

A venit a doua zi, ne-am dus copilul la școală și l-am preluat fericit și dornic să meargă și următoarea zi. “Of, mami, nu mai vine mâine o dată să merg la școală?” spunea seara. Au trecut de atunci săptămâni întregi și mie a început să îmi placă să o văd în fiecare zi, îmbujorată și veselă. Abia așteptam ora prânzului ca să o aud sporovăind despre cum i-a fost ziua la școală. “‘Mami, azi am fost “psihoterapeut” la școală”. “Adică?”, am întrebat eu. “Un copil a fost trist și eu l-am înveselit”. Număram zilnic cu bucurie autocolantele cu smiley pe care le primește de câte ori răspunde bine.

Într-o zi, când am mers după ea la școală, ne-a chemat pe mine și pe tatăl ei, să ne arate clasa ei cu dulăpioarele proaspăt lucrate. A luat-o la fugă pe coridor uitându-se în spate la noi. Din fața ei venea un copil mai plinuț dintr-o clasă evident mai mare, a VII-a, probabil. Am vrut să o strig pe fetița mea, să o avertizez, dar nu am apucat. Ceva neașteptat s-a întâmplat. Băiețelul s-a oprit, a prins-o cu grijă pe fetița mea care alerga, astfel încât să nu se lovească și i-a ciufulit păruțul cu mâna “Ai grijă! Te puteai lovi!”, i-a spus și a mers mai departe în drumul lui…

Au trecut săptămâni de atunci. Fetița mea e tot bucuroasă la școală, o iubește pe Doamna ei Învățătoare și se bucură când o vede în fiecare zi.

Aud tot felul de povești în jurul meu despre nemulțumiri ale părinților:

• “Nu e destul de bună învățătoarea. I-a dat bulină neagră copilului meu pentru că a întârziat 20 de minute dimineața. E inadmisibil! Câtă lipsă de talent și tact pedagogic!”,
• “Noi părinții din clasa XY, i-am cerut învățătoarei să facă cum îi zicem noi. Avem totuși un anumit statut în societate și anumite pretenții. Fie face cum vrem noi, fie cunoaștem noi pe cineva la inspectorat și se rezolvă”
• “Noi am găsit soluția. Ne-am adunat părinții a trei copii și am scris o scrisoare despre lipsa de profesionalism a învățătoarei noastre care pune reguli stricte și cere bani pentru dotarea clasei. Asta e clar ilegal. Pe ce se bazează ea când ne cere nouă bani? Am trimis scrisoarea la inspectorat, la directorul școlii și am postat-o și pe un site public să știe toată lumea ce face ea la clasă și să nu-și mai găsească un loc în învățământ câte zile-o avea. Am semnat scrisoarea respectivă “Un Grup de Părinți Anonimi””… Această scrisoare a atins viața cuiva foarte drag din familia mea și atunci când i-am văzut lacrimile și disperarea învățătoarei respective despre care știu că aducea de-acasă mâncare și haine din puținul ei, copiilor nevoiași din școală, am înțeles cât de nedrepți suntem noi, părinții, în atitudinea noastră față de profesorii copiilor noștri.

Atunci când în curtea școlii am decis că nu am ales bine școala, clasa, învățătoarea, nu i-am dat acesteia nicio șansă să îmi arate că mă înșel. Fiecare lucru pe care îl spunea era folosit împotriva ei. Când a cerut bani să dotăm clasa, nu am luat în considerare că acea clasă nu era locul unde trăia ea. Nu îi făceam ei o favoare. Îi făceam copilului meu un bine. Am căutat criterii de evaluare a școlii, clasei, învățătoarei, oriunde în afară de locul unde trebuia să caut prima dată – la propriul meu copil. Dacă atunci, în curtea școlii, aș fi fost atentă la fiica mea, nu m-aș fi grăbit să evaluez negativ, un om despre care nu știam, de fapt, nimic. Acum pot să văd munca Doamnei Învățătoare, în ceea ce fetița mea devine, în poveștile ei entuziasmate și în felul în care le spune și îmi amintesc cu plăcere și recunoștință că am fost și eu în prima clasă a unei doamne învățătoare începătoare și asta nu mi-a stat în calea dezvoltării ulterioare. Dimpotrivă. Spre deosebire de copiii de la învățătoarele mai experimentate care aveau standarde foarte ridicate în ceea ce privește rezultatele școlare, învățătoarea mea avea standarde foarte ridicate la nivelul de afecțiune pe care ni-l dăruia. Ne-am simțit iubiți și prețuiți și asta a fost esențial. Restul, citirea, matematica, desenul, științele naturii, erau doar cărămizi ce se așezau   sănătos pe o fundație indestructibilă.  Cred că și în școală ca în psihoterapie (=educarea oamenilor mari) ceea ce formează și dezvoltă un om, nu e conținutul educației, ci relația de încredere, respectul reciproc, afecțiunea și grija sinceră pentru binele celui ce ți se dă în grijă.

Am întrebat-o pe fetița mea: “Ce-ți place cel mai mult și mai mult la Doamna Învățătoare?”

S-a gândit, un pic, și apoi a spus: “Îmi place la Doamna Învățătoare că ne iubește pe toți la fel.

Asta înseamnă că nu îl iubește pe unul mai mult decât pe celălalt și că nu ne iubește mai puțin când greșim, decât atunci când răspundem bine.”