Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

sâmbătă, martie 27, 2010

Delicateţea sfinţeniei

de Lidia Staniloae
După unii, cele două noţiuni nu au nimic comun, nu pot fi puse alături. Să facă oare parte din două categorii diferite, între care nu există nici o înrudire? În momentul de faţă, setoşi de altceva decât de goana după randamente spectaculoase, cădem prea lesne pradă unor aparenţe la fel de spectaculoase, lipsite de conţinut spiritual real, profund, care trimit la alte valori.

Aparenţele sunt la fel de dăunătoare ca şi " gripa modernă" care cică ar face ravagii. (Mi-e jenă s-o numesc "porcină", de teamă că vom începe să folosim adjectivul şi pentru a ne referi la persoane cu intenţii prea ofensive, prea bătătoare la ochi ca să reflecteze cu adevărat un aşa-zis pericol…). Dar asta e altă poveste, care merită şi ea să fie examinată

În goana după senzaţional, uităm prea des că scrierile sfinte sunt pline de dovezi de delicateţe caracteristică adevăratei sfinţenii. De înţelegere plină de bunătate pentru micile slăbiciuni omeneşti. Nunta de la Cana, unde Mântuitorul umple în mod miraculos ulcioarele de vin. Minunea cu cele două pâini şi cinci peşti. Învierea lui Lazăr. Atâtea dovezi ale iubirii divine pentru om, ale înţelegerii pentru cotidianul modest, ale unei generozităţi pline de delicateţe, împlinită discret, cu blândeţe. Culminând cu grija plină de iubire, pe care o are Iisus pe Cruce: "Iat-o pe mama ta…"

Cu ani în urmă, la Atena, tata a fost rugat spontan să vorbească despre sfinţenie. A vorbit pe nepregătite (de altfel nu avea nevoie de pregătire), şi cuvintele sale au adus lacrimi în ochii celor care ascultau. El a vorbit atunci despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, "lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent", punându-şi pecetea pe omenesc, efect al copleşirii materiei de către spirit şi transformând omenescul într-o categorie aparte. Cea în care miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. Vorbea despre dragostea pentru ceilalţi, înţelegerea, asumarea destinelor lor, despre sfinţenie ca un punct culminant, un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de "vălul smereniei". Tata schiţase conturul omului luminii, aşa cum va sta la picioarele tronului ceresc. Conturul unui umanism adevărat, nepervertit de interese meschine. Dovada curajului real, al perseverenţei, un eroism smerit, neostentativ, mult mai greu de atins decât spectaculosul momentan. Integritatea exemplară, neîntreruptă, de zi cu zi. Căci sfinţenia adevărată este modestă, discretă, nu caută să câştige admiraţia, laudele, ovaţiile mulţimii. Nu strigă ostentativ, "priviţi-mă ce sfânt sunt!" Nu repetă în faţa oglinzii gesturi cabotine care să impresioneze, nu aşteaptă ca ceilalţi să se prosterneze în faţa lor: "iată, trece pe lângă mine "Sfântul", care îmi îngăduie să mă închin adânc în faţa sa." Nu răsar comete şi curcubee, nu vin din cer căruţe de foc şi alte asemenea semne cutremurătoare… îmboldindu-ne să vedem propia neputinţă în comparaţie cu grandoarea lor!

Din fericire au existat şi mai există altfel de pesonalităţi, oameni de o ţinută morală desăvârşită, de un mare curaj calm, ancoraţi în credinţa fermă, în răbdare, în nesfârşită înţelegere şi răbdare. Nu-i auzim vorbind despre sine, se feresc de a fi priviţi cu adoraţie, ca nişte zei ai omenirii. Vieţile Sfinţilor sunt pline de asemenea exemple de modestie, generozitate, grijă pentru fraţii mai slabi, mai neputincioşi.

La mormântul părintelui Dometie de la Râmeţi se fac astăzi vindecări miraculoase. În timpul vieţii şi-a mărturisit constant nevrednicia, cum o numea el, ferindu-se perseverent de lauda oamenilor. Amintirea părintelui Serafim de la Sâmbăta, duhovnicul părintelui Teofil cel orb, dăinuie şi azi, cu bunătatea şi modestia lui exemplară. Şi alţii, şi alţii. Nu dădeau prognoze înspăimântătoare despre sfârşitul lumii, nu ameninţau cu focul iadului pe toţi cei ce nu se prosternează în faţa lor. O, dar câţi sfinţi am avut, călugări, preoţi, mireni. Modeşti, fără să facă larmă, evitând spectaculosul, s-au stins neştiuţi, fără tam-tam, fără reclamă… Fără să li se cunoască numele. Nu, n-am dreptate, nu s-au stins neştiuţi, Dumnezeu i-a cunoscut şi a fost totdeauna lângă ei. Şi, sunt sigură, i-a adus aproape de picioarele tronului dumnezeiesc. Aşa cum spune Rilke, Dumnezeu le cunoştea numele pentru ca să-i poată chema noaptea pe nume…

Mircea Vulcănescu, pe care Thomas Masaryk, preşedintele Cehoslovaciei, îl numea "un prinţ al spiritului", mort ca un martir la Aiud. Părintele Vişoiu de la Biserica Răzvan Vodă sau părintele Dascălu de la Arpaş, închişi zeci de ani pentru că au ajutat foşti deţinuţi politici. Părintele Miron Mihăilescu din Ocna Sibiului. Mireni sau preoţi modeşti, exemple de smerenie, de discreţie, ilustrând ce înseamnă să crezi cu adevărat, să nădăjduieşti, ştiind că Dumnezeu nu te părăseşte niciodată dacă Îl chemi. Au primit toate încercările pe care viaţa li le-a hărăzit. "Cercând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat", spune psalmistul. A ajutat, a încurajat, a răbdat dureri peste dureri, cu credinţă fermă, cu modestie, cu blândeţe, cu convingerea că toate necazurile au menirea de a ne întări în credinţă, a ne purifica în focul suferinţei, ca să încercăm a merita viaţa de veci pregătită nouă de Părintele nostru. A trăit cu convingerea că a face bine este normalitatea vieţii. Binele este normalitatea vieţii şi nu o excepţie de care ne amintim din când în când. Este lecţia pe care o învăţăm de la toţi aceşti oameni aleşi: bunătatea, modestia, devotamentul, sunt cotidianul, firescul existenţei şi nu cuvioşia de suprafaţă, aroganţa de circumstanţă, care dispreţuieşte cucernicia smerită şi se automăguleşte cu o "erudiţie" stearpă, care nu duce nicăieri.

Să învăţăm de la aceste modeste fiinţe care "partea cea bună şi-au ales". Ca să nu se actualizeze pentru noi pilda cu bogatul şi săracul Lazăr.

De la filosofia morală a lui Socrate la religia lui Hristos

Aşa cum se ştie, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a dăruit lumii pentru desăvârşirea şi mântuirea ei. Şi aceasta într-o vreme în care desăvârşirea umanităţii apărea fie ca o absurditate, fie era îngrădită de reguli care făceau imposibilă atingerea ei. Între multe altele, misiunea Lui s-a dorit a fi aceea de a demonstra Romei că poate exista o viaţă în duh şi de a aminti răspicat Iudeii că, din punct de vedere moral, legea la care ţine atât de mult este una sinucigaşă. Posibilitatea desăvârşirii şi mântuirii omului a fost dovedită cu prisosinţă de Hristos prin jertfa Sa de pe Golgotha. În acelaşi timp, moartea Sa pe Cruce pentru păcatele lumii a "rupt" Legea în bucăţi, oferind posibilitatea desăvârşirii şi mântuirii oamenilor de pretutindeni.

Cu toate acestea, dacă n-ar fi existat acea rigurozitate a spiritului iudaic, creştinismul, asemenea philonismului, s-ar fi configurat probabil exclusiv sub forma unui sistem intelectual, fără să fi avut şansa de a fi devenit vreodată o adevărată religie. În timpul lui Pericle, dar şi mai târziu, la Atena şi în Grecia în general, au apărut personalităţi cu totul deosebite. Cu toţii s-au întrebat care este sensul şi valoarea perenă a ceea ce a fost realizat de către predecesorii lor.

Socrate se înscrie perfect pe linia acestor cercetători, mai ales că, fiind cetăţean al unui oraş mic, era absolut conştient de necesitatea de a se întreba ce implica realmente cetăţenia sa. Nu şi-a pus niciodată problema că sarcina lui ar fi aceea de a-şi schimba proprii concetăţeni, ci de a le arăta pur şi simplu care sunt principiile în general acceptate, dar numai pe jumătate înţelese, de care statul ţinea seama în mod tacit.

Socrate, filosoful moralist

Înainte de orice, marele filosof a fost un moralist; un moralist care, în concordanţă cu tipul de civilizaţie cu totul special al grecilor, gândindu-mă mai ales la reprezentarea exterioară a unui ideal artistic, a încercat şi a reuşit să aplice acest ideal în viaţa concetăţenilor. De pildă, i-a învăţat pe aceştia că dacă vor cugeta, vor reuşi să substituie vrajbei specifice vieţii cotidiene a cetăţii, acel ideal al ceea ce reprezintă "binele şi frumosul". Bineînţeles, un asemenea scop este indispensabil şi demn de admiraţie în orice societate; dar trebuie recunoscut că nu se poate identifica pe deplin cu scopul religiei în sine. Orice filosofie morală poate, în mod indubitabil, oferi idealuri, dar nu ne poate aduce argumente certe privind modul în care comportamentul uman, în anumite condiţii date, desigur adverse, poate fi armonizat cu acel "ar trebui". Spre deosebire de moralitate, care este expresia unui ideal mintal şi voliţional, religia reprezintă un datum ontologic, un dar al lui Dumnezeu, o realitate concretă a conştiinţei omului. Prin urmare, dacă religia este, moralitatea ar putea fi. În acest context, oferta creştinismului se regăseşte pe deplin în întruparea Fiului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos; la rândul ei, filosofia greacă antică pretinde că fericirea trebuie căutată în înţelepciune, dar nu ne spune limpede ce conţine fericirea în scopul desăvârşirii şi mântuirii oamenilor.

Pe de altă parte, însă, trebuie recunoscut faptul că Socrate, alături de alţi câţiva filosofi din perioada clasică a Greciei antice, a fost un fel de premergător sau chiar "profet" necreştin al lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Un anumit tip de "revelaţie" naturală, aşa cum o descoperim în filosofia socratică, dar şi o anume moralitate precreştină socratică s-au constituit într-un fel de "sămânţă" a religiei şi moralei creştine de mai târziu. În evoluţia conştiinţei religioase, de exemplu, ascensiunea spre creştinism, aşa cum se observă ea în mod evident atât la Socrate, cât şi la ceilalţi filosofi greci, nu a fost decât una dintre multele linii care, în cele din urmă, converg în marea religie creştină.

Jertfa lui Hristos, suprem model de dăruire pentru ceilalţi

În toţi ceilalţi învăţători ai istoriei religiilor nu vedem decât tot ceea ce este, în vreme ce în Iisus Hristos descoperim tot ceea ce ar trebui să fie. Din această perspectivă, anumiţi filosofi greci, precum Socrate, Platon sau Aristotel, au fost precursori ai unor idealuri de mai târziu, în vreme ce Iisus Hristos a reprezentat manifestarea deplină şi definitivă a oricărui ideal în istorie.

Aparent există o multitudine de similitudini între filosofia greacă precreştină şi creştinism. Şi totuşi, la nivel spiritual există puţine lucruri în comun. Trebuie exclusă, de pildă, orice interpretare în sensul că religia creştină n-ar fi altceva decât o filosofie grecească sublimată. Viaţa lui Hristos nu putea şi n-ar fi putut fi trăită, ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, decât în momentul şi în locul în care aceasta s-a petrecut. Nici o filosofie, în genul celei greceşti, care căuta o explicaţie a fiinţei, n-ar fi putut oferi acel sentiment al păcătoşeniei profunde, care prin jertfa Fiului lui Dumnezeu să producă iertarea păcatelor lumii, culminând într-o viaţă plină de har şi îndumnezeită. Între filosofii greci, Socrate a acceptat jertfa sa ca fiind inevitabilă, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Hristos. Şi totuşi, Socrate a murit în credinţa că cei care l-au pedepsit cu moartea îşi vor primi pedeapsa, spre deosebire de Hristos, Care Îl invocă pe Părintele Său să-i ierte, că "nu ştiu ce fac".

Socrate, ca şi Iisus Hristos, au acceptat sacrificiul suprem, însă motivaţi diferit. De pildă, calmul lui Socrate în faţa pocalului cu otravă oferit însemnă cu totul altceva decât asumarea jertfei supreme pentru umanitate în numele acesteia de către Fiul lui Dumnezeu pe Golgotha. Socrate a murit liniştit, fiind convins de o anumită ordine cosmică şi morală, care mai devreme sau mai târziu îşi va exercita necondiţionat consecinţele. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul lui Iisus Hristos. Idealul grecesc al unui mijlocitor între zeul transcendent şi lume, concepţia greco-romană despre viaţa înţeleptului sau filosofului, ca şi ideea iudaică-elenistică de "mântuitor", au fost cu toate necesare şi s-au împlinit în Hristos.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume şi S-a întrupat atunci când totul decăzuse, degenerase şi era uzat din foarte multe puncte de vedere: religios, moral, ba chiar la nivelul percepţiei spirituale colective. Iudaismul a văzut şi percepea cerul de pe pământ, elenismul identifica pământul cu cerul, pentru ca ambele să constate, în cele din urmă, că viziunea lor despre lume şi existenţă nu e decât una iluzorie; creştinismul, în schimb, prin Fiul lui Dumnezeu întrupat, a adus pentru totdeauna cerul pe pământ.

pr. prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU

Duhovnicul şi duhovnicia

Perioada postului este menită să ne prilejuiască însănătoşirea puterilor noastre sufleteşti schilodite prin multele păcate. Având în vedere acest lucru, cum ar trebui, deci, să ne ocupăm de sănătatea noastră duhovnicească? La cine să mergem? Poate că de propriul suflet fiecare e capabil să aibă grijă, dar - să fim realişti - nici trupul nu-l poate vindeca oricine. Atunci, de patimi, bolile sufletului, cine poate să ne ajute să scăpăm? Răspunsul e simplu: de boală te scapă doctorul, iar, pentru suflet, acesta se numeşte părintele duhovnic.

MăreşteSfânta Taină a MărturisiriiMai multe fotografiiÎn toată istoria vieţii sale omul are de-a face cu greutăţi şi probleme de tot soiul. Nu e vorba aici numai de dificultăţi materiale sau fizice, de lipsuri băneşti ori boli trupeşti, ci şi de probleme de ordin sufletesc, spiritual. Neajunsurile materiale sunt, în unele cazuri, extrem de pregnante, iar neplăcerile cauzate de acestea uneori sunt greu de exprimat pentru cineva care nu s-a confruntat niciodată cu aşa ceva. Cu toate acestea există un soi de neajunsuri care se dovedesc mult mai chinuitoare şi care fac viaţa mult mai grea. Există un soi de probleme ce înmulţesc urâtul vieţii şi care, de cele mai multe ori, sunt cauza acestui urât. Este vorba de neputinţele sufleteşti. Există o vorbă în popor cum că e bine să avem sănătate, că apoi le ducem pe toate, iar vorba aceasta nu poate să fie mai valabilă ca atunci când e vorba de sănătate sufletească. Dacă omul e împovărat cu lipsuri materiale, poate chiar cu diverse boli, dar în suflet are pace şi ordine, nimic nu mai e cu adevărat împovărător. Cele care dau fericire vieţii sunt curăţenia şi liniştea sufletească, pentru că un om tulburat e un om nefericit indiferent dacă e îndestulat şi sănătos.

Având în vedere lucrurile menţionate, putem afirma că ţinta omului ar trebui să fie dobândirea păcii lăuntrice, ca, având-o pe aceasta, să poată depăşi orice altă greutate a vieţii. Cum se obţine, însă, această pace?... Răspunsul îl găsim la cei ce şi-au dedicat toată viaţa, toate eforturile, pentru realizarea acestui deziderat şi l-au şi împlinit, la Părinţii Bisericii din toate timpurile, cei ce au urmat voia lui Dumnezeu şi s-au unit cu Dumnezeu, cei care şi-au sfinţit viaţa încă dinainte de adormirea după trup. Aceşti oameni, prin mila Domnului, au cunoscut că rădăcina răului din lume e în sufletele noastre, că la nivelul sufletului se dă un "război nevăzut" între bine şi rău, între pornirile păcătoase şi sufletul doritor de împlinire, de desăvârşire.

Cu alte cuvinte, toate eforturile trebuie îndreptate spre curăţirea de patimile trupeşti şi sufleteşti, prin săvârşirea voii lui Dumnezeu, şi spre unirea în dragoste cu Dumnezeu. Nu e uşoară, însă, realizarea acestui lucru, tocmai datorită naturii patimilor, care îl fac pe om să piardă percepţia realităţii, să piardă contactul cu adevărul, dar şi din cauza diavolului ce înşală pe om cât poate de mult. În aceste condiţii, atingerea desăvârşirii devine un lucru foarte dificil şi greu de obţinut, pentru că omul are de luptat atât cu pornirile sale rele, cât şi cu înşelările. E uşor să îţi pierzi direcţia când e tot timpul cineva ce încearcă din răsputeri să te deruteze numai ca să nu ajungi la ţintă. Nevoia stringentă, în acest caz, este aceea a unui povăţuitor, a unei călăuze, care să cunoască drumul cel mai bun spre mântuire. Acela este părintele duhovnic.

Paradoxal, omul se poate "trezi" robit de sine însuşi

Calea spre mântuire este una dificilă, este "calea cea strâmtă", iar lucrurile stau aşa pentru că diavolul se luptă să ne deruteze, să ne abată de la menirea noastră de dumnezei după har. Aşa se face că, înşelaţi de acesta, oamenii, începând cu primii dintre ei, părinţii Adam şi Eva, se chinuie să afle drumul care duce spre Dumnezeu, iar patimile, mai mici sau mai mari, au devenit pentru fiecare o a doua natură. Această a doua natură deturnează fiinţa umană de la normalitatea în care a fost creată şi însuşi avântul spre infinit şi desăvârşire este răsturnat spre valori secundare, ceea ce determină denaturarea sufletească şi trupească a omului. Acesta devine "purtat de patimi", se "trezeşte" stăpânit, robit de sine însuşi, în mod paradoxal. Astfel, pentru a putea reveni la starea firească a fiinţei sale, omul e nevoit să facă un efort de nevoinţă, de asceză, prin care să înfrângă pornirile rele şi să iasă de sub tirania propriilor patimi. Cu alte cuvinte, el e nevoit să ducă o luptă cu sine însuşi, cu propriul egoism, cu propriul individualism.

Pentru aceasta e nevoie, însă, de un povăţuitor capabil să discearnă binele de rău, să identifice boala care îl stăpâneşte pe om, care să "arbitreze" lupta acestuia cu sinele cel pătimaş. De altfel, ca persoană, omul nu poate vieţui decât în mod comunitar şi tocmai acest lucru este denaturat prin individualismul patimilor, ceea ce face ca numai în comuniune să se poată reveni efectiv la normalitate. Este nevoie de un altul care să mă povăţuiască atunci când eu însumi mă clatin. Acest altul e părintele duhovnicesc.

"Mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora"

Se înţelege că părintele duhovnicesc nu poate fi decât acela care el însuşi a ajuns să nu mai fie rob al pasiunilor. Este o chestiune de bun-simţ. Nu poate cineva să fie călăuzitor pe-o cale dacă n-a trecut şi el, măcar o dată, pe acolo. Sfântul Nicodim Aghioritul spune foarte clar că cel care îndrumă pe alţii nu trebuie să fie un nepriceput, un neexperimentat: "Mai întâi, aşadar, tu, Părinte, care vrei să te faci duhovnic, trebuie să ai o virtute şi o sfinţenie deosebită şi mai presus de a celorlalţi oameni, încă şi decât a preoţilor cu care vieţuieşti, dintre care vei fi ales. Şi patimile tale să le ai vindecate şi biruite şi să ai o sfinţenie deosebită de a celorlalţi. Fiincă tu, care vei fi rânduit duhovnic, trebuie să petreci o viaţă duhovnicească, călăuzit de darul şi socotinţa Sfântului Duh, dacă vrei să ai nume adevărat de duhovnic şi să răspunzi cerinţei" (Carte foarte folositoare de suflet). În privinţa acestui subiect Sfântul se exprimă deosebit de plastic, prin vorbele mai multor Sfinţi Părinţi predecesori ai săi: "...într-un cuvânt, mai întâi trebuie tu să ai, ca apoi să dăruieşti şi altora, căci "împărtăşirea (din ceva) merge înaintea dăruirii", cum spune Dionisie Areopagitul".

La Sfântul Ioan Gură de Aur putem găsi o comparaţie foarte sugestivă pentru a sublinia necesitatea competenţei în slujirea duhovniciei: "Să ne închipuim că e vorba de alegerea unui comandant de oştire şi că cei care au puterea să facă numirea ar chema un fierar sau un cizmar sau un alt meseriaş şi i-ar încredinţa lui conducerea oştirii. Ei bine, eu n-aş lăuda pe ticălosul acela care ar primi o astfel de slujbă şi care şi-ar da toate silinţele să se arunce de bunăvoie într-o primejdie sigură. ş...ţ Dacă m-ar duce cineva la o corabie mare, cu mulţi vâslaşi şi încărcată cu multe mărfuri de mare preţ, şi mi-ar porunci să mă aşez la cârma vasului, ca să trec Marea Egee sau Marea Tireniană, l-aş refuza de la primul cuvânt. Iar dacă cineva m-ar întreba pentru ce fac asta, i-aş răspunde: Ca să nu scufund corabia" (Despre preoţie). Rezultă, din spusele Sfântului, că un duhovnic neînduhovnicit, ca să spunem aşa, nu numai că nu e de dorit, dar este chiar dăunător şi distructiv: "E primejdios să purceadă cineva să înveţe dacă nu s-a silit pe sine mai întâi să ajungă la ceea ce învaţă, prin făptuire. Căci, precum având cineva o casă putredă îi vatămă pe străinii primiţi prin căderea ei, tot aşa şi aceştia, dacă nu s-au zidit mai înainte pe ei înşişi în chip sigur, îi vor pierde împreună cu ei şi pe cei ce vin la ei. Căci prin cuvinte îi cheamă la mântuire, iar prin felul lor de viaţă mai degrabă păgubesc pe nevoitori" (Sf. Ioan Scărarul).

Duhovnicia, o responsabilitate uriaşă

Duhovnicia e o responsabilitate foarte mare ce pretinde mult de la duhovnic. Acesta este responsabil înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele pe care le păstoreşte şi nu poate invoca nicicând pretextul neştiinţei, deoarece pentru aceea este pus să îngrijească de fiii săi duhovniceşti, după cum spune şi proorocul Iezechiel: "Dacă atunci când vine sabia străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului" (Iez. 33, 6). Acelaşi Sfânt Nicodim Aghioritul vorbeşte foarte răspicat în acest sens: "Într-un cuvânt îţi spunem, duhovnice, că raiul şi iadul, viaţa şi moartea, mântuirea şi pierzania sufletelor în mâinile tale stau. Şi, dacă, prin buna ta îndreptare, aceştia se vor mântui, vei auzi cuvântul: "Dacă vei scoate lucru de preţ din cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea" ( Ier. 15, 19 ). Iar, dacă, dimpotrivă, din pricina îndrumării tale celei greşite şi a nepăsării tale se va pedepsi unul dintr-înşii, vei auzi cuvântul: "Cel rău va pieri în nelegiuirea sa şi Eu voi cere sângele lui din mâna ta" (Iez. 3, 18)".

Vorbind despre măreţia slujirii preoţeşti, Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază faptul că cel ce păstoreşte suflete are nevoie de o aşa de mare curăţie interioară şi de o aşa puternică legătură cu Dumnezeu încât să facă să strălucească în viaţa sa însăşi dumnezeirea: "Nu e vorba aici de comanda unei oştiri, nici de ocârmuirea unei împărăţii, ci de o slujire care cere virtute de înger. Sufletul preotului trebuie să fie mai curat decât înseşi razele soarelui, pentru ca Duhul cel Sfânt să nu-l părăsească niciodată şi ca să poată spune: "Iar de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal. 2, 20)". Cu alte cuvinte, povăţuitorul duhovnicesc are menirea ca prin viaţa sa curată să actualizeze în sine chipul lui Hristos ca, apoi, să-l întipărească şi-n fiii săi duhovniceşti, a căror grijă o poartă. Astfel se face că omul, când vine la duhovnic, vine ca-n faţa lui Dumnezeu, tocmai pentru că prin duhovnic lucrează Dumnezeu. Vorbind despre Sfânta Taină a Mărturisirii, părintele Stăniloae afirmă: "De fapt, preotul se şterge cu totul în faţa lui Hristos, punând în faţa conştiinţei penitentului pe Hristos, ca for suprem în faţa căruia nu se simte umilit nici un om, for care este în acelaşi timp Persoana cu cea mai înţelegătoare şi iertătoare iubire".

Experienţa duhovnicească şi discernământul: harisme de mare preţ ale duhovnicului

În Taina Spovedaniei, cel ce se pocăieşte vine să ceară îndrumare de la părintele său cu gândul că Dumnezeu Însuşi este Cel ce îl luminează şi îl povăţuieşte prin acesta. Atunci când povăţuitorul duhovnicesc este un om care a reuşit să devină transparent Duhului Sfânt, acest lucru este cu atât mai uşor tocmai pentru că fiul duhovnicesc simte prezenţa şi lucrarea lui Dumnezeu în părintele său. Iată cum vorbeşte cuviosul arhimandrit Sofronie Saharov despre Sfântul Siluan Athonitul, care i-a fost părinte duhovnicesc: "Contactul prelungit cu fericitul stareţ mi-a îngăduit să mă conving că îi erau cunoscute tainele Duhului şi, prin urmare, era un povăţuitor duhovnicesc sigur. După vizite excepţionale ale harului, puţin frecvente în istoria Bisericii, după un efort ascetic necontenit timp de aproape jumătate de secol, după câteva greşeli de pe urma cărora a avut de suferit în cursul primei jumătăţi a îndelungatei sale vieţi ascetice, stareţul a ajuns la o treaptă a cunoaşterii şi desăvârşirii care făcea din el un sprijin încercat pentru ceilalţi. ş...ţ Stareţul care, în Duhul Sfânt, se învrednicise să vadă pe Hristos, care fusese înălţat de Duhul Sfânt la contemplarea luminii necreate, purta în el această lumină. De aceea el putea distinge cu uimitoare perspicacitate adevărul autentic de măştile şi fantomele adevărului pe care omul le întâlneşte în chip inevitabil pe calea sa duhovnicească".

Dumnezeu a rânduit ca oamenii să se povăţuiască unii pe alţii chiar dacă toţi sunt păcătoşi

Situaţia stă astfel în cazul unui părinte foarte înduhovnicit, însă, chiar şi-n cazul unuia cu mai puţină experienţă directă în ce priveşte trăirea în Duhul Sfânt, problema se pune la fel, deoarece părintele duhovnicesc stă pentru noi în faţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu în faţa noastră. E ca o icoană a lui Hristos.

Teologia ascetică afirmă că a asculta de duhovnic este echivalent cu a asculta de Dumnezeu, pentru că acesta din urmă nu face altceva decât să le transmită fiilor şi fiicelor sale sufleteşti cuvântul lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere trebuie precizat că duhovnicul nu e un maestru spiritual, un guru, ci, după cum şi lumea i se adresează, el este un părinte sufletesc chemat să renască duhovniceşte pe ucenicii săi, dar nu prin propria înţelepciune, ci prin puterea lui Dumnezeu.

Întrebat cum cunoaşte aşa de limpede sufletul omului, Sfântul Serafim de Sarov a răspuns: "Eu nu văd nimica; eu nu ştiu nimica; eu mă rog, şi primul gând care vine în inima mea îl ştiu ca cuvânt de la Dumnezeu şi pe acela îl dau. E Dumnezeu Care ştie taina vieţii tale şi taina inimii tale; eu sunt numai un duhovnic". Prin urmare, rugăciunea e atmosfera în care trebuie să se desfăşoare Taina Spovedaniei: rugăciune a ucenicului şi rugăciune a duhovnicului, ca Domnul să lucreze, prin cel de-al doilea, mântuirea primului. De aceea, spovedania trebuie adresată lui Dumnezeu, prin părintele duhovnicesc.

Chiar şi când duhovnicul e unul mai puţin încercat în trăirea mistică, Dumnezeu va răsplăti ascultarea şi supunerea noastră faţă de părinte, iar acesta, prin harul primit de la Mântuitorul, va face descoperită voia lui Dumnezeu pentru fiul său duhovnicesc. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că "toţi cei ce voiesc să cunoască voia lui Dumnezeu trebuie ca mai întâi să şi-o ucidă pe-a lor proprie", îndemnându-ne să punem în aplicare poveţele ocârmuitorilor noştri spirituali, chiar dacă se întâmplă ca ei să nu fie cu adevărat oameni duhovniceşti. "Dumnezeu nu este atât de nedrept încât să îngăduie a fi înşelate sufletele care s-au smerit cu credinţă şi nevinovăţie înaintea sfatului şi judecăţii aproapelui, căci, chiar dacă cei întrebaţi sunt fără de minte, prin ei va grăi Cel nematerial şi nevăzut". În acest sens este pilduitoare mărturisirea Avvei Dorothei. Acesta mergea la duhovnicul său, Avva Ioan, pentru orice frământare sufletească, însă de multe ori era ispitit să nu mai ceară sfat, deoarece oricum intuia ceea ce avea să-i zică, dar mergea totuşi, chiar dacă părintele îi spunea chiar lucrurile pe care le intuise. Făcea acest lucru pentru a nu se încrede prea mult în voia sa şi pentru a primi confirmare de la parinte, pe care o lua ca din gura lui Dumnezeu, fiindcă ştia că orice gest individualist se află sub înrâurirea diavolului. Se poate observa, astfel, că şi ucenicul are o mare responsabilitate pentru calitatea spovedaniei sale, căci, pentru cel care cu adevărat se pocăieşte, Mântuitorul Hristos lucrează în chip minunat spre însănătoşirea sa sufletească, fiinţială.

de Alexandru Tudor - Ziarul Lumina

Creştinul gândeşte ca şi cum Dumnezeu ar gândi

Păcatul lui Adam a desfigurat paradisul, a introdus dezarmonia între vieţuitoare, a făcut ca pământul să dea spini şi pălămidă. Suferinţa şi urâtul din natură sunt urmări ale păcatului omenesc. Transpus din morală în estetică, răul ia aspectul urâtului. E o anumită imperfecţiune de care suferă şi suspină cosmosul din pricina omului, după cum se exprimă Apostolul Pavel. De aceea, marea mişcare de afirmare a romantismului împotriva clasicismului, mişcare care şi-a făcut un principiu din solidarizarea naturii cu afectele eului singuratic, nu e pentru creştinism nici o noutate, ci numai o actualizare hiperbolică a ideilor lui. Şi tot astfel, omul, devenind sfânt, lumina virtuţii lui se repercutează ca o dezlegare şi ca o îmbunare a naturii. Cu puterea lui poate îmblânzi fiarele; cu rugăciunea lui poate modifica întocmirea văzduhului. Căci omul e sufletul lumii, omul e graiul cosmosului în faţa lui Dumnezeu.

În general, esteticienii moderni consideră superficial acest raport al omului cu natura. Ei îl văd pe om ca turist, ca vilegiaturist, ca amator ştiinţific de floră şi de faună, ca alegător al unui tip de sex contrar sau al unui animal de rasă în vederea unui scop practic. Toate acestea sunt adevărate pe diferite planuri ale vieţii sufleteşti sau practice. Dar viziunea omului creştin asupra universului e cu totul alta şi mult superioară tuturor acestora şi ea este eminamente estetică, admiţând că emoţia estetică nu e altceva decât o bucurie dezinteresată. Omul creştin gândeşte ca şi cum Dumnezeu ar gândi, vorbeşte ca şi cum Dumnezeu ar vorbi, iubeşte ca şi cum Dumnezeu ar iubi şi vede ca şi cum Dumnezeu ar vedea. În faţa spectacolului cosmic el repetă, pe cât e posibil unei creaturi, momentul estetic primordial când, după ce Dumnezeu a privit la toate câte făcuse, a găsit că sunt bune foarte şi desăvârşit de frumoase ca făpturi.

(Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)

vineri, martie 19, 2010

„Rugăciunea şi postul trebuie să ne conducă la iubire“

Înalt Preasfinţitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, a susţinut, în urmă cu două zile, la Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi, conferinţa cu titlul "Dragostea care acoperă mulţime de păcate". La acest eveniment au participat sute de tineri şi studenţi ieşeni.
Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (ASCOR), filiala Iaşi, cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a organizat, marţi, o nouă prelegere din seria conferinţelor Postului Mare. Manifestarea, moderată de Constantin Pavel, preşedintele ASCOR Iaşi, s-a bucurat de prezenţa numeroasă a studenţilor ieşeni. În deschiderea conferinţei, IPS Serafim a vorbit despre iubirea de Dumnezeu, care "se exprimă în modul cel mai concret prin iubirea semenilor noştri". "Cuvântul "dragoste" apare de cele mai multe ori în Sfânta Scriptură, iar Mântuitorul spune că toată legea şi toţi proorocii sunt cuprinşi în acest cuvânt. Dumnezeu Însuşi este dragoste. Cele trei Persoane divine ale Sfintei Treimi formează o unitate tocmai datorită comuniunii şi dragostei care Le uneşte. Omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este dragoste, şi omul este dragoste", a explicat IPS Serafim, care a continuat să vorbească despre căile prin care omul poate ajunge la iubirea faţă de aproapele.

Rugăciunea din biserică, mai de folos decât cea de acasă

"Sfântul Grigorie Palama a spus că "mintea este o energie a inimii". Mintea, dacă nu se întoarce şi nu este în legătură cu inima, se împrăştie în cele exterioare. Întorcându-se în inimă, mintea îşi poate regăsi pacea şi liniştea ei. Pentru ca mintea să se întoarcă în inimă, trebuie să ne rugăm foarte mult. Cu cât ne forţăm mai mult, mintea se închide în cuvintele rugăciunii. Rugăciunea din biserică ne ajută mai mult decât rugăciunea pe care o săvârşim acasă. În biserică trăim rugăciunea întregii comunităţi. Atmosfera de rugăciune din biserică este atât de densă, încât este suficient să stai atent şi să nu gândeşti la nimic din cele din lumea aceasta. În biserică sufletul se uneşte în rugăciune cu Dumnezeu. Cine-şi simte inima înseamnă că-L simte pe Dumnezeu. Dacă omul se roagă, posteşte şi se nevoieşte, ajunge la inima simţitoare, iar Hristos trăieşte în om. Dumnezeu ne va întreba la judecată ce roade au adus în viaţa noastră rugăciunea şi postul. Rugăciunea şi postul trebuie să ne conducă la iubire. Chiar şi atunci când suntem nedreptăţiţi, trebuie să luăm această nedreptate asupra noastră, pentru că aşa a făcut şi Mântuitorul Iisus Hristos. Aceasta este dragostea care acoperă mulţime de păcate, atât ale semenilor, cât şi ale noastre", a mai adăugat IPS Părinte Serafim.

IPS Serafim a slujit în paraclisul Facultăţii de Teologie din Iaşi

Înalt Preasfinţitul Părinte Serafim, Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, a săvârşit ieri-dimineaţă slujba Sfintei Liturghii a Darurilor mai înainte sfinţite în Capela Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi. A fost prezent şi IPS Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. IPS Serafim a adresat tinerilor teologi un cuvânt de învăţătură în care a făcut referire la rugăciune şi la lucrarea Sfântului Duh prin oameni. "Lumea de astăzi nu poate trăi fără duhovnicie, fără spiritualitate, fără interiorizare. Nu poate omul să ajungă la liniştea lăuntrică, la pacea inimii, decât prin rugăciune, prin slujbele Bisericii. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu eşti creştin prin simplul fapt că eşti botezat, ci eşti creştin doar în măsura în care pui în lucrare harul pe care l-ai primit la Taina Botezului. Nu trebuie să uităm că noi am fost chemaţi să fim lumina lumii", a spus IPS Serafim. La final, pr. prof. dr. Viorel Sava, decanul Facultăţii de Teologie din Iaşi, a mulţumit Înalt Preasfinţitului Teofan pentru că a mijlocit prezenţa Mitropolitului Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord în instituţia pe care o conduce.

vineri, martie 05, 2010

Vestimentaţia femeilor creştine


de Fabian SEICHE

Cuvintele Sfinţilor Părinţi despre vremile de acum se împlinesc întocmai. Şi le trăim din plin. Cine spune că dintotdeauna oamenii au fost ca azi, se înşeală amarnic şi dovedeşte cel puţin lipsă de informaţii despre trecutul omenirii, nu mai mult de acum 60-70 de ani când lumea era cu mult deasupra lumii de azi. Din toate punctele de vedere: religios, moral, cultural, economic, politic, ştiinţific etc. Să fi pomenit înainte de comunism că blestematul obicei al fumatului adus din Occident va fi adoptat cu braţele deschise, ar fi fost o nebunie. Doar o mică minoritate fuma. Azi, când obiceiul s-a extins la mai toată lumea, parcă a devenit normal, şi aproape nimeni nu mai combate păcatul fumatului. De ce? Pentru că îl practică majoritatea. Deci, o anomalie devine normă acceptată în timp. Zeci de anomalii au devenit astfel norme şi considerate foarte normale.

Şi atunci, mai spun unii că păcatele de azi s-au făcut şi în trecut la fel!?

Ne vom pomeni peste 10-20 de ani ca familia să fie formată din doi bărbaţi sau două femei. Şi atunci, oamenii vor considera un lucru normal şi firesc ca familia să fie astfel formată. Şi atunci poate se vor trezi unii creştini slabi de înger şi laşi, să spună: „aşa a fost dintotdeauna, oameni cu aceleaşi păcate, deci nu trăim vremuri apocaliptice, aşa a fost dintotdeauna”. Şi în acest ritm, unde ajungem? …Să negăm pe Dumnezeu şi să spunem: „aşa a fost dintotdeauna, oameni cu aceleaşi păcate ca azi”.

Unul din astfel de păcate care nu se pomenea deloc în poporul român înainte de al doilea război mondial (în speţă, înainte de comunism!) este şi obiceiul femeilor de a purta pantaloni ca bărbaţii. […]

Iată ce ne spune un episcop al vremii noastre, P. S. Gherasim Putneanul (+2004), fost episcop vicar la Suceava şi mort în condiţii suspecte (otrăvit, se pare, la dorinţa masoneriei!): „Fiecare creştin ortodox are datoria de a-şi cunoaşte cât mai bine credinţa şi de a se feri de păcat, pentru a dobândi mântuirea. Din nefericire, mulţi creştini nu cunosc ce este păcat, ca să se păzească să nu păcătuiască. Un păcat care este foarte uşor de făcut, în special de femei, este şi acesta, că femeile poartă haine bărbăteşti. Sigur că unii cititori şi în special femeile, se vor mira când vor afla că e păcat că se îmbracă bărbăteşte.

Chiar din primele capitole ale Vechiului Testament, Dumnezeu le-a făcut primilor oameni îmbrăcăminte de piele, după ce-au greşit: Apoi, a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui, îmbrăcăminte de piele şi i-a îmbrăcat (Facere 3,21). Deci, prima grijă a lui Dumnezeu a fost să îmbrace oamenii. Nu se precizează cum să fie îmbrăcaţi bărbatul şi femeia. Aceasta se va găsi consemnat mai târziu în Deuteronom: Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face acestea este urâciune înaintea lui Dumnezeu (Deuteronom 22,5). Canonul 62 al Sinodului al VI-lea a hotărât ca nici un bărbat să nu îmbrace haină femeiască, nici femeile să nu îmbrace cele cuvenite bărbaţilor… Deci cei ce în viitor vor încerca să facă ceva din cele menţionate mai sus, aceştia, de vor fi clerici, să se caterisească, iar de vor fi laici, să se afurisească (Pidalion – Bucureşti, 1933, pag. 266). Canonul este destul de grav pentru că se merge până la caterisire şi afurisire, iar în practică, vedem că majoritatea femeilor tinere sunt îmbrăcate bărbăteşte.

Aş dori să precizez că acest obicei nu s-a introdus la noi decât după cel de-al doilea război mondial. Dacă ar fi încercat o femeie să se îmbrace bărbăteşte înainte de cel de-al doilea război mondial, acea persoană ar fi fost detestată public. Astăzi vedem că nu mai este ceva curios, ci este la modă ca femeile să se îmbrace bărbăteşte.

Faptul că aceasta constituie un păcat, datoria noastră este de a arăta adevărul şi totodată a recomanda tuturor a se feri, urmând pe cât posibil învăţăturii Mântuitorului Hristos, care zice: „Dacă n-aş fi venit şi nu v-aş fi spus, păcat n-aţi avea…” (Ioan 15,22).

Ceea ce este şi mai rău este că unele femei vin şi la biserică îmbrăcate bărbăteşte şi nu numai atât, ci şi când se mărturisesc şi se împărtăşesc. Sigur, cele mai multe dintre ele fac aceasta din neştiinţă, dar tot păcat este, chiar dacă-i canonisit mai uşor. Spre lauda unor credincioase, sunt biserici unde femeile nu îndrăznesc să intre descoperite şi, cu atât mai mult, îmbrăcate bărbăteşte (din „Porunca iubirii”, Făgăraş, nr. 5/2001, p. 74).

marți, martie 02, 2010

Sfatul nutriţionistului: De ce este bine să ţinem post?

Pauza de la grăsimile animale, precum şi consumul de soia, legume, fructe şi de nuci aduc beneficii pentru sănătate. Persoanele care ţin post perioade îndelungate trebuie să aibă grijă să-i ofere organismului necesarul de substanţe nutritive, atenţionează specialiştii.
Persoanele care ţin post au o varietate de avantaje în ceea ce priveşte starea de sănătate. După o perioadă de post, se normalizează presiunea sanguină, se ameliorează digestia, scade nivelul colesterolului total şi mai ales nivelul colesterolului „rău", cresc capacitatea de memorare şi vitalitatea.
Aceste beneficii se datorează în primul rând pauzei pe care o luăm de la consumul de grăsimi de origine animală. Însă cei care ţin post mai multe săptămâni trebuie să se asigure că îşi iau caloriile şi substanţele nutritive din alte surse.
Mai mult, cei care suferă de boli cronice trebuie să consulte medicul de familie înainte de începerea postului.
„Bolnavii de diabet, de pildă, trebuie să ţină postul cu precauţie, pentru că acesta presupune consumul de alimente cu un conţinut mare de glucide. Aceeaşi precauţie este necesară şi în cazul copiilor, care sunt în perioada de creştere şi în cel al tinerilor, care au nevoie de multe proteine", menţionează Livia Nena, biolog nutriţionist.
Soia, în loc de carne
Soia este cel mai bun înlocuitor al cărnii. Conţine în proporţie de 36 la sută proteine şi aminoacizi esenţiali, pe care organismul nu îi poate produce singur. Este bogată în acizi graşi Omega 3 şi în izoflavone, substanţe cu acţiune similară estrogenilor, care previn bolile cardiovasculare şi infecţiile.
„De asemenea, izoflavonele din soia apără organismul împotriva cancerului de sân şi de prostată", completează Livia Nena. Totuşi, soia nu conţine fier şi aduce organismului o cantitate mai mică de calciu decât produsele lactate, dar mai uşor de folosit de către organism.
Poate fi consumată sub formă de lapte, de iaurt sau de brânză tofu. Granulele, cuburile şi boabele de soia pot fi fierte şi folosite astfel în ciorbe, tocăniţe, chiftele sau în alte combinaţii. „Pentru a beneficia de virtuţile acestei plante, este recomandabil să o consumăm într-o formă cât mai puţin prelucrată. Sunt recomandate, în acest sens, laptele, făina, germenii şi chiar boabele de soia coapte", menţionează nutriţionistul.
Carbohidraţii dau energie
Carbohidraţii nerafinaţi trebuie să reprezinte 60 la sută din dieta zilnică. Astfel, consumul zilnic de fructe, legume şi de zarzavaturi oferă organismului energie, vitamine şi fibre. Acestea sunt benefice pentru digestie şi pentru scăderea nivelului de colesterol din sânge.
Alimente precum fasolea şi lintea sunt bogate şi în proteine. Medicii recomandă să evitaţi consumul carbohidraţilor rafinaţi, de tipul produselor de patiserie şi dulciurilor concentrate. Acestea sunt sărace în substanţe nutritive, dar pot conţine grăsimi saturate (margarină), care se transformă în colesterol la nivelul ficatului.
De asemenea, postul este perioada ideală pentru a consuma uleiuri sănătoase, de tipul uleiului extravirgin de măsline, folosit în salate, sau de tipul celui de floarea-soarelui şi de porumb. Variantele obţinute din palmier şi din cocos, deşi 100% vegetale, conţin grăsimi saturate în cantităţi mari.
Nucile, consistente şi hrănitoare
O modalitate de „a păcăli" senzaţia de foame cu alimente sănătoase o reprezintă gustările dintre mese care constau în nuci, migdale, seminţe de floarea-soarelui sau fistic. Mai ales neprăjite, acestea sunt bogate în grăsimi nesaturate, sănătoase, care previn depunerile de colesterol pe pereţii arterelor. O mână de nuci poate constitui o cină uşoară şi consistentă.