Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

sâmbătă, septembrie 20, 2008

Cine a fost Nicolae Paulescu?

Nicolae C. Paulescu (30 octombrie 1869–17 iulie 1931), descoperitorul incontestabil al insulinei şi recunoscut ca atare de comunitatea ştiinţifică internaţională, continuă să rămână cvasi-necunoscut în ţara sa, exceptând mediile strict medicale.
Câţi dintre oamenii de rând, beneficiind de tratamentul cu insulina sau dintre cei, mult mai numeroşi, care fac gestul banal de a înghiţi o aspirină, ştiu ce-i datorează doctorului Paulescu? Câţi dintre cei care suportă o operaţie a hipofizei ştiu că procedeul întrebuinţat se numeşte, din 1906 încoace, “Procedeul Paulescu”? (Expus într-o carte celebră în Iumea medicală, apărută la Paris în 1906, intitulată “Ipofiza creirului” Câţi dintre cei care beneficiază de tratamentul anevrismelor, al glandei tiroide, al glandelor limfatice, ficatului şi splinei, de substanţe medicamen¬toase anestezice ori de somnifere, de cele destinate eliminărilor renale - ca să cităm doar câteva dintre direcţiile în care activitatea sa a revoluţionat de-a dreptul ştiinţa medicală - câţi dintre toţi aceştia, aşadar, ştiu ce-i datorează savantului Paulescu?
Cauzele acestei situaţii sunt de căutat în politica naţională falimentară pe care o practică mai-marii zilei, dar şi în felul în care mijloacele de informare în masă înţeleg să slujească valorile naţionale.
Intelectualul de rând a abdicat de la datoria sacră de a sluji adevărul, hrănindu-se dintr-un vag fond aperceptiv negativ, pe care-l activează, la nevoie, în câteva formule imprecise, îi e, până la urmă, indiferentă orice problemă dacă nu este şi o problemă personală.
Dar dacă această latură a savantului Paulescu va intra, până la urmă, în conştiinţa contemporanilor, ceea ce este mult mai greu de primit este modelul apostolic pe care l-a întruchipat, simultan, Paulescu.Cauzele, de această dată, trebuie căutate în propria noastră dezordine interioară, în conştiinţa schizoidă a omului “modern” care exhibă, public, nişte principii, dar se poartă, în fond, după cu totul altele.
Paulescu este dintre acei fericiţi oameni pentru care nici o dizarmonie nu tulbura echilibrul perfect dintre gând şi faptă.
Concepţia lui despre viaţă era una eminamente creştină: omul trebuie să slujească acest adevăr. “Profesorul trebuie să cântărească toate cuvintele pe care le pronunţă şi să probeze tot ce afirmă”, aceasta a fost, timp de 31 de ani, deviza lui Paulescu, cât timp a ocupat catedra de Fiziologie a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Trebuie să probeze tot ce afirmă, inclusiv existenţa lui Dumnezeu; ceea ce a şi făcut, în toate cărţile şi cursurile sale, primind, ca urmare, titlul de „cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii”.
Omul, aflăm din lucrarea „Instincte sociale, patimi şi conflicte, remedii morale”, din ciclul Fiziologie filozofică, 1910, „a ieşit din mâna lui Dumnezeu perfect, dar l-au schimonosit patimile”. Singura regenerare posibilă stă în educaţia creştină, în trăirea în spritul exigenţelor Evangheliei. În acest context, clerului îi revine un rol fundamental, aşa cum arată Paulescu în lucrarea „Sinagoga şi Biserica”; trei sunt funcţiile fundamentale care îi revin clerului:- cea apostolică - Predica - întemeiată pe porunca: “mergeţi şi învăţaţi toate neamurile…”.- ceea de săvârşire a Sfintelor Taine, întemeiată pe continuarea poruncii de mai sus: “…botezând pe oameni în numele Tatălui…” şi- jurisdicţia sacerdotală, care constă în “judecarea” credincioşilor şi aplicarea de pedepse “pur spirituale”, în urma spovedaniei.
Paulescu nu doar expune, la modul discursiv, aceste precepte, ci trăieşte el însuşi în cel mai deplin acord cu ele. Viaţa sa, deopotrivă cu munca sa, s-au desfăşurat sub semnul de neclintit al modelului apostolic. Nu doar că a trăit ca un stânt, în deplină asceză trupească, dar şi “fiecare din actele lui profesionale era un fel de oficiu sacerdotal” (Gomoiu, 1943).
Modelul apostolic al slujirii celorlalţi este expus de Paulescu încă din lecţia de deschidere la Facultatea de Medicină, din 1904, când se întorcea în ţară încărcat de glorie, cu titlurile de Doctor în Medicină, Doctor în Ştiinţe şi Doctor al Universităţii din Paris, în termeni lipsiţi de echivoc: “Munca este o continuare a Creaţiei şi o îndeplinire a poruncii divine, iar omul sănătos sau bolnav este făptura Dumnezeirii şi trebuie să-l cinstiţi şi să-l îngrijiţi ca atare”.
Căci, Ie-a spus Hristos apostolilor: “Acela dintre voi care vrea să fie mai mare să-i slujească pe ceilalţi”. Slujindu-ne pe noi, pe toţi, Paulescu este mai mare decât noi toţi.
De aceea, se cuvine, dacă n-am fost în stare să instituim un premiu internaţional care să perpetueze memoria acestui “gigant al Ştiinţei”, aşa cum propunea, cu ocazia come¬morării a 50 de ani de la descoperirea insulinei, prof. Roif Luft de la Institutul Karolinska-Sweden, preşedintele F.I.D., sau măcar să-i împrumutăm unui arbore numele savantului, aşa cum a făcut fiul lui Lancereaux (medicul francez de nespusă glorie cu care a studiat Paulescu la Paris), care dădea în parcul cu platani al proprietăţii familiei de la Nogent d’Artaud, numele elevilor tatălui său câte unui platan, şi “cel mai frumos, cel mai falnic era, desigur, Paulescu”, dacă, prin urmare, n-am fost capabili de aşa ceva, să ne plecăm, cel puţin, cu smerenie, frunţile, acum, la 125 de ani de la naştere, în amintirea celui care a fost Nicolae C. Paulescu.
Dora Mezdrea

Normal ca nu s-a scris/vorbit despre N. Paulescu, “anti-semitii” trebuie inlaturati, bagati la puscarie, in cel mai fericit caz ignorati de catre mass-media la ordinul stapanilor.
„La 7-8 luni de la apariţia rezultatelor definitive ale lui N.C. Paulescu în presa ştiinţifică internaţională(;) F.C. Banting şi C.H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului McLeod de la Universitatea din Toronto, fac publice rezultatele obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicate ca fiind ale lor. Adevăratul descoperitor protestează şi produce dovezile necesare, sprijinit de o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de forurile occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreieşti, având în vedere proasta reputaţie de antisemit pe care şi-o crease savantul român). Banting şi McLeod primesc Premiul Nobel(;). Se comitea astfel, cu o abjecţie senină, probabil cea mai mare escrocherie din istoria ştiinţifică a secolului XX.”(Răzvan Codrescu, Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui ScioDeum Esse, în volumul Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 19-20)
De ce era Paulescu anti-semit? Pentru ca a avut curajul sa se adreseze evreilor prin “Scrisoare catre ovrei” (1921) “în care le arăta, cu propriile lor mărturii, intenţiile criminale şi viţiile, în care s-au scufundat, - de ce sunt urâţi de lume, - ce soartă nenorocită îi aşteaptă”. (Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 45)
Ce stiam noi de C. Z. Codreanu si Legiune, despre Eliade, despre atatia oameni mari pusi la index de iudeo-comunism? Ce ni s-a spus la scoala?


Descarcati lucrarea “SPITALUL, CORANUL, TALMUDUL, KAHALUL ŞI FRANCMASONERIA” de Dr. Nicolae Paulescu

vineri, septembrie 12, 2008

Mesajul de binecuvantare al Preafericitului DANIEL cu prilejul deschiderii noului an scolar

EDUCATIA AUTENTICA TRANSMITE VALORI PERENE
(Mesajul de binecuvantare al Preafericitului Parinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu prilejul deschiderii oficiale a noului an scolar 2008 - 2009)
Distinsi dascali,
Iubiti elevi,
Dragi parinti,

Fiecare inceput de an scolar (15 septembrie) sta sub semnul iubirii jertfelnice si milostive a Mantuitorului nostru Iisus Hristos pentru ca in ziua premergatoare de 14 septembrie sarbatorim Inaltarea Sfintei Cruci. Aceasta apropiere intre evenimentele mentionate face ca dascalii sa primeasca de la Hristos - Invatatorul vesnic - iubirea si intelepciunea de a se darui spiritual in lucrarea lor de formare a copiilor si tinerilor poporului roman.
Urmand indemnul intelept care spune "totdeauna lucrul tau sa-l incepi cu Dumnezeu", mai inainte de a intra in Scoala, intram in Biserica pentru a ne ruga, adica pentru a uni intelepciunea umana cu Intelepciunea divina, intrucat omul creat dupa chipul lui Dumnezeu Cel Intelept si Bun creste spiritual in comuniune cu El.
Astfel, Scoala romaneasca impreuna cu maica ei, Biserica, cultiva modul de cunoastere prin comuniune, de unire a inteligentei cu iubirea, a stiintei cu spiritualitatea, a actiunii cu sfintenia vietii.
In timp ce stiinta cultiva cunoasterea creatiei, a universului fizic si social, credinta religioasa cultiva relatia cu Creatorul si Mantuitorul lumii, oferind omului si creatiei semnificatie si valoare eterna.
In acest sens, studiul religiei este o necesitate cultural - educationala. Nu poti avea o cultura completa fara Religie intrucat valoarea eterna a persoanei umane nu poate fi redusa la eficienta ei utilitarista din societatea vremelnica.
Atat Biserica cat si Scoala sunt chemate sa ofere copiilor si tinerilor nu numai stiinta si educatie ci si sens sau speranta pentru a trai viata in comuniune de iubire si pretuire reciproca. Lipsa acestora face astazi ca multi copii sa fie abandonati de parintii lor, care se confrunta cu grave probleme ale vietii sau pleaca la munca in strainatate. Unii copii se imbolnavesc trupeste datorita lipsurilor materiale, iar altii se imbolnavesc sufleteste, din cauza dorului de parinti si absentei lor afective.
Impreuna, Biserica si Scoala trebuie sa pretuiasca, sa formeze si sa ajute copiii si tinerii de astazi, ca acestia, la randul lor, sa cultive cu incredere si iubire valorile credintei si ale culturii crestine, potrivit cuvintelor Mantuitorului nostru Iisus Hristos: "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele. Cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela aduce roada multa, caci fara Mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5), adica nimic bun.
Ne bucuram ca atat Biserica Ortodoxa Romana, cat si Statul Roman, mai ales prin Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, sustin programe de invatare a limbii romane de catre copiii romanilor care se afla la munca in strainatate, mai ales in tarile din Uniunea Europeana, pentru ca acestia sa nu-si piarda identitatea etnica si valorile culturii si spiritualitatii romanesti, ca parte integranta a patrimoniului cultural si spiritual al Europei.
Parintii copiilor romani din strainatate sunt indemnati sa se adreseze Ambasadelor si parohiilor noastre din tarile respective pentru a fi organizate scoli de limba romana cu profesori calificati si recunoscuti ca atare de Ministerul roman al Educatiei.
Felicitam si binecuvantam pe toti cei ce se ostenesc, cu pricepere si daruire, in aceasta lucrare de mare valoare si necesitate pentru copiii romani de pretutindeni.
Adresam, de asemenea, alese multumiri si binecuvantari tuturor celor ce au sprijinit initiativele comune ale Bisericii si Scolii romanesti privind pastrarea orei de Religie in Scoala, prin campania Nu vrem liceu fara Dumnezeu!, si mentinerea sfintelor icoane in spatiile de invatamant, manifestand astfel aceeasi constiinta nobila si dragoste parinteasca pe care le aveau si primii dascali ai invatamantului romanesc, intelepti in a uni, stiinta educatiei cu sfintenia vietii, cunostintele practice cu valorile eterne, legand in lumina generatiile intre ele.
Cu prilejul deschiderii noului an scolar 2008 - 2009, rugam pe Hristos Domnul Cel ce a zis: "Lasati copiii sa vina la Mine" (Mt. 19, 14) sa va daruiasca dumneavoastra, dascalilor, elevilor si parintilor, sanatate si pace, ajutor si bucurie in activitatea pe care o desfasurati.
Cu parinteasca dragoste si multa pretuire,
+ DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Sursa: basilica.ro

joi, septembrie 04, 2008

Mormonii „sapă“ la rădăcina religioasă a României

Veniţi din depărtatul vest al SUA „cu arme şi bagaje“ printre noi, misionarii mormoni au o ţintă precisă: să facă prozeliţi. Ei vorbesc despre Dumnezeu pe stradă şi joacă fotbal american.Adepţi care nu au voie să acceseze mediile de informare sau chiar să folosească bani, adepţi care îşi motivează religios marginalitatea sexuală - iată tabloul recent al unei Românii rupte între sectarismele de gen. Nu mai departe de săptămâna trecută, un clan din judeţul Cluj a ajuns în atenţia presei după ce reprezentanţii Direcţiei pentru Protecţia Copilului au intervenit pentru a salva vieţile a opt copii crescuţi în condiţii mizere doar pentru că au avut „norocul“ de a se naşte într-o familie sectantă care refuză contactul cu civilizaţia, considerând modernitatea doar o „lucrare a diavolului“.
Într-un dosar serios al panoramei „credinţelor“ postdecembriste, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, cunoscută mai ales ca Biserica mormonă, face o notă aparte. Aplicând reţeta activităţilor caritabile şi a misionariatului, tânărul cult care-şi revendică origini creştine e tot mai vizibil pe scena religioasă din România.
Cinci americani, la Bucureşti
Pe ecusoanele negre atent agăţate la piept scrie „Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă“ şi câte un nume. Platt, Patterson, Smith, Davis şi Stinson întind, pe rând, mâna şi se prezintă. În română. Aparent, limba nu le provoacă prea mari dureri de cap. Sunt cetăţeni americani, rezidenţi în Salt Lake City şi misionari mormoni în România. Câţiva tineri se află într-o capelă de pe strada Panduri din Bucureşti, la mii de kilometri de casă, într-o ţară cu totul necunoscută, dispuşi să renunţe pentru câteva luni bune la viaţa lor anterioară pentru „a răspândi cuvântul Domnului“. Misionarii înţeleg rapid curiozitatea bănuitoare.
„E o tradiţie împământenită în rândul mormonilor din toată lumea. Fetele pleacă la 21 de ani şi stau 18 luni în misiune, iar băieţii la 19, pentru o perioadă de 24 de luni. Nimeni nu te obligă să faci asta, cu atât mai mult cu cât pleci pe banii tăi. Doar transportul până în ţara unde eşti desemnat îţi este asigurat“, clarifică situaţia misionarii. „Eu mi-am vândut maşina personală pentru a obţine fondurile necesare“, oferă Stinson argumentul decisiv.
Reguli stricte
Înainte să ajungă în România, americanii au trecut printr-un centru de pregătire, unde, timp de două luni, s-au pus la punct cu limba şi cu obiceiurile specifice. Dar şi cu o serie de reguli extrem de stricte. „Datorită regimului de viaţă avut în perioada misiunii, mulţi mormoni sunt solicitaţi de serviciile secrete la întoarcerea în SUA. Misionariatul înseamnă nu doar absolvirea unui stagiu de credinţă, ci şi a unuia de conduită“, ni se explică.
Practic, e mai simplu de enumerat ce au voie aceşti tineri, decât ce nu au voie. Alcoolul, cafeaua, ceaiul negru sunt definitiv eliminate din ecuaţie (lucru de altfel valabil pentru orice mormon practicant), telefoanele acasă şi accesul la internet strict reglementate, iar de relaţii intime cu sexul opus nici nu poate fi vorba.
Orarul cotidian este de asemenea precis stabilit: în fiecare dimineaţă, misionarii dedică o oră pentru studiul scripturilor, iar restul zilei o petrec „pe teren“, încercând să convingă oamenii care sunt dispuşi să stea de vorbă cu ei de misiunea Bisericii lui Iisus Hristos. Doar lunea îşi permit tinerii misionari mormoni câteva clipe de relaxare. Se strâng în Parcul Izvor şi joacă fotbal american. Chiar şi atunci când plouă.
„Am uitat de mine şi m-am oferit altora“
12 ani avea Cristina Petrişor când, într-o zi care nu anunţa nimic special, un misionar i-a călcat pragul apartamentului. „Eu provin dintr-o familie atee“, precizează încă din start. Povestea e de o simplitate idilică: propovăduitorul mormon le-a propus să spună împreună o rugăciune. Cristina îşi aminteşte, peste ani, că a fost fermecată de cuvintele misionarului. Pur şi simplu, ceva inexplicabil i-a determinat familia să se convertească. De atunci, cursul evenimentelor a evoluat firesc: duminici la rând dedicate adunărilor de la capelă, acceptarea „legământului de credinţă“ şi misionariatul. Cristina a fost pentru 16 luni trimisă la Londra şi rememorează pregnant că „în tot acest timp am uitat de mine şi m-am oferit altora“. Capitala Angliei nu i-a produs însă cea mai bună dintre impresii, pentru că „majoritatea celor de acolo sunt atei. Pur şi simplu, refuză să stea de vorbă cu tine, nu sunt interesaţi“.
„DOSARUL“ CREDINŢEI
Nici Congresul american, nici Parlamentul României de la Bucureşti nu deţin autoritatea de a revoca, modifica sau amenda poruncile Domnului
> Membrii Bisericii sunt numiţi mormoni pentru că atât Biblia, cât şi Cartea lui Mormon sunt considerate „cuvântul Domnului“ şi respectate în egală măsură.
> Poligamia a fost şi este un subiect destul de controversat legat de activitatea Bisericii lui Iisus Hristos. Conform reprezentanţilor mormonilor, „dacă se află că un membru practică poligamia, iar acesta nu renunţă la obicei, el este excomunicat“.
> „Unii sunt tentaţi să fure, alţii să mintă. Dacă cedăm tentaţiei, atunci am păcătuit. Modelul este acelaşi, indiferent dacă vorbim de alcool, mânie sau sexualitate. Noi credem că avem puterea de a ne controla comportamentul. Cât despre modernitatea libertăţii sexuale, nu putem spune decât atât: nici Congresul american de la Washington, nici Parlamentul României de la Bucureşti nu deţin autoritatea de a revoca, modifica sau amenda poruncile Domnului“, ne-a declarat Elder Van Noy.
> Biserica recomandă căsătoriile intrarasiale, dar nu le interzice pe cele interrasiale.
> Biserica mormonă nu „citeşte“ niciun conflict între datoriile civice şi învăţăturile religioase. De altfel, membri marcanţi ai Bisericii au fost sau sunt implicaţi în politică la cel mai înalt nivel.
Câteva exemple includ numele lui Ezra Taft Benson, secretarul pentru agricultură în administraţia Eisenhower, dar şi pe al lui Mitt Romney, candidat pentru nominalizarea republicană la viitoarele alegeri prezidenţiale din SUA.
ÎNCEPUTURI
Un secol de prezenţă mormonă în România În cifre seci, Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă adună în România 2.623 de credincioşi şi peste 100 de misionari. Povestea mormonismului autohton debutează în 1899, când Mischa Markow, un misionar al Bisericii, ajunge la Constanţa, iar câteva luni mai târziu organizează o congregaţie la Bucureşti, reuşind să strângă şapte adepţi. Elanul iniţial se stinge însă repede, iar ramurile înfiinţate îşi încetează activitatea, previzibil, după cele două războaie mondiale. Căderea comunismului oferă o nouă viaţă cultului din Utah, ai cărui reprezentanţi nu pierd timpul în a-şi face simţită prezenţa în România. Russell Nelson şi Hans Ringger sunt primii oficiali mormoni care ajung în ţară în februarie 1990, implicându-se în diverse acte de caritate. Adepţii nu întârzie să apară, primii români alăturându-se Bisericii în martie 1991. Totuşi, povestea prozelitismului mormon nu e una de succes, dacă ne gândim că, în 18 ani de prezenţă constantă pe teritoriul României, adepţii cultului numără puţin peste 2.500 de oameni. O regulă de fier a Bisericii mormone ar putea oferi explicaţia pentru această realitate: toţi membrii săi trebuie să plătească „zeciuiala“. Datoria morală de a ceda 10% din veniturile proprii pentru susţinerea materială a diverselor proiecte sociale ale Bisericii s-a interpretat la noi în spirit balcanic: „Toţi mormonii plătesc zeciuiala. Cu excepţia celor care nu o plătesc“, după cum ne-a explicat un membru.
DESTIN DE MORMON
Actele caritabile şi buna organizare fac prozeliţi Scott Lundberg este din Salt Lake City şi, de câteva luni, e preşedinte al Misiunii din România. Asta înseamnă că a renunţat de bunăvoie la meseria de avocat pentru „a sluji“, după cum ne spune, într-o ţară aflată la periferia continentului european. Domnul Lundberg nu priveşte însă aşa lucrurile. Pentru mormonul din Utah, venit dintr-o tradiţie puternic înrădăcinată a misionariatului, a servi Biserica, indiferent unde aceasta are nevoie, este „o mare onoare“. Laurie aprobă printr-un gest scurt cuvintele bărbatului. Sunt împreună de decenii, au şapte copii şi o poveste care se leagă paradoxal de România: la sfârşitul anilor ’90 au adoptat un băieţel dintr-un orfelinat autohton. Mai târziu, în 2001, au înfiinţat o fundaţie în Bârlad, „Podul Dragostei“, cu scopul de a găsi o familie pentru fiecare copil aflat în situaţie de abandon.
Româna, mai dificilă decât limba olandeză
Elder Van Noy este responsabilul pe relaţii cu presa al Bisericii mormone în România. Aflat la a cincea generaţie sub „umbrela“ Bisericii lui Iisus Hristos, Van Noy are 5 copii şi 15 nepoţi. O viaţă dedicată credinţei l-a purtat peste tot în lume. În tinereţe, a fost misionar în Olanda, într-o vreme în care cultul avea sub un milion de adepţi şi aproximativ 1.000 de propovăduitori. „Am învăţat limba la locul faptei. Aş spune că a fost aproape la fel de dificil pe cât îmi e să învăţ limba română“, se confesează el. Mai târziu, nevoile Bisericii l-au dus în Asia, unde a lucrat alături de indieni, taiwanezi, cambodgieni şi indonezieni. Recunoaşte că mormonii sunt mult mai organizaţi acum decât erau pe vremuri: „La mijlocul secolului XX, un misionar nu primea niciun fel de pregătire anterior momentului misiunii, ceea ce nu mai este cazul astăzi. Avem centre de pregătire unde tinerii învaţă anterior limba şi specificul ţării în care sunt trimişi“. Cifrele oficiale par să sprijine efortul pe care mormonii îl fac: 13 milioane de membri şi peste 50.000 de misionari constituie astăzi „corpul“ mormonismului în lume.

Articol aparut in 10 august in Evenimentul Zilei (www.evz.ro)

miercuri, septembrie 03, 2008

Despre uimitoarea convertire a unui protestant prin cercetarea minunata a Cuviosului Serafim Rose





Pe 13 Septembrie 2006, Athanasios (Arum) Kone, ce fusese primit în Biserica Ortodoxă cu doar trei luni înainte, a trimis următoarea mărturie Mănăstirii Sf. Gherman al Alaskăi. Mărturia a fost citită la Mănăstirea Sf. Gherman cu prilejul prăznuirii a 25 de ani de la adormirea Părintelui Serafim, la care a luat parte şi autorul:
"În 2003, locuiam în oraşul Kodiak din Alaska, împreună cu soţia şi cu fiica mea de doi ani. Eram atunci foarte implicat într'o biserică protestantă, şi am petrecut ceva vreme studiind pentru a ajunge pastor de tineret şi internist de pastoraţie. Lucram cu băştinaşii satelor din Alaska, unde toată lumea este orthodoxă, însă, eu fiind protestant, socoteam Ortodoxia o credinţă moartă şi fără însemnătate, îndrăgostită de trecut.
În vara lui 2003, eram director al Taberei Spiritului (Spirit Camp) pentru Asociaţia Băştinaşilor din Regiunea Kodiak (KANA). Tabăra Spiritului era o tabără pentru tinerii băştinaşi, care căuta să-i ţină într'un mediu sănătos, şi aducea împreună să predea şi să înveţe trei generaţii băştinaşe. Era un program foarte popular şi de succes. Tabăra a fost organizată lângă Plaja Pestrikoff de pe Insula Spruce. În răstimpul acestei tabere, ne-am hotărât să rezervăm o zi pentru a merge la Laguna Călugărului, locul unde trăise Sfântul Gherman al Alaskăi. În ziua cu pricina, din Kodiak a venit o navă cu vizitatori, printre care se numărau soţia şi fiica mea. Soţia crescuse în Kodiak, însă nu mai fusese niciodată la Laguna Călugărului.
Ajunşi la Laguna Călugărului, mergeam împreună cu soţia şi fiica mea pe cărarea ce urcă de la cimitir ca să vedem biserica, când, dintr'o dată, am simţit o mireasmă foarte plăcută. Mirosea precum trandafirii sau tămâia, dar nu era acelaşi miros. Soţia mi-a spus: „Simt miros de tămâie. Credeam că călugării trăiesc de cealaltă parte a insulei". Eu i-am răspuns: „Aşa şi e. Nu-i nimeni pe aici". Ne-am dat seama că se petrece ceva neobişnuit. Mirosul creştea şi era tot mai puternic. După câteva minute, au apărut vreo cincizeci de oameni care urcau dinspre tabără. Trecând pe lângă noi, unul din bătrânii băştinaşi ne-a întrebat ce se întâmplă, iar noi i am spus - lui şi celor din jurul său. Ei nu simţeau nici un miros - nimeni din acel grup ce urcase pe cărare. Câteva clipe mai târziu, după ce ne-am continuat drumul, o doamnă băştinaşă (Judy Simeonoff din Ahiok) a întrebat-o pe fiica mea dacă nu vrea să guste apa din izvorul Sfântului Gherman. Bineînţeles, fiica mea a plecat în goană să guste din acea apă. Eu nu doream să beau, fiindcă gândul că acea apă ar putea avea puteri aparte era prea mult pentru mintea mea protestantă; însă, deoarece fiica mea băuse, am făcut-o şi eu. A băut şi soţia mea din acea apă. Avea atunci o durere cumplită de cap, şi ne-a spus că atunci când a băut apa a simţit că ceva în capul ei a pocnit, iar durerea i-a trecut de îndată.
După toate cele petrecute pe Insula Spruce, n'am ştiut ce să facem. Eu şi soţia mea am interpretat lucrurile în singurul fel pe care îl ştiam, căci eram protestanţi. Am crezut atunci că fusese Sfântul Duh, şi că Sfântul Gherman a fost un om de rugăciune. Nimic din această experienţă nu ne-a făcut să ne gândim să trecem la Ortodoxie. Era mai uşor să explici lucrurile prin raţionalism.
Însă, la scurtă vreme după întâlnirea de pe Insula Spruce, am avut un vis. În vis, mai multe persoane de la Academia Sf. Innochentie se rugau pentru mine. (Academia e o şcoală ortodoxă din Kodiak, iar eu cunoscusem câteva persoane de acolo înainte să am visul). Pe când aceşti oameni de la Academie se rugau pentru mine, am început să plâng foarte puternic, şiroind de lacrimi, vreme îndelungată… Când m'am întins să iau ceva cu care să-mi şterg lacrimile, am dat de o poliţă cu nişte ţesături împăturite. Am luat una din aceste ţesături, şi atunci mi s'a părut că arată precum un ştergar evreiesc de rugăciune. Când am folosit-o, mi am dat seama că fusese a cuiva care se rugase mult şi fusese foarte duhovnicesc. Apoi mi s'a arătat un preot. Era îmbrăcat în negru, avea o barbă lungă şi încâlcită, iar faţa îi strălucea de lumină. Am simţit cumva că pânza pe care o folosisem ca să-mi şterg lacrimile era a sa. Mi-a spus că numele lui e „Serafim Rose". Mi-a spus apoi multe lucruri despre viaţa mea. Mi-a spus că am o chemare în viaţă, că voi ajunge ortodox, şi preot. Am început să mă cert cu el, zicând că nu vreau să fiu ortodox, nici să port „o pălărie prostească şi neagră"! Mi-a mai zis atunci multe altele, dar acum nu mi le mai amintesc. (Nu ştiu de ce nu mi le mai pot aminti).
M'am trezit din acest vis şi mi-am dat seama că avusese loc ceva profund duhovnicesc. Vreau să se înţeleagă limpede că înainte de a avea visul nu auzisem niciodată de nimeni cu numele „Serafim Rose". Fiind protestant, nu mă simţeam la locul meu ca un preot să mă cerceteze în vis, mai ales unul care murise - aşa cum bănuiam, cumva, că era preotul din visul meu.
Pot alunga cu uşurinţă visele obişnuite, însă ceea ce încercasem nu era un vis obişnuit. Avusese o putere care nu-mi dădea voie să îl uit sau să-l trec cu vederea; mi se tot întorcea în minte.
În ziua ce a urmat, am mers să caut un preot ortodox. Îl cunoşteam pe Părintele Paisie, decanul Academiei Sf. Innochentie, aşa că m'am dus să vorbesc cu el. Am luat loc în biroul lui şi i-am spus că s'ar putea să înnebunesc. L-am întrebat dacă a auzit vreodată de un preot cu numele „Serafim Rose". El, bineînţeles, a fost cuprins de însufleţire şi mi-a zis că da, şi mi-a pus în mână o carte foarte mare despre Părintele Serafim şi viaţa sa. Apoi i-am istorisit visul meu.
Am luat acasă cartea despre Părintele Serafim şi am început să o citesc la sfârşitul săptămânii. M'am minunat de viaţa Părintelui Serafim. Era o Ortodoxie despre care nu ştiam nimic. Lucrul care m'a uimit cel mai mult a fost cât de profund se întipărise în Părintele Serafim gândirea şi felul de viaţă al vechilor Părinţi ai Bisericii.
După ce am avut visul cu Părintele Serafim, n'am mai putut să-l alung din minte. N'am izbutit să explic lucrurile prin raţionalism. Visul mi-a înrâurit profund sufletul. Am început să pun întrebări tuturor, oricui îl întâlneam, şi să citesc. Într'un sfârşit de săptămână, m'am dus chiar la Schitul Sfântului Mihail din Insula Spruce . Am fost puternic impresionat de atmosfera duhovnicească de acolo. Când am păşit pe pământul mănăstirii, m'am simţit de parcă aş fi fost învăluit în pace. Mintea mi-a rămas adânc impresionată.
După acest vis, am început să cercetez foarte îndeaproape Ortodoxia. Soţia începuse să glumească că am o „aventură amoroasă" cu Ortodoxia, fiindcă amândoi eram profund devotaţi bisericii protestante locale. Fără îndoială, noul drum care ni se deschisese nu era unul pe care să-l fi căutat. Credeam că ne aşezasem viaţa, şi acum eram scoşi afară din viaţa pe care ne-o rânduisem! Eram foarte măcinaţi.
Am început să fac rugăciunile orthodoxe ale Vecerniei, fiindcă un prieten bun îmi spusese: „Nu poţi înţelege Ortodoxia în afara rugăciunii". Trei luni mai târziu, pe când citeam o rugăciune a Sfântului Vasile, mi-am dat seama că acesta arătase, în doar douăzeci şi cinci de rânduri, toate cele necesare pentru a te apropia de Dumnezeu. Îmi aduc aminte că m'am gândit, pentru întâia oară, că omul acesta L-a văzut cu adevărat pe Dumnezeu - iar eu poate că nu.
De Cincizecime, în anul 2006, după ce am trecut prin multe încercări în pregătirea noastră pentru Ortodoxie, soţia mea, fiica mea şi cu mine am fost botezaţi şi mirunşi la biserica ortodoxă a Sfântului Siluan din Walla Walla, statul Washington.
Întorcându-mă la cercetările dumnezeieşti care ne-au pus pe calea către Biserică, aş vrea să spun că nu cred că lucrurile acestea s'au petrecut pentru că am fi cumva speciali. A fost doar mila lui Dumnezeu. Cred că El ştia că vom avea de străbătut un drum lung şi dureros până la Ortodoxie, şi a vrut să ne dea ceva de care să ne ţinem în timpul încercărilor ce vor veni, având credinţa că Biserica Ortodoxă este adevărata Sa Biserică.
Venind la Ortodoxie, suntem înconjuraţi de o spiritualitate adâncă, care ne uimeşte în întregime - moştenirea duhovnicească a sfinţilor, bogăţia învăţăturilor lor, înţelepciunea Bisericii, praznicele, rugăciunea Drept-slăvitoare -, în timp ce învăţăm să ducem o viaţă de smerenie înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia este mult mai desăvârşită decât mi-am putut vreodată închipui.
Voi mai spune doar că mă rog mereu la Sfântul Gherman şi la Părintele Serafim (cât m'am îndepărtat de protestantism!). Mă rog Sfântului Gherman să mijlocească pentru poporul Alaskăi şi Părintelui Serafim să ne ţină pe Calea Împărătească".
Din „The Orthodox Word", nr. 254/2007, trad.: Radu Hagiu

luni, septembrie 01, 2008

Polul Nord a devenit o insula


Pentru prima data in istoria omenirii, din cauza schim­barilor climaterice, Polul Nord a devenit o insula in jurul careia se poate naviga.
Incalzirea globala a facut posibila indepartarea Arcticii de continentele alaturate. Imaginile receptionate din satelit saptamana trecuta arata ca gheata s-a topit, creandu-se pasaje atat in nord vest, cat si in nord est. Profesorul Mark Serreze, om de stiinta la Centrul National de Date pentru Zapada si Gheata din USA, a declarat ca imaginile sugereaza ca Arctica "va muri incet" din cauza incalzirii globale. Mai multe companii navale vor acum sa exploateze noile rute, care au fost "inchise" din era glaciara.
Imaginile de la satelit stranse de NASA dezvaluie ca pasajul nord vestic s-a deschis saptamana trecuta, iar ultima bariera, in partea de est a calotei glaciare, o zona de mare inghetata spre Siberia s-a topit dupa cateva zile.
Ruxandra RADUS