Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

vineri, iulie 29, 2011

POVESTEA PICĂTURII

POVESTEA PICĂTURII

A fost odată ca niciodată un discipol care îl întrebă pe Batranul său:
- Care este lucrul ce mă separă de adevăr ?
Batranul îi spuse:
- Nu eşti singurul care este separat de adevăr, mai sunt şi alţii. Îţi voi spune douăsprezece povestioare care îţi vor părea simple dar care sunt pline de înţelesuri adânci. Trebuie să meditezi asupra acestora tot timpul.

Prima poveste:
A fost odată ca niciodată o picătură într-un Ocean ce spunea că nu există Ocean. Tot astfel se întâmplă cu mulţi oameni. Trăiesc înlăuntrul lui Dumnezeu şi spun că nu există Dumnezeu.

A doua poveste:
"Vreau să fiu liberă" spuse picătura de apă din mijlocul Oceanului; şi oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la suprafaţă.
"Vreau să fiu liberă" spuse din nou picătura de apă şi soarele, auzindu-i glasul, o aşeză într-un nor.
"Vreau să fiu liberă" spuse picătura încă o dată şi norul o eliberă, iar aceasta căzu din nou în Ocean.

A treia poveste:
O picătură deveni foarte intelectuală şi mândră de erudiţia ei. Deşi trăia mai departe în Ocean, ea nu mai aparţinea Oceanului; deşi era înconjurată de miliarde de alte picături se simţea singură şi neînţeleasă.

A patra poveste:
" Nici o picătură nu este cu adevărat valoroasă. Viaţa unei picături este inutilă." spuse picătura din mijlocul Oceanului.

A cincea poveste:
"Fără nici o îndoială, există un lucru de care mi-am dat seama: eu sunt mai importantă decât oceanul!" spuse picătura din ocean.

A şasea poveste:
"Nu voi putea niciodata să ajung la Ocean" spuse picătura din Ocean.

A şaptea poveste:
"Oh, ce-mi pasă mie de Ocean?!" spuse picătura din Ocean.

A opta poveste:
Era odată o picătură care-şi regreta soarta. La urma urmei, ea era în mijlocul Oceanului şi nu ştia nimic despre Ocean.

A noua poveste:
O picătură din Ocean chemă toate celelalte picături să i se alăture pentru a se răscula împotriva Oceanului.

A zecea poveste:
"Prin puterea cu care am fost investită" spuse picătura din Ocean, "prin puterea cu care am fost investită, de astăzi sunteţi excluse din Ocean!"

A unsprezecea poveste:
"Tu te afli în mijlocul iubirii mele" îi spuse Oceanul picăturii de apă. Dar picătura nu auzi Oceanul pentru că era plină de iubire pentru altă picătură.

A doisprezecea poveste:
"Dacă aş putea cuprinde fiecare picătură cu dragostea mea atunci aş deveni Oceanul", gândi o picătură. Cum gândi aceasta, picătura începu să reverse dragostea sa asupra tuturor picăturilor, pe rând. Dar era o picătură care îi făcuse un mare rău şi, cu toate că era capabilă de o mare iubire, picătura nu putu să o ierte. Şi pentru că nu putu să-şi reverse dragostea sa asupra acesteia nu putu să devină Oceanul...

După ce ascultă toate aceste povestiri cu tâlc, discipolul îl întrebă pe Batranul său:
- A existat vreodată o picătură care a devenit Oceanul ?

Şi Batranul îi spuse ultima sa poveste:

Era odată o picătură care căuta Pacea Oceanului, ce căuta Profunzimea Oceanului. Dorinţa îi era mare şi puterea de iertare îi era la fel de mare. Văzându-i aspiraţia, Oceanul îi spuse:
- Tu şi cu mine suntem una!
Şi Oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrăţişă picătura, şi tot ce aparţinea Oceanului deveni şi al picăturii. Ea se pătrunse de pacea Oceanului, se întinse pe toată suprafaţa Oceanului şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.

Privindu-şi discipolul, Batranul îi spuse:
- Află astfel, o, ucenicule, că Oceanul este plin de iubire pentru cei ce-l iubesc şi că-i primeşte în măreţia sa pe cei ce o doresc cu adevărat.
- Dar ce se va întâmpla dacă o astfel de picătură devine murdară? întrebă discipolul.
Batranul râse din toata inima:
- O picătură nu poate deveni atât de murdară încât oceanul să nu o poată curăţa.


Sursa: Primita pe e-mail.

sâmbătă, iulie 16, 2011

Avortul este crimă, nu un mijloc de contracepţie

Avortul este, aşa cum ştim cu toţii, o întrerupere voită, la cerere, a unei sarcini nedorite, însă ceea ce nu conştientizăm sunt consecinţele morale şi medicale ale acestui fapt. Zilnic, în România, se efectuează pe bandă rulantă întreruperi de sarcină în spitalele de stat şi private, care pot lăsa cicatrice adânci în sufletul şi trupul unei femei. Una dintre gravele consecinţe, în afara faptului că este un păcat foarte mare, ale avortului este aceea că femeia respectivă este în pericolul de a nu mai avea niciodată copii. Putem spune că avortul, alături de migraţie şi mortalitate, reprezintă o cauză semnificativă a scăderii demografice a României.
Un raport al Eurostat arată că peste 20 de ani populaţia ţării va scădea cu 4 milioane de locuitori faţă de 1990 şi cu 2,2 milioane de locuitori faţă de 1 ianuarie 2011. Conform datelor Ministerului Sănătăţii, în România, între 1958 şi 2008, peste 21 de milioane de copii au pierit ca urmare a unui avort. Cifrele, deşi copleşitoare, sunt mai mici decât realitatea, deoarece datele sunt subraportate. Această subraportare este cauzată de lipsa comunicării sau de comunicarea incompletă a datelor de către mediul sanitar privat, care, de multe ori, nu oferă o transparenţă a acestora sau nu ţine o astfel de evidenţă. În 2008, România se clasa pe locul trei în lume la avorturi, după Rusia şi Cuba, aşadar pe locul doi în Europa şi fruntaşă în Uniunea Europeană. Raportul dintre avorturi şi naşteri este şi el îngrijorător, fiind constatate 576 de întreruperi de sarcină la 1.000 de născuţi vii. Între 1967 şi 1989, perioada în care avortul era interzis prin lege, conform unor cercetări, se estimează că s-au produs peste 6 milioane de întreruperi de sarcină. La începutul anilor 1990, în spaţiul ţărilor din centrul şi estul Europei, România şi Rusia au reprezentat un caz singular la capitolul avort, fiind înregistrate cele mai dramatice situaţii din întreg spaţiul fost comunist. Deşi în ultimii ani s-a constatat o scădere a avortului, acesta rămâne o practică accesibilă şi foarte răspândită în ţara noastră, cu precădere pentru femeile din mediul rural, pentru care avortul rămâne cea mai "bună" metodă de contracepţie.

Avortul poate cauza infertilitate pe viaţă

În România, orice femeie poate să întrerupă o sarcină. Legislaţia este foarte permisivă în acest sens, avem parcă impresia că se vrea o compensaţie a anilor în care erau interzise avorturile în perioada comunistă. Tinerele şi adolescentele sub 18 ani nu au nevoie de consimţământul părinţilor pentru a efectua o întrerupere de sarcină într-o unitate spitalicească. Avortul se poate face destul de rapid. Femeia solicită întreruperea de sarcină, are loc consultaţia, este pus diagnosticul şi imediat se efectuează avortul, fie în spitalele de stat, fie în clinici private. Astfel, aceasta nu beneficiază de nici o perioadă de reflecţie, ci se recurge direct la procedura în sine. Acest lucru se întâmplă numai la noi, deoarece în ţările din vest, majoritatea femeilor beneficiază de o perioadă de gândire. Dacă o persoană se hotărăşte să avorteze, i se oferă un răgaz de o săptămână pentru a reflecta, timp în care este consiliată şi de un psiholog. Toate femeile care se supun unui avort nu ştiu că se supun şi unor complicaţii care pot apărea după intervenţia chirurgicală. Astfel, femeia poate suferi hemoragii şi perforaţii uterine, leziuni cervicale, infecţii, anomalii menstruale, efecte negative ale anesteziei, depresii, dar şi infertilitate pe viaţă şi chiar deces.

Puteţi să vă uitaţi, după avort, la ceea ce a fost scos afară?

Site-ul Pro Vita Bucureşti citează o revistă rusească unde se relatează că într-o localitate din Rusia, Ceaikovski, 40% dintre femeile care vor să recurgă la un avort se răzgândesc după ce stau de vorbă cu părintele Igor, de la Biserica "Sfânta Treime". Toate femeile care ajung la clinică pentru a renunţa la sarcină trebuie să asculte înainte o predică a părintelui Igor. De asemenea, acestora li se cere să completeze chestionare care includ întrebări de genul: "Dacă aveţi deja un copil şi aflaţi că el a înecat un pisoi, l-aţi pedepsi pentru această faptă?", "Sunteţi pregătită să vă întâlniţi după moarte cu sufletul copilului dumneavoastră?", "Dacă un criminal declară în cursul procesului că a omorât pe cineva din cauză că apartamentul lui era prea mic, va fi achitat de pedeapsă?", "Aţi putea să vă uitaţi, după avort, la ceea ce a fost scos afară din dumneavoastră?".

Dumnezeu are un plan cu fiecare copil

Pr. prof. dr. Mihail Milea, de la Biserica "Sfântul Sava" din Buzău şi fondatorul Fundaţiei pentru copii "Sfântul Sava", ne-a împărtăşit din experienţa pe care o are în a convinge femeile care vin la biserică să nu facă avort: "Orice preot are o mare răspundere faţă de orice formă de viaţă. Preotul este, prin excelenţă, slujitorul lui Hristos care se identifică cu viaţa, după cum ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6). Viaţa se identifică cu Mântuitorul Hristos. Acesta este argumentul forte al preotului în faţa oricărei persoane care vine să avorteze. A omorî un copil înseamnă a-L omorî încă o dată pe Iisus Hristos. Avortul este un păcat strigător la ceruri. M-am străduit să opresc multe femei de a face avort. Nu există raţiune logică pentru a întrerupe o viaţă. Am bucuria sufletească de a fi convins multe femei să se oprească de la crime oribile. De fiecare dată le spun: "Nu poţi fi fericită pe nefericirea altuia. Nu-ţi va merge bine în viaţă şi-n familie dacă omori un copil". Avortul nu rezolvă nici o problemă, ci doar complică lucrurile foarte mult aici, pe pământ, dar şi-n veşnicie. Prin avort dispare copilul, această fiinţă minunată care este în sine un univers în miniatură al lui Dumnezeu. Rămâne o mamă mutilată sufleteşte pe viaţă, dar şi riscul ca ceilalţi copii, care se nasc după acel avort, să aibă un handicap fizic sau mental. În urma avortului, se răceşte iubirea din familie, apar ura şi certurile, iar bolile, necazurile, lipsurile vin şi ele în lanţ, ca un blestem. Prin practicarea chiuretajului se încalcă normele etice ale profesiunii de medic, care are ca menire sacră ocrotirea vieţii, salvarea ei, şi nu omorârea fiinţei umane. Am găsit şi cadre medicale de la maternitatea din Buzău care au înţeles, în virtutea jurământului lui Hipocrat, că este mare păcat a omorî orice copil, chiar bolnav fiind. Dumnezeu dă şansă oricărui prunc. El are un plan cu fiecare copil. Din păcate, deocamdată, maternitatea din oraş nu are o capelă şi un preot la care femeile însărcinate sau proaspetele mame să vină să se roage şi să găsească o povaţă, însă, în viitorul apropiat, aceasta se va muta într-un sediu nou şi sperăm ca aici să se ridice şi o capelă".
Sursa: Ziarul Lumina - http://www.ziarullumina.ro

miercuri, iulie 13, 2011

Este bărbatul vinovat pentru avort?

Bărbatul care avortează

Bărbatul pare sa nu aiba nici o legatura cu crima avortului, asociata de cele mai multe ori numai cu femeia. Adesea, lucrurile sunt văzute in modul urmator: daca femeia este cea care rămâne însărcinată, tot ea trebuie sa fie si cea care avorteaza; daca femeia savarseste pacatul, tot ea trebuie sa fie şi cea care primeste canon. Dar, oare, femeia ramane insarcinata de una singura ?!

Taina Cununiei, în totalitate, este o slujba care-i uneste pe cei doi miri, pe barbat si pe femeie, "într-un trup", precum Dumnezeu a hotarat inca dintru inceput: "Si a zis Adam: Iata aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau. De aceea va lăsa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va uni cu femeia sa si vor fi amandoi un trup" (Facere 2, 23-24).

Atâta timp deci cat barbatul si femeia formeaza un singur trup, iar nasterea de prunci este, in egala măsura, lucrarea amandurora, pacatul trupesc al avortului nu poate fi socotit decat tot al amândurora, daca nu chiar mai mult al barbatului.

Bărbatul si femeia avorteaza, iar nu numai femeia

Precum copilul se zămisleste prin conlucrarea a doi parinti, barbat si femeie, tot asa, el se afla si in responsabilitatea si purtarea de grija a amandurora dintre ei, iar nu numai a unuia, adica a mamei. Pentru aceasta, avortul se arata a fi o crima săvârşită de ambii parinti, iar nu numai de unul dintre ei. Avortul este deci o crima săvârşită de mama şi de tata (calitati atat de nepotrivite pentru acest caz), iar nu numai de mama.
............................................... Continuare pe CrestinOrtodox.ro

Articol de Teodor Danalache, CrestinOrtodox.ro

duminică, iulie 03, 2011

Ştiinţa surprinde frumuseţea Universului

Cercetarea interdisciplinară îşi are astăzi destule premise sau surse, atât de ordin ştiinţific şi cultural, cât şi de ordin spiritual. Vom aminti în continuare câteva dintre ele. În cartea sa "Christos pentru întreg Universul", Jean-Michel Maldamé arată că noţiunea de creaţie este fructul întâlnirii a două tradiţii: prima o constituie sursa abrahamică ce este exprimată în textele din Tora care afirmă unicitatea lui Dumnezeu, iar a doua sursă este cea greacă, legată în special de gândirea lui Platon şi Aristotel, care au stabilit într-un mod raţional existenţa unui Principiu unic a tot ce există.

Primii mari oameni de ştiinţă care au văzut în perfecţiunea şi armonia Universului creaţia lui Dumnezeu au fost Kepler, fondatorul astronomiei moderne, şi Newton, creatorul dinamicii clasice. Mărturie din acele vremuri stau cuvintele cu care Kepler încheie ultimul volum al "Armoniei Cosmice": "Ţie îţi exprim mulţumirea, Doamne Dumnezeule, Creatorul nostru, că m-ai învrednicit să văd frumuseţea în creaţia Ta… Priveşte, astfel am săvârşit opera la care m-am simţit chemat; am vestit oamenilor care vor citi aceste demonstraţii măreţia operei Tale". Pe de altă parte, Newton într-o scrisoare adresată reverendului Richard Bentley, din 10 decembrie 1662, arată că "traiectoriile pe care planetele le au acum au fost imprimate de un Agent Inteligent" (Elemente de cosmologie).
Universul - armonii şi coerenţă perfecte

La începutul secolului al XX-lea Poincaré dovedeşte că poziţiile traiectoriilor pe care evoluează planetele în jurul Soarelui depind de condiţiile iniţiale. Dacă aceste condiţii iniţiale ar fi fost altele, de exemplu dacă poziţia traiectoriei planetei Pământ faţă de Soare ar fi fost alta, viaţa nu ar mai fi fost posibilă. Nu există vreo dovadă care să indice dacă marele matematician Poincaré a fost uimit de această cerinţă imperioasă "condiţiile iniţiale" care au determinat poziţiile traiectoriilor planetelor din sistemul nostru solar şi, prin extensie, poziţiile traiectoriilor tuturor planetelor şi stelelor din Univers. Au fost aceste condiţii iniţiale fixate, şi dacă da, de cine, sau prin hazard au fost chiar condiţiile care au determinat evoluţia ulterioară şi prezentă a Universului în care trăim?

Existenţa armoniei ce domină întregul Univers, coerenţa perfectă între mişcările miliardelor de stele ne sugerează că, mai degrabă, evoluţia Universului a fost "gândită" din condiţiile iniţiale, înainte de crearea Universului. După calculele lui Roger Penrose (profesor de matematică la Universitatea din Oxford), pentru ca Universul să arate pecum cel în care trăim, condiţiile iniţiale trebuiau să fie alese cu o precizie de 1/10 la puterea 150. O precizie uluitoare ce scapă oricărei intuiţii, imaginaţii!

Astăzi există două mari teorii care, de o manieră indubitabilă, dovedesc că Universul are un început:

1. teoria expansiunii Universului pe baza căreia s-a elaborat modelul Big-Bang (marea explozie);

2. teoria creşterii entropiei Universului.

În acord cu aceste teorii, întemeiate pe existenţa unor realităţi fizice incontestabile, dacă în prezent Universul are volumul Vp şi entropia Sp, înseamnă că în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat, oricum un trecut finit, Universul avea volumul Vt mai mic şi entropia St mai mică, iar la momentul t=0, adică momentul creării Universului, volumul era Vo = 0 şi entropia So = 0. Pe această cale s-au introdus timpul cosmologic şi timpul termodinamic. Timpul fizic, spaţiul fizic şi energia fizică s-au născut simultan. "Atât timp cât Universul are un început, putem presupune că a avut un Creator", afirma unul dintre cei mai mari fizicieni ai lumii, Stephen Hawking.

Frumuseţea Universului ne îndeamnă să credem că există un Creator

Un Univers creat necesită foarte multe condiţii iniţiale, foarte multe informaţii pentru ca să aibă o evoluţie perfect coerentă, aşa cum o are Universul nostru. Dacă ar exista o infinitate de universuri, atunci nu ar fi deloc remarcabil ca unul dintre acestea să fie chiar Universul nostru. Nu ar mai fi fost nevoie de condiţii iniţiale unice şi, implicit, de un Creator. Dar dacă există un singur Univers, care este chiar Universul nostru, atunci, cu siguranţă, frumuseţea şi perfecţiunea acestuia ne îndeamnă să credem că Universul este opera unui Creator.

La început a fost numai energie radiantă, dar ştim, în acord cu ecuaţia lui Einstein, că energia se transformă în masă. Astfel, în primele trei minute ale Universului s-au format particulele elementare: electronul, protonul şi neutronul. Este cu totul remarcabil că aceste particule stau la baza construcţiei întregului Univers, adică miliarde de galaxii, fiecare cu miliarde de stele, dar şi întreaga lume vie. Aceste particule au un comportament dual, corpuscular-ondulatoriu, şi tocmai această proprietate le-a conferit capacitatea de-a se combina ducând la formarea a milioane de compuşi. Pe de altă parte, dacă nu manifestau această proprietate, corpuscular-ondulatoriu, era imposibilă viaţa speciilor biologice pe planeta Pământ, de la cele mai simple la cele mai complexe, prin procesul de replicare a materialului genetic (ADN).

O altă mărime fizică, extrem de importantă pentru structura Universului, este dimensiunea spaţiului. Trăim într-un spaţiu tridimensional D = 3. Dacă spaţiul ar fi avut dimensiunea D = 4, atunci forţele de atracţie dintre planete ar fi fost cu mult mai slabe şi Universul nu ar fi arătat ca acesta în care trăim. Dacă, de exemplu, ar fi avut dimensiunea D = 2, forţele de atracţie ar fi fost foarte puternice şi tot Universul ar fi fost un monolit.

Să fie toate aceste date rezultatul întâmplării, hazardului sau, aşa cum am spus deja, toate au fost gândite din "condiţiile iniţiale" pentru ca Universul să arate aşa cum arată astăzi?

Astăzi se cunoaşte că un sistem cu autoorganizare cu numai trei variabile poate să facă tranziţia de la o stare ordonată, coerentă la o stare cu comportament haotic datorită unor fluctuaţii. Cum Universul în care trăim, deşi depinde de un număr imens de variabile, prezintă o coerenţă perfectă, înseamnă că acest comportament ordonat este determinat de condiţiile iniţiale. "Întreaga istorie a ştiinţei a constat în înţelegerea treptată a faptului că evenimentele nu se produc arbitrar, ci reflectă o anumită ordine fundamentală..." (Hawking).

Desigur, ştiinţa nu va găsi niciodată o ecuaţie care să dovedească prezenţa lui Dumnezeu în Univers. În schimb, marii oameni de ştiinţă au descoperit fenomene care pot fi descrise de ecuaţii matematice de structuri suple ce dezvăluie coerenţa perfectă între mărimile macroscopice şi cele microscopice.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/