Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

joi, august 30, 2012

Doamne, miluieste pe fiul meu!


Ca orice slujitor al Sfantlui Altar, am intalnit de multe ori parinti nelinistiti de comportamentul sau nereusitele propriilor copii in viata. Ingrijorarea si suferinta li se citea pe chipurile obosite, dar cu toate grijile vietii, parca problema copilului era cea mai importanta.

Tristetea mea este alta: De ce – in cele mai multe cazuri- apelam la Hristos ca fiind ultima solutie? De ce nu venim intai la El si dupa aceea sa cautam si alte solutii?... Ne indeamna si ne asteapta sa fim prietenii Lui, insa noi apelam la El ca in cazuri de urgenta - 911…

Of, ne doare adevarul, si parca suntem prea obositi ca sa mai putem face ceva. Trebuie insa, pentru ca nimeni nu vrea sa ramana la jumatatea drumului ce duce spre Casa!

Nu as vrea sa fiu inteles gresit, nicidecum nu vreau sa mai pun o tristete peste durerile celorlalti; ci sunt dator sa incerc a ne pastra in permanenta in fata Adevarului, si asa sa-mi pun temelia casei, in Hristos. Caci cel mai bun exemplu pentru copiii nostri este exemplul trait, nu numai vorbit.

Cu toate ca este vacanta pentru cei mai multi dintre noi, as vrea sa reamintesc una dintre cele mai triste zile ale anului curent: rezultatele de la bacalaureat pe tara!!! M-am cutremurat, ca multi altii… Si ma doare faptul ca trecem peste aceste nereusite la examene ca fiind firesti, nu se intampla nimic!

Tristetea-mi este mult mai profunda, deoarece in nereusita elevilor se oglindeste situatia dezastruoasa in care gaseste familia din punct de vedere al sanatatii duhovnicesti. Iar daca parintii de astazi nu sunt nelinistiti si ingrijorati de acest fapt, atunci acest lucru nu face altceva decat sa ma intristeze si mai mult…

Inteleg ca in zilele noastre foarte multe lucruri s-au schimbat. Prin ispitele vremurilor nu trec numai copiii, ci si parintii. Diferenta este ca, de la parinti ai pretentii ca stiu ce fac, de la copii nu poti cere discernamant de om mare! Si astfel, ispita parintilor este de a asigura copilului toate lucrurile cerute, folositoare si nefolositoare; parintele vazand in aceasta posibilitatea de a castiga timpul liber atat de dorit, caci constiinta-mi este linistita: am grija de copilul meu!

Poate fi o modalitate prin care-mi indeplinesc sarcinile de parinte, dar este total eronat. Nu fac altceva decat sa-mi invat copilul cum sa-si descopere nevoile, nicidecum cum sa-L gaseasca pe Dumnezeu. Totusi, care copil a fost crescut cu credinta si dragoste de Hristos si s-a pierdut in viata??... Onasis, unul dintre cei mai bogati oameni, in clipa in care doctorii au constatat ca nu pot face nimic sa-i prelungeasca viata, a strigat manios si revoltat: "De ce nu m-au invatat sa cred?!"…

Parintele ce nu-si creste copilul cu si in Hristos, se aseamana cu gospodarul care vrea sa-i fie curtea plina cu flori frumoase, fara sa le ude! Apa atat de necesara pentru crestere este Hristos, El este apa cea vie care intretine viata!...Amintiti-va discutia Mantuitorului cu samarineanca, "Dar cel ce va bea din apa care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac, caci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica" (Ioan 4, 14).

Parintele Sofronie de la Essex spunea ca: "Numele veacului acesta este departare, departarea de Dumnezeu" si uitandu-ne in jurul nostru observam tendinta de "a trai in libertate"… Intr-o libertate de care nu stim sa ne bucuram pentru ca nu avem judecata - "gandul Lui Hristos” (1 Cor. 2, 16); si nu facem altceva decat sa ne ofilim sub arsita pacatelor ce ne tin departe de Hristos, radacina avandu-o in satisfacerea placerilor.

Foarte simple cuvintele Evangheliei: "…s-a apropiat de El un om, cazandu-I in genunchi si zicand: Doamne, miluieste pe fiul meu ca este lunatic si patimeste rau…” (Matei 17, 14-15). Cati parinti astazi ingenuncheaza in fata Domnului cerand vindecarea de pacat a copilului lor? Toti suferim de aceasta boala a pacatului, nu ar trebui sa cerem ajutor? Poate n-am realizat cat de daunator este sanatatii sufletesti…

Ca orice copil, port in viata sfaturile mamei ce ma insotesc mereu, in acelasi timp insa cuvintele Parintelui Galeriu ma fascineaza si le pastrez in suflet: "Omul se realizeaza prin trei dimensiuni: 1. Prin propria zidire dupa chipul Lui Dumnezeu; 2. Prin operele lui; 3. Si prin urmasi: fii sau ucenici".

Doamne, adusi am fost in fata Ta, ajuta-ne sa ne vindecam, sa Te bucuram, si sa ne bucuram parintii!
 Arhim. Siluan Visan
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/doamne-miluieste-fiul-137066.html

Televizorul ne instraineaza de Dumnezeu?

Cu ajutorul televiziunii ajungi sa cunosti locuri si persoane minunate. Dar tot prin ea se promoveaza violenta, individualismul, pornografia, manipularea, viciile etc. Asadar, televiziunea aduce si lucruri bune, dar si lucruri nocive. Relatia noastra cu televizorul trebuie sa tina seama de sfatul pe care Sfantul Vasile cel Mare l-a dat tinerilor in legatura cu atitudinea pe care acestia trebuia sa o aiba fata de cartile pagane: "Faceti si voi asa cum fac albinele, merg din floare in floare si unde gasesc nectar si polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu gasesc, zboara in alta parte". 

Deci, nu televizorul in sine este rau, ci modul in care ne folosim de el. Problema omului de astazi e ca nu mai cunoaste "zborul". Indiferent ce i se ofera prin intermediul televiziunii, el nu mai spune nu. E asemeni unui om infometat, care nu cauta un anumit fel de hrana, ci orice hrana ca sa-si potoleasca foamea. 

Si pentru ca sunt parinti care nu pot sa spuna lor insisi nu, ajung sa nu mai spuna nici copilului nu. Bineinteles ca parintii nu trebuie sa se opreasca la negatie, ca au obligatia sa le ofere copiilor alternativa, dar cel mai grav este ca au ajuns sa creada ca televizorul este cel mai bun insotitor pentru copil. Asa se face ca televizorul tine pentru unii copii loc de carte, joaca, parinti etc. 

Nici pentru adulti lucrurile nu sunt imbucuratoare. Numarul persoanelor care isi traiesc viata mai mult in fata televizorului decat impreuna cu semenii este in continua crestere. Si pentru acest mod denaturant de viata gasim foarte multe scuze.

Revenind la titul acestui articol "Televizorul ne instraineaza de Dumnezeu?", pot spune ca da, ne instraineaza in masura in care din cauza lui uitam sa mai vorbim cu El. Daca omul s-ar ruga potrivit timpului petrecut in fata televizvorului, multe lucruri s-ar schimba in bine. Cat de minunata ar arata lumea, daca copilul intrand in casa si-ar gasi parintii la rugaciune si nu in fata unui televizor.

Nu este pacat sa te uiti la televizor, este pacat sa-ti pierzi timpul in fata lui. Sa nu uitam ca menirea noastra este sa ajungem la asemanarea cu Dumnezeu. Si poate ca din multitudinea stirilor de astazi, cea mai importanta in acest sens ar fi ca Dumnezeu a facut sa rasara soarele peste cei buni si peste cei rai. 

Adrian Cocosila
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/televizorul-instraineaza-dumnezeu-136918.html

Iertarea...


Iertarea este un atribut dumnezeiesc. Nu trebuie sa facem un efort ca sa ne dam seama de neputinta noastra de a ierta. Dar pe masura ce Ii facem loc lui Dumnezeu in fiinta noastra, primim si putere sa iertam. Iar cand Il punem pe Dumnezeu tot timpul in centrul atentiei noastre, atunci iertam orice fapta, fara a mai fi rugati.

Iertarea nu-i usoara, e chiar imposibila atunci cand omul ramane la puterile sale. Numai cine nu a iertat, poate spune ca este usor sa ierti. Pentru inceput, omul trebuie sa incerce sa nu urasca pe cel ce i-a gresit. Apoi trebuie sa aiba in vedere ca Mantuitorul S-a jertfit si pentru cel care i-a facut rau. Deci, daca Insusi Dumnezeu l-a iertat, de vreme ce a murit pentru el, atunci si noi suntem datori sa iertam daca dorim sa ajungem la asemanarea cu El. Iar lucrul de care nu trebuie sa uitam niciodata, este acela de a-I cere neincetat lui Dumnezeu putere de a ierta.

De ce este important sa iertam? Pentru ca numai asa ne intarim in iubire. Cine nu iarta, nu iubeste. Si cine nu-si iubeste semenii, nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu. A ierta este semnul prezentei lui Dumnezeu in noi.

Adevarata iertare este insotita de uitare. Parintele Nicolae Steinhardt spunea ca iertarea neinsotita de uitare nu inseamna nimic, e vorba goala, flecareala, amagire si masca a tinerii de minte a raului. Si in acest sens, amintea de parintele George Teodorescu care obisnuia sa le spuna enoriasilor: "Vin la mine barbati ori femei si graiesc: de iertat il iert sau o iert, dar de uitat nu pot uita. Le raspund: zici ca ierti, dar ca nu poti uita. Prea bine. Ti-ar placea insa, dupa ce te voi fi spovedit si-ti voi fi pus patrafirul pe cap si voi fi rostit: te iert si te dezleg, sa vezi ca sare Hristos de colo si-mi striga: l-oi fi iertand, Sfintia Ta, dar sa stii ca Eu unul nu-l uit. Aud?".

Iertarea pacatelor noastre de catre Dumnezeu este conditionata de iertarea gresitilor nostri: "Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, va va ierta si voua Tatal vostru cel ceresc" (Matei 6, 14). Iertand celor care ne gresesc, ne facem partasi de dragostea cu care Dumnezeu iubeste lumea. Din nefericire, de multe ori cand ne aflam cu fata catre Dumnezeu nu mai luam seama la ce rostim - ca Ii cerem sa ne ierte in masura in care noi am iertat: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Matei 6, 12). Iar alteori, dupa ce am cerut iertare, ne intoarcem catre semeni insotiti de uitare, nu mai tinem seama ca trebuie sa iertam pentru a o primi. Sau mai bine zis uitam ca noi facem inceputul iertarii noastre, ca noi suntem stapanii judecarii noastre: "Dupa cum ai judecat, asa te judec si Eu! Daca ierti pe aproapele tau, te voi ierta si Eu!"
Daca oamenii s-ar cerceta pe ei insisi ar putea vedea ca iarta foarte putin sau chiar deloc. Pierdem din vedere ca masura iubirii pentru cineva este masura iertarii pe care suntem in stare sa o facem pentru el.

Un alt lucru pe care as dori sa-l scot in evidenta atunci cand vorbim de iertare, este ca indiferent de pacatul in care am cazut, sa ne ferim de credinta ca el intrece puterea de iertare a lui Dumnezeu. O astfel de credinta este pricina de deznadejde. Si ramanand in ea, ajungem sa ne asemanam cu Iuda, care a crezut ca Hristos nu este atat de bun ca sa-l ierte. Si stim cum a trecut la cele vesnice.
In concluzie, va indemn sa nu mizati pe ceea ce promoveaza cultura moderna pentru refacerea relatiilor umane: negocierea, justitia etc. Traiti cu constiinta ca Dumnezeu, in nemasurata Sa dragoste, ne-a daruit puterea de a ierta. Iar cand simtiti ca nu mai aveti putere sa iertati, ganditi-va ca Dumnezeu a murit si pentru cel care v-a gresit.

Adrian Cocosila
Sursa: http://www.crestinortodox.ro/editoriale/iertarea-137137.html

O poveste de post (O experienta de viata)



     Cine nu a ajuns in cimitirul Manastirii Sihastria niciodata, trebuie sa-si treaca drumul in plan. Am ajuns intr-o dimineata de vara, cu racoare si roua, manata de cele trei cancere cu care lupta, in acelasi timp, familia mea. Am lasat manastirea in spate, dupa ce ne-am tulburat de peretii pe care scria "aici nu se manaca carne; cine va manca, va fi afurisit", si am luat-o pieptis catre un mic deal. Eram primii vii dintr-un cimitir in care nu poti sa ramai de tot, decat daca esti sfant. La fiecare mormant ardea cate o candela, si unde iti intorceai ochii, vedeai flacarui palpaind.
       Pentru ca stiam din cartile manastirii toate figurile care se nevoisera la Sihastria, am zburdat printre cruci ca sa-i salut pe toti batranii mei dragi si nepretuiti. Parintele Ioanichie Moroi, poate cel mai viteaz si smerit barbat care a calcat pamantul sfant al Sihastriei, ma privea sugubat dintr-o poza ovala. Parintele Cleopa, care am regretat mereu ca a murit inainte sa se nasca dragostea mea pentru Hristos, m-a intampinat cu barba lui alba de pe copertile de carti. Cand ma aplecam mai bine sa citesc fetele de pe cruci, aud in spate un glas:
        - "Undi - i Parintili Ioanichii Balan?
       Am tresarit, de parca ma prinsese de fusta o mana ivita brusc din pamant. Era o babuta gheboasa, uscata, cu ochi spalaciti, ca doua albastrele trecute si plina de zvac. Nu m-as fi mirat sa faca roata intre doua morminte si sa se aseze langa noi in spagat. Probabil ca inlemnisem de tot si n-am reusit sa-l indic pe Ioanichie al ei, pentru ca a repetat:
        - "Undi - i Paritili Ioanichii, ca am o vorba sa-i spun! 
        Am luat-o de bratul invelit intr-un pullover negru/kaki, cum avea si bunica mea si am dus-o la crucea sub care statea cronicarul tuturor sfintilor din tintirim.
           Eram prea uimita de batranica, asa ca m-am asezat pe langa ea, facandu-mi de lucru la o alta adresa.
         - "Parinti Ioanichii, de-amu vin si eu la tini. Ti rog sa nu ma lasi si sa ma astepti, ca grozav mi-i di frica." I-a mai spus ea ceva, dar era un secret spus in soapta. 
           Am asteptat-o sa termine si am tinut-o de brat, sa nu-mi scape: 

         - "Il cunoasteti pe Parintele Ioanichie?

         - Da’ cum nu? Era duhovnicul meu.
         Doamne, ma uitam la ea ca la un dinozaur.

         - Si cum era ca duhovnic?

         - Da’ cum sa fie? Era asa di buuuun. Ti lua di jos, di undi erai si ti ducea cu binisorul sus.

         - Ce fel de viata ati avut?
         - Grea! Am ramas vaduva la 30 de ani cu 3 copchii. Casa mea era ultima casa din sat si tari greu am muncit pentru ei. Da’ acuma nu sunt vrednica di cat di bini au ajuns.
         - Si nu v-a fost greu sa-i cresteti?
         - Da ci, eu i-am crescut? Dumnezau i-a crescut. Eu doar am avut grija di ei."

       Aveam un clocot de plans care urca pana sus. Imi doream din toata inima sa nu fie o baba maidaneza si sa-mi ceara la un moment dat ceva. Era prea frumos ca sa fie si adevarat si putea fi un text bun pentru cersit. Si cand ma gandeam ca ultimul mitic, babuta mea se intoarce brusc pe calcaie (v-am spus ca era sprintena foc) si-mi spune:
        - "De-amu eu plec, ca sa mai prind oleaca di la slujba!"
         Si ca o fetiscana cu gheb, s-a indepartat de noi intr-o secunda. Ma uitam dupa ea ca-n transa. Si parca simtindu-ma, s-a intors brusc, m-a privit in ochi (desi nu vedea sa citeasca pe cruci) si mi-a spus:
          "Poati ni videm la usa raiului ...." Si s-a dus!
          Am hohotit pe un mormant pana a inceput sa se umple de lume. Jumatatea mea a filmat-o de la ceva distanta, dar n-am avut puterea s-o vad pana acum. Am o senzatie dureroasa ca nu era o batranica oarecare. Peste un an, l-am nascut pe Nectarica, cel de-al treilea copil. Una dintre cele mai mari rugi este sa nu se implineasca si partea cu ultima casa din sat! 
        Ce ma tine oarecum intr-un echilibru, este ca fiul cel mic a venit in viata noastra dupa ce m-am rugat Sfantului Nectarie sa-l lase pe tatal copiilor mei in viata. Si pentru ca Sfantul Nectarie este grabnic ajutator, si-i scoate din prapastie pe toti cei care il roaga ca si cum ar fi viu, in viata noastra s-a intamplat o minune. Unde medicii s-au indoit, Sfantul Nectarie a intarit; unde medicii au declarat cazul inchis, s-a aplicat minunata vorba: “Semnatura Lui este imposibilul!”
          Acum, copiii nostri au si mama si tata. Iar Petru Nectarie a adus in viata noastra toate bunatatile raiului. Este cel mai dragalas si cuminte copil si de cate ori il privesc innebunita de dragul lui, ma uit la cel mai iubit dintre pamanteni si nepamanteni. Petru Nectarie este curcubeul din viata noastra, care nu poate sa insemne decat ca bunul Dumnezeu nu ne va mai trimite potop. 
         Pentru ca este prima saptamana de post, am simtit nevoia sa impartasesc povestea din cimitir si sa spun ca Dumnezeu nu este imposibil de gasit, cum am crezut inainte sa ma gaseasca El. Mai greu este de pastrat si de multumit, pentru ca acum stii ce aseptari are de la tine. Si, cel mai important, este primul prilej in care marturisesc public sprijinul Sfantului Nectarie. Va doresc tuturor, un post cu folos!


Otilia Sava este Partener la Societatea civila de avocati Ionescu si Sava. Puteti citi mai multe articole scrise de ea pe blogul sau personal, www.capracutreiiezi.blogspot.com.
Citeste mai mult: http://www.avocatnet.ro/content/articles/id_27944/O-poveste-de-post.html#ixzz250o4Mxdy