Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

luni, aprilie 25, 2011

25 aprilie - Pomenirea Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Marului

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)
Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului s-a nascut in anul 1692 in localitatea Poltava din Ucraina. Vine in Tara Romaneasca, foarte probabil pe vremea lui Constantin Brancoveanu si a Mitropolitului Antim Ivireanu, cand viata bisericeasca si culturala a Tarii Romanesti era in apogeu. Impreuna cu ucenicul sau, ieroschimonahul Mihail, si cu alti calugari, intra in obstea Manastirii Dalhauti, in apropierea orasului Focsani, unde ramane 20 de ani. Aici este hirotonit preot si la scurt timp numit staret, chiar daca nu avea inca nici 30 de ani. Sfantul Vasile aduna in jurul sau o obste de peste 40 de calugari sihastri, pe care ii deprinde cu ascultarea, smerenia, tacerea si cu rugaciunea mintii. Astfel, staretul Vasile face din obstea sa o adevarata scoala de traire isihasta.
Dupa ce infiinteaza cateva manastiri in Buzau si Vrancea, se stabileste la Manastirea Poiana Marului.
De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Marului se leaga existenta isihasmului romanesc, adica practicarea rugaciunii mintii. Pe langa aleasa sa viata duhovniceasca-ascetica, staretul Vasile era si un bun cunoscator al scrierilor patristice si postpatristice, din care a facut anumite traduceri. Ca dascal al rugaciunii, marele staret a scris si cateva „Cuvinte“ despre paza mintii, despre rugaciune si crestere duhovniceasca, scurte introduceri la scrierile filocalice, lucrari teologice-ascetice, in limba slavona, care au ramas in manuscris.
A fost parintele duhovnicesc al viitorului staret Paisie de la Neamt, pe care l-a calugarit in anul 1750, la Athos.
Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice la 25 aprilie 1767. Datorita vietii sfinte, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 4-5 martie 2003, a hotarat ca el sa fie trecut in ceata Cuviosilor Parinti purtatori de Dumnezeu, cu data de praznuire 25 aprilie.
De mentionat!
A copiat o serie de manuscrise in limba slavona si a scris cateva lucrari originale in slavona bisericeasca:
– Cuvant inainte sau inainte calatorie la cartea Iui Grigorie Sinaitul inainte cuvantare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul,
– Cuvant inainte la cartea fericitului Nil de la Soesca,
– Adaugire sau cuvant pre urma la cartea Sfantului Nil de la Soesca.
– Inchipuire cum sa cade noua celor ce suntem patimri si calcam poruncile … sa ne indreptam prin pocainta si sa ne invatam Iucrarii cei cu mintea vietuind intru supunere.
– Intrebatoare raspunsuri adunate din Sf. Scriptura pentru departarea de bucatele cele oprite oprite fagaduintei calugaresti cei de buna voie (tiparita la Neamt in 1816) s.a.
– Opera sa a fost de indata tradusa in limba Romana si copiata in zeci de manuscrise.
– Se cunosc sapte manuscrise slave copiate la schitul Poiana Marului, din care patru cuprind unele din lucrarile mentionate;
– Manuscrisul cuprinzand versiunea slava a scrierii alegorice-religioase spaniole "Desiderie" a fost copiat tot de el.

sâmbătă, aprilie 23, 2011

HRISTOS A INVIAT!

Intreaga crestinatate isi primeneste, in aceasta saptamana, a Patimilor, trupul si sufletul pentru a primi in curatenie Invierea Domnului. Dumnezeu ne-a daruit un Univers de ale carui minunatii sa ne bucuram deplin. Dumnezeu ne-a dat viata sa traim si pentru altii, Dumnezeu ne-a dat suflet si constiinta pentru a iubi, pentru a ne bucura, pentru a impartasi bucuria cu cei asemenea noua, pentru a sluji luminii si binelui.

Va dorim cu ocazia acestor sfinte sarbatori sa va regasiti sufletul dumnezeiesc, sa gasiti calea spre fericire si sa pasiti in Lumina Binelui.
Hristos a Inviat!

sâmbătă, aprilie 16, 2011

Deniile din Săptămâna Patimilor

Deniile din Saptamana Patimilor sunt unele dintre cele mai profunde, frumoase si inaltatoare slujbe crestine. Deniile au aparut odata cu crestinismul si se tin in Postul Mare al Pastilor, post care dureaza sase saptamani.

Deniile din Saptamana Mare atrag insa o multime de credinciosi; se savarsesc in biserici incepand cu seara Floriilor, deci din duminica a sasea a postului, pana vineri seara, cand se canta si Prohodul Domnului.

Deniile sunt slujbe care se tin dupa orele 18-19. Denia se deosebeste de priveghere, care inseamna tot slujba de seara, prin faptul ca se refera numai la utrenia savarsita seara. Cele doua denii din saptamana a cincea sunt utreniile zilelor de joi si sambata savarsite seara, in ajun. Slujba este o utrenie de post care inglobeaza in ea cele doua piese imnografice foarte importante si frumoase: Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, imnograf din secolul al VIII-lea (praznuit la data de 4 iulie) si Acatistul Bunei Vestiri, atribuit patriarhului Serghie al Constantinopolului (sec. VII). Prima piesa imnografica, cunoscuta si sub numele de Canonul de pocainta este alcatuit din 250 de imnuri sau strofe in care autorul exprima in forma intraripata zdrobirea inimii celui pacatos, constituind un imn statornic spre pocainta. Cea de a doua compozitie imnografica, Acatistul Bunei Vestiri, este un imn de lauda inchinat Maicii Domnului, alcatuit din 24 de strofe. Aceasta piesa imnografica da expresie sub forma poetica, invataturii Bisericii despre Maica Domnului.

De luni pana vineri, in ziua cumplita a rastignirii, preotii rostesc rugaciuni rituale, canturi, citesc fragmente liturgice din Vechiul Testament (Psalmi, Profeti etc.), numite paremii. Cat despre Evanghelii, ele sunt randuite astfel ca in fiecare zi din Saptamana Patimilor sa se citeasca o anumita Evanghelie.

Cele mai importante denii sunt cele de joi si vineri seara, cunoscute si sub denumirile de denia mica si denia mare. Cea de joi seara are ca elemente specifice, citirea celor 12 Evanghelii ale patimilor si scoaterea Sfintei Cruci in mijlocul bisericii. Cea de vineri seara se deosebeste de celelalte denii prin Cantarea Prohodului, si inconjurarea bisericii cu Sfantul Epitaf (cusatura sau pictura de mare frumusete care reprezinta scena punerii in mormant).

Vinerea Mare este ziua de doliu a crestinatatii: atunci a fost rastignit Mantuitorul. De aceea, in aceasta zi, in orice biserica crestina din lume, nu se oficiaza slujba Liturghiei. Liturghia insasi inseamna jertfa si se considera ca nu se pot aduce doua jertfe in aceeasi zi. De aceea, Vinerea Mare este zi aliturgica.

In schimb, vineri seara se oficiaza Denia Prohodului. Mai intai, tineri si batrani, in lant neintrerupt, trec pe sub masa plina de flori, masa ce simbolizeaza catafalcul Domnului. Pe ea este asternuta o fata de masa bogat pictata, cu punerea in Mormant a Mantuitorului (Epitaf), precum si Evanghelia impreuna cu Crucea. Apoi, preotii, strana si credinciosii canta Prohodul Domnului.

Deniile nu sunt doar slujbe de dimineata savarsite seara, pana tarziu in noapte, ci scopul lor principal este, ca prin rugaciune si cantare, prin citirea Sfintei Scripturi si meditatie, prin pocainta si post, sa alungam din suflet intunericul pacatelor si sa ne umplem de lumina cea tainica si nevazuta a prezentei iubitoare a lui Hristos in noi.

In Bucovina, Deniile sunt intampinate cu emotie si cu protocol. Pana la inceperea lor, in saptamana a cincea din Postul Pastilor, satele trebuie curatate si primenite, incepand cu casele si ograzile. Toata lumea foieste, aeriseste si scutura.

Copiii dupa ce varuiesc pomii din livezi si gradini, se imbraca in haine de sarbatoare si se duc la biserica. La fel mamele, bunicile si surorile lor, care in Saptamana cea Mare intra in biserica cu capul acoperit de-o naframa neagra.

Denii simplificate se oficiaza si la catolici, ba chiar si la protestanti. Deniile sunt slujbe pregatitoare, rolul lor fiind de a purifica. Ele primenesc sufletul prin curatare interioara, reculegere si concentrare in rugaciune, pentru a putea trai deplin si profund taina si bucuria Invierii Domnului nostru Iisus Hristos.

vineri, aprilie 15, 2011

Cuvântările Sfântului Efrem Sirul

de pr. prof. dr. Vasile Oltean

Perioada în care la Şcheii Braşovului "s-au clădit şcoala şi biserica" în piatră, aceste două lăcaşuri de cult şi învăţătură au fost dotate cu cărţi de profundă înţelepciune creştină păstrate încă şi azi în arhiva istorică a bisericii, dar necercetate şi necunoscute.

Astăzi aşezăm în cunoaştere un alt monument de spiritualitate din aceeaşi perioadă, fiind vorba de "Cuvântările Sfântului Efrem Sirul", un impresionant manuscris slavon inedit (357 file, format 28,5 x 20,5 cm), scris după toate probabilităţile în Şcheii Braşovului în redacţie sârbă (redacţia majorităţii cărţilor de aici, chiar şi a celor coresiene), pe hârtie gălbuie cu filigran "foarfecă" (corespunzător catalogului lui Briquet nr. 3689 pentru anul 1449), legat în lemn şi piele cu motive florale stilizate, în scriere semiuncială, titluri şi iniţiale cu roşu, având şi un frumos frontispiciu împletit în roşu şi verde după modelul vechilor manuscrise româneşti. Copistul îşi subintitulează cartea "parabolă, mângâiere, rugăciune, învăţătură folositoare pentru suflet", lăsându-ne să înţelegem că prin conţinutul ei cartea se încadrează în şirul cărţilor de înţelepciune creştină, care exercitau o influenţă puternică asupra vieţii duhovniceşti a credincioşilor şi alimenta pe creştinul ortodox în această perioadă.

Ascetul prin excelenţă

Se ştie că cel mai mare părinte bisericesc de limbă siriacă al sec. IV, unul dintre cei mai mari poeţi creştini ai perioadei II patristice, supranumit ,,chitara Sfântului Duh", Sfântul Efrem Sirul s-a născut la Nisibe (un oraş de pe malul râului Daisan din nordul Mesopotamiei, la frontiera dintre Siria şi Turcia), pe la anul 306, într-o familie de buni creştini. La 20 de ani a fost hirotonit diacon, rămânând, din modestie, toată viaţa sa în acest grad al preoţiei. Participă la Sinodul de la Niceea şi în scrierile sale combate toate ereziile timpului (arieni, marcieni, eunomieni, anomieni, manihei, gnostici ş.a.).

Iconografic este reprezentat cu un sul de papirus în mână, având inscripţia "Râsul şi îndrăzneala despart pe om de Dumnezeu", şi aceasta pentru că ducea o viaţă ascetică deplină. Trece la cele veşnice în 9 iunie 373, în Edesa, fiind înhumat în Mănăstirea Sfântul Serghie de pe Muntele Edesei şi prăznuit în ziua de 28 ianuarie, cu două zile înainte de Marii Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan. Lumina minunatului său chip duhovnicesc se oglindeşte deplin în rugăciunea prezentă în toate cărţile de rugăciuni ale dimineţii cu deosebită întrebuinţare în Marele şi Sfântul Post al Paştilor, care aşază în balanţa înţelegerii creştine duhurile rele, pe care trebuie să le alungăm, şi pe cele bune, pe care trebuie să le aşezăm în conştiinţa trăirilor noastre spirituale: "Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijei de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie! Iar duhul curăţeniei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale! Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!"

Exemplar unic în ţară

Cartea sa, exemplar complet, unic în ţară, ne oferă cea mai complexă imagine a tuturor modelelor de comportament creştin, vorbindu-ne în capitole distincte "Despre patima Domnului" (cap. 1); "Despre neînfricare" (cap. 2); "Despre iubire" (cap. 3); "Despre cei care nu au iubire" (cap. 4); "Despre răbdarea îndelungată" (cap. 5); "Despre cei care nu au răbdare îndelungată" (cap. 6-8); "Despre tăcere, când nu eşti supărat" (cap. 9); "Despre spiritul iute, zis focos" (cap. 10); "Despre blândeţe" (cap. 11); "Despre lăcomie" (cap. 12-13); "Despre minciuni" (cap. 14); "Despre ascultare" (cap. 15); "Despre nesupunere şi despre cârtire" (cap. 16); "Despre invidie şi gelozie" (cap. 17-18); "Cum să nu fii clevetitor" (cap. 19); "Despre clevetire" (cap. 20); "Despre abstinenţă" (cap. 21); "Despre neabstinenţă" (cap. 22); "Învăţătura despre pocăinţa sufletului" (cuvântul 86); "Despre pocăinţă" (cuvântul 87); "Despre judecată şi despre iubire şi despre pocăinţă" (cuvântul 88); "Despre cum se întoarce înapoi cel care a trecut la păgâni" (cuvânt 89); "Despre primirea numită împărtăşanie" (cuvântul 200); "Învăţătură fratelui căzut (în păcat) şi despre pocăinţă (cuvântul 201); "Învăţătură despre cel care s-a jurat să se căsătorească mai bine să se însoare, decât să se umple de patimă" (cuvântul 202); "Învăţătură despre iubire" (cuvântul 203); "Învăţătură despre înţelepciune şi despre pocăinţă" (cuvântul 204); "Învăţătură despre prostul obicei de a gândi" (cuvântul 205); "Învăţătură despre folosul vieţii monahale (cuvântul 206); "Învăţătură cum trebuie să te blestemi" (cuvântul 207); "Învăţătură către Evloghie" (cuvântul 208-209); "Despre pocăinţă" (cuvântul 100); "Despre pocăinţă" (cuvântul 101); "Către cei care greşesc şi se căiesc" (cuvântul 102); "Despre patimi" (cuvântul 103); "Despre răbdare şi despre sfârşit şi despre cea de a doua venire a lui Hristos şi învăţătura cărţilor sfinte" (cuvântul 104); "Despre preafrumosul Iosif" (cuvântul 105); "Preacuviosul părintele nostru Efrem, despre judecată (cuvântul 108); "Acelaşi sfânt Efrem, despre antichrist" (cuvântul 107); "Sfântul Efrem, despre judecată" (cuvântul 108); "Acelaşi despre pocăinţă şi despre iubire şi despre botez şi spovedire şi despre lauda crucii şi despre judecata de apoi" (cuvântul 109).

Impresionante mărturii dogmatice, care aveau să străbată timpurile, aşezându-l pe marele înţelept al veacului al IV-lea între cele mai mari personalităţi ale vieţii creştine, ale cărui învăţături au fost urmate cu demnitate de urmaşii săi. S-au statuat învăţăturile sale de natura: "Cine a găsit calea răbdării îndelungate şi a nepomenirii de rău, acela a găsit Calea Vieţii"; "Cine se învinuieşte pe sine însuşi, în tot timpul, acela se curăţă de păcate"; "Să nu te temi a merge pe calea cea bună, ci numai să începi şi te vei afla mergând"; "Moartea nu aşteaptă pe nimeni, în schimb are pretenţia ca toţi să o aşteptăm"; "Te istoveşti rugându-te şi muncind? Nu-ţi pară rău, căci la urmă te vei veseli". În biblioteca protopopului Mihai Din însemnările lăsate pe filele de forzaţ ale manuscrisului (în limbă slavonă) aflăm că "Această carte folositoare pentru suflet, numită Sfântul Efrem Sirul, este dată de mâna protopopului Vasile pentru sufletul surorei sale Stanca, fiica presbiterului Mihai de la Braşov, sfintei biserici şcheiene, ca să-i fie pomenire în veci. Dacă cineva se va lăcomi să o ia sau să o vândă, să fie blestemat de cei 318 părinţi (de la Niceea). În anul 7139 "1631", aprilie, ziua 21". Aşadar, cartea se găsea alături de multe alte cărţi de înţelepciune din veacul al XV-lea, pe care le vom prezenta în continuare, în aceeaşi casă a protopopului şcheian Mihai (1578-1604), cu studii în vestita Academie Teologică de la Ipek - Iugoslavia, care a clădit şcoala în piatră, l-a întâmpinat pe Mihai Viteazul la intrarea în Braşov, iar fiul său, care o donează bisericii, este protopopul Vasile cronicarul (1586-1659), autorul primei cronici cu subiect românesc din ţară.

Cum citim Psalmii de blestem?

de Lect. dr. Alexandru Mihăilă

Cu siguranţă Psaltirea este cea mai citită carte a Vechiului Testament, atât în cultul public, cât şi în evlavia particulară. Cum ar trebui însă să înţelegem pasajele îndreptate împotriva duşmanilor, care oferă adevărate "recitaluri" de blesteme? Nu ne exercităm imaginaţia într-o zonă periculoasă, îndepărtându-ne de morala evanghelică?

Într-adevăr, Psaltirea rămâne cea mai folosită carte biblică, nelipsită de la nicio slujbă. După rânduiala bisericească, în Postul Mare, cele douăzeci de catisme în care este împărţită Psaltirea sunt citite de două ori într-o săptămână, iar în ciclul obişnuit o dată, începând cu Vecernia de sâmbătă seara. În Noul Testament, din cele 312 texte vechi-testamentare citate, cele mai multe, 67, sunt din Psaltire (cf. Gleason L. Archer/ Gregory Chirichigno, Old Testament Quotations in the New Testament, Moody Press, Chicago, 1983).

Totuşi, nu este Psaltirea o carte în totală contradicţie cu morala iubirii aproapelui şi chiar a duşmanilor exprimată de Mântuitorul Hristos?

Psalm de blestem

În Psalmul 108, orantul I se adresează lui Dumnezeu referindu-se la vrăjmaşul său, care i-a făcut rău: "Diavolul să stea de-a dreapta lui./ Când se va judeca să iasă osândit, iar rugăciunea lui să se prefacă în păcat./ Să fie zilele lui puţine şi dregătoria lui să o ia altul;/ Să ajungă copiii lui orfani şi femeia lui văduvă;/ Să fie strămutaţi copiii lui şi să cerşească; să fie scoşi din curţile caselor lor;/ Să smulgă cămătarul toată averea lui; să răpească străinii ostenelile lui;/ Să nu aibă sprijinitor şi nici orfanii lui miluitor;/ Să piară copiii lui şi într-un neam să se stingă numele lui;/ Să se pomenească fărădelegea părinţilor lui înaintea Domnului şi păcatul maicii lui să nu se şteargă;/ Să fie înaintea Domnului pururea şi să piară de pe pământ pomenirea lui" (vv. 5-14). Şi, ca o bomboană pe "coliva" respectivului, se adaugă v. 19: "Aceasta să fie răsplata celor ce mă clevetesc pe mine înaintea Domnului şi grăiesc rele împotriva sufletului meu".

Cum putem ca şi creştini să citim aşa ceva? Cum putem să aplicăm îndemnul din Efeseni 5:19: "Vorbiţi între voi în psalmi", dacă ne răsună încă în urechi texte ca cele din Psalmul 108?

Vrăjmaşul Iuda

Exegeza creştină l-a identificat pe vrăjmaşul din Psalmul 108 cu Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut pe Mântuitorul preoţilor şi cărturarilor. Primul care a făcut această identificare este Sf. Apostol Petru, în predica sa de la alegerea lui Matia: "Bărbaţi fraţi, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David, a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus" (Faptele Apostolilor 1:16). Această împlinire a profeţiei lui David trebuie deci să fie un text din Psaltire, iar în v. 20 nu întârzie să ofere chiar două pasaje: "Căci este scris în Cartea Psalmilor: "Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea!" Şi "slujirea lui s-o ia altul"".

Primul citat este din Psalmul 68:29: "Facă-se curtea lor pustie şi în locaşurile lor să nu fie locuitori". Se poate observa cum Sf. Ev. Luca ajustează pasajul vetero-testamentar, schimbând pluralul în singular, pentru a-l putea aplica nu unor vrăjmaşi, ci unuia singur, identificat cu Iuda (cf. Joseph A. Fitzmyer, The Acts of the Apostles. A New Translation with Introduction and Commentary, Doubleday, New York, 1998, AB 31, p. 225). Al doilea citat este din Psalmul 108:7, "dregătoria lui să o ia altul". Cu privire însă la Psalmul 108, Biblia sinodală nu traduce consecvent: în Vechiul Testament redă ebraicul pequdda şi grecescul episcope prin "dregătorie", dar în Noul Testament îl redă prin "slujire". Biblia lui Carol din 1914 este mult mai consecventă, preferând să redea efectiv prin "episcopie" în ambele cazuri!

Pe aceeaşi linie exegetică se înscrie şi Origen: "ş…ţ să luăm întreg Psalmul 108, care se referă exact la trădarea lui Iuda şi care începe aşa: "Dumnezeule, lauda mea n-o ţinea sub tăcere, că gura păcătosului şi gura vicleanului asupra mea s-au deschis". Se prooroceşte aşadar că Iuda s-a depărtat din rândul apostolilor şi în locul lui a fost ales altul, căci acest lucru îl arată aceste cuvinte: "Şi dregătoria lui să o ia altul"" (Contra lui Celsus 2:11, în: Scrieri alese. Partea a patra, trad. T. Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1984, PSB 9, p. 109).

Fer. Augustin comentează Psalmul 108 spunând că este vorba de Iuda Iscarioteanul: "Trebuie să avem grijă să nu cerem de la El (Dumnezeu) ceea ce nu se cuvine să cerem. ş…ţ De aceea, dacă de la Dumnezeu Tatăl, Care este în ceruri, îţi doreşti moartea vrăjmaşilor tăi, ce folos vei avea? Oare nu ai auzit sau nu ai citit în Psalmul în care este prevestit sfârşitul condamnabil al trădătorului Iuda, cum spune despre el profeţia: "rugăciunea lui să se prefacă în păcat". Dacă, deci, te ridici şi te rogi pentru rău asupra vrăjmaşilor tăi, rugăciunea ta se preface în păcat" (Cuvântarea 6:2, Despre rugăciunea domnească din Evanghelia după Matei 6:9 etc., pentru catehumenii competentes, cf. NPNF 1:06, p. 275).

În comentariul său la Psalmi, Fericitul Augustin arată că Psalmul 108 vorbeşte despre trădătorul Iuda "conform scripturii din Faptele Apostolilor". Satan îi stă de-a dreapta, pentru că "cel care refuză să I se supună lui Hristos merită aceasta, anume să-l aibă pe diavol pus peste el, adică să fie supus diavolului". Augustin se întreabă cu ce ocazie Iuda s-a rugat, iar rugăciunea lui s-a prefăcut în păcat. "Cred că înainte să-L trădeze pe Domnul, în timp ce se gândea cum să o facă; pentru că nu se mai putea ruga prin Hristos". Cu privire la "să fie zilele lui puţine", Fericitul Augustin consideră că aceasta se referă la zilele de apostolat, pentru că "încă înainte de Patima Domnului, au fost curmate de păcatul lui şi de moarte". Evident că prin moartea lui Iuda, femeia şi copiii săi devin "lipsiţi de ajutor". La v. 13, cel despre pomenirea păcatelor părinţilor, Fericitul Augustin se întreabă: "Trebuie oare înţeles că până şi păcatele părinţilor săi vin asupra lui? Pentru că acestea nu vin asupra celui care s-a schimbat în Hristos şi a încetat să mai fie fiul celor nelegiuiţi, ne mai imitând comportamentul acelora". Se sugerează astfel că Iuda a imitat păcatul părinţilor săi de a-L urî pe Dumnezeu şi astfel păcatul strămoşesc nu i-a fost şters (Expuneri la cartea Psalmilor, 109 cf. NPNF 1:08, p. 538).

Aş spune că o asemenea interpretare este tipologică. Practic prin tipologie se creează o relaţie de asemănare între tip şi antitip, între evenimentul sau persoana vetero-testamentară şi omologul său nou-testamentar: de exemplu, pesah-ul ebraic preînchipuie Paştele creştin etc. Prin tipologie se păstrează istoricitatea elementului din Vechiul Testament, spre diferenţă de alegorie, care tinde să o eludeze complet.

Starea de răutate

Totuşi, tipologia nu lămureşte de multe ori suficient tocmai latura istorică a evenimentului din Vechiul Testament. Şi aceasta observăm foarte bine în cazul concret. Să citim oare de fiecare dată Psalmul 108 gândindu-ne la Iuda? Ce ne facem însă când vrăjmaşii apar la plural, ca în Psalmul 68. "Facă-se masa lor înaintea lor cursă, răsplătire şi sminteală; / Să se întunece ochii lor, ca să nu vadă şi spinarea lor pururea o gârboveşte; / Varsă peste ei urgia Ta şi mânia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei" (vv. 26-28). Cum le putem citi, noi, cei de astăzi? Gândindu-ne la cei au contribuit la răstignirea Mântuitorului, ca şi Iuda? La iudei? Ne putem gândi oare la cei necredincioşi? Sau chiar la diavoli, vrăjmaşii noştri prin excelenţă? Dar Sf. Isaac Sirul parcă se ruga pentru diavol…

În primul rând trebuie să recunoaştem că în sens istoric, psalmii din această categorie chiar sunt unii de blestem. În morala Vechiului Testament, rugăciunea împotriva duşmanilor nu era necuviincioasă. Am mai discutat acest aspect când am amintit într-un material trecut despre rugăciunea lui Neemia.

Dar cred că există o soluţie mai bună prin care şi noi putem citi pasaje de tipul Psalmului 108, dincolo de tipologie şi aplicându-le propriilor noastre experienţe. Soluţia o oferă Sf. Vasile cel Mare, care comentează Psalmul 7:9: "Sfârşească-se răutatea păcătoşilor". "Cel care roagă pe Dumnezeu aceste lucruri este pe faţă ucenic al poruncilor evanghelice. Se roagă pentru cei ce-i fac rău şi-I cere lui Dumnezeu să fie îngrădită răutatea păcătoşilor cu hotar şi să aibă sfârşit. Ca şi cum ar spune, rugându-se pentru cei bolnavi cu trupul: "Sfârşească-se boala celor bolnavi!" Cel care iubeşte pe duşmanii lui şi vrea să facă bine celor care îl urăsc se roagă pentru cei care îi fac rău; se roagă lui Dumnezeu să oprească şi să pună hotar revărsării mai departe a păcatului, pentru ca păcatul să nu se întindă mai mult şi să dea naştere cangrenei" (Omilii la Psalmi 2:6, în: Scrieri. Partea întâia, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, PSB 17, pp. 200-201).

Potrivit Noului Testament, noi trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, de aceea singura variantă în care ne putem însuşi psalmii de blestem sunt prin aplicarea lor nu vrăjmaşilor păcătoşi, ci păcatului personificat.

Sursa: Ziarul Lumina