Delicateţea sfinţeniei

de Lidia Staniloae

După unii, cele două noţiuni nu au nimic comun, nu pot fi puse alături. Să facă oare parte din două categorii diferite, între care nu există nici o înrudire? În momentul de faţă, setoşi de altceva decât de goana după randamente spectaculoase, cădem prea lesne pradă unor aparenţe la fel de spectaculoase, lipsite de conţinut spiritual real, profund, care trimit la alte valori.

Aparenţele sunt la fel de dăunătoare ca şi " gripa modernă" care cică ar face ravagii. (Mi-e jenă s-o numesc "porcină", de teamă că vom începe să folosim adjectivul şi pentru a ne referi la persoane cu intenţii prea ofensive, prea bătătoare la ochi ca să reflecteze cu adevărat un aşa-zis pericol…). Dar asta e altă poveste, care merită şi ea să fie examinată

În goana după senzaţional, uităm prea des că scrierile sfinte sunt pline de dovezi de delicateţe caracteristică adevăratei sfinţenii. De înţelegere plină de bunătate pentru micile slăbiciuni omeneşti. Nunta de la Cana, unde Mântuitorul umple în mod miraculos ulcioarele de vin. Minunea cu cele două pâini şi cinci peşti. Învierea lui Lazăr. Atâtea dovezi ale iubirii divine pentru om, ale înţelegerii pentru cotidianul modest, ale unei generozităţi pline de delicateţe, împlinită discret, cu blândeţe. Culminând cu grija plină de iubire, pe care o are Iisus pe Cruce: "Iat-o pe mama ta…"

Cu ani în urmă, la Atena, tata a fost rugat spontan să vorbească despre sfinţenie. A vorbit pe nepregătite (de altfel nu avea nevoie de pregătire), şi cuvintele sale au adus lacrimi în ochii celor care ascultau. El a vorbit atunci despre delicateţea sfinţeniei, despre bunătatea şi înţelegerea care devin transparenţă, imaterialitate. Despre graţia divină care coboară asupra sfântului, transfigurându-l. Căci, după cum spune Sfântul Simeon Noul Teolog, "lumina sfinţeniei din suflet face şi trupul transparent", punându-şi pecetea pe omenesc, efect al copleşirii materiei de către spirit şi transformând omenescul într-o categorie aparte. Cea în care miracolul devine realitate şi transcendentul imanenţă. Vorbea despre dragostea pentru ceilalţi, înţelegerea, asumarea destinelor lor, despre sfinţenie ca un punct culminant, un vârf al bunătăţii, al curăţiei, al dragostei, aureolat de "vălul smereniei". Tata schiţase conturul omului luminii, aşa cum va sta la picioarele tronului ceresc. Conturul unui umanism adevărat, nepervertit de interese meschine. Dovada curajului real, al perseverenţei, un eroism smerit, neostentativ, mult mai greu de atins decât spectaculosul momentan. Integritatea exemplară, neîntreruptă, de zi cu zi. Căci sfinţenia adevărată este modestă, discretă, nu caută să câştige admiraţia, laudele, ovaţiile mulţimii. Nu strigă ostentativ, "priviţi-mă ce sfânt sunt!" Nu repetă în faţa oglinzii gesturi cabotine care să impresioneze, nu aşteaptă ca ceilalţi să se prosterneze în faţa lor: "iată, trece pe lângă mine "Sfântul", care îmi îngăduie să mă închin adânc în faţa sa." Nu răsar comete şi curcubee, nu vin din cer căruţe de foc şi alte asemenea semne cutremurătoare… îmboldindu-ne să vedem propia neputinţă în comparaţie cu grandoarea lor!

Din fericire au existat şi mai există altfel de pesonalităţi, oameni de o ţinută morală desăvârşită, de un mare curaj calm, ancoraţi în credinţa fermă, în răbdare, în nesfârşită înţelegere şi răbdare. Nu-i auzim vorbind despre sine, se feresc de a fi priviţi cu adoraţie, ca nişte zei ai omenirii. Vieţile Sfinţilor sunt pline de asemenea exemple de modestie, generozitate, grijă pentru fraţii mai slabi, mai neputincioşi.

La mormântul părintelui Dometie de la Râmeţi se fac astăzi vindecări miraculoase. În timpul vieţii şi-a mărturisit constant nevrednicia, cum o numea el, ferindu-se perseverent de lauda oamenilor. Amintirea părintelui Serafim de la Sâmbăta, duhovnicul părintelui Teofil cel orb, dăinuie şi azi, cu bunătatea şi modestia lui exemplară. Şi alţii, şi alţii. Nu dădeau prognoze înspăimântătoare despre sfârşitul lumii, nu ameninţau cu focul iadului pe toţi cei ce nu se prosternează în faţa lor. O, dar câţi sfinţi am avut, călugări, preoţi, mireni. Modeşti, fără să facă larmă, evitând spectaculosul, s-au stins neştiuţi, fără tam-tam, fără reclamă… Fără să li se cunoască numele. Nu, n-am dreptate, nu s-au stins neştiuţi, Dumnezeu i-a cunoscut şi a fost totdeauna lângă ei. Şi, sunt sigură, i-a adus aproape de picioarele tronului dumnezeiesc. Aşa cum spune Rilke, Dumnezeu le cunoştea numele pentru ca să-i poată chema noaptea pe nume…

Mircea Vulcănescu, pe care Thomas Masaryk, preşedintele Cehoslovaciei, îl numea "un prinţ al spiritului", mort ca un martir la Aiud. Părintele Vişoiu de la Biserica Răzvan Vodă sau părintele Dascălu de la Arpaş, închişi zeci de ani pentru că au ajutat foşti deţinuţi politici. Părintele Miron Mihăilescu din Ocna Sibiului. Mireni sau preoţi modeşti, exemple de smerenie, de discreţie, ilustrând ce înseamnă să crezi cu adevărat, să nădăjduieşti, ştiind că Dumnezeu nu te părăseşte niciodată dacă Îl chemi. Au primit toate încercările pe care viaţa li le-a hărăzit. "Cercând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat", spune psalmistul. A ajutat, a încurajat, a răbdat dureri peste dureri, cu credinţă fermă, cu modestie, cu blândeţe, cu convingerea că toate necazurile au menirea de a ne întări în credinţă, a ne purifica în focul suferinţei, ca să încercăm a merita viaţa de veci pregătită nouă de Părintele nostru. A trăit cu convingerea că a face bine este normalitatea vieţii. Binele este normalitatea vieţii şi nu o excepţie de care ne amintim din când în când. Este lecţia pe care o învăţăm de la toţi aceşti oameni aleşi: bunătatea, modestia, devotamentul, sunt cotidianul, firescul existenţei şi nu cuvioşia de suprafaţă, aroganţa de circumstanţă, care dispreţuieşte cucernicia smerită şi se automăguleşte cu o "erudiţie" stearpă, care nu duce nicăieri.

Să învăţăm de la aceste modeste fiinţe care "partea cea bună şi-au ales". Ca să nu se actualizeze pentru noi pilda cu bogatul şi săracul Lazăr.