Icoana - chipul omului în veşnicie

Icoana are un rol foarte important atât în practica şi viaţa liturgică de zi cu zi a Bisericii, cât şi în stabilirea doctrinală a învăţăturilor de credinţă. Cinstirea icoanelor nu este păcat, nu este idolatrie, nu este nebunie, ci este mijlocul prin care ne manifestăm adoraţia noastră la adresa lui Dumnezeu, Care din iubire pentru oameni a devenit El Însuşi om. Venerarea icoanei nu se referă la materia din care este făcută, ci la chipul celui care este pictat pe ea. Atunci când stăm în faţa unei icoane, simţim prezenţa celui reprezentat pe ea. Cinstirea icoanelor nu este una exagerată, ci, atunci când intrăm într-o biserică sau casă unde sunt icoane, dăm, şi noi înşine, crezare cuvântului Sfântului Ioan Damaschin, care a spus: „Prin icoanele vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual“. Despre importanţa icoanei în cadrul Bisericii şi despre stabilirea Duminicii Ortodoxiei, singura duminică din an închinată cinstirii sfintelor icoane, ne vorbeşte Alecsis Chryssostalis, istoric bizantinist din cadrul Centrului Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Paris.

Putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini?

De ce această duminică, prima a Postului Mare, poartă denumirea de Duminica Ortodoxiei şi ce importanţă are ea pentru Biserica Ortodoxă?

Pe data de 11 martie 843, cultul icoanelor a fost restabilit în sânul Bisericii, iar cu un an mai târziu, adică încă din 844, Biserica a hotărât ca prima duminică a Postului Mare să fie ziua în care se face comemorarea acestei date. Ea a primit numele de Duminica Ortodoxiei deoarece reprezintă sfârşitul crizei iconoclaste, dar şi sfârşitul tuturor ereziilor de până atunci. La sfârşitul perioadei iconoclaste (cca 726-843), care este o perioada foarte importantă pentru istoria Imperiului Bizantin, se termină lunga istorie a problemelor şi ereziilor hristologice. Avem deci aici un punct final, o sumă a acestor dezbateri care au tulburat viaţa creştinismului şi a Imperiului Bizantin încă din secolul al IV-lea şi care s-a terminat cu problema icoanelor. Această problemă pleca de la întrebarea următoare: putem sau nu să-L reprezentăm pe Hristos sub forma unei imagini, unei icoane?, iar a doua întrebare este strâns legată de prima: putem venera această icoană? Acestea erau două întrebări fundamentale care nu sunt probleme legate de istoria artei sau simple probleme de filosofie, aşa cum multă lume gândea şi gândeşte, ci sunt probleme profund legate de hristologie şi, deci, de credinţa creştină. Faptul că aceste probleme au fost rezolvate şi că li s-a dat un răspuns solemn, care nu a fost niciodată pus la îndoială, pentru că, din anul 843 până în prezent, în lumea ortodoxă cel puţin, nimeni nu a mai pus la îndoială practica venerării icoanelor şi a sensului teologic care le-a fost dat, devine, într-o anumită măsură, punctul final al tuturor ereziilor. În Biserica Ortodoxă sunt recunoscute şapte sinoade ecumenice, iar cel de-al şaptelea este chiar cel care a fixat venerarea icoanelor. El reprezintă un fel de împlinire a istoriei dogmelor, pentru că este ultimul sinod ecumenic şi are această valoare de regulă absolută în ceea ce priveşte credinţa. În urma acestei interpretări este foarte important de reţinut că teologia icoanei şi răspunsul dat de Biserică problemei venerării icoanelor devine un răspuns general asupra dogmei hristologice. El este resimţit în acest fel căci, de exemplu, aşa cum patriarhul Nichifor al Constantinopolului (806-815) a resimţit iconoclasmul ca fiind suma tuturor ereziilor de până atunci, la fel şi Biserica Ortodoxă a resimţit acest triumf ca fiind faza finală a victoriei asupra ereziilor. Textul stabilit în această perioadă se numeşte Synodicon şi este citit în fiecare an în timpul Liturghiei din Duminica Ortodoxiei. El reia, pe de o parte, condamnarea tuturor ereziilor de până atunci, iar pe de altă parte celebrează memoria Sfinţilor Părinţi şi a tuturor celor care au contribuit la stabilirea şi aplicarea credinţei adevărate în Biserică. Vedem astfel că rolul imaginii în Biserică devine unul foarte important, imagine care, începând cu momentul în care sensul ei teologic este stabilit, ia numele de icoană. Icoana nu este o simplă imagine, ci ea este o imagine religioasă creştină care răspunde anumitor reguli. Doar atunci putem vorbi de o icoană. Acest subiect a devenit subiectul final al tuturor perioadelor de dispută în ceea ce priveşte dogma creştină. De asemenea, este important de menţionat faptul că, după sfârşitul perioadei iconoclaste, ori de câte ori termenul de iconoclast era folosit, apărea sub forma unei insulte.

Care sunt cauzele apariţiei iconoclasmului şi cum s-a dezvoltat el în istorie?

Icoanele erau venerate deja de câteva secole; creştinii se rugau în faţa icoanelor. În acea perioadă încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. În acelaşi timp, au început să apară şi excese din acest punct de vedere, care făceau ca acest lucru să arate a idolatrie. Biserica încă nu se gândise la aceste aspecte. Ea dăduse un răspuns în timpul Sinodului in Trullo în 691, al cărui canon 82 zice că nu mai avem dreptul de a reprezenta pe Iisus Hristos sub forma unui miel, ci trebuie reprezentat aşa cum L-am cunoscut în istorie şi în Sfintele Scripturi. Deja, odată cu acest canon, Sinodul in Trullo, sinod recunoscut de toată lumea, a răspuns într-o oarecare măsură chestiunii iconoclaste zicând că avem dreptul să-L reprezentăm pe Iisus Hristos, dar cu anumite restricţii. După aceea intrăm într-o perioadă în care împăraţii bizantini au invocat mai multe motive pentru a susţine iconoclasmul, motive care au rădăcini politice sau chiar din cauza originii împăraţilor care proveneau din regiuni influenţate fie de iudaism, fie de islam, religii care nu au practica imaginii în cultul lor. O altă chestiune era aceea a autorităţii împăratului în faţa călugărilor, căci ei au fost cei care au apărat cinstirea icoanelor, iar călugării în această perioadă aveau o forţă politică foarte mare. Împăraţii iconoclaşti sunt, în marea lor majoritate, buni administratori şi buni conducători pe plan militar şi financiar (Leon al III-lea (717-741) a salvat Constantinopolul de invazia arabă, la fel şi fiul său Constantin al V-lea (741-775) a câştigat multe războaie, ambii fiind iubiţi de popor datorită acestui lucru), dar au luat o poziţie religioasă greşită. La început au înălţat icoanele din biserici cât mai sus, astfel încât credincioşii să nu le mai poată atinge, iar mai târziu le-au scos definitiv din biserici. La întrebarea: putem să-L reprezentăm pe Hristos? iconoclaştii răspundeau că, dacă Îl reprezentăm pe Hristos, fie pretindem că reprezentăm natura Sa divină, deci este imposibil, fie spunem că Hristos este un om şi Îl putem picta, dar atunci nu mai este Dumnezeu.

Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce se raportează la umanitatea Sa îndumnezeită

Cum au răspuns Sfinţii Părinţi acestor argumente iconoclaste şi care sunt argumentele ortodoxe pentru cinstirea sfintelor icoane?

Răspunsul dat de Biserică acestor chestiuni se bazează pe fundamentul teologic al unirii ipostatice, şi anume că Hristos este o Singură Persoană şi, evident, Aceasta este divină, deoarece este a doua Persoană a Sfintei Treimi. Dar pentru că şi-a asumat şi natura umană, iar umanitatea Sa este totală, completă, a trăit în timpul vieţii Sale ca om desăvârşit, deci a avut şi o imagine a Sa ca orice om, atunci această imagine poate fi reprezentată. Reprezentăm din Persoana lui Iisus Hristos ceea ce este reprezentabil, ceea ce se raportează deci la umanitatea Sa. Nimeni nu pretinde că ar putea să reprezinte într-o icoană divinitatea lui Hristos, dar tot din acelaşi motiv această icoană are ceva particular, special. Răspunsul ortodox este că icoana e posibilă şi trebuie să existe; putem şi trebuie să facem în continuare icoana lui Hristos. Iisus Hristos a trăit pe pământ ca un om desăvârşit, iar posibilitatea de a face o icoană a Sa confirmă caracterul absolut al naturii Sale umane. Datorită faptului că umanitatea Sa era perfectă şi completă, imaginea Sa este, şi ea, perfectă. Vechiul Testament interzicea orice imagine a lui Dumnezeu şi orice interpretare a lui Dumnezeu, dar o făcea tocmai ca urmare a faptului că în această perioadă Dumnezeu era invizibil, era epoca dinainte de venirea lui Hristos. De fapt, Întruparea nu este doar cuvântul-cheie, ci este şi evenimentul care schimbă tot. Întruparea Cu-vântului este cea care permite existenţa icoanelor. Vedem că toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii din perioada iconoclasmului, Sfântul Ioan Damaschin, patriarhul Nichifor, Sfântul Teodor Studitul, îşi sprijină toată argumentaţia şi gândirea lor pe Întrupare. Este această Întrupare adevărată? Nu întrebăm dacă evenimentul este adevărat, căci acest lucru este recunoscut de toată lumea, ci în sensul că: recunoaştem că din Fecioara Maria s-a născut un om ca şi noi? Revenim asupra a ceea ce spuneam şi la început, că erezia iconoclastă este o erezie hristologică care vine în continuarea altor erezii hristologice. Biserica universală a stabilit, odată pentru totdeauna, adevărul de credinţă: la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon sunt recunoscute două naturi în Persoana lui Iisus Hristos, cea divină şi cea umană, şi raportul care există între ele. Apoi, în anul 553, în timpul împăratului Iustinian, la Sinodul al V-lea Ecumenic, Sfinţii Părinţi, încercând să reexplice Calcedonul, pun accentul pe unirea ipostatică. Acest lucru este foarte important, căci va da cuvântul-cheie pentru epoca iconoclastă. Odată cu Sinodul al VI-lea Ecumenic din 680-681, avem erezia monotelistă, care spunea că Hristos a avut o singură voinţă, cea divină. Biserica a legat problema voinţei de cea a naturii, deci, odată ce Hristos are două naturi, are şi două voinţe. Astfel, a fost din nou afirmată umanitatea lui Hristos. Dar îndoiala care persista la oameni era că este greu de recunoscut că Hristos este un om desăvârşit, întreg, aşa cum şi noi suntem, chiar se mergea şi mai departe: este îndoiala recunoaşterii trupului Său. Hristos a avut cu adevărat un corp omenesc aşa cum şi noi avem?!; în timpul iconoclasmului se dă răspunsul acestei întrebări: da, natura umană a lui Hristos este totală, inclusiv trupul Său. De aici, concluzia că o imagine a Sa este posibilă.

Aţi menţionat mai sus că una dintre cauzele iconoclasmului este şi faptul că încă nu era clar stabilit sensul termenului „a venera“. Care este sensul acestui termen şi care este sensul dat lui de Biserică?
În 787 are loc al VII-lea Sinod Ecumenic, la care Ortodoxia răspunde şi acestei chestiuni strâns legate de cea a icoanelor, zicând că trebuie mai întâi făcută distincţia între cei doi termeni: adorare, care poate fi adresat doar lui Dumnezeu şi venerare, care poate fi adresat tuturor sfinţilor şi icoanelor, pentru că icoana reprezintă pe/şi trimite la Dumnezeu. Chestiunea adorării şi a venerării a fost stabilită fiindcă este evident că, de fiecare dată când venerăm o icoană a lui Hristos sau a oricărui sfânt sau eveniment sfânt reprezentat pe ea, de fapt noi ne exprimăm prin aceasta adorarea noastră către Dumnezeu. Doar în acest fel putem considera venerarea icoanelor, nefiind vorba de nici un fel de idolatrie. În creştinismul primelor secole, imaginile erau respinse tocmai din acest motiv, pentru că nu se voia nici un raport cu idolii, cu statuile păgâne, iar apoi imaginile revin în creştinism, dar având un sens totalmente diferit.

De fiecare dată când intră în biserică, fiecare creştin ortodox trebuie să se gândească la acest lucru: suntem norocoşi să avem dezvoltată o teologie a icoanei pe care Sfinţii Părinţi au îmbogăţit-o şi că trăim în Tradiţia noastră eclesiologică şi liturgică într-o manieră foarte puternică. Asta, în raport cu Occidenul, care nu a acceptat niciodată această dogmă, chiar dacă a acceptat Sinodul al VII-lea Ecumenic. Orice creştin care intră în biserică şi face semnul sfintei cruci şi cinsteşte o icoană trebuie să ştie că în acest moment el îşi arată adoraţia sa faţă Dumnezeu, Dumnezeu devenit om.

Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că răspunsul stă în Întrupare

Aţi vorbit despre icoana lui Hristos şi de fundamentul teologic al reprezentării ei ca fiind Întruparea. Dar, de-a lungul istoriei au apărut şi icoane ale lui Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Sfântul Duh. Este posibilă o astfel de reprezentare sau nu?

Răspunsul teologic este unul singur: Nu, nu este posibilă o astfel de reprezentare. Singura Persoană a Sfintei Treimi pe Care o putem reprezenta într-o icoană este Hristos, pentru că, aşa cum am zis, răspunsul stă în Întrupare. Fără Întrupare nu există această posibilitate. Este adevărat ca întâlnim adeseori aceste feluri de icoane, fie cu Dumnezeu-Tatăl sub forma unui bătrân înţelept, fie a Sfântului Duh, mai ales în Bisericile tardive, imagini care au apărut sub influenţă occidentală. Ele provin din Rusia lui Petru cel Mare, foarte influenţată de Occident în special în secolul al XIX-lea. Trebuie să înţelegem că persoanele care le-au făcut nu cunoşteau acest aspect, nu le-au făcut expres, dar trebuie să ştim că este o eroare majoră. Nici Sfântul Duh nu S-a întrupat niciodată. Porumbelul este un simbol şi este legat de un eveniment: Botezul lui Hristos, atunci când Scripturile ne spun că Sfântul Duh a coborât asupra lui Hristos în formă de porumbel, dar acest lucru nu vrea să spună că Sfântul Duh S-a întrupat într-un porumbel. Iar, mai apoi, la Cincizecime a luat formă de limbi de foc. Câteodată vedem în icoane reprezentarea Sfântului Duh sub aceste două forme de porumbel şi de limbi de foc. În tradiţia iconografică întâlnim des doar o rază pentru a arăta prezenţa Sfântului Duh. Răspunsul este foarte clar: nu trebuie inovat în acest sens, iconografii care fac asta o fac pentru că vor să decoreze mai bine icoanele, dar un lucru trebuie să fie clar: nu putem să facem aşa ceva, pentru că atunci chiar putem fi acuzaţi că vrem să reprezentăm divinitatea şi am da dreptate iconoclasmului. Din moment ce aceste Persoane divine nu S-au întrupat niciodată, dacă pretindem că Le putem reprezenta într-o icoană, atunci pretindem că reprezentăm natura lor divină, iar acest lucru nu este posibil. Repet, doar Întruparea, adică faptul că Hristos a luat trup omenesc complet, permite reprezentarea Sa sub forma unei imagini.
Întruparea este un fapt istoric. Dacă de câteva secole am făcut-o să înainteze înseamnă că nu credem în ea într-o manieră fermă, nu credem cu adevărat că este un fapt istoric şi putem atunci să o punem în orice moment al istoriei, ceea ce vrea să însemne că Dumnezeu nu a intrat cu adevărat în istorie ca om. Facem din asta ceva filosofic, o idee, ceea ce este catastrofic deoarece distruge complet şi contrazice Biserica şi Tradiţia patristică unanimă asupra acestei probleme. Deci, trebuie avută mare grijă cu icoanele şi teologia icoanelor. Sfântul Teodor Studitul spune că iconograful are o foarte mare responsabilitate atunci când pictează o icoană, pentru că devine interpretul voinţei lui Dumnezeu şi în acest moment devine un adevărat teolog. Acesta este un lucru adevărat şi trebuie ştiut că un iconograf trebuie să fie, în primul rând, un bun pictor, să cunoască tehnica picturii, iar mai apoi trebuie să aibă un adevărat suport teologic. Orice imagine creştină nu este o icoană în sens teologic şi nu de fiecare dată când reprezentăm ceva putem să ne prosternăm înainte şi să ne exprimăm în acest fel adoraţia noastră spre Dumnezeu Întrupat.

Sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu şi, prin participaţie, a omului

Pe lângă icoana lui Hristos în Biserică întâlnim şi practica venerării icoanelor care reprezintă sfinţi. De ce pictăm icoane ale sfinţilor şi le venerăm?

Aceasta este o problemă secundară. Evident că din moment ce este posibil să-L reprezentăm pe Hristos este posibil să reprezentăm şi umanitatea şi să ne exprimăm veneraţia fată de orice om care este sfânt. Când spunem acest lucru trebuie să clarificăm şi problema sfinţeniei, deoarece nu trebuie să uităm faptul că sfinţenia este o calitate a lui Dumnezeu, iar nu a omului. Singurul Sfânt adevărat este Dumnezeu, iar sfinţenia omului este doar o participare la această sfinţenie a lui Dumnezeu şi asta doar pentru că este permis de Dumnezeu prin har. Deci, de fiecare dată când venerăm o icoană a unui sfânt putem să ne exprimăm respectul pentru o anumită persoană, dar ceea ce facem de fapt este să adorăm pe Dumnezeu, Care permite această sfinţenie a omului. Orice om este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Potenţial, orice om este teofor (purtător de Dumnezeu), orice om este creat pentru a fi teofor pentru că aşa am fost făcuţi de Dumnezeu, iar nu pentru că sunt sfinţi oamenii sunt şi teofori. Sfinţii sunt sfinţi pentru că faptele lor, adevărata metanoia a lor, reîntoarcerea lor către Dumnezeu, i-a făcut să poată participa la sfinţenia lui Dumnezeu. Potenţial, orice om poate deveni sfânt, deci orice om poate face obiectul unei icoane. Trebuie să înţelegem neapărat că sfinţenia se dobândeşte doar prin participare. Vedem oameni care cinstesc un anumit sfânt de care sunt ataşaţi, dintr-un motiv sau altul, care sunt un fel de prieteni, de protectori pentru ei, dar câteodată se merge prea departe. Începem să facem confuzie între rolul unui sfânt şi faptul de a şti că un sfânt nu există decât pentru că a văzut în Dumnezeu sensul vieţii şi răspunsul întrebărilor sale.

Fiecare sărbătoare are un dublu suport: textul liturgic şi icoana praznicului

Începând cu marii pictori clasici şi până la fotografia modernă, lumea s-a umplut de imagini. De asemenea, există şi imagini religioase foarte realiste. Ce norme trebuie să îndeplinească o imagine pentru a fi icoană şi care sunt regulile care trebuie urmate pentru pictarea unei icoane?

E normal să existe reguli pentru că sunt anumite lucruri pe care le putem reprezenta şi altele pe care nu putem, vorbind de icoane, bineînţeles, deoarece în arta profană nu există astfel de reguli. Pentru a răspunde acestei întrebări o să recurg la un exemplu: în secolul al XIX-lea s-a vrut să se corecteze practica pictării icoanelor, maniera în care erau făcute, pentru că se gândea că metoda tradiţională bizantină aducea puţin a „nepricepere“ şi s-a vrut să se facă icoanele conform regulilor tablourilor renascentiste, adică s-a introdus în practica picturii icoanelor realismul. De exemplu, pe lângă lumină au apărut şi umbrele. Acest lucru a făcut, fără ştiinţă, ca sfinţenia icoanelor să fie pierdută. De ce?! Pentru că ceea ce vedem într-o icoană nu este poza sau fotografia cuiva, ci este adevărata imagine a acestei persoane. Adevărata imagine este lumina lui Dumnezeu, lumină care este pretutindeni. Într-un anumit fel vedem în icoană arhetipul persoanei, persoană care este despuiată, golită de corupţie şi de păcat atunci când se găseşte în lumina lui Dumnezeu. Maniera tradiţională de a face icoane este foarte profundă şi nu are nici o „nepricepere“ în ea, este o „altă artă“, ce nu are aceleaşi reguli ca pictura occidentală care a dat cu adevărat mari bogăţii istoriei artei, dar care nu vizează să reprezinte pe om în eternitatea lui Dumnezeu. O icoană ne arată o imagine a omului în timpul lui Dumnezeu, adică în veşnicie. Ea nu poate fi supusă aceloraşi reguli ca ale celorlalte imagini. În ea se găsesc anumite detalii, poate chiar mici, dar care pe plan teologic iau o proporţie monumentală, pe când în plan realist nu înseamnă nimic. Cineva care priveşte o icoană cu un ochi realist se va întreba ce se întâmplă. Ei bine, se întâmplă că aici este o interpretare teologică. O icoană bine făcută trebuie să rezume tot sensul teologic, de exemplu, al unei sărbători. Icoana Naşterii Domnului, cea a Învierii, cea a Adormirii Maicii Domnului rezumă în ele sensul teologic al acestor evenimente. Este, deci, o analiză a faptei. Aşa cum o face, de altfel, şi textul liturgic, căci în Biserică avem două suporturi care analizează şi explică fiecare sărbătoare: Sfânta Liturghie, textele liturgice regăsite în cadrul ei şi icoana sărbătorii. Nu trebuie să aducem deci inovaţii în ceea ce priveşte icoana, pentru că atunci riscăm să facem ceva care, de fapt, contrazice însăşi natura icoanei.