Largiti putin... locurile din inimile voastre!

Scriu acest mic articol pentru a-i multumi doamnei langa care am stat la biserica ieri! Intamplarea s-a petrecut in felul urmator: cu multa truda, am reusit sa ajung sa particip la Sf Liturghie, ieri, la biserica unde slujeste si parintele meu duhovnic. De obicei, biserica este mereu plina de oameni, asa dupa cum era si ieri, la marele praznic al Botezului Domnului.
Sunt cam bolnava zilele acestea, nu ma simt chiar bine, iar in biserica pardoseala este din marmura, destul de rece, acum pe timp de iarna. Traversele de covor sunt asezate doar pe lateralele bisericii. La citirea prochimenului, am vrut sa ingenunchez pe covor, spatiu fiind destul. Doamna in spatele careia m-am asezat m-a privit acuzator, doar faptul ca mi-am plecat capul cred ca a retinut-o de la manifestarea verbala a dezaprobarii fata de gestul meu. Si atunci, chiar in secundele acelea incordate, o doamna din stanga mi-a zis usurel: “Asezati-va, va fac loc, haideti, e loc destul aici”. Intelegeti acum de ce am descris amanuntit cele de mai sus. Poate intelegeti de asemenea titlul ales.
Indemnul acesta mi-a venit in minte cand am auzit-o pe doamna mea: Largiti si voi inimile voastre (2 Corinteni 6:13); amintindu-mi si cartea scrisa recent de arhim. Zaharia. Avem multe de invatat despre largirea inimii din teologia Sfantului Siluan Athonitul si a Staretului Sofronie de la Essex. Poate mai intelegeti acum si de ce am scris mai sus “biserica plina de oameni”, am ezitat intre “credinciosi” si “oameni”, optand totusi pentru termenul din urma.
Intamplarea mi-a amintit de sarbatoarea Sfantului Spiridon, unde a fost puhoi de lume, unii mai ingaduitori, altii mai putin! Poate este pacat, insa mi-am amintit expresii de genul “domnilor, nu mai am aer de dumneavoastra”, “nu mai vad nimic din cauza dumneavoastra”, “ma striviti aici”, “mutati-va urgent, nu pot sa vad si sa ascult slujba”, “n-am loc de dvs., plecati de aici, am ajuns inainte”.
Care ar fi solutia sa nu se mai intample asemenea lucruri? Ma gandesc indeosebi la cei care vin pentru prima data la biserica, inghesuiti de credinciosii din biserica, apostrofati de cei care nu au aer si nu vad sa se roage! Iertati-mi ironia, insa vor mai veni acestia sa caute si a doua oara? Vor mai indrazni ei sa se apropie de Dumnezeu? Unde ne este dragostea si bunatatea crestina? S-a topit oare in frigul iernii? Sau poate gerul a atins chiar si inimile.
Suntem tineri, lucram sa ne asiguram traiul zilnic, incercam “sa dam Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Domnezeu”. Nu intotdeauna reusim la masuri depline. Ne invoim, alergam, ne straduim sa stam si sa participam la sfintele slujbe in masura in care ni se dau invoiri de la servici, dupa cum putem fiecare.
Avem parinti duhovnici, sunt cei mai in masura sa ne “organizeze”, sa ne invete, sa ne calauzeasca si sa ne povatuiasca in cele duhovnicesti!
Fiecare avem cugetele proprii, o asezare duhovniceasca unica, putem fi deznadajduiti, de obicei in asemenea cazuri vin si cauta alinare oamenii. N-am putea fi mai atenti, intai la noi, la comportamentul nostru, la reactiile noastre, la dragostea noastra pentru aproapele?
Ma mai gandesc ca daca exista bunavointa, putem incapea in orice biserica, oricat de ingramadita ar fi ea!
(Elena)