Scurt istoric al Tarii Sfinte pana la 1918

Pe la inceputul secolului al XX-lea î.Hr. au avut loc migrari din Mesopotamia spre fâsia litorala a Marii Mediterane (Tara Canaanului), locuita de triburi de Canaanieni, in cautare de pasuni pentru turme.

Relatarile biblice asupra sederii triburilor evreiesti in Egipt, a exodului evreiesc din Egipt sub conducerea lui Moise si peregrinarilor timp de 40 ani prin pustiul Sinai spre Tara Canaanului nu sunt confirmate de istorie. Sigure sunt insa relatarile biblice despre procesul de ocupare a Tarii Canaanului de catre evrei intre secolele 14-11 î.Hr. Coasta mediterana a Canaanului fusese luata in stapânire, putin inainte, de filistinieni. Intre filistinieni si evrei s-au desfasurat dese lupte pentru impartirea teritoriului canaanian. Stabilirea si consolidarea evreilor in Tara Canaanului a dus la organizarea primului stat evreu independent sub regele Saul (1030-1004 î.Hr.), rege care a înfrânt pe filistinieni.

In timpul domniei regelui David (1004-965 î.Hr.), apoi a fiului sau Solomon (965-926 î.Hr.), regatul s-a extins inafara actualului teritoriu al Israelului. Perioada de inflorire a regatului a fost de scurta durata. Imediat dupa decesul lui Solomon (926 î.Hr.) regatul s-a divizat in doua: regatul de nord Israel (compusa din Galileea si Samaria) si regatul de sud Iudea (compusa din Iudea propriu-zisa si din Idumea). Regatul de nord (Israel) s-a mentinut 204 ani, sub diferiti regi, apartinând unor diverse dinastii, pâna in anul 722 î.Hr., data la care a fost luat in stapânire de asirieni. Populatia locala a fost aproape integral deportata in Asiria. In locul acestora, au fost adusi multi asirieni (in special in Samaria), care, in cursul secolelor urmatoare, au format o grupa etnica distincta (samaritenii). Evreii nu s-au mai intors niciodata din exilul asirian. Regatul sudic Iudea a fost condus timp de 339 ani (între 926-587 î.Hr.) numai de descendenti ai regelui David.

In anul 587 î.Hr. regatul Iudea a fost ocupat de regele babilonean Nabucodonosor. In exil babilonian a fost luata numai clasa conducatoare a evreimii din Iudea, in timp ce marea majoritate a populatiei simple a ramas pe loc. Deportarea unei parti a evreilor in Babilon a durat 48 ani (587-539 î.Hr.), pâna la cucerirea Babilonului de catre regele persan Kyros, in anul 539 î.Hr., rege care le-a permis evreilor repatrierea in Iudea, devenita intre timp tinut persan. Conducerea treburilor de stat din Iudea a fost incredintata noului organ Sanhedrin (consiliu format din 71 membri, având in frunte un Mare Preot).

Perioada de existenta a statului Iudea sub protectorat persan (539-332 î.Hr.) este saraca in evenimente politice. A domnit pace si o relativa bunastare. Imperiul persan s-a prabusit in anul 332 î.Hr., fiind inglobat in regatul grec al lui Alexandru cel Mare. Iudea a devenit, la rândul ei, tinut vasal Greciei, mentinându-si statutul de autoadministrare. Dupa decesul lui Alexandru cel Mare, au izbucnit conflicte intre pretendentii la tron (Ptolemaios si Seleukos). Prin decizia din anul 323 î.Hr., Iudea a intrat in sfera de influenta a regatului lui Ptolemaios. A urmat o perioada de 125 ani de pace.

In anul 198 î.Hr. Iudea a fost integrata regatului greco-sirian al Seleucizilor. Seleucizii au promovat o politica de helenizare a diverselor grupuri etnice. Grecii au redenumit Iudea Siria-Palestina. Mattathias Macabeul, impreuna cu fiii sai Jochanan, Simon, Judas, Jonathan si Eleasar, au organizat in anul 164 î.Hr. o actiune de rezistenta impotriva seleucizilor, incununata de succes. Membrii dinastiei Macabeilor (Hasmoneii) au condus statul Iudea intre anii 164-63 î.Hr., dupa care a devenit provincie romana.

In anul 37 î.Hr. Herodes cel Mare este numit de catre puterea romana rege al Iudeei. Domnia sa a durat intre anii 37-4 î.Hr. Dupa moartea sa, regatul Iudea a fost impartit in 3 domenii, guvernate de 3 fii ai lui Herodes cel Mare: a) Iudea + Idumea + Samaria (de Archileus), b) Galilea + Pereia (de Herodes Antipas), c) tinuturile de N si NE de catre Philippus. Herodes Antipas a guvernat provincia mijlocie (Galileea, Pereia) pâna in anul 39 d.Hr. Despre soarta lui Philippus se stie mai putin. Aggripa I a guvernat intre anii 41-44 d.Hr. peste toate provinciile, reunite la dimensiunea regatului herodian. Romanii au acordat regatului denumirea de Palestina (Palestina = Tara Filistinienilor), instituind din nou regimul de administrare directa prin procurator, dupa decesul in anul 44 d.Hr. al regelui Aggripa I. Dupa aceasta data, au sporit conflictele intre populatie si puterea romana. Miscarea antiromana a luat amploare, sfârsind prin instaurarea in anul 66 d.Hr. a unui guvern provizoriu. Imparatul Vespasian, venit la putere in anul 69 d.Hr., insarcineaza pe fiul sau Titus cu misiunea innabusirii revoltei si a reinstaurarii administratiei romane, lucru înfaptuit in anul 70 d.Hr. Cu ocazia recuceririi Ierusalimului, Romanii au distrus din temelii Templul herodian (din care a mai ramas un singur rest al zidului de vest, numit in prezent Zidul Plângerii).

Intre anii 70-73 d.Hr. au fost cucerite ultimele bastioane ale rezistentei locale: Herodion, Massada, Machairos. Anii 70-73 d.Hr. vor insemna inceputul primei diseminari in Diaspora. Raporturi initial pasnice intre Romani si restul populatiei ramasa in Palestina se inregistreaza in timpul imparatului Hadrian (117-138 d.Hr.), care promite reconstruirea Templului din Ierusalim. Promisiunea duce la o actiune de repatriere a exilatilor din Diaspora. Hadrian se razgândeste insa si ordona construirea, in locul templului promis, a unui templu roman, inchinat lui Jupiter si Cezarilor romani, interzicând accesul evreilor in Ierusalim. Reactia evreilor a fost masiva, finalizata prin recucerirea temporara (intre anii 132-135 d.Hr.) a conducerii statului, având in frunte pe Bar-Kochba. Romanii infrâng definitiv rezistenta evreilor si redenumesc Ierusalimul Colonia Aelia-Capitolina. O parte a populatiei evreiesti ia dupa anul 135 d.Hr. calea exilului, diseminându-se in Diaspora.

Intre anii 135-634 d.Hr. Palestina a trait sub dominatie bizantina.

In anul 634 d.Hr. a fost ocupata de Arabi. In primele decenii dupa cucerirea Palestinei de catre Arabi, a domnit linistea si pacea. Califii din dinastia Omaidjaden, cu sediul la Damasc, s-au ocupat in mod deosebit de Palestina. Califul Abdel-Malik a construit in Ierusalim celebrul Dom, pe terenul fostului Templu herodian, iar califul Al-Walid nu mai putin renumita Moschee Aqsa, lânga Dom, pe aceleasi fundatii. Situatia se înrautateste dupa anul 750, anul preluarii puterii de catre dinastia araba Abbasides, cu resedinta la Bagdad. La finele secolului al IX-lea dinastia Abbasides pierde controlul asupra imperiului, puterea trecând succesiv in mâna altor Arabi.

In anul 1070 Palestina este cucerita de Seldciuci, un popor de origina turca din Asia Centrala. La sfârsitul primei perioade de ocupare araba a Palestinei, in anul 1070, limba larg raspândita era araba, iar majoritatea populatiei era de confesiune mahomedana.

Intre anii 1099-1291, Palestina a fost guvernata de catre Cruciati. La incheierea epocii Cruciatilor (1291), majoritatea populatiei era musulmana. Intre anii 1291-1918 Palestina a apartinut Imperiului Otoman.