Armele duhovniceşti ale creştinului – Predică la Duminica Iertării (a izgonirii lui Adam din rai)

Mâine, iubiţii mei, începe Sfânta şi Marea Patruzecime, care ţine 40 de zile. Prima zi este Lunea cea Curată, iar ultima este Sâmbăta lui Lazăr.

Biserica ne cheamă să ne nevoim. Avem vrăjmaşi. Iar cei mai mari vrăjmaşi ai noştri sunt trei: primul este trupul cu dorinţele lui rele, al doilea este lumea cu spaimele şi farmecele ei, iar al treilea este satana, care – cum zice Apostolul Petru –  „ca un leu răcnind umblă căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).

Aşadar, suntem chemaţi la un război duhovnicesc. Şi precum soldaţii au arme, aşa şi noi, soldaţii lui Hristos, trebuie să fim înarmaţi cu armele pe care Apostolul Pavel le numeşte astăzi „armele luminii” (Romani 13, 12). Iar armele pe care ni le recomandă Sfânta noastră Biserică în această perioadă sunt patru.

- Prima armă este postul. Unii moderni spun că postul nu reprezintă nimic. L-au inventat preoţii şi episcopii ca să ţină poporul supus. Aceasta este o minciună. Postul este un aşezământ vechi. Este, precum zice Marele Vasilie, „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din  roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări.

Au postit Moise, Ilie, toţi profeţii şi patriarhii şi drepţii din Vechiul Testament. Au postit evreii, au postit toate popoarele. Dar mai înainte de toate postul îl recomandă Domnul nostru Iisus Hristos. Îl recomandă prin cuvintele pe care le-am auzit astăzi (vezi Matei 6, 16 – 18), şi – mai mult – prin faptele şi pildele Sale. După botezul Său, Hristos s-a dus în pustie, a rămas acolo 40 de zile, s-a luptat cu satana şi l-a învins; şi acolo a postit aspru, atâtea zile nici nu a mâncat, nici nu a băut nimic. Aşadar postul se întemeiază şi pe Vechiul şi pe Noul Testament. De aceea creştinul trebuie să postească.

Dar şi medicina recomandă postul ca medicament. Un medic înţelept a spus că noi, oamenii, „ne săpăm groapa – mormântul, cu furculiţele şi cu lingurile”. Întâlnim postul până şi în natură, la animale. Ţestoasa, şarpele, broasca cad în mari  perioade de hibernare; în această perioadă desigur că postesc. Postul este o lege universală. În anii de demult oamenii se fereau de cărnuri şi de esenţele grase. În Pont, din Lunea cea Curată, măcelarul îşi atârna în cui cuţitul, se închideau măcelăriile şi doar în Sâmbăta cea Mare îl lua din nou. Acum ne-am transformat în cel mai carnivor popor: s-a umplut Elada de rotiserii. Nu ajung animalele din ţară,  aducem şi din afară şi pleacă banii. Noi mâncăm ca nişte sparţi, în timp ce dincolo, în Asia şi Africa, milioane de copilaşi mor. Însă ia aminte, vom plăti pentru asta. Vor veni iarăşi ani de foamete; se va împlini cuvântul Sfântului Cosma Etolianul: „Un pumn de făină – un pumn de aur”.

Toţi să postească. Excepţie fac doar bolnavii, cei înaintaţi în vârstă şi femeile care alăptează copii. Biserica noastră este iubitoare de oameni. Nu vrea să-l nimicească pe om. Canonul apostolic zice că aceştia sunt scutiţi; toţi ceilalţi sunt obligaţi să postească.

- Aşadar, o armă este postul. O altă armă este rugăciunea. Să ne rugăm mereu, însă în mod deosebit acum. În biserică, în fiecare seară, se cântă „Doamne al puterilor…” la Pavecerniţa Mare. Miercuri şi vineri se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. Vineri seară „Apărătoarei Doamne cele de biruinţă…” şi Acatistul Buneivestiri (Heretisirile).

Rugăciune şi în afara bisericii: dimineaţa şi seara, înainte şi după masă; pe drum, în maşină, în avion, pretutindeni. Strămoşii noştri spuneau: „Cad, îmi fac cruce şi îngerul este lângă mine”.

Însă rugăciune şi acasă, în familie, tatăl – mama – copiii. Arătaţi-mi o familie care se roagă aşa, să cad să le sărut picioarele. Avem case frumoase, televizoare, mâncăruri, distracţii, desfrânări,  adultere, carnavaluri… Dumnezeu nu avem. Pentru aceasta vin pedepse, potrivit Sfintelor Cărţi.

Nu te rogi? Nu eşti om. Nu te rogi? Nici animal nu eşti. Păsările Îl laudă pe Dumnezeu în cântări. Şi câinele căruia îi arunci un os şi dă din coadă ca şi cum ţi-ar spune „mulţumesc”. Şi omul? Toate i le dă Dumnezeu, iar el abia are o buche în gură şi îl înjură pe Hristos.

- A treia armă este milostenia. Banii tăi să nu-i ţii doar pentru tine, pentru femeia şi pentru copiii tăi. Asta este iubire de sine. Să fii milostiv. Cât de milostiv? Evanghelia numără trei trepte ale milosteniei. Prima: să le împarţi pe toate (vezi Luca 18, 22); asta au făcut-o apostolii, martirii, asceţii. Nu poţi să le dai pe toate? Ei, atunci fă ceva mai uşor, dă jumătate; aceasta o spune Ioan Înainte-mergătorul (vezi Luca 3, 11). Nici jumătate nu poţi? Ei, atunci dă o zecime; precum făceau iudeii. Ai adunat 100? Dă 10 săracului. Dar nici asta n-o faci. Dar ce faci? Lozinca diavolului: toate pentru noi înşine, nimic pentru celălalt! Într-un sat, preotul a făcut o colectă pentru un sărman şi a adunat doar 1.000 de drahme. În aceeaşi seară au venit în centru dansatoare străine şi au dansat; tineri – bătrâni priveau la trupurile lor goale. Şi când au plecat, au numărat banii pe care i-au adunat. Erau, poftim, 350.000 de drahme. Foarte frumos! Pentru diavolul 350.000. Pentru Hristos? Aproape nimic…

- Aşadar am spus: post, rugăciune, milostenie. Însă Hristos mai cere ceva. O spune astăzi Evanghelia. Ce anume? Să-ţi ierţi vrăjmaşul (vezi Matei 6, 14 – 15). Este a patra armă, cea mai grea dintre toate.

Duhovnicul întreabă un suflet: – Nu cumva ai duşmănie cu cineva? – Am, cu o vecină. – Ce ţi-a făcut? – Asta şi asta. – Cât timp ai de când nu vorbeşti cu ea? – Sunt deja zece ani… Vine alta. – Ai vreun duşman? – Chiar soacra a scos sufletul din mine ! Nici „bună ziua” nu-i zic… Vine soacra: – A, chiar noră-mea!… Vine vecinul: – Am ură faţă de cutare. – Ei, acum trebuie să iertaţi. – A, nu se poate asta, bunicuţule. Dă-mi canon orice vrei, să aprind lumânări, să fac metanii, dar iertare nu dau. M-a ars, nu vreau nici să-l văd, nici să-l aud… Ce zice însă Evanghelia!? Cineva a întrebat pe un necredincios, care este cel mai frumos cuvânt din câte sunt scrise în Evanghelie, şi a răspuns: ceea ce zice Hristos, a ierta unul pe celălalt. Ierţi? Eşti creştin. Nu ierţi? Păcat de posturile tale, de drumurile tale la biserică, de metaniile tale, de toate câte faci. O spune clar Evanghelia astăzi. Ierţi, vei fi iertat. Nu ierţi, nu vei fi iertat. În seara aceasta, Biserica ne va chema pe toţi ca mai înainte să intrăm în post, nurorile să ierte pe soacre, soacrele pe nurori, bărbaţii pe vecinii lor, cei mici pe cei mari, cei mari pe cei mici. În felul acesta toţi ca nişte fraţi, ca o familie iubită să începem sfântul stadiu al Marii Patruzecimi.
Sfântul Cosma Etolianul spune: Vai de cel care moare înainte de a se împăca cu duşmanul său! Mii de preoţi şi mii de episcopi să le citească rugăciuni la mormânt! Nu se iartă.

La arme deci, iubiţii mei fraţi! Oricine apucă armele de război cu uşurinţă, arme care sunt de moarte, de distrugere, de pierzare; dar cu greu va apuca cineva armele cele duhovniceşti, „armele luminii”, despre care vorbeşte Apostolul Pavel astăzi.
Să nu rămânem fără armele noastre: postul, rugăciunea, milostenia şi iertarea. Să postim, precum Domnul nostru Iisus Hristos în pustie. Să ne rugăm, precum Hristos noaptea în Ghetsimani. Să facem milostenii, precum Hristos a împărţit în lume bunătăţile  Lui. Şi să iertăm din inima noastră pe orice vrăjmaş, precum Acela, care de sus de pe cruce, a spus pentru răstignitorii Săi: „Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
De mâine la arme! Post, rugăciune, milostenie, iertare. Aceste patru să le avem şi atunci îngerii şi arhanghelii ne vor acoperi şi Dumnezeu va fi întotdeauna cu noi în vecii vecilor. Amin.

† Episcopul Augustin
 
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis,
în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe Lakkia [Levaia] – Amintaios 28.02.1982)