Câteva gânduri la Duminica Sfintei Cruci

 Crucea Domnului strălucește în mijlocul Postului Mare ca un far care ne cheamă la lepădare de sine și la urcuș duhovnicesc. Hristos ne spune limpede: «Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8,34). În aceste cuvinte se află începutul adevăratei libertăți: renunțarea la voia egoistă și primirea voii lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne amintește că «cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele» (Galateni 5,24). Lepădarea de sine nu este o pierdere, ci o tăiere a legăturilor care ne țin la pământ. Crucea personală devine astfel locul unde omul se curățește, se luminează și se înnoiește.

Sfântul Isaac Sirul ne spune: „Calea lui Dumnezeu este o cruce de fiecare zi; nimeni nu s-a suit la cer cu răsfăț.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne încredințează, spunând: „Crucea este nădejdea creștinilor, învierea celor căzuți, toiagul celor neputincioși.” De aceea, nu trebuie să fugim de crucea noastră, ci să o primim ca pe un dar pedagogic al lui Dumnezeu.

Mântuitorul Însuși ne întărește: «Îndrăzniți, Eu am biruit lumea» (Ioan 16,33). Biruința Lui devine și biruința noastră atunci când purtăm crucea cu răbdare și nădejde. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată sensul profund al acestei lucrări: „Crucea este puterea ascunsă a iubirii care se jertfește.”

În urcușul duhovnicesc, crucea nu este o povară fără sens, ci o scară către lumină. «Prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu» (Fapte 14,22), dar aceste necazuri, unite cu Crucea lui Hristos, devin trepte ale mântuirii.

De aceea, frate, privește-ți crucea, nu ca pe o piedică sau obstacol, ci ca pe locul unde Dumnezeu te întâlnește, te modelează și te ridică! Lepădarea de sine deschide poarta libertății, iar asumarea crucii deschide poarta Învierii. Cu adevărat, în Crucea fiecăruia se ascunde începutul vieții celei noi, mântuitoare.