Ameninţarea desenelor animate

Ameninţarea desenelor animate

Există câteva canale TV specializate în programele pentru copii, difuzând cu preponderenţă filme de desene animate.
Ei bine, nu există puşti care să nu rămână ca hipnotizat când dă de programele acestor canale. (Îmi vine în minte imaginea nepoţilor mei, cum stau cu gurile căscate, cu telecomanda în mână, ore în şir, până cineva le mai reaminteşte că mai au şi teme sau alte lucruri de făcut.)
E bună, e rea această situaţie? Să încercăm să analizăm mai îndeaproape fenomenul.
Majoritatea părinţilor sunt liniştiţi când copiii lor îşi petrec timpul liber pe canalele pentru copii, pentru că „decât să se uite la prostii, mai bine să se uite la desene animate“. Dar chiar aşa să fie? Copilului mic nu i se dă nimic să mănânce, înainte ca mama însăşi să fi gustat întâi. N-ar trebui manifestată aceeaşi precauţie şi în ceea ce priveşte hrana sufletească?
Să vă mărturisesc, totuşi, de unde a pornit îngrijorarea mea. Zilele trecute am poposit mai multă vreme pe un canal TV pentru copii. N-am mai făcut acest lucru de ani de zile. Aveam despre aceste canale o părere rezonabilă. În afară de observaţia că, totuşi, privitul excesiv al copiilor la televizor înseamnă, în definitiv, o pierdere de vreme, mă gândeam că privitul la filmele de benzi animate este un privilegiu al vârstei mici. Apoi, însăşi sintagma desene animate are, pentru cei mai mulţi dintre noi, o încărcătură pozitivă, ducându-ne cu gândul la filmele care ne-au încântat copilăria, precum „Tom şi Jerry“, „Cartea junglei“ şi multe altele asemenea.
Din păcate, realităţile de odinioară au devenit astăzi simple prejudecăţi, căci foarte multe dintre serialele oferite de canalele pentru copii sunt la limita grotescului! Ce să mai amintim despre încărcătura educativă?! Poveştile prezentate sunt aiuritoare, personajele sunt cel puţin hidoase, iar mesajul transmis, foarte rar are ceva pozitiv. Toate frustrările, toate complexele, fricile şi inhibările, copilăriei, de a căror depăşire ţine, de fapt, maturizarea sănătoasă a oricărei persoane, sunt exploatate nemilos de o industrie, probabil, de milioane şi zeci de milioane de dolari.
Nu am pretenţia că dacă am zăbovit o oră-două pe un astfel de canal am şi desluşit dinamica fenomenului, dar să vă povestesc ce am văzut: un episod dintr-un serial japonez (ceva în genul Pokemon) în care foarte greu îţi dai seama care sunt personajele bune şi care sunt cele rele, ambele tabere folosind aceleaşi mijloace şi acelaşi fel de adresare. Cred că pentru copii e doar o chestie absolut subiectivă, întâmplătoare empatizarea cu unele sau altele. De la început până la sfârşit, a fost simulată o stare de conflict, de natură să păstreze un sentiment de tensiune, de insecuritate. Finalul, cu totul debusolant, nu a adus nici o concluzie tare (nu mai îndrăznesc să pomenesc de vreo învăţătură folositoare) ci, doar o despărţire a taberelor, în care cea învinsă promitea reîntoarcerea. Extrem de nocivă mi s-a părut şi atitudinea trufaşă cu care personajul învingător şi-a savurat victoria.
Ce e de făcut, totuşi, în această situaţie? Simpla interzicere e o soluţie? Dar dacă tocmai aceste producţii, atât de larg consumate, vor constitui baza culturală a viitoarei generaţii? Sau cum credeţi că e privit un copil care, când toţi ceilalţi sunt la curent cu toate detaliile din serialele de pe Cartoon Network sau Jetix, el se trezeşte vorbind despre poveşti de Creangă, Ispirescu, Andersen etc.? Nu vă grăbiţi să credeţi că va fi admirat!
Chiar dacă problema pare insolvabilă, acest abuz de furie, răzbunare, eroism fals, idioţenie în exces, prezentată ca o chestie nostimă, chiar dezirabilă, nu poate duce la nimic bun.
Candoarea nepătată a copilăriei e premiza unei vieţi fericite, împlinite. De aceea, dragi părinţi, pentru că vă pasă de sufletele copiilor voştri, nu intraţi în competiţia surdă a satisfacerii tuturor mofturilor celor mici, nu vă lăsaţi impresionaţi de comparaţiile cu alţi colegi, care au voie să facă ce vor cu telecomanda şi computerul! Educaţia nu se face doar cu lucruri care fac plăcere. Cu toţii ştim asta. Poate că vremurile s-au schimbat, dar arta clădirii unui om e aceeaşi, iar patimile care îl strică, de asemenea, aceleaşi. Nu vă speriaţi de bosumflarea lor ci, mai degrabă, de efectele pe care le-ar putea avea iubirea fără discernământ pe care le-o arătaţi. Încercaţi, de exemplu, să-i iubiţi limitându-le accesul la televizor sau măcar străduiţi-vă să ştiţi ce conţin programele care îi fascinează.
Nicolae Hulpoi, teolog, redactor-şef al săptămânalului „Lumina de Duminică“