Minunatii "banditi" din inchisorile comunistilor

Minunatii "banditi" din inchisorile comunistilor

- Primul cuvant pe care l-am auzit dupa doi ani de arest a fost cuvantul bandit. Ei bine, bandit, cuvantul acesta, a mers, mai, pana-n ziua de azi. Asa s-a mostenit pe la Aiud, pe la Gherla, prin Mina, peste tot - bandit, bandit - nu mai aveau alt nume decat bandit. Mai, da' ce-am furat noi? Ce-oi fi furat, nu stiu. Dupa ce ca ti se facea o parodie de judecata si plecai la condamnarea cea mai usoara de la 5 pana la 25 de ani munca silnica, mai si luau in deradere condamnarile acestor baieti tineri, ca toti erau intre 18-20 de ani, rari care erau de 25-27-30 de ani.
Tristi, abatuti - se gandea fiecare la amarul lui si venea o caralie si te-ntreba: Ei, cati ani ai, mai, cati ani ai? Unul spunea 5, altul 8, altul spunea 10 sau 15, depinde - si la fiecare completau ei: Ei, pai 5 ani ii trece si cocosul cu boabe de la vecini.

Sau altul: Cat ti-o dat, mai? 15 ani? Ehe, putin, mai baiete, putin; pai, daca eram in locul la aistia, ce va faceam eu voua, mai banditilor!
Ce uimiti ramaneau bietii oameni, de pilda in Mina, cand au luat contact cu noi gardienii, paza asta pe care au indoctrinat-o (Vedeti ca aveti de-a face cu cei mai periculosi oameni, sa stati bine cu privirea la ei si la distanta, cu sapca pe ochi si feriti-va, ca sunt cei mai mari criminali! - asa li se spunea) si vedeau in noi oameni linistiti!

Sa pui tu mana pe baros de 15 kg., perforator - nici nu stiam ce e acela. Dar cu ministrul Minelor si Petrolului, care era si el condamnat la 20 de ani, am facut instructaj de doua saptamani la suprafata acolo si mi-a dat indicatii cum sa manui instrumentele de lucru.

Aici am luat contact cu niste maistri, iar gardienii stateau cu ochii pe noi. Parinte, adu ciocanul! Parinte, adu cutare! Domn'profesor, adu-mi fierastraul! Cand au auzit ei si parinti si profesori si invatatori, ziceau caraliii intre ei: Mai, ce ne-au spus noua astia si ce intalnim noi aici!

Si, tot asa cum va spun, banditi si banditi - vreo luna. Dar, cand au vazut care este atitudinea si starea noastra de lucru, apoi nu numai ca se asezau pe-o piatra frumos sa stea acolo sa citeasca ceva sau sa motaie (fereasca Dumnezeu sa-i fi prins administratia in puscarie ca ei stau asa), dar mai intrau si in discutie cu noi. Mai ales cand s-a intamplat un accident cu un gardian.

Mergea prin galerie si sunt abatajele astea care vin mereu de sus si se-ncarca pe linia principala. Si, cand trecea el pe acolo, se opreste in fata unui abataj, dar astia dau drumul la prima roaba cu minereu si un bolovan mare l-a lovit in cascheta si l-a lasat acolo: la distanta de 5-6 m, cand vine minereul, vede o mogaldeata acolo: Mai, ce-o fi?

Opreste... Militianul se zbatea in lac de sange cu capul spart, crapat. Ne-am dus repede, in sfarsit, la putul de extractie.

Era acolo comandantul lor - un plutonier major - si a venit la fata locului. Acum era chestiunea nu cumva sa-l fi omorat noi. Noi l-am adus si l-am transportat repede si l-am scos la suprafata. Ei bine. cand au vazut ei treaba asta, s-au convins cu adevarat ca n-avem nici in clin nici in maneca cu crimele si urgiile care le implantasera astia. Dupa treaba asta s-au apropiat tot mai mult, unii sa mai puna cate-o intrebare, dar in cateva zile i-a schimbat pe toti, cand au vazut ca si-au pierdut propaganda. Si au venit altii, cu alte minciuni... Cum creeaza ei un fals, mitul acesta al distrugerii raului!-Parinte, care este motivul pentru care securitatea aplica acest sistem?

- Acest sistem l-au aplicat pentru ca aveau foarte mare nevoie de munca, de robotismul acesta al lor, spre exemplu in Delta Dunarii. Mai mult decat atat. Ei aveau sute de functionari, plus securitatea, care era, in sfarsit, in numar foarte mare si au cautat ca aceasta industrie a puscariei sa se mentina si sa aiba tot angrenajul acesta de se-curisti - sa aiba salarii, sa aiba posturi si in felul acesta ei s-au mentinut.

Pai, orasul Aiud, de pilda, orasul Gherla, orasul Pitesti, - aproape majoritatea din acesti oameni erau in slujba lor, direct sau indirect. Pai, iti imaginezi, sotia unui caraliu, copiii unui caraliu, ofiteri superiori, inferiori, pana la ultimul subofiter erau la o plata enorma, niste avantaje enorme. Statiune balneara pentru membrii de partid, magazine speciale pentru membrii de partid, literatura, gazetarie, ziare pentru membrii de partid, haine, imbracaminte, echipament, sarbatorile Craciunului, Anul nou, Primavara (ei nu spuneau Pasti), 1 Mai, 9 Mai - pentru membrii de partid.

Luau legatura acum cu Occidentul, cu Politia Americana, incat nu mai purtau bastile acelea pe ei si vestoane, pantaloni, bocanci. Nu, acum s-a pus politia la pantofi, pantaloni la dunga, vestoane elegante, cu stilouri la butoniera si nici nu stia numele cum sa-l scrie. De pilda, in mina, cand treceam cu roaba pe langa caraliul care tinea ziarul in mana, trageam cu ochiul sa mai vad un titlu, dar vedeam greu, ca era ziarul tinut invers. Si unde mai pui ca nici ceasul nu stia cat ii.

Intreba pe celalalt de dincolo: Tovarase, cat ii ceasul? Celalalt raspundea: Ceasul (era o treaba si asta, sa nu auda banditii cat ii ora, mare taina), limba cea mai mare este la 2, cea scurta la 12. Cifrele le stiau.

-Ce legatura era intre detinuti?

-Era o legatura foarte stransa, din moment ce, dupa eliberare, nu ma simteam deloc bine cand nu vedeam turma asta mare de 1.200 de oameni, sa plecam la munca dimineata, sa facem apel acolo, sa ne intretinem intre noi, sa facem o rugaciune impreuna, sa avem un schimb de pareri acolo, ca sa-ti mai spuna pasurile... Abia dupa 15 ani ni s-a ingaduit sa primim cate o carte postala in cateva cuvinte scrise: "Suntem bine, asteptam sa te vedem" si nimic mai mult. Ne dadea si noua o hartie, cate o carte postala, unde era pusa pe colt stampila MAI-ului si-ti spunea: Vezi, banditule, sa nu scrii acolo verzi si uscate. Atat: Sunt bine, astept sa ne vedem si... sanatate.

-Si unde ati trimis-o, Parinte?

-Am trimis-o mamei, cui s-o trimit? Nu stiam daca mai traieste mama. Ea s-a imbolnavit indata dupa arestarea mea. Auzise ca eu am murit. Si, dupa 13 ani, cand am gasit-o, nu m-a mai recunoscut. M-a luat drept un nepot, nicidecum eu. Era bolnava, nu mai avea memoria deplina. Si asa s-a stins mama, fara ca ea sa fie convinsa ca eu m-am mai reintors in viata in casa parinteasca. Am fost pomenit la morti. Dar sa stiti ca mi-a mers foarte bine. De altfel, si povestesc unele mame care vin aici indurerate ca le-a plecat copilul de acum sapte-opt ani prin tari straine si nu mai stiu nimic de el. Ma-ntreaba ce sa faca: Sa-i pomeneasca la morti sau la vii? Nu, dragii mei, le spun, puneti-l la morti, ca nu-i nici o deosebire intre mort si viu.

Se dezleaga si la morti, si la vii, tot pentru iertarea pacatelor. Asa ca eu, cand ma pomenea mama, cand facea cate un parastas, imi mergea mai bine. In puscarie o visam pe mama cand eram in momentele cele mai grele si anevoioase. Si stiam sigur ca incepe un alt regim, de destindere. Si, intr-adevar, se schimba total. Iar regimul era dupa cum strigau occidentalii. Si, cand venea un regim mai bun, te mai scoteau cinci minute la aer. In cinci minute n-aveai timp nici sa te adaptezi cu lumina.

Te-ntepa lumina. Parca-ti dadea ace. Si nu mai stiai si stateai pe loc asa. Ei, nepricepand starea noastra, te-mpingeau din spate intr-un tarc, acolo. O singura data in puscarie n-am stiut data Pastelui. Aflam tot de la ei. Prin caraliii care aveau pachetelul lor de mancare pus de acasa, in care erau si oua rosii. Intr-o dimineata, iesind noi afara (dar asta cu vreo doua saptamani de la Pasti) a uitat caraliul sa-si stranga resturile de la pachet. Si eu am tras cu ochiul cand am trecut prin centru. N-aveai voie sa-ti ridici ochii.

Cum ieseai din celula, capu-n pamant, mainile la spate si asa mergeai. Am tinut asa in mine, iar cand am intrat in celula le-am spus: Mai baieti, sa stiti ca a fost Pastile! Caraliul a mancat oua rosii. Mai tarziu s-a aflat mana Sf. Ioan Damaschin. Si faceam calendaristica pe falangele Sfantului, incepand de la degetul mic pana la degetul mare si aflam exact data Pastelui. Si asa faceam exercitii in celula incat stiam pascalia dumnezeieste. Era un calcul precis. Acesta si alfabetul morse ne-au ajutat foarte mult. De aceea va spun sa invatati pe de rost Ceasurile si cele Sapte Laude. Erau unii care stiau Noul Testament pe de rost, Faptele Apostolilor, Epistolele si Apocalipsa. Ca numai asa s-a putut mentine viata in incordarile si mizeriile si chinurile acelea.

De asemenea, psalmii sau poeziile lui Radu Gyr, Crainic si Voiculescu. Acestea toate au fost fortele de mentinere si aproape de sfintenie a miilor de tineret ale caror oseminte se gasesc asa frumos pastrate in aceste mari locasuri dumnezeiesti: puscariile Aiud, Gherla si celelalte.

- Cine v-a impresionat cel mai mult in inchisoare?

- Nu s-au remarcat numai oamenii acestia de inalta cultura si talent. Au fost oameni foarte mici, dar foarte mari, oameni care erau de o demnitate si un prestigiu autentic. De pilda, taranul macedonean din Dobrogea, care a murit ca cel mai inalt erou in fata anchetelor bolsevice. Voiau sa adune cat mai multi puscariasi. Pai, erau prin Galati, Bacau, Iasi, Botosani, Suceava, Ardeal inchisori pe care, incepand cu Antonescu, le-au desavarsit comunistii. Era o mare pierdere pentru ei sa desfiinteze inchisorile. Au facut aceste arestari in masa ca s-arate Moscovei, sa arate lumii oarecum vigilenta lor. Daca purtai o sapca, un cozoroc mai prelungit in fata, gata: Aa, tu esti fascist! Te lua frumos si luai cinci ani, cel putin. Daca unul avea un palton mai deschis, de primavara, asa, un vernil, te lua la puricat... ce neamuri ai, daca ai cumva rude prin puscarie, condamnati...

Si, vrand-nevrand te incadra in sumanele lor negre. Si toate acestea doar pentru a avea un prestigiu cat mai mare in fata Moscovei si sa-si poata justifica activitatea lor si pentru intretinerea acestei atmosfere de teroare din tara.

Parintele Iustin Parvu