Bărbat - nevastă / domn - doamnă / soț - soție

Dacă te căsătoreşti din dragoste devii bărbat şi nevastă; când te căsătoreşti din comoditate, domn şi doamnă, iar din motive materiale soţ şi soţie. Eşti iubit de nevastă, apărat de doamnă şi suportat de soţie. Nevasta are în grija ei gospodăria, doamna casa, iar soţia banii. Bărbatul bolnav este îngrijit de nevastă, vizitat de doamnă, iar soţia se interesează de starea lui. Când murim, nevasta ne plânge, doamna ne e cuprinsă de jale, iar soţia poartă doliu. G. B. Shaw

Ca să fii fericită cu-n bărbat trebuie să-l înţelegi mult şi să-l iubeşti puţin. Ca să fii fericit cu o femeie trebuie să o iubeşti mult şi să nu încerci să o înţelegi. Helen Rowland

.Alexandru Mironescu:

Tinere căsătorit, nu discuta cu soţia ta, reacţionând la fiecare pas, la fiecare poticnire. Să nu faci observaţii mărunte - oricât de îndreptăţite ar fi - care să se transforme într-o cârâială, într-o dispută interminabilă, într-o boceală, într-o pisălogeală. Adună, cu răbdare, material ca să poţi vorbi la un moment potrivit cu femeia ta şi să-i transmiţi ceva care să aibă un sens, ea să simtă şi să înţeleagă că o înveţi ceva efectiv, care merită să-şi însuşească, ceva care îi deschide o perspectivă şi sporeşte înţelegerea.

Femeia, în libertatea ei, trebuie să-şi însuşească un punct de vedere. Disputele, scurte, iritate, fragmentate, sparte nu dau rezultate pozitive.

Şi de fapt pe nimeni nu poţi modela sau transforma fara consimţământul sau, căci în ultimă analiză operaţia asta e probelmă personală, fiecare trebuind să se ia în primire pe sine şi să se hotărască el să înfăptuiască miracolul. Poţi să-i faci nişte recomandaţii, să-i clarifici anumite lucruri, să-i încredinţezi nişte probleme care-l privesc, nişte soluţii să-l ajuţi dar fără o hotărâre personală chiar mare lucru nu e de făcut. „Transformările" de pe dinafară sunt iluzorii.

Chiar dacă o femeie ar avea calităţile d-nei Curie, dacă vrea să aibă un cămin şi evident un bărbat, trebuie să fie prezentă în viaţa comună prin nişte însuşiri, care de totdeauna şi mereu sunt caracteristice soţiei, mamei, stăpânei casei. O femeie care nu ştie să facă nimic sau să organizeze un interior, care nu pune mâna pe nimic, care doarme când trebuie şi când nu trebuie, care evocă haosul în fiecare zi, care e un meteor al improvizaţiei şi al anarhiei degeaba tânjeşte după...

Dacă gospodarul e deştept, muncitor, harnic, dar soţia e nepricepută sau leneşă, el se va ruina măcar orice-ar face - dacă este leneşă, se scoală târziu, îmbrăcată prost, murdară, rău pieptănată; bărbatul şi copiii sunt rupţi, murdari; ea e mereu îmbufnată, se sfădeşte în vânt, e nemulţumită de ea însăşi.

Problema pentru un bărbat, care vrea să vrea să fie şi un soţ, e să descopere măcar nişte virtualităţi, care să poată fie transformate, valorificate, pentru ca femeia să devină o soţie, o mama, un centru de greutate al unei familii.

Chiar dacă bărbatul este electiv şeful familiei şi „cap la femeii'’, cum scrie la carte, femeia intră în această esenţială comunitate, ca un factor decisiv. De rectitudinea vieţii ei, de bunele ei intuiţii, de fermitatea dragostei ei, de comportarea ei în infinit de numeroasele şi complicatele amănunte ale vieţii în comun depinde mersul normal al vieţii de familie.

Femeia e mai rezistentă la eforturi, dar în ordinea spirituală ea are un punct nevralgic, un punct slab, de minimă rezistenţă.

In carnea şi comportamentul femeii sunt înscrise marile probleme ale existenţei.

Femeia este de totdeauna o mare ispită; ea este şi sursa iluziilor... Pe mulţi i-a adus pe calea cea bună, suprimând din viaţa lor aproape toate plăcerile vieţii, deschizând perspectiva bucuriilor tainice.

Noroc că viaţa obişnuită, mediocră, întâmplătoare, e totuşi posibilă şi cu o uimitoare aproximaţie şi echivocuri.

O astfel de mentalitate dominată exclusiv, total, de preocuparea căpătuielii şi chiverniselii...

La nivelul existenţei individuale sau de familie, apare un soi de dezordine, cu un au mit soi de căpătuială, ceva de improvizaţie, cu pe undeva cu un sentiment obscur de sauve qui peut.

Apoi vor vrea să ucidă „timpul" şi plictiseala de moarte în care - câţi din ei! - se var îneca. Viaţa omului se scufundă în stupiditate, banalitate, dacă nu cultivă şi nu se înscrie în perspectiva fervorilor spirituale.

E incomparabil mai uşor să ştii multe, să spunem, în domeniul istoriei artei şi să ai cele mai adânci idei asupra metafizicii şi sociologiei decât să cunoşti personal şi intuitiv amănunte despre cei din jurul tău, să ai legături mulţumitoare cu iubitele şi prieteni tăi, cu nevasta şi copii tăi; iată de ce intelectualii tind să devină puerili, apoi imbecili şi în sfârşit, aşa cum demonstrează ultimele secole, ţicniţi, cu idei criminale sau fiare. Huxley

Respectul este abilitatea de a vedea o persoană aşa cum este, de a fi conştient de individualitatea sa unică. Respectul înseamnă grija ca cealaltă persoană să crească şi să se dezvolte aşa cum este. Erich Fromm

Dragostea nu e suficientă, este foarte mare nevoie de respect. Să-i respecţi celuilalt tabieturile, liniştea, cariera, să nu-l jigneşti, să ştii când să cedezi şi să rezolvi orice neînţelegere sau chiar conflict, cu dragoste, Sanda Ţăranu

Imi vine uneori să cred că cel mai penibil lucru care descumpăneşte echilibrul destul de precar al cuplului conjugal e când unul dintre soţi poate gândi sau spune despre celălalt: „Prost mai şi bărbatul ăsta al meu", sau el: „Vai, proastă mai e şi femeia asta a mea". Dar „prost" nu e ca o glumă, ci ca o constatare jalnică, deprimantă. Dintr-o astfel de constatare, foarte multe lucruri inefabile se degradează şi se deteriorează între soţi.

Am observat că multe din suferinţele noastre se datoresc faptului că în relaţiile dintre noi, oamenii, nu funcţionează un pic de imaginaţie şi mai ales lipseşte umorul. Nu putem comunica unii cu alţii - profund vorbind - oricând sau oricum; acesta este adevărul. Nici celor mai apropiaţi, celor cu care ai raporturi de fiecare zi, încă nu le poţi spune când vrei şi, din nenorocire, nici când trebuie, ceea ce doreşti din toată inima să le împărtăşeşti. In ceea ce trăim fiecare este ceva unic, ireproductibil, de nereeditat chiar pentru noi înşine, ceva care, dacă nu este ghicit de cel de alături de tine, dacă nu este surprins pe viu, este iremediabil pierdut; aproape iremediabil pierdut; afară de cine ştie ce putere de evocare sau de daruri neaşteptate. Este adevărat că nu trebuie nici să generalizăm, nici să dramatizăm această situaţie, pentru că nu suntem totuşi monade, oameni care plutim pe sloiuri de gheaţă, fără ştiinţă unii de alţii.

Ori de câte ori am făcut ceva în numele meu, adică al chibzuinţei mele, ceea ce am realizat a fost precar, fragil. Pentru că în asemenea cazuri e cu neputinţă ca în pledoaria ta să nu intervină duhul stăpânirii, să nu se amestece orgoliul, şi aceasta se simte; partenerul, conştient sau inconştient, înregistrează, iar prin acest amestec impur, otrăvitor, se naşte o reacţie care compromite înţelegerea, comuniunea, eficienţa.

Când însă, înainte de a da sfatul sau de a face fapta, am avut, măcar o clipă, gândul să leg acestea de altceva care mă depăşeşte, atunci lucrarea a avut până la urmă o eficienţă, o împlinire, chiar dacă a fost, după criteriile omeneşti, stângace şi împleticită. Lucrarea aceasta de cucerire interioară recalmă alte condiţii. La limită, aş spune, reclamă rugăciune, adică o anumită tonaliate, de smerenie înlăuntrul tău, de pace lăuntrică şi curaj de a aborda la un moment dat, cu prietenie, cu umor discuţia. Numai atunci se întâmplă miracolul înţelegerii, sau eficienţa lucrului bun pe care ai dorit să-l faci.

Dincolo de încurcăturile şi, mai ales, de neputinţele noastre de oameni foarte «deştepţi» şi foarte «complicaţi», există alte posibilităţi care ne salvează, care înfăptuiesc minunea; căci vă spun: minune mare este înţelegerea adevărată între oameni. Un gest, o tăcere, o aprindere, hotărârea de a muri pentru a înţelege, răbdarea nebiruită a dragostei... dar nu este nevoie să prelungim lista, pentru că şi dumneavoastră ştiţi că, pe cât ne este de greu să ne înţelegem, pe atât, alte ori, ne este nouă, oamenilor, de uşor să ne dăruim unul altuia, fie măcar o clipă, o binecuvântată clipă. Alexandru Mironescu

In orice caz, un lucru ştiu precis: că banul este un element extrem de periculos în relaţiile dintre oameni şi că foarte uşor poate compromite şi stăpâni sufletul unui om. Noi ştim ce este banul. Banul nu are nicio valoare în sine, banul este un bon, un bon asupra bunurilor care se află în lume. Cu banul poţi să-ţi cumperi orice, poţi să-ţi satisfaci orice nevoi, cu toate că este un bon asupra bunurilor existente în lume. Şi unul pofteşte unele bunuri: mâncare, băutură, unul femeile, altul luxul, unul călătoriile, fiecare pofteşte ceva. Şi orice poate fi cumpărat cu bani. Banul dă acces liber oricărei plăceri, oricărui bun din lumea asta. Deci este foarte primejdios. El poate strica - şi am văzut de-a lungul vieţii mele astfel de pilde - prieteniile cele mai bune, dragostea dintre femeie şi bărbat, poate otrăvi sufletul oricui.

Banul îl înnebuneşte pe om, fiindcă atunci când dă de bani se produce un efect de ameţeală, de euforie. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte încă în viciul său.

Suferinţa nu este întotdeauna folositoare celui care suferă - vezi tâlharul cel rău pe cruce. Uneori suferinţa este doar suferinţă. Nu te face mai puternic. Nu creează caracter. Te doare şi atât. Suferinţa şi mizeria pot duce la ticăloşia totală a sufletului, la eliminarea a orice nu este înrăire (după cum nici belşugul şi fericirea nu-s paveze: pe unii soarta îi copleşeşte din belşug cu binefaceri, dar focul ferocităţii lăuntrice nu-l poate potoli.)

Suferinţa şi mizeria nu-s garanţii. Persistă mereu primejdia transmutării lor în neîncredere, neiertare, cruzime, rupere a oricăror punţi de legătură cu omenia. Fiinţa omenească e susceptibilă a deveni imună însuşirilor ei specifice, alternativele nu mai au acces în locurile unde se iau hotărâri, eul se închide în sinea lui morbidă, în adâncul inconştientului neevoluat, ca un arici, ca un melc, ca un virus cancerigen, se ghemuieşte în adversitate, în ură, îşi fabrică un înveliş impermeabil. Eroul lui Kafka se trezeşte într-o bună dimineaţă transformat în insect pluripod..

Dracu' însuşi, este împărăţia prostiei şi a întunericului, a minciunii, retardului individual şi colectiv, în toate domeniile... împărăţia lui Dumnezeu este lumină, înţelepciune şi pricepere la cel mai înalt nivel. Să nu uitaţi asta. Răul poate să-l facă oricine, cât de nevoielnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare. Nicolae Steinhardt.

Banul sau mai curând folosinţa pe care Dumnezeu i-a fixat-o este extrem de folositoare. El înlocuieşte lipsa de simplitate şi dragoste care domneşte între oameni. Fără bani, cum ar putea oamenii să aibă consideraţie unii faţă de alţii. Ar fi discuţii fără de sfârşit, certuri şi chiar bătăi mortale. De toate acestea chiar dacă ei nu înţeleg, oamenii sunt scutiţi datorită micilor piese de metal şi neînsemnatelor bucăţi de hârtie. Răul nu provine de la bani, ci de la lăcomia nebună de la avariţia sau încă de la reaua folosinţă care li se face. Poate chiar de la felul nechibzuit de a-i neglija. Stareţul Ambrozie de la Optina

De asemenea, când vă veţi alege soţul, încredinţaţi-vă că nu este un om necomunicativ - în care caz nu va avea prieteni. Şi dacă azi n-are prieteni, mâine va socoti anevoios să vă aibă drept prieten şi tovarăş. Păziţi-vă de oamenii nemulţumiţi, plângăcioşi şi întunecaţi, ce se aseamănă unor păsări mohorâte. Păziţi-vă de cei ce se jelesc mereu, zicând: „Nu mă iubeşti, nu mă înţelegi" şi altele de acest fel. Ceva la aceste făpturi ale lui Dumnezeu nu e în regulă. Păziţi-vă şi de fanaticii religioşi şi cei excesiv de evlavioşi; adică de cei ce se supără din pricina unor lucruri mărunte, care critică tot şi sunt hipersensibili. Cum veţi putea trăi cu un astfel de om? Veţi şedea ca pe ghimpi. Feriţi-vă şi de cei ce socotesc căsătoria ceva rău, ca un soi de întemniţare, de cei ce zic: „Dar niciodată în viaţă nu m-am gândit să mă căsătoresc!"

Păziţi-vă de falşii creştini, care văd în căsătorie ceva dezgustător, asemenea unui păcat, şi-îşi coboară grabnic ochii când aud vorbindu-se despre ea . Dacă vă veţi căsători cu unul ca acesta, vă va fi un ghimpe în trup, şi o povară pentru mănăstirea sa, dacă se va călugări. Păziţi-vă de cei ce se cred desăvârşiţi şi nu află greşeală într-înşii, dar găsesc mereu greşeli la ceilalţi. Păziţi-vă de cei ce se cred aleşi de Dumnezeu ca să-i îndrepte pe ceilalţi.

Trebuie să existe şi minime condiţii materiale. Mai presus de toate, îngrijiţi-vă să aflaţi despre credinţa celuilalt. Are el sau ea credinţă? Are idealuri persoana pe care vă gândiţi să v-o faceţi tovarăş de viaţă? Dacă pentru el Hristos nu înseamnă nimic, cum vei putea să intri tu în inima sa? Dacă n-a fost în stare să îl preţuiască pe Hristos, crezi că te va preţui pe tine? Awa Emilian Simonopetritul.

Un bărbat care ştie totul despre temei nu ştie nimic despre una singură. John Stcinheck

Spun oamenii că au căutat o viaţă întreagă „femeia ideală" şi n-au găsit-o. Absurd. O puteau găsi în oricare femeie, dar pentru aceasta le trebuia iubirea aceea adevărată, care să rupă cercul insului lor, să înfrângă instinctul de conservare care îi zidea în faţa dragostei, să anuleze acel abstract dor de „femeia ideală", creat numai pentru confortul lor, pentru odihna lor melancolică şi amuzantă; căci e foarte confortabil să „cauţi" veşnic, mai greu e să găseşti şi să nu treşti ghimpele acela de iubire Mircea Eliade.

La nivelul priceperii şi măsurilor omeneşti, familia este un centru esenţial, un nod al existenţei, un centru de iniţiere, de organizare, o ierarhie.

Familia este implicată în ceea aş numi sensul profund al vieţii.

Familia e locul de multiplicare a chipului lui Hristos în lume, sau aşa ar trebui să fie totdeauna.

Soţii sunt încununaţi, la ceremonia religioasă, cu coroana de împăraţi ai firii şi de martiri.

Soţii, într-o căsătorie realizată, trebuie să împlinească unirea, unitatea, să devină un singur trup. Ca să se realizeze acest lucru trebuie să se întâmple un miracol, miracolul unei Taine. între atâtea taine ale existenţei, Biserica a proclamat şapte, şi între aceasta Taina Căsătoriei. In adevăr, vă daţi seama, ca două fiinţe atât de deosebite ca natură, ca ereditate, ca educaţie, ca posibilităţi intelectuale să se înţeleagă, şi să se iubească trebuie să se întâmple miracolul, în înţelesul cel mai riguros al cuvântului.

Dar noi oameni aceşti moderni care fără îndoială ştim multe lucruri, am pierdut ştiinţa de a trăi, şi nimeni nu ne mai învaţă nimic în această pri vinţă. Noi ştim geografie, fizică, chimie etc...etc..., dar suntem analfabeţi în ceea ce s-ar putea numi arta şi ştiinţa de a trăi! Există, fără nicio îndoială, o ştiinţă a vieţii, un ansamblu de principii de conduită. Câţi le mai cunosc? Foarte puţini, extrem de puţini. Cu timpul însă problema se va pune acut şi atunci poate vom asista la o predare a acestei subtile arte şi ştiinţe chiar în şcolile obişnuite.

In general vorbind, soţii simt, virtual, candidaţi la situaţia de cei mai mari şi ireductibili duşmani. E paradoxal, e absurd, e aproape incomprehensibil, dar din nenorocire cam asta e situaţia obişnuită. Multe căsătorii se desfac. Cum ar putea dăinui dacă soţii nu ştiu ce este o căsnicie, şi nu au nicio concepţie despre viaţă, despre om, despre femeie, despre bărbat! Unele căsnicii dăinuie din inerţie, prin subterfugii sau de teama unor complicaţii încă mai mari.

Căsătoria este însă mereu o problemă capitală, cu toate aparenţele pe care le-ar da perspectiva unor simplificări, sau.... moravuri moderne.

Benedict Stancu, ieromonah

Fragment din cartea "Cheia labirintului casniciei: supletea iubirii", Editura Elena