Două drame, una mai cutremurătoare decât alta – Predică la Duminica Fiului Risipitor

Evanghelia de astăzi este un text plin de învăţături. O evanghelie care pune pe predicatorul aflat la amvon într-o mare dilemă, neştiind la ce să se refere mai întâi: la răbdare, iertare şi bucuria tatălui că i s-a întors fiul cel rătăcit, sau la pocăinţa acestuia din urmă? Unii predicatori fac exegeză, explicând fiecare cuvânt, arătând ce înseamnă fiecare fapt sau fiecare dintre atitudinile prezente în evanghelie: a tatălui, care nu este altcineva decât Dumnezeu, a fiului risipitor, care suntem noi, cei care uneori în viaţa aceasta ,,cădem”, şi a fiului mai mare care, deşi n-a călcat niciodată cuvântul părintelui său, rămâne totuşi undeva ,,în afara bucuriei”.

Ei bine, în ceea ce mă priveşte, dorind să tălmăcesc frumuseţea şi înălţimea duhovnicească a acestei pericope evanghelice, am ales să mă refer la cei doi fii: unul mai tânăr, dar care pleacă şi se pierde în desfânare, şi altul mai mare, ascultător faţă de tatăl său, dar cu o ascultare ,,neroditoare”. Unul tânăr şi fără de minte, dar care la un moment dat, ,,regăsindu-se”, , vine şi, pocăindu-se, devine modelul evangheliei de astăzi, pe când celălalt, deşi niciodată nu şi-a supărat tatăl, raămâne până la urmă personajul nefast şi negativ.

Iubiţi credincioşi,

Evanghelia de astăzi ne prezintă doi oameni: unul care, în prima parte a pericopei evanghelice este păcătos, dar care apoi se reabilitează, iar altul ,,drept”, dar care, în pofida ,,dreptăţii” lui, rămâne afară de Împărăţie, pentru că ospăţul şi bucuria pe care tatăl a găsit de cuvinţă să le pregătească fiului pocăit înseamnă Impărăţia Cerurilor. Cum se face, deci, că fiul desfânat şi păcătos ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, iar celălalt, care totdeauna şi-a ascultat părintele, rămâne ,,afară”? Ce se întâmplă oare în evanghelia de astăzi? Cum de are loc această răsturnare a valorilor, şi fiul risippitor, ce-l care îşi supără tatăl cerându-i de la obraz moştenirea pentru a o cheltui cu desfânatele, devine până la urmă personajul pozitiv – personajul ,,simpatic”, dacă-mi este îngăduit să mă exprim astfel – iar fiul cel ,,drept”, care ,,totdeauna a slujit” şi niciodată nu a călcat porunca tatălui său, ajunge dintr-o dată personajul negative şi ,,antipatic”? Ce face, aşadar, pe fiul desfrânat ca să ,,merite” Împărăţia lui Dumnezeu şi ce face pe fiul ascultător ca, până la urmă, să rămână ,,afară”?

Ei bine, fiul cel desfrânat ,,îşi vine în sine”. Îşi vine în fire şi îşi dă seama că a greşit; realizează că a ajuns un netrebnic şi înţelege să se întoarcă numaidecât la tatăl său, şi nu oricum, nu povestindu-i şi bravând cu ,,isprăvile” sale, ci zicându-i:,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”. Aşa a plănuit să meargă şi să-şi ceară iertare, cu smerenie şi pocăinţă, nu pretinzând să fie repus în drepturile pe care le-a pierdut; gata să facă muncă de slugă, numai să fie reprimit în,,casă”.Această pocăinţă şi smerenie văzându-le tatăl, care nu a încetat să-l aştepte încă din clipa în care a plecat, l-a iertat pe dată şi l-a primit cu bucurie, dăruindu-i înapoi tot ce pierduse, şi aceasta din dragoste şi de bucurie că ,,acest fiu al său mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Ce se întâmplă cu fratele mai mare?

El nu a exagerat nicio clipă când a spus tatălui său:,,Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca”. Adevărat grăia. Şi cu toate acestea, el este personajul negativ din evanghelia de astăzi. Unde greşeşte acest ,,drept” care nu şi-a supărat niciodată părintele? Greşeşte prin neputinţa de a se bucura împreună cu tatăl său şi, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mântuit. În loc să se bucure, acesta ,,s-a mâniat”, zice evanghelia, şi a rămas afară. S-au dus care mai de care căutând să-l convingă să treacă peste ce, dragii mei?…Peste invidie? Peste răutate? Peste împietrire? Peste prostie? Acestea sunt care nu ne lasă să ne bucurăm de binele celuilalt! Acestea sunt care ne fac să ne întristăm când aproapelui nostru îi merge bine; să fim invidioşi, trişti şi supăraţi când, de fapt, suntem chemaţi să ne bucurăm şi să ne veselim împreună la ,,ospăţul” cel dumnezeiesc!…

Vă întreb: Ce ne împiedică astăzi aici, în casa Părintelui nostru două ceasuri, rugându-ne lui Dumnezeu pentru slăbiciunile şi păcatele noastre de fiecare zi? Ce ne împiedică să ne bucurăm aceste două ore împreună cu Dumnezeu? Ce ne ţine acasă, pe drumuri, prin parcuri, sau nu ştiu eu pe unde, numai să nu petrecem aici împreună cu Tatăl ceresc care, iată, răsplăteşte pocăinţa cu ,,ospăţ” şi bucurie veşnică? Ce ne împiedică să ne petrecem viaţa întregă în frica lui Dumnezeu, în comuniune cu El şi cu fratele sau aproapele nostru?

Unde greşeşte, aşadar, fratele ,,mânios” al fiului risipitor? Astăzi, poate pentru întâia oară, el îi vorbeşte tatălui său cu reproş:,,Mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei!”Tot astăzi, se face şi judecător dispreţuitor al fratelui său:,,dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfânatele, pentru el ai înjunghiat viţelul cel îngăşat!” Iată, aşadar: îl condamnă pe tatăl său pentru modul în care l-a primit pe fiul cel pierdut, răbufneşte şi, dintr-o dată, nu mai este nici fiu ascultător, nici frate bun celui ,,căzut”. Mai mult decât atât, evanghelia ne lasă să înţelegem că, în cele din urmă, acesta a rămas supărat ,,afară” – în afară de Impărăţia lui Dumnezeu.

Iată de ce am spus că evanghelia de astăzi nu ne prezintă doar o dramă – pe cea a fiului risipitor – ci două, pentru că, discret, în spatele dramei celui căzut, se consumă si o a doua dramă, mult mai cutremurătoare, cea a fratelui mai mare, finalizată absolut nefericit. Dacă fiul mai mic trăieşte drama ,,izolării în afara comuniunii” cu Dumnezeu, celălalt trece prin drama izolării ,,în interiorul comuniunii”, ceea ce mi se pare şi mai înfricoşător! Grea este singurătatea ,, de unul singur”, dar, şi mai grea – ne arată această pericopă evanghelică – este singurătatea ,,în doi” sau ,,în interiorul comuniunii”!

La aceste două atitudini am vrut să medităm astăzi! Să ne aducem aminte de cuvântul Evangheliei care spune că ,,vameşii şi desfrânatele merg înaintea noastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt.21, 31), iar noi, cei cărora ni se pare că suntem drepţi şi că niciodată nu am călcat cuvântul Părintelui Dumnezeu, fiind fiul ascultător – şi nu cel risipitor, care şi-a cheltuit ,,zestrea” sa sufletească şi trupească în nenumărate păcate – rămânem în mod paradoxal ,,afară”. Iată, aşadar, pericolul care ne pândeşte pe noi cei care, poate, la prima citire a evangheliei de astăzi ne-am identificat cu fiul cel ascultor. Atenţie însă! Mântuitorul Hristos vrea să ne spună: nu cumva, în pofida dreptăţii noastre, în ciuda faptelor noastre ,,extraordinare” pe care pretindem de multe ori, exagerând cu subiectivism, că le-am săvârşit, să avem aceiaşi surpriză şi să rămânem totuşi ,,afară de Împărăţie”.

Fiul desfrânat ne devine până la urmă simpatic, nu pentru că a desfrânat şi şi-a cheltuit averea în dezmierdări, ci pentru că a cunoscut într-un final ,,taina pocăinţei”. A aflat secretul reabilitării, şi-a venit în fire sau în ,,sine”, cum zice evanghelia, s-a regăsit pe sine şi a reuşit să se schimbe. A putut să se ridice din mocirla păcatului, s-a putut smeri, a aflat puterea necesară să vină înaintea tatălui său să-şi recunoască greşeala şi să ceară nu ceea ce avusese, ci starea de slugă. Evanghelia de astăzi, gândesc eu, ne face atenţi pe noi, cei care ,,tocim pragul” bisericii zi de zi ori duminică de dumincă, nu cumva să cădem în păcatul fratelui celui mare: în acea ascultare formală, lipsită de recunoştinţă faţă de Părintele, dar şi de dragoste şi preţuire pentru fratele nostru, mai cu seamă atunci când acesta se pocăieşte. Să luăm aminte la acest ,,soi de dreptate” lipsită de bunătate, o dreptate stearpă şi împietrită, care a făcut din fratele mai mare, un fel de,, pom neroditor” ce se arată frumos la înfăţişare şi având coroana bogată şi verde, dar sălbatic totuşi, mânios şi neputincios în fata iubirii de frate şi chiar a iubirii de părinte, şi pentru care a rămas trist şi nerecunoscător,,afară”!…

Mesajul evanghelic de astăzi, aşadar, acesta este: dacă suntem cumva sau vom ajunge vreodată, în anumite clipe ale vieţii noastre, fiul cel pierdut, să ne aducem aminte că Dumnezeu ne aşteaptă şi este gata să ne repună neîntârziat şi fără reproş în aceiaşi stare din care am căzut, numai să arătăm şi aceiaşi conştiinţă, smerenie şi pornire de a ne schimba, pe care le-a arătat fiul risipitor. Dacă, însă, suntem fiul care nu a căzut, gata să-I spunem lui Dumnezeu:,,Iată de atâţia ani Îţi slujesc şi niciodată nu Ţi-am călcat porunca…”atenţie că în această ,,dreptate” a noastră trebuie să picurăm şi un strop de iubire, pentru ca ea să nu fie o dreptate mândră şi împietrită, lipsită de compasiune faţă de cel căzut şi plină de dispreţ sau judecată crudă faţă de el.

Prin urmare, evanghelia de astăzi ne cheamă să ne pocăim dacă am căzut, iar dacă nu, să avem grijă, nu cumva să cădem tocmai prin faptul că ni se pare că ,,stăm”. Ne îndeamnă să învăţăm să ne bucurăm când vedem,, binele” în jurul nostru, nu să ne înceţoşăm mintea cu invidie şi răutate ori privind cu gând viclean la bucuriile celorlalţi, bine ştiind că Dumnezeu are aceiaşi dragoste mare pentru toţi şi că se bucură de fiecare dintre noi dacă vom şti să-I preţuim chemarea. Făcând aşa, dragii mei, vom ajunge şi noi să petrecem la ,,ospăţul” Stăpânului Dumnezeu, fie de pe poziţia de iertaţi şi reabilitaţi, fie ca fii ascutători, bucurându-ne împreună cu El în vecii vecilor, Amin.

PS Sebastian – Episcopul Slatinei si Romanatilor – Predici la duminicile de peste an, Slatina, 2011, pag 286-291