De ce Marșul pentru Viață?

 În ultimii ani, la inițiativa unor organizații sau instituții, în preajma sărbătorii Bunei Vestiri, s-au organizat manifestări care și-au propus să reafirme valoarea darului sfânt al vieții. Pregătirea teologică m-a învățat să privesc orice demers al unei ființe raționale ca fiind determinat de o cauză și realizat cu un scop și cred că oricine își permite răgazul de a medita asupra înțelesului noțiunii de viață se va alătura, măcar cu inima, activităților cuprinse, an de an, sub genericul Marșul pentru viață.

Într-un text scris de Mitropolitul Antonie Plămădeală, intitulat „Dumnezeu este viața. Viața este de la Dumnezeu”, într-o înșiruire logică era precizată concepția creștină despre viață. Autorul textului nu polemiza cu ideologia timpului, dar nici nu ezita să proclame superioritatea adevărului că viața vine de la Dumnezeu: „Așa cum sfânt este Dumnezeu, sfântă este și viața. Ea ne-a fost dată spre bucurie… (I Ioan 1, 4).

Materialul integral poate fi găsit la sursa de mai jos:

Sursa: https://arhiepiscopiabzvn.ro/de-ce-marsul-pentru-viata.html

Sacré-Coeur devine monument istoric

După mulţi ani de controverse între francezii ultracatolici şi cei anticlericali, printr-o decizie a Consiliului Primăriei din Paris, Bazilica Sacré-Coeur, unul dintre cele mai vizitate obiective turistice franceze, va fi clasată ca monument istoric, informează AFP. Construit între anii 1875 și 1923 în vârful colinei Montmartre din nordul capitalei Franţei, acest edificiu din piatră albă în stil romano-bizantin, înalt de 85 de metri, atrage aproape 11 milioane de vizitatori în fiecare an, potrivit rectorului său, părintele Stéphane Esclef.

Istoria acestui sanctuar dedicat Inimii Sfinte a lui Iisus, proprietate a Primăriei din Paris, este sensibilă. Proiectul a fost lansat după Comuna din Paris (martie 1871 - mai 1871), un episod insurecţional deosebit de sângeros, care a început odată cu capturarea tunurilor aflate în Montmartre. De atunci, edificiul a fost asociat cu „ordinea morală” represivă din epocă. Monumentul, care a avut nevoie de mult timp pentru a fi construit, a devenit cu regularitate obiectul unor controverse între politicieni şi istorici.

Clasarea ca monument istoric permite ca eventualele lucrări viitoare să fie achitate „până la 40% din buget” de Direcţia regională pentru chestiuni culturale. „Deşi istoria sa a fost agitată, nu putem să rămânem cu o viziune paseistă asupra lucrurilor, trebuie să mergem înainte şi să vedem că acest loc este acum unul emblematic”, a subliniat părintele Stéphane Esclef.

Noul statut al bazilicii pariziene reprezintă totodată o decizie binevenită, în condiţiile în care Primăria arondismentului XVIII din Paris militează pentru a include Colina Montmartre în patrim. 

POVESTIRE DIN MUNTELE ATHOS. CĂLUGĂRUL CARE A VĂZUT RĂZBOIUL

„Barca ne lasă în micul port al Mănăstirii Sf. Pavel din Athos. E-atâta pace aici, pe cât război e-n lumea de afară. În mai puțin de 2 minute, o bătrânică de Toyota 4X4, coborâtă din munte, se oprește în dreptul nostru.

„Bine-ați venit, fraților!” ne întâmpină cu voce blândă, înveșmântat în rasă de monah și scufie neagră, Părintele Gamaliel. Umplem portbagajul cu valizele pline de aparatura pentru podcast, ne îndesăm și noi în mașină, călugărul trage frâna de mână și pornim călătoria prin Munte. Călătoria, nu drumul.

Drumul e abrupt, șerpuit, înfundat, mașina tremură și huruie. Dar călătoria spre chilia din Schitul Lacu e duioasă și blajină. Iar călătoria e mai importantă decât drumul. E blajină precum poveștile Sfinților Athosului pe care Părintele Gamaliel începe să ni le spună. Și duioasă asemeni vocii călugărului. Mașina se rupe din toate încheieturile prin sălbăticia Muntelui.

Dar drumul nu-i greu când știi că e mai importantă călătoria. E-atâta pace aici, pe cât război e-n lumea de unde venim. Ne vorbește Părintele Gamaliel despre simplitatea sfinților, despre cum cuvioșenia începe cu duioșenia, despre lucrurile simple și trăirea curată pe care noi le vedem miracole. Și, din cuvios în cuvios, bunul Gamaliel se oprește la o întâmplare cu Bătrânul Evmenie, un sfânt ascuns al Athenei, relatată de Mitropolitul Neofit de Corfu într-o carte apărută în Grecia în 2016.

Seara, la chilie, după slujbă, Părintele îmi înmânează cărticica, tradusă în română în 2020. Și o să reproduc din textul „ÎN UCRAINA”, scris de mitropolit: „O altă experiență cutremurătoare cu Bătrânul Evmenie am avut-o în Ucraina, când am ajuns pe aeroportul din Kiev.

„Relatarea continuă cu mărturia Bătrânului, adormit în 1999: „Am mers toți la Kiev și am făcut rugăciune. Iar eu plângeam mult. Și pe toți ne întărea Părintele Porfirie, care mi-a zis:  Și l-am văzut pe Sfântul Ioan Rusu, care a zis: <<Nu! Trebuie să fie război, căci nu există alt chip prin care să se tămăduiască această lume.>>

„Las mai jos, la primul comentariu, fotografia celor două pagini de carte. Și nicio părere personală. Doar cuvântul unui călugăr român din Athos: „Nu există profeții. Dar există oameni atât de curați încât pot să vadă limpede. Există sfinți.” E atâta pace în Athos, pe cât război e deja în lume.” - a scris Mihai Morar, pe pagina sa de Facebook.

Motoare de căutare pe diverse criteriiacademice și științifice

„Google este atât de puternic încât „ascunde” alte sisteme de căutare de noi. Majoritatea dintre ele pur și simplu nu știm că există.

Între timp, există încă o tonă de motoare de căutare grozave care sunt specializate în cărți, știință și alte informații inteligente.

Păstrează o listă de site-uri de care poate nu ai auzit niciodată.

www.refseek.com

- un motor de căutare pentru resurse academice. Peste un miliard de surse: enciclopedii, monografii, reviste.

www.worldcat.org

- o căutare a conținutului a 20 de mii de biblioteci mondiale. Vei afla unde este cea mai apropiată carte rară de care ai nevoie.

https://link.springer.com

- acces la peste 10 milioane de documente științifice: cărți, articole, înregistrări de cercetare.

www.bioline.org.br

este o bibliotecă de jurnale științifice despre bioscience publicate în țările în curs de dezvoltare.

http://repec.org

- voluntari din 102 țări au strâns aproape 4 milioane de publicații despre economie și științe conexe.

www.science.gov

este un motor de căutare al statului american pentru peste 2200 de site-uri științifice. Peste 200 de milioane de articole sunt indexate.

www.pdfdrive.com

este cel mai mare site de descărcare gratuită a cărților în format PDF. Sunt declarate peste 225 milioane de nume.

www.base-search.net

este unul dintre cele mai puternice site-uri de căutare a textelor de cercetare academică. Peste 100 de milioane de documente științifice, 70% din ele sunt gratuite."

Sfintii Apostoli Petru si Pavel

Mareste imaginea.

Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti in fiecare an pe 29 iunie.

Sfantul Apostol Petru
Informatiile pe care le avem despre Sf. Petru sunt furnizate in special de Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistola catre Galateni a Sf. Apostol Pavel si traditia bisericeasca. Petru a fost de origine din Bethsaida, localitate in apropierea Lacului Tiberiadei. Locul chemarii lui Petru la apostolat este prezentat de Ioan Evanghelistul ca fiind Betania, cand fratele sau, Andrei, cel dintai chemat, l-a prezentat Mantuitorului, in timp ce Evangheliile sinoptice afirma ca a fost Galileea. Aceasta discordanta poate fi rezolvata in sensul ca Petru l-ar fi intalnit pe Mantuitorul mai intai pe valea Iordanului si apoi in Galileea, cand a avut loc chemarea lui finala la apostolat, cu ocazia pescuirii minunate.

Numele lui Petru a fost Simon. La acceptarea lui ca apostol, el primeste numele de Chifa, echivalentul lui Petru in aramaica, ceea ce inseamna piatra. Asemenea fratelui sau, el a fost pescar. Cand si-a inceput activitatea publica, Petru era deja casatorit si se mutase la Capernaum, unde traia impreuna cu soacra sa. Nicaieri nu se face mentiune in legatura cu sotia sa, desi din Epistola intaia catre Corinteni 9, 5, se poate deduce ca el si-a luat sotia in calatoriile sale misionare. Textele canonice nu ne spun daca Petru a avut sau nu copii, doar Faptele apocrife ale lui Petru vorbesc despre fiica sa.

In rastimpul activitatii de pe pamant a Mantuitorului, Petru a fost de fata in toate ocaziile, cand doar un grup restrans dintre ucenici au fost admisi (Matei 9, 18-26; 17, 1-8; 26, 37). Adeseori, el devine purtatorul de cuvant al celorlalti apostoli. Desi privilegiul prioritar de a fi descoperit ca Iisus este Mesia ii revine Sf. Apostol Andrei (Ioan 1,41), Petru este cel care afirma cu mai multa tarie acest lucru, fapt pentru care Mantuitorul il evidentiaza (Matei 16, 13-20). Cu toate acestea, el este cel care fluctueaza in credinta sa in Hristos, de la afirmare si pana la negare sau lepadare de El.

Petru este intre primii ucenici care au sosit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile anunta invierea Sa, iar dupa inaltarea la Cer, se erijeaza, fara a fi ales de cineva, in conducator al apostolilor, isi exercita rolul de conducator in numirea celui care il inlocuia pe Iuda (Fapte l, 15-22); vorbeste la Pogorarea Duhului Sfant (Fapte 2, 14-41); este unul din cei dintai apostoli care savarseste o minune in numele lui Iisus (Fapte 3, 1-10); ii condamna pe Anania si Safira; savarseste multe minuni; il primeste pe Cornetius in Biserica (Fapte 10, 1-11, 18), ceea ce a fost intepretat ca un prim gest de deschidere a invataturii crestine catre neamuri, desi in disputa cu Sf. Apostol Pavel este cel care sustine cererile iudeo-crestinilor privind observarea practicilor impuse de Lege (Galateni 2, 11-21); iese in evidenta cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim (Fapte 15, 7-11).

Intrucat Sf. Pavel mentioneaza o grupare a lui Chifa la Corint (I Corinteni l, 12), se crede ca el ar fi vizitat aceasta cetate. Informatiile privind activitatea sa misionara sunt relative si reduse. Se stie ca a propovaduit la Ierusalim, in ludeea, in Samaria, in Asia Mica, pana in Babilon. Interpretam - pana in Babilon - in sensul ca a propovaduit inclusiv in acest teritoriu. Mentiunea din Petru 5, 13 trebuie inteleasa cu referire la Biserica crestina din Babilon si nicidecum din Roma. Daca ar fi fost vorba de Roma, Sf. Petru ar fi mentionat numele de Roma si nicidecum nu ar fi facut doar o vaga aluzie metaforica.

De altfel, traditia leaga cea mai mare parte a activitatii sale de Antiohia si tinuturile imprejuratoare, intrucat despre el se spune ca a fost episcop al acestei cetati timp de 20 de ani, inainte de a ajunge la Roma. El ajunge la Roma in timpul celei de a doua captivitati a Sf. Apostol Pavel, sau cel mai devreme dupa revenirea acestuia din Spania si inainte de a face calatoria de ramas bun in Asia Mica si Macedonia. Aici, la Roma, s-a savarsit prin moarte martirica, alaturi de Sf. Pavel, in timpul persecutiei neroniene. Legenda episcopatului Sf. Petru la Roma, timp de 25 de ani, apartine sec. al III-lea.

De altfel, Sf. Irineu (Adv. haer. III. 3.2 si 3.3) spune clar ca "cea mai mare, cea mai veche si cunoscuta de toti, intemeiata de cei doi preamariti apostoli Petru si Pavel" este Biserica Romei, iar "dupa intemeierea si zidirea Bisericii, fericitii apostoli au inmanat slujirea episcopatului lui Linus, ceea ce inseamna ca cei doi apostoli au condus impreuna soarta Bisericii din Roma, intemeiata de ei, si tot impreuna au numit un prim episcop, pe Linus, inainte ca ei sa fi suferit moartea martirica.

Sf. Petru a fost rastignit cu capul in jos, dupa propria lui dorinta, si a fost inmormantat, potrivit marturiei preotului roman Caius, slujitor in timpul episcopatului lui Zefirin (199-217), pe dealul Vatican. Descoperirile arheologice de sub Basilica Sf. Petru au confirmat traditia. Pe langa cele opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor (l, 15-24; 2, 14-41; 3, 12-26; 4, 8-21; 5, 29-42; 10,34-48; II, 4-17; 5, 5-11), de la Sf. Petru au ramas doua epistole care ii poarta numele: I si II Petru. Prima epistola a fost scrisa din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma (anul 67). Cele doua epistole au un ton unitar, abordand, pe de o parte, teme pastoral-morale, si teme dogmatice de prim rang, cu implicatii serioase pentru invatatura hristologica, trinitara, soterio logica si eshatologica a Bisericii crestine, pe de alta parte.

Sfantul Apostol Pavel

Sfantul Apostol Pavel (m. aprox. 65 d." Hr.), "Apostolul neamurilor". S-a nascut intr-o familie de evrei descendenta din tribul lui Beniamin, in Tarsul Ciliciei, probabil in primii ani ai erei crestine, primind numele de Saul. A fost crescut si educat in traditia fariseica, se pare, la Ierusalim, desavarsindu-si educatia sub indrumarea vestitului rabin Gamaliei (Faptele Apostolilor 26, 5), care il initiaza in bogata traditie a interpretarilor legale (halakah) si in literatura folclorica iudaica (hag-gadah).

Apartinand diasporei evreiesti, Pavel cunostea si vorbea limba greaca si era familiarizat cu cultura si civilizatia elenista. In plus, el detinea si cetatenia romana. Desi casatoria era una din obligatiile unui fariseu, Saul nu se casatoreste. Dupa increstinarea sa, el va considera celibatul ca o logodna mistica cu Hristos si Biserica Sa. Intrucat fiecare rabi trebuia sa aiba o meserie, el invata sa teasa panza pentru corturi, in zelul sau fata de religia parintilor sai, Saul devine persecutor al crestinilor, vazand in credinta crestina un dusman de moarte al traditiei legaliste iudaice. Este martor ocular al martirizarii Sf. Stefan, pazind hainele celor care il loveau cu pietre, inlocuirea vechiului legamant iudaic cu unul nou, i se parea lui Saul o adevarata blasfemie. Faptele Apostolilor relateaza despre persecutia pe care el insusi o conducea impotriva crestinilor (8, 3).

In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Saul traieste momentul de rascruce care ii va schimba definitiv viata. Mantuitorul Iisus Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi, in aceasta identificare a lui Hristos cu cei care cred in EI rezida temeiul invataturii paul ine despre Biserica, inteleasa ca Trup mistic al lui Hristos. Evenimentul, relatat de trei ori in Faptele Apostolilor (9, 1-19; 22, 5-16 si 26, 12-18), il transforma pe Saul dintr-un inflacarat prigonitor al crestinilor, in cel mai mare propovaduitor al Evangheliei lui Hristos.

Hristos l-a facut sa inteleaga ca El este Fiul lui Dumnezeu, Caruia trebuie sa se plece tot genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti, si sa devina Apostolul Celui pe care pana atunci L-a urat si L-a prigonit cu furie, cel care a ostenit mai mult pentru Domnul. Orbirea care l-a lovit a durat cateva zile. Saul este botezat apoi de catre Anania, dupa care se retrage in Arabia unde ramane un rastimp de trei ani pentru a se pregati prin rugaciune si meditatie pentru noua sa chemare, dobandind "cunoasterea tainei lui Hristos" (Efeseni 3,4). Revine la Damasc, unde propovaduieste "ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte 9, 20). Evreii de aici comploteaza impotriva lui. El scapa, parasind cetatea in taina, mergand la Ierusalim, unde predica Evanghelia neevreilor.

Un nou complot il obliga sa paraseasca si Cetatea Sfanta. Se refugiaza si de aici, indreptandu-se spre Cezareea, Siria si in cele din urma spre Cilicia. Dupa cativa ani, este chemat de Barnabas pentru a ajuta la lucrarea de convertire din Antiohia (Fapte 11, 25 si urm.), in jurul anului 44 cei doi apostoli se indreapta spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare comunitatii crestine (Fapte 11, 27-30). Dupa revenirea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba si Saul, impreuna cu loan Marcu, nepotul lui Barnaba, primesc din partea comunitatii antiohiene sarcina se a predica Evanghelia dincolo de granitele Siriei. Astfel incepe prima calatorie misionara a lui Pavel (47-49 d. Hr.). Cei trei se indreapta spre Cipru, locul de nastere a lui Barnaba. Saul, care isi ia numele greco-roman de Pavel in cinstea proconsulului Sergius Paulus, care s-a increstinat, sau mai exact, pentru a arata, prin noul sau nume, ca apostolatul sau se indrepta cu precadere catre neamuri (Galateni 2, 7-9; Romani 15, 16).

Totodata, conducerea activitatii misionare trece de la Barnaba la Pavel, deoarece in Fapte sunt mentionati Pavel si Barnaba si nu Barnaba si Saul. Din Cipru, cei trei trec in Asia Mica, la Perga, unde loan Marcu ii paraseste. Pavel si Barnaba predica Evanghelia in provincia Galatia, inclusiv in cetatile principale de aici: Antiohia din Pisida, Iconium, Lystra si Derbe. In pofida ostilitatii comunitatilor evreiesti, cei doi intemeiaza comunitati crestine si numesc prezbiteri, dupa care se intorc la Antiohia, unde prezinta un bilant al acestei prime misiuni.

Raspandirea rapida a crestinismului printre neamuri, a ridicat o mare problema pentru Biserica. Crestinii veniti dintre iudei, cer ca cei care au devenit crestini dintre neamuri sa se circumcida si sa observe Legea mozaica. Pavel a vazut primejdia unei astfel de practici. Daca aceasta miscare ar fi prevalat, atunci Biserica crestina ar fi devenit o simpla secta iudaica, lucru inacceptabil pentru neevrei, sau aceasta s-ar fi scindat in doua grupari. In plus, el a sesizat ca, prin atitudinea lor, iudaizantii respingeau insasi temelia Bisericii crestine, si anume, ca omul era mantuit prin credinta in Iisus Hristos si nu prin faptele Legii (Galateni 6, 2).

Pavel si Barnaba, insotiti de alti membri ai comunitatii din Antiohia, merg la Ierusalim pentru a se consulta cu ceilalti apostoli, inainte de a merge la Ierusalim, Pavel scrie Epistola sa catre Gatateni. Adunarea apostolilor a hotarat, intr-un gand, sa nu fie impus neamurilor un "alt jug", recomandandu-le doar abtinerea de la "intinarile idolilor si de la desfrau si de (animale) sugrumate si de sange" (Fapte 15, 20, 29). Dupa terminarea sinodului de la Ierusalim, Pavel si Barnabas revin la Antiohia. Separandu-se de Barnaba, Pavel porneste in cea de a doua calatorie misionara, insotit de Silas (50-52 d. Hr.). Pavel viziteaza comunitatile din Galatia, iar la Lystra il ia pe Timotei ca insotitor, indemnat de Duhul Sfant, Pavel trece dincolo de Misia, coboara la Troa, de unde trece cu corabia in Macedonia, poposind la Filipi.

Cea dintai persoana care a primit crestinismul aici a fost Lidia, vanzatoare de porfira, care a devenit gazda lui Pavel si a insotitorilor sai. De la Filipi se indreapta spre Tesalonic, trecand prin Amfipoli si Apolonia, apoi la Bereea, iar de aici la Atena, in asteptarea lui Timotei si Silas, Pavel apara credinta monoteista in fata filosofilor stoici si epicurieni in Areopag. Rezultatele confruntarii nu au fost cele asteptate, mai ales pentru ca acestia nu au putut accepta credinta in inviere. In consecinta, Pavel ia hotararea ca de acum sa nu mai depinda de argumentele ratiunii, ci de Hristos si de puterea Sa. De la Atena, se indreapta spre Corint unde intemeiaza o puternica comunitate crestina. La scurta vreme dupa sosirea lui la Corint, Pavel scrie cele doua Epistole catre Tesaloniceni.

Aici ramane aproape un an si jumatate, dupa care revine la Antiohia. Dupa o sedere relativ scurta la Antiohia, Pavel porneste in cea de a treia calatorie misionara (53-58 d.Hr.). El reviziteaza Bisericile intemeiate de el din Galatia si Frigia. La Efes, de unde scrie prima Epistola catre Corinteni, ramane trei ani, invatand la scoala lui Tiranus. in urma revoltei argintarilor efeseni, este obligat sa paraseasca Efesul. De la Efes, se indreapta spre Smyrna, Pergam, Troa, de unde trece cu corabia in Macedonia, in drum spre Corint, el adreseaza corinte-nilor cea de a doua epistola a sa. in timpul sederii la Corint, a scris Epistola catre Romani, pentru a-si pregati vizita la Roma, pe care o avea deja in plan. impreuna cu o serie de reprezentanti ai Bisericilor din Asia si Grecia porneste spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare Bisericii Mame din Cetatea Sfanta.

Ajuns la Milet, Pavel isi ia ramas bun de la conducatorii Bisericii, care l-au primit cu deosebita caldura, si prezice intemnitarea sa (Fapte 20, 22 si urm.). La Ierusalim a fost primit cu ostilitate, fiind acuzat de incalcarea Legii si, in consecinta, batut. Este scapat din mainile multimii infuriate de catre soldatii romani. Aflandu-se de un complot impotriva lui, Pavel este transferat la Cezareea, unde a fost tinut in inchisoare de guvernatorul Marcus Antonius Felix. La moartea acestuia, noul guvernator, Porcius Festus, cedeaza in fata cererilor insistente ale sanhedrinului, care dorea sa-l judece la Ierusalim, ceea ce pentru Pavel insemna o certa condamnare la moarte. Constient de acest lucru, Pavel isi exercita dreptul de cetatean roman si apeleaza la judecata Cezarului, in drum spre Roma, corabia in care calatorea naufra-giaza la Malta. Din Malta, trece cu o corabie alexandrina la Siracuza si de acolo se indreapta spre Roma prin Regium si Puteoli.

Se pare ca in rastimpul petrecut aici, Pavel scrie asa-numitele "Epistole ale captivitatii": Filipeni, Coloseni, Filimon si Efeseni. Dupa doi ani de sedere la Roma, perioada in care a putut propovadui "fara nici o piedica", Pavel este eliberat. Se crede ca acum scrie Epistola catre Evrei. Informatiile legate de evenimentele care au urmat, le avem din Epistolele pastorale si din Traditie. Clement Romanul afirma ca Pavel a mers pana la "limitele Apusului", facand referire la mentiunea lui Pavel din Epistola catre Romani in care isi exprima intentia de a merge in Spania. Epistolele pastorale apartin ultimei sale perioade misionare, dupa intoarcerea din Spania, cand face o vizita in Creta, unde il asaza episcop pe Tit si apoi la Efes, in Macedonia si Grecia, dupa care urmeaza ultima sa intemnitare la Roma (66-67).

Potrivit traditiei, Pavel a fost martirizat la Roma, in timpul persecutiei lui Nero. Tertulian adauga si modul in care a fost martirizat, adica, prin decapitare. Faptele apocrife legate de numele lui Pavel mentioneaza locul martiriului, pe malul stang al Tibrului, la aproximativ cinci kilometri departe de Roma, la Ad Aquas Salvias. Trupul sau a fost inmormantat in cimitirul de pe Via Ostiensis, unde se ridica acum biserica S. Paolo fuori le Mura, construita de imparatul Constantin si restaurata de mai multe ori, ultima data in sec. XIX.

Pavel ramane una din cele mai de seama si mai puternice personalitati din istoria Bisericii crestine. Atat viata sa, profund marcata de aratarea nemijlocita a Mantuitorului pe drumul Damascului, cat si activitatea si invatatura propovaduita de el, dezvaluie absoluta sa daruire si credinciosie nestramutata fata de Hristos si Biserica Sa. In Epistolele sale, scrise pentru a da raspuns unor cerinte imediate, deslusim elementele principale ale teologiei crestine, in centrul careia se afla Hristos cosmic.

Gandirea sa teologica izvoraste din experienta, din traire, mai mult decat dintr-un discurs rational, deoarece Pavel ni se descopera ca traitor mistic care a izbutit sa patrunda realitatea tainica a tuturor lucrurilor in Hristos. Caci Hristos nu este doar Mesia, Cel in care s-au implinit profetiile si fagaduintele Vechiului Testament, ci Fiul lui Dumnezeu, Cel preexistent si vesnic, prin care au fost create toate lucrurile si care, dupa ce a suferit umilinte si moartea pe cruce, a fost ridicat de-a dreapta lui Dumnezeu, fiind preaslavitde intreaga faptura. De aceea, El este Capul noii umanitati mantuite, noul "Israel al lui Dumnezeu", in care evreul si barbarul devin una (Efeseni 2, 14-19), adica, Biserica, care este in acelasi timp Trupul Lui Mistic, in adevaratul crestin, Hristos este cel care traieste (Galateni 2, 20), transformandu-l intru asemanare cu El inca in aceasta viata, insa in mod deplin la inviere. Viata noua in Hristos nu mai este "potrivit trupului", care in viziunea lui Pavel este starea de pacat, ci "potrivit spiritului" si incepe de la botez.

Prin Botez, credinciosul devine partas mortii si invierii lui Hristos (Romani 6, 3-6), primind putere de la Duhul Sfant (Galateni 5, 16), sa implineasca cerintele morale ale noii vieti. Comuniunea Duhului Sfant ii uneste pe toti in legatura iubirii (Coloseni 3, 14). Aceasta comuniune este mentinuta si exprimata prin Euharistie, Jertfa crestina, "comuniunea cu Trupul lui Hristos" (I Corinteni 10, 16), fiind implinita pe deplin la sfarsitul veacurilor, cand Domnul va reveni in slava, slava in care vor fi partasi viii si mortii (I Tesaloniceni 4, 13-17). Atunci totul va fi invaluit in iubire, profetiile se vor fi incheiat, limbile vor inceta, iar noi nu vom cunoaste ca prin ghicitura, ci fata catre fata (I Corinteni 13). Gandirea Sf. Apostol Pavel a patruns si nuantat intreaga teologie crestina. Din nefericire, adeseori, gandirea sa a fost elaborata partial si trunchiat, fara o viziune de ansamblu. Asa se face ca Fer. Augustin va elabora teologia harului, a predestinatiei si a liberului arbitru pornind de la anumite elemente prezente in epistolele pauline, dandu-le accente apologetice, care le departeaza de esenta teologiei pauline.

La fel se va intampla si cu doctrina justificarii prin credinta, rupta din contextul general paulinic, care va deveni temeiul lutheranismului, iar predestinationismul, al calvinismului. In sec. XVIII si XIX, teologia paulina va fi pusa in balanta cu cea petrina, cu nuante care o indeparteaza de interpretarile clasice date de Sfintii Parinti. Pavel a scris Epistolele sale cu un scop determinat, si anume, de a raspunde problemelor cu care se confruntau Biserica si persoanele carora le erau adresate, urmarind intarirea dreptei credinte, pe de o parte, si apararea ei fata de ereziile, care incepusera sa-si faca aparitia, pe de alta parte.

Cele 14 Epistole incluse in canonul Noului Testament sunt, in ordine cronologica, urmatoarele: Epistola intai catre Tesaloniceni (Corint, in anul 52); Epistola a doua catre Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola catre Galateni (Efes, 54); Epistola intai catre Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua catre Corinteni (Macedonia, 57); Epistola catre Romani (Corint, 58); Epistola catre Efeseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filipeni (Roma, 62-63); Epistola catre Coloseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filimon (Roma, 62-63); Epistola catre Evrei (Roma, 63); Epistola intai catre Timotei (Macedonia, 63); Epistola catre Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua catre Timotei (Roma, 66), considerata ca fiind "testamentul spiritual" al Sf. Apostol Pavel.

Sf. Apostol Pavel ramane, fara egal, intre cei care si-au asumat sarcina de a propovadui invatatura crestina. El a fost cel care a propovaduit innoirea omului in Hristos: "Prin urmare, daca este cineva in Hristos, el e faptura noua; cele vechi au trecut, iata ca toate au devenit noi" (II Corinteni 5, 17). Pavel insusi este exemplul acestei reinnoiri: "Fiti urmatorii mei, asa cum eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 11, 1).

Prof. Dr. Remus Rus
Dictionar enciclopedic de literatura crestina din primul mileniu, Editura Lidia

Ce spun copiii despre rugăciune

 Anul omagial al rugăciunii ne îndeamnă să conştientizăm mai mult ce înseamnă pentru fiecare în parte rugăciunea. În eparhii şi parohii se organizează conferinţe şi concursuri, inclusiv pentru copii, de eseuri despre rugăciune. Unul din aceste concursuri a fost organizat de parohia bucureşteană „Sfinţii Voievozi” - Oţetari, păstorită de pr. Cătălin Ciocan. Din juriu au făcut parte profesorii Aureliana Grama, Mioara Dănac şi Corneliu Comănescu. Redăm în continuare două dintre textele premiate şi ilustraţii realizate de copii sub coordonarea prof. Ioanei Revnic de la Școala „Anastasia Popescu”.

Potrivit învățăturii creștine, roadele adevărurilor de credință sunt roadele Duhului Adevărului, ele se văd în viața credincioșilor și constituie criteriile după care se verifică trăirea dreptei credințe. Învățătura de credință exprimă ce a făcut Dumnezeu pentru noi și cum trebuie să răspundem noi lui Dumnezeu într-un dialog de iubire. În acest sens, fiecare adevăr de credință trăit este un temei pentru bucuria creștină, înțeleasă ca roadă a harului în sufletul omului credincios.

Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, forma cea mai vie de manifestare a cre­dinței ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria.

Primele cuvinte pe care le-a rostit Hristos Cel înviat către femeile mironosițe în ziua Învierii Sale au fost: „Bucurați-vă!” (Matei 28, 9). Întreg programul ­spiritual al Fericirilor se încheie cu acest îndemn: „Bucurați-vă și vă vese­liți, că plata voastră multă este în ceruri!” (Matei 5, 12). Toată viața creștină este îndreptată spre înviere, întrucât este comuniune de iubire cu Hristos Cel Răstignit și Înviat. De aceea, fiecare săptămână din calendarul creștin începe cu duminica, sărbătoare a Învierii și a bucuriei veșnice, iar în cântările de Sfintele Paști se spune că Hristos Cel Înviat este „Bucuria cea veșnică”.

Bucuria creștină este în mod esențial simțirea prezenței iubitoare a lui Hristos Cel Înviat în viața omului credincios: „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi; rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11).

Așadar, bucuria creștinului este bucuria lui Hristos prezentă în cei care-L iubesc pe El. Iar forma cea mai intensă de cultivare a prezenței iubirii și ­bucuriei lui Hristos în viața creș­tină este rugăciunea. De aceea, Sfântul Apostol Pavel scoate în evidență legătura care există între bucurie și rugăciune zicând: „Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat! Dați mul­țumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi”
(I Tesaloniceni 5, 16-18).

Bucuria lui Hristos prezentă în inimile celor care Îl iubesc pe El, chiar dacă aceștia au trecut prin necazuri, se vede mai ales în mărturia Sfinților Apostoli și a Sfinților Martiri, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel când descrie lucrarea sa misionară: „În multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăție, în cunoștință, în îndelungă răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică (…), prin slavă și cinste, prin defăimare și laudă, ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște ­ne­cunoscuți, deși bine cunoscuți, ca fiind în pragul morții, deși iată că trăim ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbo­gățind; ca unii care nu au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 4-10; vezi și Romani 8, 35-37).

Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în oamenii rugători a inspirat, de asemenea, curajul și nevoințele jertfelnice ale mul­țimii monahilor, dornici de a urma lui Hristos, care de-a lungul veacurilor au transformat singurătatea pustiului în comuniune de rugăciune și sfințenie, pregustând încă din lumea aceasta bucuria îngerilor, după cum spune troparul cuvioșilor părinți și cuvioaselor maici: „Întru tine, părinte/maică, s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor, pentru aceasta, împreună cu îngerii se bucură, părinte/maică, duhul tău”.

Bucuria prezenței iubirii lui Hristos în inima creștinilor a inspirat și filantropia sau dragostea jertfelnică a slujitorilor iubirii lui Hristos față de aproapele, a persoanelor care alină suferința sau întristarea copiilor orfani, a bolnavilor, a săracilor, a bătrânilor, a văduvelor, a celor fără adă­post, a sinistraților și refu­giaților, a tuturor acelora pe care nu îi mai iubesc cei care i-au cunoscut cândva, dar pe care nu-i uită Dumnezeu.

(Alice Capuzzi şi Eva Muntean, clasa a IX-a, Colegiul Naţional „Spiru Haret”, Bucureşti)

Rugăciunea este fereastra către Dumnezeu

Atunci când ești în camera închisă a sufletului și întunericul te cuprinde, deschide fereastra și lasă aerul să te curețe de păcate și lumina să îți deschidă ochii, căci lumina este mai strălucitoare în întuneric. Pentru alții, rugăciunea ar fi atât de importantă ca oxigenul. Într-adevăr, rugăciunea este cea care îmi intră în plămâni ca aerul și mă ajută să respir adevărul pe care nu-l văd în fața mea, este sprijinul meu, ce nu mă lasă să cad în extre­mitățile întunecate.

Până la urmă, rugăciunea este vitală omului, deci și mie. Cu toții ducem o luptă spirituală în fiecare zi, ce contează este cât de mult păcătuim. După cum am învățat, nu poate omul să trăiască pe pământ și să nu păcătuiască, dar asta nu înseamnă că trebuie să fie un prilej pentru noi să păcătuim. Căci conștiința e omenească, cel care rămâne fără ea în groapa prostiei omenești va cădea. Rugăciunea este reperul meu spiritual, cuvântul meu în fața lui Dumnezeu ce îmi oferă pace prin căldura cuvintelor pe care le rostesc în fața Sa, iar bucuria este nemărginită atunci când regăsesc iertarea. Mă rog mereu, nu numai când cer ajutorul pentru ceva anume. În general, oamenii se roagă numai atunci când au nevoie. Rugăciunile de cerere și mulțumire s-au aflat întotdeauna în mintea mea păstrată cu El. Cele spuse în rugăciune mi-au arătat drumul către lumină și pace, iar rugăciunea de bază, „Tatăl nostru”, n-aș putea să o reformulez mai bine. Reprezintă o cerere și o mulțu­mire adresată către Dumnezeu, Iisus Hristos și Duhul Sfânt. Exprimă atât nevoile trupești, cât și cele spirituale. Prin rugăciune pot să îmi exprim aprecierea și iubirea față de Dumnezeu, mă ajută să iert și să-i iubesc pe cei din jurul meu. Numai de două ori în viață am avut conexiunea cu Dumnezeu în vise, printre care legătura cu el a avut loc într-un vis recent. 

Cum am spus și la început, în vis mă aflam în camera sufletului ce vedea doar întuneric. Oamenii din jurul meu mă țineau captivă în întuneric. Oricâtă violență am folosit, nimic nu se întâmpla, era repetitiv. Nu puteam să mă trezesc sau să scap. S-a întâmplat să reușesc să rostesc rugăciunea. Cu fiecare cuvânt: 

„Tatăl nostru”, una dintre mâinile încleștate pe brațul meu mă lăsa să plec. 

„Care ești în ceruri”, încă o mână.

- „Sfințească-se numele Tău...” 

Până la sfârșitul rugăciunii, o lumină albă, dumnezeiască, își făcu apariția, iar un cor începuse să rostească rugăciunea în același timp cu mine. 

Până când lumina m-a orbit, iar eu m-am trezit din vis. 

Cuvintele acestea au fost ca un scut pentru mine, ce m-au apărat de coșmarul din visul meu. 

Așa că, în viața noastră, întâlnim tentațiile și gândurile rele ce se agață de umerii noștri. Dacă ne aruncăm în brațele lui Dumnezeu, mâinile păcatelor vor cădea și ele de pe noi.

(Carina Herman, clasa a VIII-a, Şcoala „Sf. Silvestru”, Bucureşti)

Aspecte mai puțin știute despre Istoria înaintașilor noștri

 „NU DEGEABA PROFESORUL IOAN AUREL POP, PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE, SPUNE CĂ DOVEZILE DESPRE POPORUUL ROMÂN SUNT ERADICATE SISTEMATIC !

1. Sumerologul rus A. Kifisim: „Strămoşii rumânilor au exercitat o influenţă puternică asupra întregii lumi antice, respectiv a vechii Elade, a vechiului Egipt, a Sumerului şi chiar a Chinei”.

*

2. Pitagora (580 î.H – 495 î.H), face zece referiri la valorile superioare ale geţilor. În „Legea 1143” el spune: „Călătoreşte la geţi nu ca să le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei. La geţi toate pamânturile sunt fără margini, toate pamânturile sunt comune.

*

3. Homer: „Dintre toate popoarele geţii sunt cei mai înţelepţi.”

*

4. Platon (427 – 347 î.H.), elev a lui Socrate şi profesor al lui Aristotel, surprinde în dialogul „CARMIDES” o discuţie între Socrate şi Carmides, în care profesorul îi spune lui Carmides ce l-a învăţat un medic trac când a fost la oaste: „Zamolxe, regele nostru, care este un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă căci, toate lucrurile bune şi rele pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca dintr-un izvor, ca de la cap la ochi. Trebuie deci, mai ales şi în primul rând, să tămăduim izvorul răului pentru ca să se poată bucura de sănătate capul şi tot restul trupului. Prietene, sufletul se vindecă prin descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”.

Uimitoare aceasta viziune asupra medicinei lui Zamolxe acum mai bine de 2400 de ani!

*

5. Dionisie Periegetul (138 d.H.): „În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară, care se întinde din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până în SCANDIA, ţara imensă a dacilor.”

*

6. Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953), spunea referitor la plăcuţele de la Tărtăria: „Oasele ca şi plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”

*

7. Friedrich Hayer 1899 – filozof austriac: „Rumunii sunt poporul din Europa care s-a născut creştin” (ambasadorul Vaticanului la Bucureşti spunea în aula Academiei acelaşi lucru, şi asta acum câţiva ani).

*

8. Alfred Hofmann 1820 – în „Istoria Pământului”: „Într-adevăr nicăieri nu vei putea găsi o putere de înţelegere mai rapidă, o minte mai deschisă, un spirit mai ager, însoţit de mlădierile purtării, aşa cum o afli la cel din urmă rumun. Acest popor ridicat prin instrucţie ar fi apt să se găsească în fruntea culturii spirituale a Umanităţii. Şi ca o completare, limba sa este atât de bogată şi armonioasă, că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe Pamânt. Rumania nu este buricul Pământului, ci Axa Universului.

*

9. Marija Gimbutas – Profesor la Universitatea California din L.A. - Civilizaţie şi Cultură: „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500 – 3.500 î.H., axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca fierului.

A devenit de asemenea evident că această străveche civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea sumeriană. A fost o perioadă de reală armonie în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii.”

*

10. Louis de la Valle Pousin: „Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi strămoşii Omenirii.”

*

11. Gordon W. Childe: „Locurile primare ale dacilor trebuie căutate pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi la sudul Dunării de Jos.”

*

12. Eugene Pittard: „Strămoşii etnici ai Rumunilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică reprezintă doar un capitol recent din istoria ţării”.

*

13. Daniel Ruzzo – arheolog sud-american: „Carpaţii sunt într-o regiune a lumii în care se situa centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute până în ziua de astăzi”.

*

14. William Schiller – arheolog american: „Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul rumun, răspândindu-se apoi spre răsărit şi apus”.

*

15. John Mandis: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaş şi Tărtăria”.

16. Olof Ekstrom: „Limba rumună este o limbă-cheie care a influenţat în mare parte limbile Europei”.

*

17. Universitatea din Cambridge:– În mileniul V î.H. spaţiul carpatic getic era singurul locuit în Europa;

– Spaţiul carpatic, getic, valah a reprezentat în antichitate OFFICINA GENTIUM, a alimentat cu populaţie şi civilizaţie India, Persia, Grecia, Italia, Germania, Franța şi aşa-zisul spaţiu slav;

– VEDELE (RIG V)EDA cele mai vechi monumente literare ale umanităţii au fost create în centrul Europei. Fostul Prim-Ministru al Indiei, Jawaharlal Nehru a scris că: „Vedele sunt opera arienilor care au invadat bogatul pământ al Indiei”.

*

18. Bonfini: „Limba rumunilor n-a putut fi extirpată deşi sunt asezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât nu s-ar lupta pentru o viaţă cât pentru o limbă”.

*

19. Ludwig Schlozer (Russische Annalen-sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wolsche, ci VLAHI (RUMUNI), urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane”.

*

20. Michelet, Paris 1859, către trimisul lui Cuza: „Nu invidiaţi vechile popoare, ci priviţi pe al vostru. Cu cât veţi săpa mai adânc, cu atât veţi vedea ţâşnind viaţa”.

*

21. Andre Armad: „Într-adevăr acesta este unul din cele mai vechi popoare din Europa…fie că este vorba de traci, de geţi sau de daci. Locuitorii au rămas aceiaşi din epoca neolitică – era pietrei şlefuite – până în zilele noastre, susţinând astfel printr-un exemplu, poate unic în istoria lumii continuitatea unui neam”.

*

22. D’Hauterive (Memoriu asupra vechii şi actualei stări a Moldovei, 1902): „Limba latinească în adevăr se trage din acest grai (primodial), iar celelalte limbi, mai ales rumuna sunt acest grai.

LATINEASCA este departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc astăzi (aşa zisele limbi latine), aş zice că ea latina, este cea mai nouă dintre toate”.

*

23. Huszti Andras: „Urmaşii geto-dacilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor”.

*

24. Bocignolli (1524): „Rumunii despre care am spus că sunt daci”.

*

25. L.A. Gebhardi: „Geţii vorbeau aceeaşi limbă ca dacii şi aveau aceleaşi obiceiuri.

Grecii dădeau atât geţilor din Bulgaria, cât şi dacilor din Moldova, Valahia, Transilvania şi Ungaria acelaşi nume şi credeau că şi geţii şi dacii provin de la traci”.*

*

26. Martin Hochmeister (Siebenburgische Provinziaal Blatter, 1808): „În cele mai vechi timpuri cunoscute, în Transilvania şi în ţările învecinate locuiau dacii, care mai erau numiţi şi geţi şi de la ei a primit actuala Transilvanie împreună cu Moldova,

Muntenia şi regiunile învecinate din Ungaria numele de Dacia”.

*

27. Abdolonyme Ubicini (Les origines de l’histoire roumaine, Paris, 1866): „Dacii sunt primii strămoşi ai rumunilor de azi. Din punct de vedere etnografic dacii par să se confunde cu geţii, aceeaşi origine, aceeaşi limbă. Asupra acestui punct de vedere toate mărturiile din vechime concordă”.

*

28. Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge History of India): „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfăşurat în Carpaţi, cel mai probabil, iniţial în Haar-Deal”.

*

29. Jakob Grimm (Istoria limbii germane, 1785-1863): „Denumirile dacice de plante, păstrate la Dioscoride (medic grec din perioada împăraţilor Claudius şi Nero) pot fi găsite şi în fondul limbii germane”.

*

30. Cronicile spaniolilor 25 (pag.179): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii spaniolilor”.

*

31. Carol Lundius (Cronica ducilor de Normandia): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii popoarelor nordice”.

*

32. Leibnitz (Collectanea Etymologica): „Daco-Geţii sunt consideraţi fondatorii teutonilor prin saxoni şi frizieni, ai olandezilor (daci) şi ai anglilor”.

*

33. Miceal Ledwith (Consilier al Papei Ioan Paul al II-lea): „Chiar dacă se ştie că latinaesca e limba oficială a Bisericii Catolice, precum şi limba Imperiului Roman, iar limba rumună este o limbă latină, mai puţină lume cunoaşte că limba rumună sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, şi nu invers! Cu alte cuvinte, nu limba rumună este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă rumună. Aşadar, vreau sa-i salut pe oamenii din Munţii Bucegi, din Braşov, din Bucureşti. Voi sunteţi cei care aţi oferit un vehicul minunat lumii occidentale”.

*

34. Daniel Ruzo (1968): „Am cercetat munţi din cinci continente, dar în Carpaţi am găsit monumente unice dovedind că în aceste locuri a existat o civilizaţie măreaţă, constituind centrul celei mai vechi civilizaţii cunoscute astăzi”.

*

35. Carlo Troya (1784-1858, istoric italian): „Nici un popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu au o istorie mai veche şi mai certă ca a geţilor sau goţilor. Scopul lucrării mele, Istorie Getică sau Gotică se împarte în două părţi şi una din ele arată că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal au fost strămoşii goţilor lui Teodoric din neamul Amalilor.”

*

36. Harald Haarman (specialist în istoria culturii): „Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria (cu mult înainte de scrierea sumeriană;), iar civilizaţia danubiană este prima mare civilizaţie din istorie.”

*

37. Paul Mac Kendrick: „Burebista şi Decebal au creat în Dacia o cultură pe care numai cei cu vederi înguste ar putea-o califica drept barbară”.

„Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii.”

„Sus în Maramureş există un loc marcat drept centrul bătrânului continent” (Europa de la Atlantic la Urali).

38. William Ryan şi Walter Pitman (geologi, 1995):

„Locul descris de Vechiul Testament ca fiind inundat de potop este cel al Mării Negre”.

*

39. Robert Ballard (explorator, 1999), confirmă cele spuse de Ryan şi Pitman.

*

40. Cavasius (De la Administratione Regni Transilvaniae):

„În Italia, Spania şi Galia, poporul se slujea de un idiom de formaţie mai veche sub numele de lingua rumunească, ca pe timpul lui Cicero”.

41. G. Devoto, G. Wilkie, W. Schiller:

„Barbarii n-au fost numai descoperitorii filosofiei, ci şi descoperitorii tehnicii, ştiinţei şi artei… Trebuie să merg mai departe şi să arăt lămurit că filozofia greacă a furat din filozofia barbară. Cei mai mulţi şi-au făcut ucenicia printre barbari. Pe Platon îl găsim că laudă pe barbari şi aminteşte că atât el cât şi Pitagora au învăţat cele mai multe şi mai frumoase învăţături trăind printre barbari”.

*

42. Clement Alexandrinul (Stromatele):

„În sfârşit o altă greutate de interpretare cu această metodă a unor învăţături din Scriptură constă în aceea că nu le avem şi în limba în care au fost scrise întâia oară… Apoi limba e păstrată şi de popor, nu numai de învăţaţi, pe când înţelesul şi textele le păstrează numai învăţaţii şi tocmai de aceea putem să concepem uşor că aceştia au putut să falsifice înţelesul textelor vreunei cărţi foarte rare pe care o aveau în stăpânire”.

*

43. Emmanuel de Martone (profesor la Sorbona, 1928, în interviul dat lui Virgil Oghină):

„Nu pot să înţeleg la rumuni mania lor de a se lăuda că sunt urmaşi ai coloniştilor romani ştiind foarte bine că în Dacia nu au venit romani, nici măcar italici, ci legiuni de mercenari recrutaţi din toate provinciile estice ale imperiului, chiar şi administraţia introdusă de cuceritori avea aceeaşi obârşie. Voi rumunii sunteţi daci şi pe aceştia ar trebui să-i cunoască rumunii mai bine şi să se laude cu ei, pentru că acest popor a avut o cultură spirituală şi morală înaltă”.

*

44. Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică la Universitatea Reading, Anglia):

„Acum 10.000 de ani în spaţiul carpatic a existat o cultură, un popor care vorbea o limbă unică şi precursoare a sanscritei şi latinei”.

*

45. Clemance Royer (în Buletin de la Societe d’Antropologie, Paris, 1879):

„… celţii, germanii şi latinii vin din estul Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică a cărei limbă o ignorăm”.

*

46. Jean Laumonier (în cartea „La nationalite francaise”, Paris, 1892):

„Românul sau dacul modern este adevăratul celt al Europei Răsăritene”.

*

47. Andre le Fevre (în lucrarea „Les races et les langues”, Paris 1893):

„Celţii bruni cărora etnografia le relevă urma din Dacia pâna în Armric (Bretania) şi Irlanda, galii blonzi… populaţii care vorbeau dialecte indo-europene”.

*

48. Împăratul Iosif al II-lea:

„Aceşti bieţi supuşi rumuni, care sunt fără îndoială cei mai vechi şi mai numeroşi în Transilvania, sunt atât de de chinuiţi şi încercaţi de nedreptăţi de oricine, fie ei unguri sau saşi, că soarta lor, dacă o cercetezi este într-adevar de plâns…”. "

Sursa: Teodor Ciurariu