Sfânta Lumină de la Ierusalim

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc - calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.

Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.

Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: "Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant". Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru". Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.

Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: "Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici". Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.

Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie '92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie '93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: "inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.

Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi". Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.

Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra - noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har - datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.

Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: "Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea". Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut martur­isirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina - la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.

Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta martur­isire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe pati­mile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit - suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.

Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a cre­dintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii - una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, "de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: "O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin."

De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot - aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 - Se roaga pentru rastignitori: "Iarta-i, ca nu stiu ce fac";
2 - Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iata fiul tau!" si "Iata mama ta!";
3 - Fagaduieste talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai";
4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?"
5 - "Mi-e sete";
6 - "Savarsitu-s-a", adica a implinit chemarea, misiunea;
7 - "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu".

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?" De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e si "nu", pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina "celui strain", cum ii spune Mantuitorul: "Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg". Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca morman­tul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

Parintele Constantin Galeriu

Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

        Sfântul Cuvios Vasile, iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
        Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.
        Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.
        Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.
        Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.
        Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

        Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

                         

Cine a fost Nichifor Crainic?

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, județul Vlașca, decedat la 20 august 1972 la Mogoșoaia lângă București) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog și teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista "Flamura" și a fost directorul și mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, "Gândirea".

Inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din România. Astfel se explică și venerația de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenții "Gărzii de Fier").

La început a colaborat cu poezii la diverse publicații literare si naționalist-tradiționaliste: "Ramuri", "Luceafărul", "Drum Drept", "Flacăra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Românesc". După strămutarea revistei "Gândirea" de la Cluj la București, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

În "Gândirea" au apărut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica naționalistă a curentului "gândirist". Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentând similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste în care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria "statului etnocratic" în lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la publicații controlate de legionari, de pildă la: Revista Sfarmă-Piatră și Revista Buna Vestire.

Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: ”Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentând-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox

Condamnat la închisoare pe viață în 1945, este arestat în 1947, trece prin mai multe penitenciare, printre care, Văcărești și Aiud. A fost eliberat în 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaborează la redactarea ziarului de propagandă comunistă "Glasul Patriei" - care avea menirea de a influența românii din exil. Moare la 20 august 1972. Este aproape sigur ca a fost forțat să colaboreze cu Securitatea ca informator pentru a putea primi acest post.

Poezii. Memorii scrise în timpul detenției: "Zile albe, zile negre" (1991).

Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993)

Nostalgia paradisului (1994)

Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)

Ortodoxie și etnocrație (1997)

Țara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)

Dostoievski și creștinismul rus (1998)

Spiritualitatea poeziei românești (1998)

Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)

Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940)

Nichifor Crainic (din botez Ion Dobre, născut la 22 decembrie 1889, la Bulbucata, județul Vlașca, decedat la 20 august 1972 la Mogoșoaia lângă București) a fost un scriitor, poet, ziarist, om politic, autor, director de reviste, editor, filosof (creator al curentului gândirist), pedagog și teolog român. Pe plan politic s-a plasat la extrema dreaptă și a fost adeptul tendințelor tradiționaliste religioase, susținând că România trebuie să rămână credincioasă moștenirii spirituale creștin-ortodoxe.

Crainic a debutat ca poet înaintea primului război mondial. Ca scriitor si teolog a condus revista "Flamura" și a fost directorul și mentorul uneia dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, "Gândirea".

Inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neo-ortodoxism și naționalism, Nichifor Crainic a rămas una din figurile politice culturale contestate, fiind considerat si un ideolog al extremei drepte din România. Astfel se explică și venerația de care s-a bucurat din partea legionarilor (aderenții "Gărzii de Fier").
La început a colaborat cu poezii la diverse publicații literare si naționalist-tradiționaliste: "Ramuri", "Luceafărul", "Drum Drept", "Flacăra", "Dacia", "Transilvania", "Cuget Românesc". După strămutarea revistei "Gândirea" de la Cluj la București, preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu.

În "Gândirea" au apărut numeroase articole si eseuri programatice care vor defini orientarea politica naționalistă a curentului "gândirist". Acesta fusese tributar ortodoxismului militant, prezentând similitudini puternice cu fascismul italian. Crainic a scris mai multe articole etnocentriste în care a elogiat regimul dictatorial din Italia al lui Benito Mussolini. A elaborat apoi, în 1938, teoria "statului etnocratic" în lucrarea "Ortodoxie si etnocratie". De asemenea, a colaborat la publicații controlate de legionari, de pildă la: Revista Sfarmă-Piatră și Revista Buna Vestire.

Dumitru Stăniloae îl descrie pe Nichifor Crainic cu următoarele cuvinte: ”Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt și ocolit al specialiștilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atențiunii generale a lumii intelec­tuale.... Nichifor Crainic înnoiește prin reactualizarea tradiției într-o teologie care se mulțumea cu cîteva coji din această tradiție, primite pe calea și de multe ori prin inter­pretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrșind “o adevărată restaurare a teologiei românești în duhul ortodox

Condamnat la închisoare pe viață în 1945, este arestat în 1947, trece prin mai multe penitenciare, printre care, Văcărești și Aiud. A fost eliberat în 1962. Intre 1962 - 1968 Nichifor Crainic colaborează la redactarea ziarului de propagandă comunistă "Glasul Patriei" - care avea menirea de a influența românii din exil. Moare la 20 august 1972. Este aproape sigur ca a fost forțat să colaboreze cu Securitatea ca informator pentru a putea primi acest post.

Poezii. Memorii scrise în timpul detenției: "Zile albe, zile negre" (1991).
Sfințenia - împlinirea umanului, Curs de teologie mistică (1993)
Nostalgia paradisului (1994)
Puncte cardinale în haos (1996 și 1998)
Ortodoxie și etnocrație (1997)
Țara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)
Dostoievski și creștinismul rus (1998)
Spiritualitatea poeziei românești (1998)

Laureat al Premiului Național pentru poezie (1930)
Doctor Honoris Causa al Universității din Viena (1940)

Porunca păstrării unirii dintre bărbat și femeie

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XVII, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 224-225

„Să nu te miri, dar, că Hristos nu Se adresează femeii când dă aceste porunci. Femeia este mai slabă. De aceea o și lasă la o parte, dar o pune pe calea cea bună, amenințând pe bărbat. Hristos a făcut ceea ce face un tată care are un copil rău. Tatăl lasă la o parte pe copilul său și mustră pe cei care i-au stricat copilul, interzicându-le să mai aibă legături cu el, să se mai apropie de el. Dacă ți se pare grea porunca aceasta, atunci adu-ți aminte de poruncile date de El mai înainte, în care a fericit pe ascultătorii Săi, și vei vedea că și această poruncă este cu putință de îndeplinit, fiind ușoară. Da, cum să-ți alungi femeia din casă când ești blând, făcător de pace, smerit, milostiv? Cum să te cerți cu soția ta când tu împaci pe alții? Nu numai prin asta, dar și în alt chip a făcut Hristos ușoară porunca aceasta. Prin cuvintele: În afară de cuvânt de desfrânare, Hristos lasă bărbatului numai un singur caz când își poate lăsa femeia; că altfel s-ar fi ajuns iarăși la același lucru. Dacă i-ar fi poruncit bărbatului să o țină în casă, deși femeia lui a trăit cu mulți bărbați, atunci fapta bărbatului ar duce iarăși tot la adulter. Vezi ce acord este între porunca aceasta și cele spuse mai sus? Bărbatul care nu se uită cu ochi desfrânați la o femeie nu săvâr­șește adulter; iar dacă nu săvâr­șește adulter nu dă prilej unui alt bărbat să-și lase femeia lui. Pentru aceea, deci, Hristos îl strânge pe bărbat cu toată tăria, îl îngrădește cu frică, ridică asupra lui mare primejdie dacă își lasă soția; căci pe bărbat îl face răspunzător dacă femeia săvâr­șește adulter. Așadar, ca să nu so­cotești la auzul cuvintelor: Scoa­te-ți ochiul tău!, că aceste cuvinte le-a spus și despre femeie, Domnul a adăugat la timp îndreptarea aceasta, îngăduindu-i bărbatului să-și lase femeia numai într-un singur caz; în altul, nicidecum.” 

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)

Sursa: https://ziarullumina.ro

O întâmplare reală și educativă din viața unei personalități cu notorietate

 ,Un bărbat de 75 de ani călătorea cu trenul de la Paris la Lyon și folosea timpul acesta pentru a lectura. Alături de el un tânăr student citea și el o carte voluminoasă. După un timp, tânărul observă că bătrânul de lângă el citește Biblia și fără menajamente îl întreabă: „Dumneavoastră mai credeți în această carte plină de fabule și povești?” „Bineînțeles, răspunse vârstnicul. Numai că aceasta nu este o carte de povești sau fabule, ci Cuvântul lui Dumnezeu! Dumneavoastră socotiți că e greșit să cred asta?”

„Bineînțeles că e greșit! Cred că ar trebui să vă dedicați timpul mai degrabă studiului științei și istoriei universale. Veți vedea cum Revo­luția Franceză, acum mai bine de 100 de ani, a demonstrat miopia spirituală a celor care frecventează Biserica, stupiditatea și minciunile religiei. Doar persoane fără cultură sau fanatice mai pot crede în astfel de prostii. Dumneavoastră, domnule, ar trebui să cunoașteți puțin mai mult părerea oamenilor de știință cu privire la lucrurile acestea.”

„Și spune-mi, tinere, aceasta este părerea oamenilor noștri de știință despre Biblie?” „Îmi pare rău. Următoarea stație este Dijon, îl anunță tânărul. Acolo trebuie să cobor și nu am timp să vă explic. Vă rog să îmi dați cartea dumneavoastră de vizită și vă voi trimite prin poștă câteva lucrări pe tema aceasta. Așa vă veți edifica asupra acestei teme care preocupă întreaga lume.”

Bătrânul, cu multă răbdare și liniștit, căută în buzunarul hainei sale. După un scurt timp îi întinse cartea sa de vizită. Când tânărul citi, se rușină și nu mai îndrăzni să ridice capul din pământ. Pe cartea de vizită scria: Profesor Doctor Louis Pasteur, director general al Institutului Național de Cercetare Științifică al Academiei Franceze.”

Sursa: Ziarul Lumina

Cum scăpăm de griji?

 

Sfântul Macarie Egipteanul, Apoftegme, III, 40-41, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, p. 42

„Se spunea despre avva Macarie că, pe când lipsea el, i-a intrat un tâlhar în chilie. Iar când s-a întors în chilie, l-a găsit pe tâlhar încărcând cămila cu lucrurile lui. Iar el, intrând în chilie, lua din lucruri și încărca împreună cu acela cămila. După ce au încărcat-o, a început tâlharul să bată cămila ca să se ridice, și ea nu se ridica. Văzând avva Macarie că nu se ridică, a intrat în chilie și a găsit un târnăcop mic și, scoțându-l, l-a pus pe cămilă și a zis: Frate, pe acesta îl caută cămila. Și, lovind-o bătrânul cu piciorul, a zis: Ridică-te! De îndată s-a ridicat și a mers puțin, pentru cuvântul lui, și iar s-a așezat și nu s-a mai ridicat până ce au descărcat toate lucrurile; și așa a plecat.
Avva Aio l-a întrebat pe avva Macarie, zicând: Spune-mi un cuvânt! I-a zis avva Macarie: Fugi de oameni, șezi în chilia ta și plânge-ți păcatele tale, să nu iubești a grăi cu oamenii și te vei mântui.”

Sfântul Macarie Egipteanul, Apoftegme, IV, 3, în Părinți și Scriitori Bisericești (2014), vol. 12, p. 43

„Avva Teodor din Fermi a căpătat trei cărți bune și s-a dus la avva Macarie și i-a zis: Am trei cărți bune și am folos din ele; și frații le împrumută și au folos. Spune-mi, dar, ce trebuie să fac? Să le țin pentru folosul meu și al fraților, sau să le vând și să dau săracilor? Și, răspunzând, bătrânul a zis: Sunt bune faptele, dar mai mare decât toate este neagoniseala. Când a auzit aceasta, ducându-se, le-a vândut și a dat săracilor.”

(Cuvânt patristic, pr. Narcis Stupcanu)

Dieta după un accident vascular cerebral

Pentru pacienții care au trecut printr-un accident vascular cerebral și care au rămas cu probleme de înghițire, alimentația poate fi mult îngreunată, ceea ce duce la carențe nutriționale. În perioada de recuperare, acești pacienți pot primi informații utile de la logoped despre cum să mănânce și să bea în siguranță, dar au nevoie și de sfatul unui dietetician pentru a se asigura că au o alimentație adecvată din punct de vedere nutritiv. În plus, o alimentație sănătoasă îi poate ajuta pe acești pacienți să se recupereze mai rapid și, mai ales, să reducă riscul de a face un nou accident cerebral, susţin specialiştii.

Textura alimentelor pe care ei le consumă se recomandă să fie una fluidă, pentru a putea fi ușor înghițite. Astfel, cele mai recomandate mâncăruri sunt supele și piureurile. Nu este bine nici ca alimentele să fie prea lichide, pentru că se pot scurge în afara cavității bucale. În această situație, se pot adăuga în compoziție unele pudre ca agenți de îngroșare (de exemplu, o linguriță de amidon alimentar sau pudră din fibre de ovăz), recomandă, într-un articol din publicaţia Viața Medicală, dr. Laura Davidescu, medic specializat în nutriție și siguranță alimentară.

Orice problemă legată de difi­cultățile de înghițire după un acci­dent vascular cerebral ar trebui identificată și evaluată încă din spital. Vestea bună este că, de cele mai multe ori, disfagia este trecătoare și se ameliorează în câteva săptămâni de la accidentul vascular. Totuși, la unele persoane, perioada de recuperare poate fi de durată mai lungă.

Dacă pacientul nu poate mișca normal mâna cu care mănâncă de obicei sau are probleme de memorie ori de gândire, cei apropiați ar trebui să apeleze la sfaturile unui terapeut ocupațional, care să-i învețe mici trucuri prin care pacientul să rețină că TREBUIE să mănânce și să bea la anumite intervale de timp.