Fost ministru japonez al Afacerilor Interne vine cu dovezi care arată că a făcut cancer de la 'vaccinurile' contra covid pe care și le-a făcut

De Rhoda Wilson, 20 Mai 2025, The Exposé

Luni, Kazuhiro Haraguchi, fost ministru japonez al Afacerilor Interne și al Comunicațiilor, a declarat că a făcut cancer de la vaccinurile contra covid pe care și le-a făcut și că are dovezi în acest sens.

„Trebuie să punem capăt tragediilor cauzate de vaccinul covid-19 cât mai curând posibil”, a spus el.

Kazuhiro Haraguchi a atras atenția la nivel internațional în urmă cu un an, când a ținut un discurs vibrant în cadrul unui protest împotriva Organizației Mondiale a Sănătății, care a avut loc în Tokyo, Japonia. În timpul discursului său, el a povestit propria sa luptă cu cancerul la scurt timp după ce si-a făcut injecții cu ARNm.

„Două din cele trei doze de presupus vaccin pe care mi le-am făcut au fost din loturi letale”, a declarat el.

El și-a cerut apoi scuze pentru campania de „vaccinare” contra covid a guvernului japonez și și-a exprimat durerea pentru cei care au cedat presiunii de a le fi administrate vaccinuri cauzatoare de moarte.

„Îmi cer scuze față de voi toți. Atât de mulți au murit, și nu ar fi trebuit să moară”, a spus el.

https://twitter.com/i/status/1924675469049470986

Nicolae Steinhardt, între curajul mărturisirii și fericirea crucii

       Monahul, cărturarul și scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), de la a cărui mutare la cer s-au împlinit 36 de ani, a fost una dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române, după cum ni se revelează din propriile scrieri, dar și din amintirile celor care l-au cunoscut. A făcut parte din faimoasa generație ‘27, care este sinonimă cu elita culturii noastre din perioada interbelică, fiind coleg de studii și prieten cu marii noștri ­scriitori, filozofi și artiști afirmați înainte de venirea comunismului în România. Aceste legături, pe care nu și le-a negat, au stat la baza includerii sale în celebrul lot „Noica-Pillat” și întemnițării sale de către regimul comunist. Și-a împlinit viața prin intrarea în monahism în 1980, după ce se convertise la creștinism în închisoare.

        Preocupat de multiplele aspecte ale vieții culturale în care trăia și se manifesta, dar și de operele fondatoare ale culturii universale, Steinhardt a fost un fervent autor de eseuri și cronici literare, de teatru, film și arte plastice, exersându-și astfel spiritul critic, elocința, puterea de analiză și mărturisirea credinței, dar deopotrivă și prietenia, într-o corespondență uriașă cu prietenii din țară, dar și cu cei plecați în exil, cum erau Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu (cores­pon­dență confiscată deseori de Securitate).

       Este cunoscut faptul că, fiind născut într-o familie evreiască, Steinhardt s-a simțit treptat atras de credința creștin-ortodoxă, iar la 15 martie 1960, în condițiile extrem de austere și mizere din închisoarea Jilava, s-a botezat. După ieșirea din temniță a scris o carte de memorialistică, un jurnal al lucrurilor trăite în pușcărie, dar amintirile și le-a amestecat în mod ingenios cu tot felul de aserțiuni, opinii și analize referitoare la cărți, probleme culturale, sociale și religioase gândite și trăite în diverse perioade ale vieții sale. În același timp, flash-urile despre închisoare au ceva atât de luminos și contrar a ceea ce se poate aștepta de la un astfel de spațiu al ororii, încât titlul dat scrierii, „Jurnalul fericirii”, se și justifică, dar rămâne și un paradox. De fapt, supliciile temniței pălesc în importanță tocmai pentru că autorul le opune fericirea de a fi devenit creștin tocmai acolo, în mijlocul lor. „Jurnalul fericirii” a văzut lumina tiparului postum, în 1991, grație prevederii de care a dat dovadă autorul care, știindu-se urmărit de Securitate, a ascuns câteva copii ale manuscrisului la niște prieteni. Cartea a avut un ecou deosebit, întrucât este una dintre primele cărți din care românii aflau o mărturie autentică de la un fost deținut politic, dar și pentru stilul fascinant. La acestea se adăuga aura unui scriitor convertit, care vorbea despre Dumnezeu cu puterea unei iubiri extraordinare.

       La fel de iubită de public, în special de intelectualii creștini, a fost și cartea „Dăruind, vei dobândi” care adună predicile celui devenit părintele Nicolae Delarohia, și care a fost publicată la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramu­re­șului și Sătmarului în 1992.

      Din postura de călugăr, încurajat de ierarhul locului, Nicolae Steinhardt le-a vorbit de la amvon cu multă căldură credincioșilor care mergeau la Mănăstirea Rohia. A continuat să fie autentic în viața monahală, la fel și în rostirea cuvântului de învățătură. „Monahul Nicolae Delarohia a scris și a vorbit mult credincioșilor, care se adunau în duminici și sărbători acolo la Rohia în acel miraculos loc din Maramureș. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credincios desăvârșit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci și al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaște decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine și să îmbrace haina pe care odinioară au purtat-o marii eroi ai vieții spirituale”, scria în prefața volumului fostul chiriarh al Maramureșului și Sătmarului, Arhiepiscopul Justinian Chira.

        Predicile sale sunt o dovadă vie că mintea sa îmbogățită cu lecturi laice se unea cu inima iubitoare de Hristos. În tâlcuirea Sfintelor Scripturi se folosea de cultura sa vastă, cuvântul său abundă în ziceri, apoftegme și trimiteri la scriitorii clasici și moderni, la filosofi, încât ascultătorii săi intelectuali erau de-a dreptul fermecați. Cei mai simpli erau obligați să facă un efort de cultivare personală, și acesta fiind un câștig.

       Autorul nu caută să facă paradă de vasta sa cultură, ci doar să arate firescul legăturii dintre inteligența omenească și înțelepciunea dumnezeiască. Uneori, poate să provoace stupoare prin alăturarea diverselor exemple, dar totdeauna demonstrațiile sale urmează logica adevăratei credințe ortodoxe.

        „Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput”

      Profunzimea învățăturilor sale de la amvon își trage sevele în primul rând din bogatele lecturi teologice, dar și din trăirea proprie. Pune accent pe jertfa personală și pe asumarea crucii în aspirația către mântuire. Într-o predică despre curaj arată că acesta este o virtute esențială a Mântuitorului, una la fel de mare ca blândețea: „Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. (...) Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morțile cele mai cumplite din câte se pot închipui, dacă nu un viteaz cu inimă de leu?” În aceeaşi predică mai spune: „Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este erou. Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Și-au mărturisit deopotrivă inimoșia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieții profane (militare și civile). Și voi sunteți niște militari, le rostește colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugărițelor căminului de pensionari unde e găzduit. Și nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică. Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de Revoluția Franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din fața mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au și mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânși, plini de încredere, de voioșie și de hotărâre. Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situații imposibile, greutăți de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte. Iată de ce aurul, visonul, purpura și podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce și cu sângele martirilor. Paralele celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt și din sângele acesta s-a întrupat și a dăinuit și de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos”.

      Predicile monahului Nicolae Steinhardt sunt diverse și acoperă întreg spectrul temelor pe care le-ar putea aborda oricare alt cleric în demersul de a desluși tainele credinței. Ceea ce-l face aparte în tâlcuirea mesajului evanghelic este formația sa culturală, propriul curaj al mărturisirii și trăirii în vremuri ostile credinței creștine, dar și autentica sa manifestare în orice împrejurare și context, fie între oameni, fie în intimitatea actorului creator. „Dăruind, vei dobândi” poate fi o lectură ziditoare de suflet și pentru cititorii credincioși de azi, așa cum „Jurnalul fericirii” va rămâne mereu o scriere care îi va fascina deopotrivă pe intelectualii din Biserică și pe cei care încă mai caută Adevărul.

 Un articol de: Daniela Șontică

Reconsiderarea rolului poruncilor

 În Duminica a 4-a a Marelui Post îl pomenim pe Sfântul Ioan Scărarul, un părinte nevoitor al Bisericii care a trăit în secolele 6-7. Prețuit în lumea monahală pentru lucrarea „Scara” sau „Scara dumnezeiescului urcuș”, de la care și-a luat și numele, cuviosul ne propune o metodă de curățire de patimi și dezvoltarea virtuților în locul lor, care este imaginată în 30 de trepte, după anii vieții pământești a Mântuitorului Iisus Hristos. Lucrarea a inspirat foarte mult spiritualitatea monahală, depășind granițele acesteia, fiind citită și prețuită și de credincioșii mireni, deși ea pare să se adreseze strict celor care au abandonat modul de viețuire lumesc și s-au îmbrăcat cu „chipul îngeresc”.

Ea a generat și o puternică reprezentare vizuală a Scării Raiului sau a nevoințelor. Această icoană impresionează prin dramatismul priveliștei ce ni se deschide. Pe o scară ce duce de la pământ la cer sunt arătați cuvioși care se află pe diferite trepte, în urcare. La capăt, cu brațele deschise este Însuși Domnul Hristos, care pare că oferă cununi sau binecuvântare celor care ajung la El. Pe scară, unii cuvioși se îndreaptă cu aplomb spre cer, alții privesc în jos, speriați, alții sunt dezechilibrați ca și cum ar cădea, alții chiar cad, fiind trași de figuri întunecate demonice cu niște căngi sau cârlige. Cei care pică de pe scară sunt înghițiți de un monstru care prefigurează iadul. În registrul superior, o ceată de îngeri privește acest spectacol și pare să se roage cu mâinile întinse evlavios spre Domnul Hristos. Impresionanta icoană rămâne întipărită foarte ușor în retina minții oricărui om care o vede, având rolul de a trezi, mustra și îndemna.

Această reprezentare vizuală a Scării Raiului are anumite elemente care atrag atenția. Unul ar fi chiar reprezentarea Domnului Hristos de la capătul scării care urcă de la pământ la cer. Domnul pare să nu fie punctul central al acestei icoane, care se concentrează mai mult pe nevoințele și luptele cuvioșilor de a urca treptele scării, dar și pe drama celor care cad de pe scară în gura monstrului nesățios. Am putea crede că Mântuitorul nu este implicat activ în lupta cuvioșilor. El doar așteaptă să premieze pe oricine ajunge la capătul urcușului.

Această perspectivă este oarecum străină teologiei biblice unde Domnul Hristos spune că a venit să slujească și să își dea sufletul răscumpărare pentru mulți, și astfel Îl simțim atât de apropiat omului în tot drumul vieții lui.

Răspunsul la această dilemă mi-a fost oferit de Sfântul Marcu Ascetul, care recapitulează importanța universală a poruncilor Domnului. Prin împlinirea poruncilor lui Hristos omul îl are pe Domnul înlăuntrul lui. Sfântul Părinte spune: „Domnul este ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. (...) Şi chiar El a zis: «Cel ce Mă iubeşte pe Mine, va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui» (Ioan 14, 21). Vezi cum este ascunsă arătarea Sa în porunci?”.

Această idee este exprimată, într-o extraordinară solidaritate teologică care străbate secolele, și de Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, care spune că omul are cinci feluri sau căi de împărtășire cu Dumnezeu. Iar una dintre acestea este păzirea poruncilor. Prin păzirea poruncilor, spune părintele, omul se împărtășește de Dumnezeu ca și cum ar participa la Sfânta Liturghie.

În acest context al Postului Mare, cred în necesitatea reconsiderării rolului poruncilor Mântuitorului în ordonarea vieții noastre duhovnicești și a purtării față de semeni. Ele nu sunt limitări și restricții, ci căi profunde de împărtășire și cunoaștere a lui Dumnezeu.

Sursa: https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/reconsiderarea-rolului-poruncilor-196667.html

Postul digital, necesitate pentru sănătatea mintală a omului

Tehnologia digitală a pătruns profund în lumea contemporană și în viața omului, încât aproape că este imposibilă separarea ei sau deconectarea de la variatele ei forme, chiar și pentru câteva minute. Dacă atunci când este utilizată în scopuri pozitive și cu discernământ, ea ușurează, înfrumusețează și înnobilează viața omului, consumul ei lipsit de cumpătare, abuzul de tehnologie conduc la afecțiuni somatice și psihice, la dependență și adicții. 

Cei care studiază efectele legăturii dintre om și tehnologia digitală au observat, mai ales în cazul adolescenților, că absența telefonului inteligent, smartphone-ul, mai mult de zece minute le creează un sentiment de profund disconfort, odată ce aceștia își verifică telefonul între 39 și 210 ori pe zi, în funcție de gradul de dependență.

Experții au creat chiar și termeni tehnici specifici pentru această stare de anxietate digitală. „BOMP” („a Belief that Others are More Popular” - este credința că alții sunt mai populari decât tine, ceea ce creează frustrare și insatisfacție), „PHUBBING” (o combinație între phone și snubbing - adică „telefon” și „a respinge pe cineva”. Este comportamentul opus celui de BOMP, în sensul că persoanele care ne contactează nu merită timpul și atenția noastră și de aceea le respingem apelul); „FOMO” („Fear of Missing Out” - teama că nu ești prezent la evenimente digitale importante, prilej de anxietate), „NOMOFOBIE” („No Mobile-Phone Phobia”): Absenţa obiectului (fie că a fost pierdut, uitat sau furat) este trăită ca o lezare a identităţii personale, însoţită de un sentiment de abandon, de singurătate şi de vulnerabilitate.

Nu este de mirare că aproximativ 46% dintre oameni declară că preferă să își rupă un picior, să le fie extras un nerv, la dentist, să își avarieze mașina, să petreacă patru ore într-un ambuteiaj sau chiar o noapte în închisoare, decât să își spargă ecranul telefonului mobil. În mod paradoxal, tinerii consumatori de tehnologie din Marea Britanie au afirmat că sunt dispuși să cheltuie sume de două ori mai mari pentru achiziționarea de device-uri decât cele necesare pentru nuntă. Mai mult chiar, au declarat că preferă, mai degrabă, să își piardă inelul de logodnă sau de căsătorie decât să își piardă smartphone-ul. Nu este de mirare faptul că unii autori numesc astfel de persoane „smombie”, prescurtare de la „smartphone-zombie”.

„Prin tehnologia digitală și prin inteligența artificială invocăm demonul” (Elon Musk)

Tehnologia digitală nu este rea prin ceea ce aceasta ne oferă, cu atâta rapiditate și atracție, ci poate deveni periculoasă prin ceea ce ea ne poate răpi, dacă nu suntem atenți: timpul nostru, pe care am putea să îl folosim pentru a îmbunătăți relațiile noastre cu ceilalți și, în mod deosebit, cu cei apropiați, și nicidecum pentru a construi relații cu dispozitive reci și seci, atât timp cât sunt închise, dar fermecătoare și înrobitoare, atunci când le deschidem și mai ales atunci când le utilizăm fără control.

Cu toate acestea, nu trebuie să o privim ca pe un demon, iar pe noi, ca pe niște unelte neputincioase, prin care el lucrează. Atât timp cât dispozitivele sunt folosite în scop pozitiv, benefic și folositor atât pentru trup, cât și pentru suflet, etic sau moral, fără a conduce la o relație patologică și la o dependență păcătoasă, ele chiar ne înfrumusețează lumea și ne ușurează viața. Așadar, nu prezența lor constituie adevărata problemă, ci uzul pe care îl dăm lor. Nu dezvoltarea lor fantastică și fascinantă, ci direcționarea atenției, puterilor și timpului nostru într-un sens greșit, adictiv, colonizarea de către acestea și, în final, ocuparea spațiului nostru, nu doar exterior, ci și lăuntric.

Nu este nimic greșit și cu atât mai puțin rău sau păcătos din punct de vedere moral în a avea și folosi, în scop pozitiv, dispozitive digitale. Greșit este a le oferi, inconștient sau de bunăvoie, spațiul cel mai larg din existența noastră, timpul cel mai prețios, „navigarea” în universul virtual, fără o finalitate pozitivă reală, intelectuală sau emoțională.

„Neliniștile” digitale se amplifică mai ales atunci când vârsta utilizatorilor este tot mai mică. Din studiile de psihologie a vârstelor și de dezvoltare a caracterului, se știe că zona cortexului prefrontal, responsabilă cu deciziile, alegerile, judecățile raționale și morale, autocontrol și dicernământ, se dezvoltă ­până spre vârsta de 25-26 de ani, când persoana umană este deplin conștientă și responsabilă de alegerile și faptele sale. La vârstele mici, copiii acțio­nează instinctiv. Or, a oferi acestora programe dintre care unele au potențial adictiv, prin însăși conceperea și construcția lor, iar pe de altă parte, a permite accesul necontrolat, nelimitat, de către părinți, echivalează cu a-i arunca pe copii într-un real „Jurasik Park” digital, fără a-i fi avertizat asupra pericolelor potențiale și fără a le fi oferit instrumentele minimale, strict necesare supraviețuirii lor.

Inventariind o bibliografie bogată și consistentă, tot mai mulți experți în ceea ce privește relația noastră cu tehnologia digitală, tehno-filosofi, unii dintre ei provenind din laboratoarele de top din Silicon Valley, eticieni, mo­raliști și teologi, preocupați de emergența și intruziunea acesteia în viața noastră, precum și de imersiunea noastră în lumea virtuală, vorbesc la modul propriu despre „absti­nența”, „postul”, „detoxifierea” sau „deta­șarea” digitală, înțelegând prin aceasta renunțarea totală la tehnologie pentru anumite perioade de timp sau reducerea consistentă a timpului petrecut în compania ei.

Un lucru este clar și evident: nu mai putem renunța deplin la dispozitivele digitale. În contextul contemporan și în actualele condiții de viață, condi­ționate fundamentale de digitalizare și automatizare, acest lucru nu ar mai folosi nimănui. Ba, dimpotrivă, ar fi anacronic și dăunător. Însă putem stabili o relație optimă, specifică fiecărei persoane, cu ea, astfel încât aceasta să contribuie la dezvoltarea noastră personală și a relațiilor noastre cu ceilalți și cu mediul în care trăim. Un mod care să nu altereze și să nu submineze calitatea relațiilor directe cu semenii și cu lumea, dar mai ales cu propria noastră ființă, pe care să o arunce într-o existență limitată și constrânsă la comportamente și reacții ­instinctive, compulsive, neelaborate și iraționale.

Așadar, a condamna, a înfiera și demoniza tehnologia este un lucru ipocrit și desuet, ridicol. Ar însemna să renunțăm sub orice formă la descoperirile și progresul care au dus lumea și civilizația mai departe, au prelungit, ușurat și înfru­musețat viața

Sursa: https://ziarullumina.ro/societate/analiza/postul-digital-necesitate-pentru-sanatatea-mintala-a-omului-194236.html 

A fost descoperită cea mai veche biserică din Armenia: datează din secolul al IV-lea

 Ruinele unei vechi biserici creștine au fost descoperite de arheologii de la Academia Națională de Științe din Armenia și Universitatea din Münster (Germania) în vechiul oraș Artaxata.

Echipa de cercetare armeano-germană explorează metropola elenistică Artaxata, situată în Câmpia Ararat, din 2018. În contextul celei mai recente descoperiri, echipa a excavat părți ale bisericii și a studiat-o folosind metode geofizice.

Biserica este octogonală, cu extensii în formă de cruce. Dr. Mkrtich H. Zardaryan de la Academia Națională de Științe din Armenia a declarat: „Bisericile octogonale nu erau cunoscute până acum aici, dar ne sunt foarte familiare din regiunea Mediteranei de Est, unde au apărut pentru prima dată în secolul al IV-lea d.Hr.”.

Dovada creștinismului timpuriu în Armenia

„Clădirea din secolul al IV-lea este cea mai veche biserică documentată arheologic din țară, o dovadă senzațională a creștinismului timpuriu în Armenia”, a spus profesorul Achim Lichtenberger de la Universitatea din Münster.

Cea mai veche biserică din Armenia corespunde, din punct de vedere tipologic, clădirilor memoriale creștine timpurii. În extensiile în formă de cruce, cercetătorii au găsit urmele unor platforme de lemn de la mijlocul secolului al patrulea d.Hr, conform datării cu radiocarbon.

Clădirea octogonală, cu un diametru de aproximativ 30 de metri, are o podea simplă din mortar și țigle din teracotă. Marmura indică faptul că biserica a fost decorată somptuos, cu materiale importate din zona Mediteranei.

Echipa armeano-germană va continua să excaveze, sperând să facă noi descoperiri, inclusiv cărui sfânt îi era închinată biserica.

Primul stat creștin din lume

Sfântul Grigorie Luminătorul l-a convertit la creștinism pe regele armean Tiridates al III-lea în Artaxata, în anul 301 d.Hr. Astfel, Armenia  a devenit primul stat creștin din lume. Mănăstirea medievală Khor Virap, aflată în apropierea bisericii recent descoperite, dă mărturie despre acest fapt.

Artaxata a fost capitala Regatului Armeniei, condus de dinastiile Artaxiad și Arsacid. Orașul a devenit o metropolă importantă în perioada elenistică, fiind capitala regatului timp de aproape șase secole.

PF Patriarh Daniel îndeamnă la sprijin și rugăciune pentru cei afectați de inundațiile din Spania

 Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis joi un mesaj de compasiune adresat victimelor inundațiilor dramatice din Spania, în care îndeamnă la sprijin și rugăciune.

„Îi îndemnăm pe credincioșii români care locuiesc în Spania să fie alături de cei afectați, atât prin cuvânt de consolare, cât și prin fapte de ajutorare creștină”, a transmis Preafericirea Sa.

Episcopul Timotei al Spaniei și Portugaliei i-a îndemnat, la rândul său, pe clerici și credincioși să se implice activ în ajutorarea victimelor.

https://basilica.ro/patriarhul-daniel-indeamna-la-sprijin-si-rugaciune-pentru-cei-afectati-de-inundatiile-din-spania/

Scrisoarea lui Abraham Lincoln către profesorul fiului său:

„Fiul meu va trebui să înveţe că nu toţi oamenii sunt sinceri şi oneşti.

Dar învăţaţi-l dacă puteţi minunăţia cărţilor… şi totuşi, daţi-i timp să se gândească la misterul etern al păsărilor cerului, al albinelor de sub soare şi al florilor de pe câmp.

În şcoală, învăţaţi-l că e mult mai onorabil să eşueze decât să trişeze…

Învăţaţi-l să aibă încredere în propriile-i idei, chiar dacă ceilalţi îi spun că se înşeală.

Învăţaţi-l să fie amabil cu oamenii amabili şi dur cu cei duri. Încercaţi să-i daţi fiului meu tăria de a nu urma mulţimea, să nu urmeze turma…

Învăţaţi-l să-i asculte pe toţi oamenii; dar învăţaţi-l de asemenea să selecteze ceea ce a auzit printr-un ecran al adevărului, şi să păstreze doar ce e bun.

Învăţaţi-l, dacă puteţi, cum să râdă când e trist… învăţaţi-l că nu e nicio ruşine în a plânge.

Învăţaţi-l să fie grijuliu cu cinicii şi să fie atent la linguşitori.

Învăţaţi-l să-şi „vândă” creierul celor care dau mai mult, dar niciodată să nu pună un preţ pe sufletul şi inima lui.

Învăţaţi-l să-şi astupe urechile la bârfă… şi să lupte când crede că aceasta este soluţia. Trataţi-l gentil, dar nu-l protejaţi, deoarece numai testul focului face oţelul bun. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi nerăbdător. Lăsaţi-l să aibă curajul de a fi brav.

Învăţaţi-l să aibă întotdeauna încredere sublimă în el însuşi, deoarece apoi va avea încredere în umanitate. Aceasta este o cerinţa mare, dar vedeţi totuşi ce puteţi face. Este aşa un copil de treabă, fiul meu!”