Cuviosul Paisie de la Neamț, povățuitor duhovnicesc al monahilor și iubitor de scrieri sfinte

 

Sfântul Cuvios Paisie (Velicicovschi) a fost, în secolul al XVIII-lea, îndrumător al vieții monahale din Moldova și înnoitor al monahismului ortodox prin redescoperirea scrierilor patristice și publicarea Filocaliei. Este prăznuit în fiecare an la 15 noiembrie. 

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia Teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puțină ședere în Mănăstirea Pecerska (Ucraina), vine în Moldova, în anul 1745, și se stabilește la Schitul Trăisteni-Râmnicu Sărat și apoi la Mănăstirea Dălhăuți.

În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru patru ani de zile. În anul 1750 este tuns aici în monahism, de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul „Sfântul Proroc Ilie”, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși.

Cum turcii pretindeau obștii lui Paisie dări, pe care aceasta nu le putea plăti, în vara aceluiași an, Cuviosul Paisie se reîntoarce în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește doisprezece ani, până în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obște mare, de 350 de călugări, și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.

În anul 1775, Moldova de Nord (Bucovina) căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, cu încuviințarea Mitropolitului Gavriil Calimachi și a domnitorului Grigorie Ghica, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. Aici se nevoiește patru ani, continuând aceeași rânduială de viață duhovnicească atonită ca și la Dragomirna. Cuviosul Paisie Velicicovski a fost stareț la Secu de la 14 octombrie 1775 până la 15 august 1779.

Așezarea pitorească și liniștea de aici au produs asupra cuviosului și a ucenicilor săi o impresie atât de puternică, încât în august 1779, când primește scrisoare din partea domnitorului Moldovei, Alexandru Moruzi, și a boierilor țării, prin care i se cerea să fie stareț al Mănăstirii Neamț, el refuză. În cele din urmă, după multe insistențe, va accepta și, cu o parte din călugării de la Mănăstirea Secu, se mută la Neamț, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț.

Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Neamț şi Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfințenie același regulament de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie.

La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și se ruga neîncetat cu Rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. În obștea Cuviosului Paisie de la Neamț se aflau mai mulți călugări, sporiți duhovnicește, care aveau darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.

Spovedania călugărilor și fraților se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.

O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări moldoveni, munteni și ardeleni, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.

Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călu­gărițe, pe care le îndruma duhov­nicește, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamț. Alt ucenic al său cu viață sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, fondatorul Mănăstirii Hora­ița și al altor așezăminte monahale din Moldova, din Athos, precum și al bisericii de pe Muntele Tabor, din Țara Sfântă.

Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, Mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulți dregători, boieri și chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamț, dorind să-l vadă pe acest mare stareț cu viață sfântă. Influ­ența lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum și Cernica, Robaia, Căldărușani etc., din Țara Românească.

În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1.000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. Sâmbătă, 17 noiembrie, a fost înmormântat în gropnița bisericii mari a Mănăstirii Neamţ, zidită de Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Țările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.

În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie Velicicovschi. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a rânduit pomenirea ca sfânt sub numele de Cuviosul Paisie de la Neamț, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamț vin să se închine și să-i ceară ajutor nu numai credincioși din România, ci și din alte țări.

Mormântul sfântului era cunoscut, dar moaștele nu i s-au găsit decât de curând.

În 24 mai 1986, a fost descoperit un sfânt necunoscut care era îngropat sub aleea de acces spre biserică de la Mănăstirea Neamț. Mulți au spus că acela ar fi fost de fapt Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi.

Pentru a pune capăt polemicilor, în 23 septembrie 2013, o comisie organizată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei a început cercetările la mormântul Sfântului Paisie din Biserica Înălțării Domnului a Mănăstirii Neamț.

Moaștele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț au fost găsite în sicriu, în mormântul său. După o cercetare care a stabilit că sunt moaștele sfântului, în 20 mai 2015, s-a făcut la Atelierele Patriarhiei o raclă mare pentru moaștele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț.

Să ne rugăm Domnului nostru ­Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț să ne ajute tuturor pe calea mântuirii, ca să fim şi noi numărați în cetele drepților, cărora le aducem cântări de laudă, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire, Amin.

Agapia, loc al ospitalității și al întâlnirilor de suflet

 Dacă privim spre cuvântul grecesc „agape”, înțelegem că Agapia este un loc al iubirii dumnezeiești, care nu piere niciodată. Astfel, poate fi privită ca o nouă „casă a lui Avraam”, în care ospitalitatea s-a manifestat de-a lungul vremii ca o virtute aleasă, aducătoare de bine și folos celor care au viețuit acolo, dar și oaspeţilor, de-a lungul istoriei.

Sub bolțile vechi ale chiliilor și în umbra bisericii pictate de Nicolae Grigorescu, s-au purtat convorbiri despre sens și veșnicie, despre artă și frumusețea care înalță sufletul spre Dumnezeu. Agapia a fost mai mult decât un simplu refugiu - a fost o adevărată „cetate a gândului” pentru cei care au căutat în tăcerea ei răspunsuri la întrebările existenţiale.

Printre întâlnirile memorabile ale Mănăstirii Agapia cu oameni ai spiritului, credincioși apropiați de cuvintele Evangheliei, prin râvna și misiunea monahiilor, se află și scriitorul Alexandru Vlahuță, alături de ginerele său, profesorul universitar și istoricul de artă Ioan D. Ștefănescu. Pe lângă aceștia, au poposit la Agapia numeroși pelerini și personalități de rezonanță internațională, dintre marii cărturari și artiști ai neamului românesc.

Fiecare dintre acești oameni ai culturii și ai credinței a lăsat în urmă nu doar amintirea pașilor pe cărările mănăstirii, ci și ecouri ale gândurilor în cărțile și scrisorile ce mărturisesc despre taina locului. Mulți au mărturisit că în acest colț de rai pământesc au găsit pacea necesară pentru marile lor lucrări.

Atât Alexandru Vlahuță, cât și Ioan D. Ștefănescu au fost prieteni apropiați și de lungă durată ai mănăstirii, una dintre cele mai cunoscute lavre de călugărițe din lume.

Legăturile lui Alexandru Vlahuță cu Agapia erau știute atât în epoca sa, cât și acum, la peste un veac de la trecerea în veșnicie a scriitorului. Se poate spune că el, asemenea altor oameni de litere ai timpului, a găsit cele mai inspirate clipe de creație sub ocrotirea îngerilor, tocmai la Mănăstirea Agapia.

Născut în județul Vaslui, în anul 1858, cu un an înainte de Unirea Principatelor Române, Alexandru Vlahuță s-a impus ca unul dintre marii scriitori ai epocii sale, apropiat, într-un fel sau altul, de Ion Creangă, Caragiale, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Hasdeu, Slavici, Radu Rosetti, savantul Paul Bujor, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Grigorescu și Alexandru Philippide. În cercul acestor personalități remarcabile, Vlahuță s-a distins prin sensibilitatea sa față de frumusețea naturii și față de viața duhovnicească, temă pe care a cultivat-o cu o devoțiune rară în literatura vremii. Vizitele sale numeroase la Agapia și perioadele petrecute în alte așezăminte monahale din ținutul Neamțului l-au așezat între prietenii și binefăcătorii lumii monahale, oameni care au simțit chemarea frumuseții și a tăcerii de la poalele munților.

Viața Bisericii, chipurile smerite ale monahilor și amintirea locurilor de o frumusețe aparte au devenit teme predilecte, prin care a pus spiritualitatea românească în lumină. Nu doar Agapia l-a atras, ci și Văratecul, Mănăstirea Neamț, precum și drumurile tihnite dintre munți, care i-au fost mereu aproape de suflet.

Agapia rămâne și astăzi un loc viu în memoria culturii românești, un spațiu unde timpul pare să curgă altfel, unde rugăciunea și arta se împletesc într-o armonie desăvârșită. Moștenirea lăsată de acești mari pelerini continuă să inspire generațiile care calcă pragul mănăstirii, căutând, la rândul lor, izvoarele nevăzute ale înțelepciunii și ale frumuseții.

Volumul România pitorească, apărut în anul 1901, reprezintă o lucrare de o sensibilitate rară, apreciată la vremea sa și neuitată până astăzi, după mai bine de un veac. Cartea a devenit un fel de călăuză spirituală pentru cei care doreau să cunoască sufletul autentic al neamului românesc, iar paginile dedicate mănăstirilor din Moldova rămân și astăzi lecturi ce emoționează prin candoarea scriiturii. Pentru a exemplifica admirația autorului față de Agapia, redăm un fragment din scrierea sa: „Agapia e un rai tăinuit între munți, o lume de vis, o biserică mare sub cerul lui Dumnezeu. În lumina dimineții, zidurile albe ale chiliilor, străjuite de brazi și tei, strălucesc ca niște flori de crin”.

În cuvintele sale se simte gândul unui suflet curat, care găsește în natură și credință o unitate desăvârșită. Este, așadar, o simfonie între artă, credință și frumusețea locului, o legătură care vorbește de la sine despre adâncimea trăirii sale.

Alexandru Vlahuță a fost un prieten apropiat al pictorului Nicolae Grigorescu, care, între anii 1858 și 1861, a pictat biserica mare a Mănăstirii Agapia, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Deși cei doi s-au cunoscut mai târziu, legătura lor sufletească a devenit un model de prietenie între oameni iubitori de frumusețe netrecătoare, o întâlnire între cuvântul scris și imaginea văzută.  

Această prietenie nu era întâmplătoare - amândoi purtau în suflet aceeași dragoste pentru țară și pentru frumusețea vieții simple, pentru lumina cerească ce se revarsă în chipurile sfinte și pentru adevărul pe care numai arta sinceră îl poate dezvălui.

În scrierile sale, Vlahuță a amintit cu emoție lucrarea lui Grigorescu, arătând cum acesta a știut să îmbine tradiția bizantină cu lumina și forma picturii moderne, dând naștere unei expresivități speciale. Scria: „Pictura lui Grigorescu de la Agapia e o rugăciune în culori. Îngerii lui au fețe de țărănci curate, iar sfinții sunt oameni din neamul nostru, plini de blândețe și lumină”.

Prin aceste rânduri, Vlahuță a înveșnicit nu doar chipul pictorului, ci și duhul Agapiei, locul unde arta și rugăciunea se îmbrățișează în tăcerea munților, într-o armonie care depășește timpul și hotarele omenești.

În acele încăperi, unde timpul pare să fi rămas neclintit, se simte și astăzi prezența celor care au locuit acolo cu gând curat și cu sufletul deschis spre lumina cerească. În acest context, este potrivit să amintim și legăturile de familie și de suflet ale scriitorului cu acest loc binecuvântat.

Din jurul anului 1890, familia Vlahuță a avut strânse legături cu Mănăstirea Agapia, loc de reculegere și de inspirație pentru mulți dintre oamenii de cultură ai epocii. Nu departe de incinta istorică a mănăstirii, pe drumul ce duce spre Sihla, se află o casă veche de aproape două secole, cu rânduială și tihnă de vremuri patriarhale. În acele încăperi s-a scris, în taină și în parte cunoscută oamenilor locului, o parte din istoria acestei familii de cărturari de seamă, iubitori ai prieteniei în cel mai înalt sens al cuvântului.

Sora mai mare a scriitorului, Eliza, căsătorită cândva cu arendașul Străjescu de la Dobrovăț, a rămas văduvă de tânără și a intrat în obștea de la Agapia, primind la tunderea în monahism numele Elisabeta. Hotărârea ei de a îmbrățișa viața monahală nu a fost rodul fugii de lume, ci al unei chemări lăuntrice, o dorință de a sluji lui Dumnezeu în simplitate și curăție, departe de zarva lumii. Astfel, casa de pe drumul Sihlei a devenit nu doar o reședință de familie, ci și un loc de legătură între lumea din afară și taina vieții monahale. Potrivit mărturiilor, consemnate de stareța Eustochia Ciucanu, Eliza Străjescu a cumpărat casa cu o litră de aur de la maica Agripina Marcoci.

La începutul secolului al XX-lea, cu sprijinul și cheltuiala lui Alexandru Vlahuță, casa a fost înnoită: i s-a adăugat un pridvor spațios, două camere la parter și alte îmbunătățiri care i-au sporit farmecul. Aici venea adesea scriitorul, însoțit de prieteni, de familie, și tot aici, mulți dintre cei dragi lui au ales mai târziu calea monahală.

La bătrânețe, s-au retras la Agapia și părinții scriitorului, Ecaterina și Nicolae, care au îmbrăcat și ei haina monahală: mama a primit numele Elisabeta, iar tatăl pe cel de Nectarie. Un frate al lor, Mihalache, a locuit câțiva ani la Agapia și, ulterior, s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, primind numele Mardarie.

În casa Elisabetei Străjescu au copilărit cele două fiice ale lui Vlahuță, Ana și Margareta, rămase de timpuriu orfane de mamă. Amintirile lor, legate de atmosfera monahală, arată că s-au simțit mai curând călugărițe decât femei din lume, crescute în duhul rugăciunii și al culturii.

Aceeași impresie o aveau și oamenii de vază care poposeau în casa scriitorului, mai ales la mari sărbători. Cu un asemenea prilej, la centenarul tatălui său, monahul Nectarie Vlahuță, a fost prezent și Nicolae Grigorescu, marele pictor și prieten de suflet al scriitorului. El a zugrăvit atunci portretul bătrânului monah, tablou care se păstrează și astăzi la Agapia. Tot Grigorescu a pictat și bustul fiicei Margareta, lucrare expusă în muzeul mănăstirii, alături de alte donații făcute de ginerele scriitorului, profesorul Ioan D. Ștefănescu.

Pentru Alexandru Vlahuță, Grigorescu a fost mai mult decât un prieten apropiat - un spirit frățesc, unit prin admirație și ideal artistic. Scriitorul îi recunoștea geniul și măiestria în „cântecul de culori”, spunând că „vorbele nu pot cuprinde frumusețea unui asemenea cântec”. În opera sa, Vlahuță a lăsat numeroase evocări despre Agapia, despre oamenii și peisajele care i-au inspirat sufletul.

Grigorescu îi povestea adesea lui Vlahuță atmosfera din târg, atunci când, coborând de pe schelele bisericii Agapiei, a aflat despre alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite. Spunea pictorul:

„Am văzut ce înseamnă bucuria unui popor: cântece, jocuri, fluiere din toate părțile. Oamenii se întâlneau pe drum cu ulcele pline de vin, vorbeau despre Cuza, despre Unire, se îmbrățișau și încingeau hora în mijlocul drumului, deși era un ger de crăpau pietrele. Am văzut bătrâni plângând de bucurie… o săptămână n-am mai putut lucra.”

Cei doi prieteni cutreierau zile întregi munții, pătrunzând pe cărări neumblate, oprindu-se în luminișuri pentru a descoperi peisaje de o frumusețe nepământeană, pe care pictorul le așternea pe pânză, iar scriitorul le transforma în pagini de literatură.

Tot la Agapia, Margareta Vlahuță, fiica cea mare a scriitorului, l-a cunoscut pe Ioan D. Ștefănescu, nepot al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, viitor profesor și bizantinolog de prestigiu, cu care s-a căsătorit. Ana, cealaltă fiică, s-a măritat cu fiul pictorului Nicolae Grigorescu, Gheorghe Grigorescu.

Parcă o mână nevăzută țesuse aceste destine, unind familiile nu prin întâmplare, ci printr-o chemare adâncă spre frumusețe și adevăr. Astfel, prin firele nevăzute ale prieteniei și ale artei, Mănăstirea Agapia a devenit un adevărat centru spiritual al familiei Vlahuță, un loc unde literatura, pictura și credința s-au împletit armonios, lăsând posterității mărturii neprețuite despre o epocă și o familie de excepție.

Alexandru Vlahuță surprinde cu profunzime frumusețea trăirilor de la Agapia. Nu putea să nu remarce disciplina și buna rânduială a monahiilor din această obște, ordinea desăvârșită și frumusețea lor lăuntrică: „Par niște fluturi albi care s-au oprit pentru totdeauna între munți”. Toate aceste chipuri de femei poartă o expresie a blândeții, a curăției și a rugăciunii neîncetate. Această imagine a fluturilor albi, atât de poetică și plină de sensuri ascunse, nu era doar o metaforă literară, ci o viziune care cuprindea întreaga ființă a locului. Scriitorul vedea în aceste siluete albe, mișcându-se lin pe cărările mănăstirii, o materializare a purității și a zborului sufletesc spre înălțimi.

Așa a devenit Agapia un simbol al înălțimii duhovnicești și al liniștii interioare. Lumea, mereu tulburată de felurite schimbări, găsea aici o altă rânduială, o pace tainică, dăinuită în inimile celor de acolo, umplându-le sufletul de lumină.

După ce Vlahuță a publicat articole în diferite reviste și mai ales după apariția volumului România pitorească, Mănăstirea Agapia a devenit tot mai frecvent vizitată de oameni ai culturii, dar și de pelerini, veniți să caute liniște și frumusețe, pentru că în oamenii de rând se ascunde adeseori un tezaur sufletesc de mare preț, uneori mai adânc decât al celor cu nume răsunătoare.

Lui Alexandru Vlahuță i s-au alăturat, în timp, și alți iubitori ai credinței, ai artei și ai tăcerii luminate, așa cum, de altfel, se întâlnesc și astăzi la Agapia, oameni însetați de frumusețe duhovnicească, de liniște și de inspirația scrisului, poposind în această vatră monahală plină de har.

Printre cei care au continuat într-un fel spiritul și stilul de viață al lui Vlahuță se numără profesorul universitar și istoricul de artă Ioan D. Ștefănescu (1886-1981). Nu doar în ultimii ani ai vieții, când s-a retras la Mănăstirea Agapia, pe care o prețuia de demult datorită socrului său, ci și de-a lungul carierei sale, Ștefănescu a privit Agapia drept o veritabilă „casă a lui Avraam”, un loc primitor și plin de semnificație.

Aici, reputatul om de cultură, format la Sorbona, a găsit nu doar liniștea sufletului, ci și fărâma de iubire creștină, care i-a fost oferită cu dărnicie de maicile mănăstirii, ce l-au îngrijit până la închiderea ochilor. Străbătuse profesorul Ștefănescu marile biblioteci ale Europei, studiase sub bolta Sorbonei, conversase cu savanți și cu oameni ai artei din toată lumea. Dar nicăieri nu găsise ceea ce Agapia îi dăruia cu atâta firesc: o pace neprețuită, o simplitate care vindecă sufletul de tumultul lumii. Parcă toate drumurile sale intelectuale, toate căutările de-o viață îl pregătiseră pentru această întoarcere la izvoare, la rădăcinile adânci ale sufletului.

Nu întâmplător a ales Agapia, pentru că ea este, în sine, un loc al iubirii sfinte, cum a simțit-o, nu doar prin pictura și prin cultura înaltă pe care o respirau zidurile ei, ci mai ales prin viața duhovnicească și blândețea maicilor, care l-au primit ca pe unul de-al lor: un slujitor al Bisericii prin darurile sale. Nu slujea la Sfântul Altar, dar era prieten și admirator al artei sacre, al culturii bizantine și, mai ales, al cuvintelor Sfintei Scripturi.

Ioan D. Ștefănescu a fost unul dintre cei mai importanți istorici de artă care au cercetat cu atenție pictura lui Nicolae Grigorescu de la Mănăstirea Agapia. În lucrările sale, dedicate evoluției artei religioase și picturii bisericești din secolul al XIX-lea, el a acordat un loc aparte iconografiei din biserica mare a Agapiei, considerând-o o adevărată școală a picturii naționale.

Ștefănescu a subliniat caracterul inovator al viziunii lui Grigorescu, care, potrivit observațiilor sale, a reușit să îmbine tradiția bizantină și arta modernă într-un echilibru de o rară măsură: „Pictura de la Agapia este nu doar un început al artei moderne românești, ci și o mărturie a renașterii duhovnicești, un dialog între credință și lumină”.

În timpul studiilor și cercetărilor sale, I.D. Ștefănescu a colaborat cu slujitori ai Bisericii, cu specialiști dedicați conservării și restaurării patrimoniului religios, elaborând vaste documentări, fișe de patrimoniu și fotografii de mare valoare, pe care, mai apoi, le-a valorificat în volumele sale dedicate icoanelor, broderiilor și manuscriselor vechi.

În afară de Agapia, pe care o putem numi „mănăstirea inimii sale”, s-a ocupat de cercetarea și documentarea unor așezăminte precum Neamț și Secu, dar și de altele din aceeași regiune. La Agapia, însă, a descris cu atenție patrimoniul artistic, analizând picturile murale, icoanele vechi și lucrările de atelier, pe care le considera o continuare vie a tradiției lăsate de Nicolae Grigorescu.

Munca sa meticuloasă, răbdătoare, a salvat pentru posteritate nenumărate mărturii ale artei noastre bisericești. Fișele întocmite cu migală, fotografiile făcute cu evlavie, descrierile amănunțite - toate reprezintă astăzi comori de neprețuit pentru cei ce studiază istoria artei românești. Iar ceea ce îl deosebea pe Ștefănescu de mulți alți cercetători era dragostea cu care se apropia de fiecare icoană, de fiecare broderie, simțind în ele nu doar obiecte de studiu, ci mărturii vii ale credinței strămoșilor.

Am întâlnit multe dintre călugărițele care l-au cunoscut îndeaproape, vreme îndelungată, pe profesorul Ioan D. Ștefănescu.

Profesorul a trecut la cele veșnice în anul 1981. Timp de aproape trei sferturi de secol a fost oaspetele așteptat și respectat al obștii de la Agapia, prezent la hramuri, sărbători și evenimente culturale. Era prețuit ca un vorbitor cultivat și profund, dar, totodată, ca un om cu mare delicatețe sufletească (el s-a cununat în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Agapia, la 15 august 1909, cu Mimi, fiica iubită a lui Vlahuță).

A arătat o adâncă prețuire față de viața și virtuțile maicilor acestei mănăstiri. Maicile pe care le-am cunoscut - unele dintre ele de o înțelepciune aleasă și de o finețe spirituală rară - spuneau despre el că avea o modestie aproape monahală. Deși fusese profesor universitar, membru al unor comisii academice din țară și din străinătate, trăia cu simplitate și discreție, trăsături care aminteau de duhul călugăresc, ca și cum vocația lui ar fi fost, în adâncul sufletului, cea monahală.

Adeseori participa la slujbe, se ruga în tăcere, citea neobosit, iar în zilele senine se plimba pe drumul care duce spre Schitul Sihla. În după-amiezile liniștite, se retrăgea în cerdacul casei din Agapia, așezată între biserica mare a mănăstirii și Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, nu departe de pârâul Agapiei, ale cărui șoapte domoale îl însoțeau mereu. Acolo, asculta murmurul apei, scria și primea vizitatori.

Veneau la el numeroși artiști, foști studenți, oameni de cultură și slujitori ai Bisericii, întrucât era cunoscut ca un sprijinitor și un sfătuitor generos, gata să împărtășească din bogata sa experiență și din cultura dobândită în țară și peste hotare.

Vorbea adesea despre rostul mănăstirilor din Moldova și, în general, despre rolul mănăstirilor voievodale, centre de cultură și educație, adevărate școli de artă și spiritualitate, unde s-au format artiști, caligrafi, miniaturiști și oameni de înaltă trăire. Nu uita să amintească importanța păstrării tradiției, considerând-o a fi o adevărată datorie morală și spirituală, într-o epocă în care lumea începea să se îndepărteze de rânduiala și simplitatea de odinioară.

Un om de o asemenea cultură, trecut prin experiențe universitare și academice în străinătate, vorbea despre valoarea tradiției cu un respect aproape sacru, îndemnând pe toți să o apere, în pofida valului modernizării, care, adesea, înstrăina sufletele.

Astfel, în acei ani, Mănăstirea Agapia a devenit o veritabilă „academie” spirituală, unde, în cercuri restrânse sau cu prilejul unor întâlniri mai ample, Ioan D. Ștefănescu ținea adevărate conferințe de artă și cultură religioasă, din care mulți au avut ce învăța și păstra în suflet. Toate acestea se petreceau într-o perioadă în care autoritățile comuniste priveau cu suspiciune prezența unor asemenea personalități în sânul Bisericii, ceea ce fac curajul și statornicia lui și mai admirabile.

Prin activitatea sa, a fost un păstrător al frumuseții artei, dăruind Bisericii din comoara de cunoștințe și experiențe adunate într-o viață întreagă de studiu, cercetare și trăire.

Mănăstirea Agapia i-a oferit, la rândul ei, iubirea pe care o evocăm adesea atunci când vorbim despre sensul cuvântului „agape” - iubirea curată, fără margini, dăruitoare.

Aici a găsit Ioan D. Ștefănescu locul de împlinire spirituală, înțelegând, asemenea lui Alexandru Vlahuță, socrul său, dar și multor oameni de cultură care au poposit acolo înaintea lui, frumusețea acestui loc binecuvântat: cerul senin, pădurile verzi care ocrotesc mănăstirea, râul de munte și șoaptele neadormite ale rugăciunilor ce se aud din veac în veac.

Și așa, prin moștenirea lăsată de Vlahuță și Ștefănescu, prin paginile scrise și prin cuvintele rostite în taina acelui loc binecuvântat, Agapia a devenit, pentru totdeauna, o punte între cer și pământ, între trecut și viitor, între tăcere și cuvânt. Cei care vin astăzi aici simt, fără să știe poate de unde, ecoul acelor pași, adierea acelor gânduri curate, chemarea acelorași izvoare de frumusețe care i-au atras pe marii pelerini ai culturii românești.

Agapia rămâne astfel, în memoria neamului, nu doar o mănăstire, ci și o școală a sufletului, unde Împărăția cerurilor se întâlnește cu frumusețea pământească într-o tăcere plină de sens.

Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 07 Noiembrie 2025 în Ziarul Lumina https://ziarullumina.ro/

Ce face preotul pentru noi... și poate noi nu știm?

 Poate n-am mai ajuns demult la biserică. Poate viața ne-a dus departe sau graba ne-a ținut pe loc. Dar undeva, într-o biserică de oraș sau într-un sat mic, un preot continuă să facă lucruri care ne ajută și ne ating, chiar dacă nu le vedem.

𝐒𝐞 𝐫𝐨𝐚𝐠𝐚̆. Nu doar pentru cei prezenți, ci și pentru cei absenți. În picioare sau în genunchi, pe caniculă sau pe ger.

𝐓̦𝐢𝐧𝐞 𝐜𝐚𝐧𝐝𝐞𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐧𝐬𝐚̆ și pentru cei care n-au mai aprins o lumânare de ani de zile.

𝐓̦𝐢𝐧𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐮𝐫𝐠𝐡𝐢𝐚 și pentru cei care n-au reușit să ajungă, dar care într-o zi, poate, se vor întoarce.

𝐈𝐧𝐭𝐫𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐛𝐢𝐧𝐞𝐜𝐮𝐯𝐚̂𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 la Bobotează, la Paște, la Crăciun sau când este chemat. Aduce cu el nu doar aghiasmă, ci și pace, iertare, sprijin. Nu contează dacă plouă sau ninge, el își face datoria.

𝐌𝐞𝐫𝐠𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐞, dă un cuvânt de mângâiere, o rugăciune, o speranță și pentru cei care n-au cerut nimic, dar aveau nevoie alinare.

𝐒𝐚̆𝐯𝐚̂𝐫𝐬̦𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐒𝐟𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐌𝐚𝐬𝐥𝐮, Taina vindecării, a iertării și a întăririi sufletești. Iar Harul se revarsă nu doar peste cei prezenți, ci și peste cei pomeniți, chiar dacă sunt la distanță.

𝐅𝐚𝐜𝐞 𝐝𝐞𝐳𝐥𝐞𝐠𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐩𝐚̆𝐜𝐚𝐭𝐞, de legături și de poveri. Slujbe pe care nu le vezi, dar a căror putere se propagă și spre cei dragi ai tăi, dacă îi numești în biserică.

𝐏𝐫𝐞𝐢𝐚 𝐓𝐎𝐀𝐓𝐄 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐭𝐚𝐥𝐞 atunci când te spovedești.

𝐁𝐨𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆, 𝐜𝐮𝐧𝐮𝐧𝐚̆, 𝐢̂𝐧𝐦𝐨𝐫𝐦𝐚̂𝐧𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ cu demnitate și cu grijă. Chiar și atunci când e chemat în ultimul moment sau nu a fost cunoscut înainte.

𝐀𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆. 𝐍𝐮 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐚𝐛𝐚̆ „𝐮𝐧𝐝𝐞-𝐚𝐢 𝐟𝐨𝐬𝐭?”, ci îți spune: „Bine-ai venit!”. Tace când e nevoie, răspunde când i se cere, mijlocește iertarea când e chemat.

Și da, uneori cară și saci cu alimente pentru cei săraci. Repară garduri sau acoperișuri. Suflă-n flacăra unei comunități vitregite. 𝐓̦𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐢𝐞𝐩𝐭 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫, 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐯𝐢𝐧 𝐬̦𝐢 𝐚𝐥𝐭̦𝐢𝐢.

𝐎𝐫𝐠𝐚𝐧𝐢𝐳𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐛𝐚̆𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐢, sprijină copii, ține lecții pentru adolescenții. Nu pentru că trebuie, 𝐜𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐢𝐦𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐞 𝐜𝐡𝐞𝐦𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐚𝐜𝐚̆.

Nu-i vrem să-Ii vedem mereu pe acești preoți. Nu-i înțelegem întotdeauna. Dar un lucru e sigur: 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐞𝐜𝐥𝐢𝐧𝐭𝐢𝐭, 𝐁𝐢𝐬𝐞𝐫𝐢𝐜𝐚 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐢𝐜𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞.

Așadar, chiar dacă n-am mai fost demult la biserică, știm că cineva ne poartă în rugăciune, adică un preot care ne pomenește și ne așteaptă.

Nu pentru ce am făcut sau n-am făcut, 𝐜𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐃𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮 𝐚𝐥𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐢.

Din minunile Sf. Mare Mucenic Pantelimon

 Câteva minuni săvârșite de Sfântul Pantelimon[1] La scurt timp după prima discuție cu Sfântul Ermolae, tânărul Pantoleon a început să îl viziteze cu regularitate pe acesta și a fost inițiat de el în tainele credinței. Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, găsi pe drum un copil, ce murise după ce fusese mușcat de o năpârcă. Atunci Pantoleon, vrând să probeze adevărul promisiunilor lui Ermolae, l-a chemat în ajutor pe Hristos și îndată copilul se ridică iar năpârca muri. Atunci el alergă la Ermolae și, plin de bucurie, ceru să primească Sfântul Botez. 

Odată, când un bărbat orb a fost condus la casa lui Eustorgios, rudele suferindului au bătut la uşă şi au întrebat: „Este Pantoleon, doctorul, acasă?” Sfântul doctor, când i-a auzit el însuşi, şi-a invitat şi tatăl, Eustorgios, ca să vadă împreună pacientul. Pantoleon l-a întrebat pe bărbatul orb ce dorește. Pacientul a răspuns cu franchețe: „Îmi doresc lumina ochilor, doctore. Căci nimic nu este mai dulce omului decât puterea vederii. Îţi cer să ai milă de nenorocirea şi de suferinţa mea. Ai milă de mine, nefericitul! Căci mulţi doctori au promis să îmi înapoieze văzul, dar nu au reuşit. Ei doar mi-au prădat averea în schimbul medicamentelor, de la care nu am primit nici un beneficiu. Într-adevăr, puţina vedere pe care o mai aveam am pierdut-o împreună cu banii mei. Eu, nefericitul, am ajuns sărac”. Nobilul Pantoleon a răspuns: „De vreme ce ţi-ai cheltuit toată averea şi toate proprietăţile pe doctori, chiar dacă nu ai obţinut nimic, atunci eu la ce să mă aştept dacă te vindec?” Bărbatul a răspuns: „Orice mai rămâne din averea mea îţi voi oferi cu drag ţie”. Pantoleon a răspuns: „Boala ochilor tăi poate fi vindecată doar de adevăratul Dumnezeu, folosindu-mă pe mine ca pe un instrument al Lui. Cât despre banii pe care mi i-ai promis, tu trebuie să mergi şi să îi împarţi săracilor”.Făcu semnul crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos și pe loc bărbatul își recăpătă vederea, nu numai a ochilor trupului ci și ai sufletului, căci el înțelese că Hristos îl vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae împreună cu Eustorgios – tatăl Sfântului Pantelimon, care nu după multă vreme adormi și el în pace[2]. 

Venerarea sfântului martir doctor fără de arginţi în Biserica Ortodoxă Rusă era deja cunoscută în secolul al XII-lea. Prinţul Izyaslav, fiul lui Mstislav cel Mare, avea o icoană a sfântului pe coiful său. Prin mijlocirile sfântului, el a rămas în viaţă în timpul unei bătălii din anul 1151. De ziua marelui martir, forţele ruseşti au câştigat două victorii navale împotriva suedezilor (în 1714 lângă Hanhauze şi în 1720 lângă Grenham). Părţi ale sfintelor moaște ale marelui martir Pantelimon au fost împărţite în toată lumea. Capul său este acum în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos. Sfântul Pantelimon, după moartea sa, a săvârşit multe vindecări de diverse boli şi posedări demonice. Din păcate, nu multe dintre nenumăratele lui miracole au fost consemnate[3]. Părinţii de la Mănăstirea athonită erau conştienţi de multe lucrări de vindecare, dar nu au ţinut nici o evidenţă scrisă. Mănăstirea, totuşi, a păstrat hrisoavele şi darurile oferite de împăraţi şi prinţese. 

Domnitorul Ioan Nicolae al Moldovei consemnează în iulie 1744, că o ciumă teribilă a făcut ravagii, decimând populaţia. S-a organizat o procesiune cu o parte din moaștele sfinte, mai precis cinstitul cap al Sfântului Pantelimon, fiind săvârșite rugăciuni de invocare a ajutorului divin. Rezultatul a constat într-o multitudine de minuni. Domnitorul Ioan Nicolae, în semn de mulţumire către sfântul doctor fără de arginţi, a trimis ofrande și daruri Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Athos. În 1750 și 1754, cinstitul cap al Sfântului Pantelimon a fost din nou adus în Moldova, săvârșindu-se iarăși o multitudine de minuni. În anul 1735, Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos a trecut sub controlul grecilor. Doi factori au condus la declinul mănăstirii: stilul de viaţă idioritmic şi pierderea ajutorului financiar al Rusiei. Corpul de guvernare athonit de la Protaton a recomandat patriarhului de Constantinopol de atunci, Calinic, închiderea mănăstirii. Însă, Dumnezeu şi martirul Său au aranjat altfel această problemă. Patriarhul, inspirat de Dumnezeu şi de sfântul Său, a căutat să restaureze mănăstirea şi să stabilească un monahism cenobitic. Patriarhul Calinic a cerut ajutorul bătrânului Sava de la Schitul Xenofont. Acesta a petrecut patru ani în Constantinopol strângând bani pentru Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Multe minuni au avut loc în capitală, mai ales atunci când cinstitul cap al sfântului a fost adus acolo de la Athos. Orbii şi-au recăpătat vederea, leproşii au fost curăţiţi, iar cei posedaţi de demoni au fost exorcizaţi. Bătrânul Sava cu greu putea face faţă tuturor cerinţelor de a fi vizitat. Dar apoi războiul a izbucnit între Turcia şi Rusia, care a rezultat în pierderea asistenţei financiare din partea Patriarhului Calinic. Atunci doctorul fără de arginţi Pantelimon a luat parte la reconstrucţia propriei sale mănăstiri. A săvârşit multe minuni care l-au ajutat pe noul egumen al mănăstirii, bătrânul Sava. Însemnătatea succesului bătrânului Sava cu moaștele sfântului a fost atât de mare încât el a fost ameninţat de către musulmani, care simţeau că islamismul era eclipsat în faţa reuşitelor sfântului. Totuşi, viaţa bătrânului athonit a fost protejată de Sfântul Pantelimon împotriva tuturor vicleşugurilor malefice. 

În vremea aceea, s-a întâmplat ca Scarlat Calimachi, ce avea să ajungă domnitor al Moldovei († 1821), să cadă pradă unei boli grele. Doctorii au diagnosticat boala ca fiind incurabilă. Familia suferindului l-a invitat pe bătrânul Sava în vizită. El s-a rugat la mucenicul Pantelimon să îl însănătoşească. Scarlat a promis că, dacă marele mucenic îl va vindeca, va construi mănăstirea de pe muntele Athos în cinstea lui. După ce bătrânul Sava a ţinut o slujbă de invocare a ajutorului sfântului şi de binecuvântare a apei (sfeștanie), l-a stropit pe Scarlat cu apă sfinţită. Acestuia din urmă i s-a spus apoi să bea o fiertură amestecată cu apă sfinţită, care conţinea ierburi de pe Muntele Athos. În următoarea zi, el şi-a revenit complet. Scarlat Calimachi s-a ţinut de cuvântul dat, care privea construirea mănăstirii. După câţiva ani, a urmat la tronul Moldovei (1806) și a ridicat mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos în apropierea mării. Domnitorul moldovean a zidit din temelie biserica centrală și imensa trapeză, poate cea mai mare din tot Muntele Athos, la care se adaugă clopotnița și o parte din corpul chiliilor. Este o zestre care dăinuie; hrisoavele vechi și chiar cronicarii și monahii ruși și greci consemnează toate acestea în letopisețele vremii. Această mănăstire a fost mai târziu extinsă şi mărită cu ajutorul daniilor venite din Rusia. 

O dată, sfântul a acţionat ca mijlocitor și în timpul domniei otomane. Un doctor de la curte avea o singură fată, care era posedată de un demon. Doctorul de la curte, un papistaș, nu ştia cum ar putea remedia situaţia. A afirmat că ar da orice în schimbul mântuirii fetei. În această perioadă, bătrânul Sava era în Constantinopol, iar cinstitul cap al Sfântului Pantelimon săvârşea multe vindecări care sporeau slava lui Hristos în oraş. Doctorul, chiar dacă era romano-catolic, a dorit să îl invite pe bătrân cu acea parte din sfintele moaște acasă la el. Sava a venit şi a ţinut o slujbă de invocare a ajutorului sfântului în prezenţa fetei posedate, care era legată în lanţuri de un perete pentru a se evita orice fel de violenţă din partea ei. Aceasta era nu numai pentru siguranţa celorlalţi, dar şi pentru siguranţa propriei persoane. Bătrânul Sava i-a permis să sărute moaștele sfinte. Doctorul l-a invitat pe bătrân să petreacă noaptea în casa lui ca oaspete de onoare. Bătrânul nu a putut refuza. Sava s-a rugat în timpul nopţii la sfântul doctor Pantelimon. Avea moaștele aşezate în camera în care fata bolnavă era încătuşată. În ziua următoare, când fratele Sava, doctorul şi rudele fetei au intrat în cameră, au avut parte de o imagine surprinzătoare. Fata era sănătoasă şi întreagă la minte. Mult prețuitul și minunatul cap al Sfântului Pantelimon care era aşezat pe platou izvora mir frumos mirositor. Întreaga familie s-a bucurat şi l-a slăvit pe Dumnezeu şi pe martirul Său, Pantelimon. Toţi au cerut să fie primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe, lucru pe care bătrânul Sava l-a făcut cu bucurie. Cât despre mirul care era izvorâse din cinstitul cap al mucenicului, bătrânul Sava l-a lăsat fetei, spunând că pentru ea şi doar în camera ei Hristos a ales să ofere acel dar cu bună mireasmă. 

Din nou, în timpul stăreției bătrânului Sava, un doctor a fost angajat pentru a avea grijă de nevoile fraţilor de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. El intenţiona să servească mănăstirea în două moduri – nu numai în calitate de doctor, ci şi ca un călugăr bun. Cu aceste intenţii bune au venit şi tentaţiile care apar de obicei o dată cu promisiunea de a-l sluji pe Dumnezeu. Fidelitatea şi dragostea lui pentru Dumnezeu au fost supuse la un test. Diavolul continua să îi sugereze că ar putea să îl mulţumească mai bine pe Dumnezeu prin punerea în aplicare a talentelor şi a darurilor sale în lume, unde erau mai multe oportunităţi de a face bine. Această propunere îi era prezentată într-un mod foarte atractiv. Diavolul îi amintea că în lume nu numai că putea face bine, dar ar putea să se descurce mai bine el însuşi, departe de privaţiunile asociate vieţii monahale. Faptul că doctorul avea o profesie profitabilă şi o sumă semnificativă de bani, deja făcea amăgirile pioase ale diavolului şi mai atrăgătoare. Apoi, doctorul a declarat că intenţia sa de a deveni călugăr nu era fondată. În suflet, îşi dorea să trăiască în lume în aşa fel încât să îl bucure şi pe Dumnezeu şi să nu îşi provoace sieşi mari inconveniențe. În ziua în care a planificat să plece din mănăstire, unii dintre fraţi au venit să îşi ia rămas bun. Au fost îngroziţi să îi găsească trupul complet desfigurat de edem. Carnea lui umflată îl tortura atât de tare, că nu mai putea merge. Părul de pe cap şi din barbă îi căzuse. Vocea lui abia putea fi auzită. Nu semăna în nici un fel cu doctorul despre care ştiau că ieri fusese perfect sănătos. Doctorul simţea cum viaţa lui se scurge. A dat dispoziţie ca banii şi proprietăţile lui să fie transferate starețului şi mănăstirii. Apoi l-a implorat pe stareț să vină şi să-i citească deasupra capului rugăciunile de iertare înainte să moară. Părintele Sava s-a grăbit să-l viziteze pe suferind, ducând cu el părticica din moaștele sfinte, și anume cinstitul cap al Sfântului Pantelimon. Fraţii au săvârșit rugăciuni dinaintea icoanei Sfântului, cerând dumnezeiasca sa mijlocire. După ce au adus rugăciuni şi litanii, au săvârșit şi o slujbă de sfinţire a apei. Doctorul bolnav a fost stropit cu apă sfinţită. Moaștele sfinte au fost ridicate de stareț, care a făcut semnul crucii cu ele deasupra suferindului. Doctorul, pocăindu-se, a cerut iertare fraţilor şi starețului. O dată cu căinţa lui, umflăturile au început să se facă tot mai mici până au dispărut. Odată vindecat, el i-a mulţumit vindecătorului lui, Sfântul Pantelimon, şi a promis să rămână la mănăstirea doctorilor fără de arginţi până la sfârşitul zilelor sale. I s-a dat numele Filoteu. După cinci ani, fratele Filoteu a trecut la viaţa cea veşnică. 

Vom mai istorisi încă o minune din timpul stăreției părintelui Sava. Un nou călugăr s-a alăturat obștii monahale a Sfântului Pantelimon. Numele lui era Azarie. Prin faptele sale şi prin lipsa lui de zel, era instabil în decizia lui de a-l servi pe Dumnezeu ca monah. Pe baza inconstanţei sale, diavolul era convins să-l întoarcă de la stilul de viaţă monahicesc. Mai întâi s-a gândit să îl ispitească să se întoarcă la fosta lui viaţă de familie, unde era îngrijit şi răsfățat. La mănăstire, chiar de la început, a fost repartizat la bucătărie pentru a face mâncare pentru muncitori. După cum s-a constatat, s-a dovedit foarte eficient în îndeplinirea datoriilor lui, astfel încât lucra cât trei oameni. Diavolul a încercat să îl atragă înapoi în lume, invocând pretextul că era nevoie de el să săvârșească fapta caritabilă de a creşte trei orfani din familia lui. Războiul spiritual pe care Azarie l-a îndurat a fost lung şi dureros. Chiar şi după ce anii au trecut, iar orfanii au ajuns la vârsta majoratului şi nu mai aveau nevoie de un tutore, a decis să părăsească mănăstirea – în ciuda insistenţelor părintelui Sava şi a fraților din mănăstire. Cum trecea printre porţile mănăstirii, a văzut că în locul golfului în care mănăstirea era situată, era o câmpie vastă care se întindea dinaintea lui. A fost surprins de alterarea inexplicabilă a geografiei şi a meditat la ce ar putea să însemne aceasta. Dintr-o dată, a auzit trei armăsari care duceau călăreţi ce păreau a fi necredincioşi arabi. Veneau cu repeziciune către el din partea opusă a peninsulei athonite. Au părut că au ajuns la porţile mănăstirii aproape dintr-o dată. Azarie a văzut un tânăr, în jur de 18 ani, ieşind de pe porţile mănăstirii. Ţinea un toiag în mână. Ca şi cum ar fi fost proprietarul acelui sălaş sfânt care tocmai a fost atacat de hoţi, el i-a lovit pe cei trei intruşi cu toiagul său. Azarie, mirat de spectacol, îl putea auzi batjocorindu-i pe călăreţi, spunând: „Pe cine căutaţi aici, copii ai pierzaniei? Nu vă ajunge focul gheenei? Aţi vrea să furaţi şi o oaie de pe proprietatea mea? Nu aveţi ce căuta aici, plecaţi!” La acest ordin şi din cauza loviturilor de toiag, călăreţii au dispărut. Tânărul era milostivul Pantelimon care a alungat pe demonii ce veniseră deghizaţi în călăreţi malefici pentru a fura un miel din turma sfântului, care era patronul spiritual al mănăstirii. Mielul, Azarie, a privit această viziune. Atunci tânărul s-a întors întristat către Azarie şi l-a certat: „De ce nu îmi oferi nici un fel de pace? De ce mă superi din nou şi din nou?” Apoi tânărul l-a lovit pe Azarie în partea dreaptă. De atunci, Azarie nu a mai putut nici să se aşeze, nici să se ridice fără ajutor. Nu putea nici să stea în picioare, nici să meargă fără ajutor sau fără o cârjă. Miraculoasa intervenţie a sfântului a fost, de fapt, un dar milostiv. Azarie, datorită neputinței lui, a decis în sfârşit să rămână în mănăstire. După acest episod, el a fost pus să păzească porţile mănăstirii. A fost chemat la Domnul în anul 1836. 

Moaștele Sfântului Pantelimon au fost răspândite în toată lumea creștină, spre alinarea și vindecarea credincioșilor suferinzi. Multe biserici, capele, paraclise, mănăstiri, spitale, cabinete și instituții medicale sunt puse sub ocrotirea Sfântului Mucenic Pantelimon. 

La noi în țară, Catedrala Mitropolitană din Iași, Catedrala Episcopală din Galați păstrează, cu mare bucurie, ca pe un odor prea scump, câte o părticică din sfintele sale moaște. În București, multe biserici oferă spre închinare credincioșilor câte o părticică din cinstitele moaște ale Sfântului Doctor fără de arginți Pantelimon: Biserica Sfântul Pantelimon, Mănăstirea Plumbuita, Biserica Sfântul Stelian Lucaci, Biserica Stavropoleos, Biserica Sfântul Dumitru Poștă, Biserica Adormirea Maicii Domnului-Precupeții Noi, Biserica Sfântul Antonie cel Mare, Biserica Sfântul Alexie. Sfântul Pantelimon este un izvor nesecat de leacuri, vindecând boli şi mântuind de diverse suferinţe. Astfel, marele martir şi vindecător este invocat în Taina Sfântului Maslu, la sfinţirea apei şi în rugăciunile pentru cei bolnavi. O, binecuvântat doctor, icoană şi nume al milei, să mijlocești în faţa lui Hristos ca noi să primim iertare, căci tu ai luptat lupta cea dreaptă şi ți-ai dat viața în mâinile Domnului, ca mucenic, în numele Lui! Amin. 

[1] Aceste vindecări minunate relatate aici nu sunt menționate în Sinaxarul pe care-l avem în limba română, de aceea am decis să le traduc din The Great Synaxaristes of The Orthodox Church, Translated from the Greek, Holy Apostles Convent, Buena Vista, Colorado, 2008, p. 1202-1230. 

[2] Cf. The Great Synaxaristes of The Orthodox Church, p. 1204-1206. 

[3] Relatarea câtorva dintre minunile sale consemnate la Mănăstirea athonită Sfântul Pantelimon, au fost prezentate într-un periodic: „A Collection of Miracles of the Holy Great-Martyr and Healer Pantelimon Performed in Recent Times”, în Orthodox Life, Vol. 40, Nr. 4, 1990, p. 7-15. Pr. Liviu Petcu

Când mori, nu-ți face griji pentru corpul tău..

Rudele tale vor face tot ce trebuie:

-O să-ți scoată hainele;

- Te vor spăla;

-Ei te vor îmbrăca;

- Te vor scoate din casă și te vor duce la noua ta adresă.

Mulți vor veni la înmormântare să te onoreze.

Unii chiar își vor anula planurile și vor cere să fie învoiți de la muncă pentru a participa la înmormântare.

Hainele tale pe care le-ai purtat vor fi fie împrumutate, vândute, donate sau arse.

Cheile tale, instrumentele tale, cărțile tale, jocurile tale, colecțiile tale,

toate lucrurile tale vor aparține altor oameni.. .

Și fii sigur că lumea fără tine nu se va opri și va plânge pentru tine.

Economia va funcționa.

Vei fi înlocuit la locul tău de muncă. Cineva cu aceste calități sau chiar mai bune îți va lua locul.

Proprietatea ta va trece moștenitorilor.

Fără îndoială că tu și faptele tale mici sau mari din viața ta vor fi discutate, judecate și criticate.

Oamenii care te-au cunoscut doar partial vor spune: "săracul! "

Prietenii tăi buni vor plânge ore sau zile, dar apoi vor râde din nou.

Animăluțele tale se vor obișnui cu un nou stăpân.

Fotografiile tale vor sta agățate pe perete o vreme, apoi vor fi puse pe mobila si apoi într-o cutie.

Altcineva va sta pe canapeaua ta și se va uita la televizor, altcineva va sta la masa ta și va mânca pe ea.

Durerea profundă din casa ta va dura o săptămână, două, o lună, sau două, un an, sau doi.. . Apoi te vei alătura amintirilor și apoi povestea ta se va termina.

Se va termina printre oameni, se va termina aici, se va termina in lumea asta, dar povestea ta începe într-o noua realitate... în viața ta după ce mori.

Viața ta pământească în care ți-ai putea muta corpul acolo unde ai dat sens lucrurilor pe care le aveai aici își va pierde acum semnificația sau importanța pentru lucrurile care au fost.

Ai pierdut:

frumusețea corpului tău;

numele

numele de familie;

proprietate;

credite;

poziție de lucru;

cont bancar

casă;

Mașina;

titluri academice;

Colegi de clasă

trofee;

prieteni;

Bărbat/femeie;

copii;

f A M I L I A . . .

Însă in noua ta viață, tot de cea ce vei avea nevoie este sufletul tău.

Singura proprietate pe care o vei avea este sufletul.

Așadar, încearcă să trăiești pe deplin și să fii fericit cât timp ești aici pentru că așa cum a spus Francisc din Assisi

"Nu poți lua de aici ceea ce ai.

Vei lua doar ce ai dat! "

Aici ai fost doar un simplu musafir.

Totul se va termina și va începe cu "a fost odată "!

Târziu am înțeles aceste lucruri !

Luați aminte oameni dragi...!

Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români

 

În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele noi hotărâri ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fie completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod. Aceşti sfinţi sunt:

1) Părintele arhimandrit Sofian Boghiu, sta­rețul Mănăstirii Antim din București, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, cu cinstire în ziua de 16 septembrie;

2) Părintele Dumitru Stăniloae, profesor de teologie la Sibiu și la București, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cu cinstire în ziua de 4 octombrie;

3) Părintele Constantin Sârbu, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, cu cinstire în ziua de 23 octombrie;

4) Părintele protosinghel Arsenie Boca, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cu cinstire în ziua de 28 noiembrie;

5) Părintele Ilie Lăcătușu, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu cinstire în ziua de 22 iulie;

6) Părintele ieroschimonah Paisie Olaru, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;

7) Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;

8) Părintele arhimandrit Dometie Manolache, cu titulatura: Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, cu cinstire în ziua de 6 iulie;

9) Părintele arhimandrit Serafim Popescu, starețul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, cu titulatura: Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, cu cinstire în ziua de 20 decembrie;

10) Părintele Liviu Galaction Munteanu, profesor de teologie la Cluj-Napoca, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, cu cinstire în ziua de 8 martie;

11) Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, sta­rețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie;

12) Părintele arhimandrit Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, cu cinstire în ziua de 10 noiembrie;

13) Părintele protosinghel Calistrat Bobu, duhovnic la Mănăstirea Timișeni și la Mănăstirea Vasiova, cu titulatura: Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, cu cinstire în ziua de 10 mai;

14) Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie la Arad, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, cu cinstire în ziua de 18 septembrie;

15) Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;

16) Părintele protoiereu Alexandru Baltaga cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, cu cinstire în ziua de 8 august.

b) Aprobarea proiectului de text al volumelor Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române pentru lunile februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie și august, precum și al celui de-al XIII-lea volum, dedicat sărbătorilor din perioada Triodului și a Penticostarului;

c) Aprobarea proiectului de text al Acatistului și al Paraclisului Sfântului și Dreptului Lazăr și includerea acestuia în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române;

d) Ridicarea la rang de Arhiepiscopie a Epis­co­piei Ortodoxe Române a Marii Britanii, cu titulatura de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord, pentru a răspunde astfel realităților și necesităților pastoral-misionare și grijii părintești manifestate față de credincioșii din această eparhie.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

Fost ministru japonez al Afacerilor Interne vine cu dovezi care arată că a făcut cancer de la 'vaccinurile' contra covid pe care și le-a făcut

De Rhoda Wilson, 20 Mai 2025, The Exposé

Luni, Kazuhiro Haraguchi, fost ministru japonez al Afacerilor Interne și al Comunicațiilor, a declarat că a făcut cancer de la vaccinurile contra covid pe care și le-a făcut și că are dovezi în acest sens.

„Trebuie să punem capăt tragediilor cauzate de vaccinul covid-19 cât mai curând posibil”, a spus el.

Kazuhiro Haraguchi a atras atenția la nivel internațional în urmă cu un an, când a ținut un discurs vibrant în cadrul unui protest împotriva Organizației Mondiale a Sănătății, care a avut loc în Tokyo, Japonia. În timpul discursului său, el a povestit propria sa luptă cu cancerul la scurt timp după ce si-a făcut injecții cu ARNm.

„Două din cele trei doze de presupus vaccin pe care mi le-am făcut au fost din loturi letale”, a declarat el.

El și-a cerut apoi scuze pentru campania de „vaccinare” contra covid a guvernului japonez și și-a exprimat durerea pentru cei care au cedat presiunii de a le fi administrate vaccinuri cauzatoare de moarte.

„Îmi cer scuze față de voi toți. Atât de mulți au murit, și nu ar fi trebuit să moară”, a spus el.

https://twitter.com/i/status/1924675469049470986