Parohia "Sfantul Vasile cel Mare" - Buzau

duminică, august 03, 2025

Ce face preotul pentru noi... și poate noi nu știm?

 Poate n-am mai ajuns demult la biserică. Poate viața ne-a dus departe sau graba ne-a ținut pe loc. Dar undeva, într-o biserică de oraș sau într-un sat mic, un preot continuă să facă lucruri care ne ajută și ne ating, chiar dacă nu le vedem.

𝐒𝐞 𝐫𝐨𝐚𝐠𝐚̆. Nu doar pentru cei prezenți, ci și pentru cei absenți. În picioare sau în genunchi, pe caniculă sau pe ger.
𝐓̦𝐢𝐧𝐞 𝐜𝐚𝐧𝐝𝐞𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐫𝐢𝐧𝐬𝐚̆ și pentru cei care n-au mai aprins o lumânare de ani de zile.
𝐓̦𝐢𝐧𝐞 𝐋𝐢𝐭𝐮𝐫𝐠𝐡𝐢𝐚 și pentru cei care n-au reușit să ajungă, dar care într-o zi, poate, se vor întoarce.
𝐈𝐧𝐭𝐫𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐮 𝐛𝐢𝐧𝐞𝐜𝐮𝐯𝐚̂𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 la Bobotează, la Paște, la Crăciun sau când este chemat. Aduce cu el nu doar aghiasmă, ci și pace, iertare, sprijin. Nu contează dacă plouă sau ninge, el își face datoria.
𝐌𝐞𝐫𝐠𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐞, dă un cuvânt de mângâiere, o rugăciune, o speranță și pentru cei care n-au cerut nimic, dar aveau nevoie alinare.
𝐒𝐚̆𝐯𝐚̂𝐫𝐬̦𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐒𝐟𝐚̂𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐌𝐚𝐬𝐥𝐮, Taina vindecării, a iertării și a întăririi sufletești. Iar Harul se revarsă nu doar peste cei prezenți, ci și peste cei pomeniți, chiar dacă sunt la distanță.
𝐅𝐚𝐜𝐞 𝐝𝐞𝐳𝐥𝐞𝐠𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞 𝐩𝐚̆𝐜𝐚𝐭𝐞, de legături și de poveri. Slujbe pe care nu le vezi, dar a căror putere se propagă și spre cei dragi ai tăi, dacă îi numești în biserică.
𝐏𝐫𝐞𝐢𝐚 𝐓𝐎𝐀𝐓𝐄 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐭𝐚𝐥𝐞 atunci când te spovedești.
𝐁𝐨𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆, 𝐜𝐮𝐧𝐮𝐧𝐚̆, 𝐢̂𝐧𝐦𝐨𝐫𝐦𝐚̂𝐧𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆ cu demnitate și cu grijă. Chiar și atunci când e chemat în ultimul moment sau nu a fost cunoscut înainte.
𝐀𝐬𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆. 𝐍𝐮 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐚𝐛𝐚̆ „𝐮𝐧𝐝𝐞-𝐚𝐢 𝐟𝐨𝐬𝐭?”, ci îți spune: „Bine-ai venit!”. Tace când e nevoie, răspunde când i se cere, mijlocește iertarea când e chemat.
Și da, uneori cară și saci cu alimente pentru cei săraci. Repară garduri sau acoperișuri. Suflă-n flacăra unei comunități vitregite. 𝐓̦𝐢𝐧𝐞 𝐩𝐢𝐞𝐩𝐭 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫, 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐯𝐢𝐧 𝐬̦𝐢 𝐚𝐥𝐭̦𝐢𝐢.
𝐎𝐫𝐠𝐚𝐧𝐢𝐳𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐣𝐮𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐛𝐚̆𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐢, sprijină copii, ține lecții pentru adolescenții. Nu pentru că trebuie, 𝐜𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐢𝐦𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐞 𝐜𝐡𝐞𝐦𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐚𝐜𝐚̆.
Nu-i vrem să-Ii vedem mereu pe acești preoți. Nu-i înțelegem întotdeauna. Dar un lucru e sigur: 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐞𝐜𝐥𝐢𝐧𝐭𝐢𝐭, 𝐁𝐢𝐬𝐞𝐫𝐢𝐜𝐚 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐢𝐜𝐢𝐨𝐚𝐫𝐞.
Așadar, chiar dacă n-am mai fost demult la biserică, știm că cineva ne poartă în rugăciune, adică un preot care ne pomenește și ne așteaptă.
Nu pentru ce am făcut sau n-am făcut, 𝐜𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐝𝐞𝐯𝐞𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐃𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮 𝐚𝐥𝐚̆𝐭𝐮𝐫𝐢.

sâmbătă, iulie 26, 2025

Din minunile Sf. Mare Mucenic Pantelimon

 Câteva minuni săvârșite de Sfântul Pantelimon[1] La scurt timp după prima discuție cu Sfântul Ermolae, tânărul Pantoleon a început să îl viziteze cu regularitate pe acesta și a fost inițiat de el în tainele credinței. Într-o zi, pe când se întorcea de la Eufrosin, găsi pe drum un copil, ce murise după ce fusese mușcat de o năpârcă. Atunci Pantoleon, vrând să probeze adevărul promisiunilor lui Ermolae, l-a chemat în ajutor pe Hristos și îndată copilul se ridică iar năpârca muri. Atunci el alergă la Ermolae și, plin de bucurie, ceru să primească Sfântul Botez. 

Odată, când un bărbat orb a fost condus la casa lui Eustorgios, rudele suferindului au bătut la uşă şi au întrebat: „Este Pantoleon, doctorul, acasă?” Sfântul doctor, când i-a auzit el însuşi, şi-a invitat şi tatăl, Eustorgios, ca să vadă împreună pacientul. Pantoleon l-a întrebat pe bărbatul orb ce dorește. Pacientul a răspuns cu franchețe: „Îmi doresc lumina ochilor, doctore. Căci nimic nu este mai dulce omului decât puterea vederii. Îţi cer să ai milă de nenorocirea şi de suferinţa mea. Ai milă de mine, nefericitul! Căci mulţi doctori au promis să îmi înapoieze văzul, dar nu au reuşit. Ei doar mi-au prădat averea în schimbul medicamentelor, de la care nu am primit nici un beneficiu. Într-adevăr, puţina vedere pe care o mai aveam am pierdut-o împreună cu banii mei. Eu, nefericitul, am ajuns sărac”. Nobilul Pantoleon a răspuns: „De vreme ce ţi-ai cheltuit toată averea şi toate proprietăţile pe doctori, chiar dacă nu ai obţinut nimic, atunci eu la ce să mă aştept dacă te vindec?” Bărbatul a răspuns: „Orice mai rămâne din averea mea îţi voi oferi cu drag ţie”. Pantoleon a răspuns: „Boala ochilor tăi poate fi vindecată doar de adevăratul Dumnezeu, folosindu-mă pe mine ca pe un instrument al Lui. Cât despre banii pe care mi i-ai promis, tu trebuie să mergi şi să îi împarţi săracilor”.Făcu semnul crucii pe ochii orbului, rugându-se lui Hristos și pe loc bărbatul își recăpătă vederea, nu numai a ochilor trupului ci și ai sufletului, căci el înțelese că Hristos îl vindecase. Fu botezat de Sfântul Ermolae împreună cu Eustorgios – tatăl Sfântului Pantelimon, care nu după multă vreme adormi și el în pace[2]. 

Venerarea sfântului martir doctor fără de arginţi în Biserica Ortodoxă Rusă era deja cunoscută în secolul al XII-lea. Prinţul Izyaslav, fiul lui Mstislav cel Mare, avea o icoană a sfântului pe coiful său. Prin mijlocirile sfântului, el a rămas în viaţă în timpul unei bătălii din anul 1151. De ziua marelui martir, forţele ruseşti au câştigat două victorii navale împotriva suedezilor (în 1714 lângă Hanhauze şi în 1720 lângă Grenham). Părţi ale sfintelor moaște ale marelui martir Pantelimon au fost împărţite în toată lumea. Capul său este acum în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte Athos. Sfântul Pantelimon, după moartea sa, a săvârşit multe vindecări de diverse boli şi posedări demonice. Din păcate, nu multe dintre nenumăratele lui miracole au fost consemnate[3]. Părinţii de la Mănăstirea athonită erau conştienţi de multe lucrări de vindecare, dar nu au ţinut nici o evidenţă scrisă. Mănăstirea, totuşi, a păstrat hrisoavele şi darurile oferite de împăraţi şi prinţese. 

Domnitorul Ioan Nicolae al Moldovei consemnează în iulie 1744, că o ciumă teribilă a făcut ravagii, decimând populaţia. S-a organizat o procesiune cu o parte din moaștele sfinte, mai precis cinstitul cap al Sfântului Pantelimon, fiind săvârșite rugăciuni de invocare a ajutorului divin. Rezultatul a constat într-o multitudine de minuni. Domnitorul Ioan Nicolae, în semn de mulţumire către sfântul doctor fără de arginţi, a trimis ofrande și daruri Mănăstirii Sfântului Pantelimon din Athos. În 1750 și 1754, cinstitul cap al Sfântului Pantelimon a fost din nou adus în Moldova, săvârșindu-se iarăși o multitudine de minuni. În anul 1735, Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon de la Muntele Athos a trecut sub controlul grecilor. Doi factori au condus la declinul mănăstirii: stilul de viaţă idioritmic şi pierderea ajutorului financiar al Rusiei. Corpul de guvernare athonit de la Protaton a recomandat patriarhului de Constantinopol de atunci, Calinic, închiderea mănăstirii. Însă, Dumnezeu şi martirul Său au aranjat altfel această problemă. Patriarhul, inspirat de Dumnezeu şi de sfântul Său, a căutat să restaureze mănăstirea şi să stabilească un monahism cenobitic. Patriarhul Calinic a cerut ajutorul bătrânului Sava de la Schitul Xenofont. Acesta a petrecut patru ani în Constantinopol strângând bani pentru Mănăstirea Sfântul Pantelimon. Multe minuni au avut loc în capitală, mai ales atunci când cinstitul cap al sfântului a fost adus acolo de la Athos. Orbii şi-au recăpătat vederea, leproşii au fost curăţiţi, iar cei posedaţi de demoni au fost exorcizaţi. Bătrânul Sava cu greu putea face faţă tuturor cerinţelor de a fi vizitat. Dar apoi războiul a izbucnit între Turcia şi Rusia, care a rezultat în pierderea asistenţei financiare din partea Patriarhului Calinic. Atunci doctorul fără de arginţi Pantelimon a luat parte la reconstrucţia propriei sale mănăstiri. A săvârşit multe minuni care l-au ajutat pe noul egumen al mănăstirii, bătrânul Sava. Însemnătatea succesului bătrânului Sava cu moaștele sfântului a fost atât de mare încât el a fost ameninţat de către musulmani, care simţeau că islamismul era eclipsat în faţa reuşitelor sfântului. Totuşi, viaţa bătrânului athonit a fost protejată de Sfântul Pantelimon împotriva tuturor vicleşugurilor malefice. 

În vremea aceea, s-a întâmplat ca Scarlat Calimachi, ce avea să ajungă domnitor al Moldovei († 1821), să cadă pradă unei boli grele. Doctorii au diagnosticat boala ca fiind incurabilă. Familia suferindului l-a invitat pe bătrânul Sava în vizită. El s-a rugat la mucenicul Pantelimon să îl însănătoşească. Scarlat a promis că, dacă marele mucenic îl va vindeca, va construi mănăstirea de pe muntele Athos în cinstea lui. După ce bătrânul Sava a ţinut o slujbă de invocare a ajutorului sfântului şi de binecuvântare a apei (sfeștanie), l-a stropit pe Scarlat cu apă sfinţită. Acestuia din urmă i s-a spus apoi să bea o fiertură amestecată cu apă sfinţită, care conţinea ierburi de pe Muntele Athos. În următoarea zi, el şi-a revenit complet. Scarlat Calimachi s-a ţinut de cuvântul dat, care privea construirea mănăstirii. După câţiva ani, a urmat la tronul Moldovei (1806) și a ridicat mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos în apropierea mării. Domnitorul moldovean a zidit din temelie biserica centrală și imensa trapeză, poate cea mai mare din tot Muntele Athos, la care se adaugă clopotnița și o parte din corpul chiliilor. Este o zestre care dăinuie; hrisoavele vechi și chiar cronicarii și monahii ruși și greci consemnează toate acestea în letopisețele vremii. Această mănăstire a fost mai târziu extinsă şi mărită cu ajutorul daniilor venite din Rusia. 

O dată, sfântul a acţionat ca mijlocitor și în timpul domniei otomane. Un doctor de la curte avea o singură fată, care era posedată de un demon. Doctorul de la curte, un papistaș, nu ştia cum ar putea remedia situaţia. A afirmat că ar da orice în schimbul mântuirii fetei. În această perioadă, bătrânul Sava era în Constantinopol, iar cinstitul cap al Sfântului Pantelimon săvârşea multe vindecări care sporeau slava lui Hristos în oraş. Doctorul, chiar dacă era romano-catolic, a dorit să îl invite pe bătrân cu acea parte din sfintele moaște acasă la el. Sava a venit şi a ţinut o slujbă de invocare a ajutorului sfântului în prezenţa fetei posedate, care era legată în lanţuri de un perete pentru a se evita orice fel de violenţă din partea ei. Aceasta era nu numai pentru siguranţa celorlalţi, dar şi pentru siguranţa propriei persoane. Bătrânul Sava i-a permis să sărute moaștele sfinte. Doctorul l-a invitat pe bătrân să petreacă noaptea în casa lui ca oaspete de onoare. Bătrânul nu a putut refuza. Sava s-a rugat în timpul nopţii la sfântul doctor Pantelimon. Avea moaștele aşezate în camera în care fata bolnavă era încătuşată. În ziua următoare, când fratele Sava, doctorul şi rudele fetei au intrat în cameră, au avut parte de o imagine surprinzătoare. Fata era sănătoasă şi întreagă la minte. Mult prețuitul și minunatul cap al Sfântului Pantelimon care era aşezat pe platou izvora mir frumos mirositor. Întreaga familie s-a bucurat şi l-a slăvit pe Dumnezeu şi pe martirul Său, Pantelimon. Toţi au cerut să fie primiţi în sânul Bisericii Ortodoxe, lucru pe care bătrânul Sava l-a făcut cu bucurie. Cât despre mirul care era izvorâse din cinstitul cap al mucenicului, bătrânul Sava l-a lăsat fetei, spunând că pentru ea şi doar în camera ei Hristos a ales să ofere acel dar cu bună mireasmă. 

Din nou, în timpul stăreției bătrânului Sava, un doctor a fost angajat pentru a avea grijă de nevoile fraţilor de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. El intenţiona să servească mănăstirea în două moduri – nu numai în calitate de doctor, ci şi ca un călugăr bun. Cu aceste intenţii bune au venit şi tentaţiile care apar de obicei o dată cu promisiunea de a-l sluji pe Dumnezeu. Fidelitatea şi dragostea lui pentru Dumnezeu au fost supuse la un test. Diavolul continua să îi sugereze că ar putea să îl mulţumească mai bine pe Dumnezeu prin punerea în aplicare a talentelor şi a darurilor sale în lume, unde erau mai multe oportunităţi de a face bine. Această propunere îi era prezentată într-un mod foarte atractiv. Diavolul îi amintea că în lume nu numai că putea face bine, dar ar putea să se descurce mai bine el însuşi, departe de privaţiunile asociate vieţii monahale. Faptul că doctorul avea o profesie profitabilă şi o sumă semnificativă de bani, deja făcea amăgirile pioase ale diavolului şi mai atrăgătoare. Apoi, doctorul a declarat că intenţia sa de a deveni călugăr nu era fondată. În suflet, îşi dorea să trăiască în lume în aşa fel încât să îl bucure şi pe Dumnezeu şi să nu îşi provoace sieşi mari inconveniențe. În ziua în care a planificat să plece din mănăstire, unii dintre fraţi au venit să îşi ia rămas bun. Au fost îngroziţi să îi găsească trupul complet desfigurat de edem. Carnea lui umflată îl tortura atât de tare, că nu mai putea merge. Părul de pe cap şi din barbă îi căzuse. Vocea lui abia putea fi auzită. Nu semăna în nici un fel cu doctorul despre care ştiau că ieri fusese perfect sănătos. Doctorul simţea cum viaţa lui se scurge. A dat dispoziţie ca banii şi proprietăţile lui să fie transferate starețului şi mănăstirii. Apoi l-a implorat pe stareț să vină şi să-i citească deasupra capului rugăciunile de iertare înainte să moară. Părintele Sava s-a grăbit să-l viziteze pe suferind, ducând cu el părticica din moaștele sfinte, și anume cinstitul cap al Sfântului Pantelimon. Fraţii au săvârșit rugăciuni dinaintea icoanei Sfântului, cerând dumnezeiasca sa mijlocire. După ce au adus rugăciuni şi litanii, au săvârșit şi o slujbă de sfinţire a apei. Doctorul bolnav a fost stropit cu apă sfinţită. Moaștele sfinte au fost ridicate de stareț, care a făcut semnul crucii cu ele deasupra suferindului. Doctorul, pocăindu-se, a cerut iertare fraţilor şi starețului. O dată cu căinţa lui, umflăturile au început să se facă tot mai mici până au dispărut. Odată vindecat, el i-a mulţumit vindecătorului lui, Sfântul Pantelimon, şi a promis să rămână la mănăstirea doctorilor fără de arginţi până la sfârşitul zilelor sale. I s-a dat numele Filoteu. După cinci ani, fratele Filoteu a trecut la viaţa cea veşnică. 

Vom mai istorisi încă o minune din timpul stăreției părintelui Sava. Un nou călugăr s-a alăturat obștii monahale a Sfântului Pantelimon. Numele lui era Azarie. Prin faptele sale şi prin lipsa lui de zel, era instabil în decizia lui de a-l servi pe Dumnezeu ca monah. Pe baza inconstanţei sale, diavolul era convins să-l întoarcă de la stilul de viaţă monahicesc. Mai întâi s-a gândit să îl ispitească să se întoarcă la fosta lui viaţă de familie, unde era îngrijit şi răsfățat. La mănăstire, chiar de la început, a fost repartizat la bucătărie pentru a face mâncare pentru muncitori. După cum s-a constatat, s-a dovedit foarte eficient în îndeplinirea datoriilor lui, astfel încât lucra cât trei oameni. Diavolul a încercat să îl atragă înapoi în lume, invocând pretextul că era nevoie de el să săvârșească fapta caritabilă de a creşte trei orfani din familia lui. Războiul spiritual pe care Azarie l-a îndurat a fost lung şi dureros. Chiar şi după ce anii au trecut, iar orfanii au ajuns la vârsta majoratului şi nu mai aveau nevoie de un tutore, a decis să părăsească mănăstirea – în ciuda insistenţelor părintelui Sava şi a fraților din mănăstire. Cum trecea printre porţile mănăstirii, a văzut că în locul golfului în care mănăstirea era situată, era o câmpie vastă care se întindea dinaintea lui. A fost surprins de alterarea inexplicabilă a geografiei şi a meditat la ce ar putea să însemne aceasta. Dintr-o dată, a auzit trei armăsari care duceau călăreţi ce păreau a fi necredincioşi arabi. Veneau cu repeziciune către el din partea opusă a peninsulei athonite. Au părut că au ajuns la porţile mănăstirii aproape dintr-o dată. Azarie a văzut un tânăr, în jur de 18 ani, ieşind de pe porţile mănăstirii. Ţinea un toiag în mână. Ca şi cum ar fi fost proprietarul acelui sălaş sfânt care tocmai a fost atacat de hoţi, el i-a lovit pe cei trei intruşi cu toiagul său. Azarie, mirat de spectacol, îl putea auzi batjocorindu-i pe călăreţi, spunând: „Pe cine căutaţi aici, copii ai pierzaniei? Nu vă ajunge focul gheenei? Aţi vrea să furaţi şi o oaie de pe proprietatea mea? Nu aveţi ce căuta aici, plecaţi!” La acest ordin şi din cauza loviturilor de toiag, călăreţii au dispărut. Tânărul era milostivul Pantelimon care a alungat pe demonii ce veniseră deghizaţi în călăreţi malefici pentru a fura un miel din turma sfântului, care era patronul spiritual al mănăstirii. Mielul, Azarie, a privit această viziune. Atunci tânărul s-a întors întristat către Azarie şi l-a certat: „De ce nu îmi oferi nici un fel de pace? De ce mă superi din nou şi din nou?” Apoi tânărul l-a lovit pe Azarie în partea dreaptă. De atunci, Azarie nu a mai putut nici să se aşeze, nici să se ridice fără ajutor. Nu putea nici să stea în picioare, nici să meargă fără ajutor sau fără o cârjă. Miraculoasa intervenţie a sfântului a fost, de fapt, un dar milostiv. Azarie, datorită neputinței lui, a decis în sfârşit să rămână în mănăstire. După acest episod, el a fost pus să păzească porţile mănăstirii. A fost chemat la Domnul în anul 1836. 

Moaștele Sfântului Pantelimon au fost răspândite în toată lumea creștină, spre alinarea și vindecarea credincioșilor suferinzi. Multe biserici, capele, paraclise, mănăstiri, spitale, cabinete și instituții medicale sunt puse sub ocrotirea Sfântului Mucenic Pantelimon. 

La noi în țară, Catedrala Mitropolitană din Iași, Catedrala Episcopală din Galați păstrează, cu mare bucurie, ca pe un odor prea scump, câte o părticică din sfintele sale moaște. În București, multe biserici oferă spre închinare credincioșilor câte o părticică din cinstitele moaște ale Sfântului Doctor fără de arginți Pantelimon: Biserica Sfântul Pantelimon, Mănăstirea Plumbuita, Biserica Sfântul Stelian Lucaci, Biserica Stavropoleos, Biserica Sfântul Dumitru Poștă, Biserica Adormirea Maicii Domnului-Precupeții Noi, Biserica Sfântul Antonie cel Mare, Biserica Sfântul Alexie. Sfântul Pantelimon este un izvor nesecat de leacuri, vindecând boli şi mântuind de diverse suferinţe. Astfel, marele martir şi vindecător este invocat în Taina Sfântului Maslu, la sfinţirea apei şi în rugăciunile pentru cei bolnavi. O, binecuvântat doctor, icoană şi nume al milei, să mijlocești în faţa lui Hristos ca noi să primim iertare, căci tu ai luptat lupta cea dreaptă şi ți-ai dat viața în mâinile Domnului, ca mucenic, în numele Lui! Amin. 

[1] Aceste vindecări minunate relatate aici nu sunt menționate în Sinaxarul pe care-l avem în limba română, de aceea am decis să le traduc din The Great Synaxaristes of The Orthodox Church, Translated from the Greek, Holy Apostles Convent, Buena Vista, Colorado, 2008, p. 1202-1230. 

[2] Cf. The Great Synaxaristes of The Orthodox Church, p. 1204-1206. 

[3] Relatarea câtorva dintre minunile sale consemnate la Mănăstirea athonită Sfântul Pantelimon, au fost prezentate într-un periodic: „A Collection of Miracles of the Holy Great-Martyr and Healer Pantelimon Performed in Recent Times”, în Orthodox Life, Vol. 40, Nr. 4, 1990, p. 7-15. Pr. Liviu Petcu

sâmbătă, iulie 19, 2025

Când mori, nu-ți face griji pentru corpul tău..

Rudele tale vor face tot ce trebuie:

-O să-ți scoată hainele;
- Te vor spăla;
-Ei te vor îmbrăca;
- Te vor scoate din casă și te vor duce la noua ta adresă.
Mulți vor veni la înmormântare să te onoreze.
Unii chiar își vor anula planurile și vor cere să fie învoiți de la muncă pentru a participa la înmormântare.
Hainele tale pe care le-ai purtat vor fi fie împrumutate, vândute, donate sau arse.
Cheile tale, instrumentele tale, cărțile tale, jocurile tale, colecțiile tale,
toate lucrurile tale vor aparține altor oameni.. .
Și fii sigur că lumea fără tine nu se va opri și va plânge pentru tine.
Economia va funcționa.
Vei fi înlocuit la locul tău de muncă. Cineva cu aceste calități sau chiar mai bune îți va lua locul.
Proprietatea ta va trece moștenitorilor.
Fără îndoială că tu și faptele tale mici sau mari din viața ta vor fi discutate, judecate și criticate.
Oamenii care te-au cunoscut doar partial vor spune: "săracul! "
Prietenii tăi buni vor plânge ore sau zile, dar apoi vor râde din nou.
Animăluțele tale se vor obișnui cu un nou stăpân.
Fotografiile tale vor sta agățate pe perete o vreme, apoi vor fi puse pe mobila si apoi într-o cutie.
Altcineva va sta pe canapeaua ta și se va uita la televizor, altcineva va sta la masa ta și va mânca pe ea.
Durerea profundă din casa ta va dura o săptămână, două, o lună, sau două, un an, sau doi.. . Apoi te vei alătura amintirilor și apoi povestea ta se va termina.
Se va termina printre oameni, se va termina aici, se va termina in lumea asta, dar povestea ta începe într-o noua realitate... în viața ta după ce mori.
Viața ta pământească în care ți-ai putea muta corpul acolo unde ai dat sens lucrurilor pe care le aveai aici își va pierde acum semnificația sau importanța pentru lucrurile care au fost.
Ai pierdut:
frumusețea corpului tău;
numele
numele de familie;
proprietate;
credite;
poziție de lucru;
cont bancar
casă;
Mașina;
titluri academice;
Colegi de clasă
trofee;
prieteni;
Bărbat/femeie;
copii;
f A M I L I A . . .
Însă in noua ta viață, tot de cea ce vei avea nevoie este sufletul tău.
Singura proprietate pe care o vei avea este sufletul.
Așadar, încearcă să trăiești pe deplin și să fii fericit cât timp ești aici pentru că așa cum a spus Francisc din Assisi
"Nu poți lua de aici ceea ce ai.
Vei lua doar ce ai dat! "
Aici ai fost doar un simplu musafir.
Totul se va termina și va începe cu "a fost odată "!
Târziu am înțeles aceste lucruri !
Luați aminte oameni dragi...!


duminică, iulie 13, 2025

Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români

 

În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Principalele noi hotărâri ale Sfântului Sinod sunt următoarele:

a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fie completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod. Aceşti sfinţi sunt:

1) Părintele arhimandrit Sofian Boghiu, sta­rețul Mănăstirii Antim din București, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, cu cinstire în ziua de 16 septembrie;

2) Părintele Dumitru Stăniloae, profesor de teologie la Sibiu și la București, cu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae, cu cinstire în ziua de 4 octombrie;

3) Părintele Constantin Sârbucu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu, cu cinstire în ziua de 23 octombrie;

4) Părintele protosinghel Arsenie Bocacu titulatura: Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop, cu cinstire în ziua de 28 noiembrie;

5) Părintele Ilie Lăcătușucu titulatura: Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu, cu cinstire în ziua de 22 iulie;

6) Părintele ieroschimonah Paisie Olaru, duhovnicul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;

7) Părintele arhimandrit Cleopa Ilie, starețul Mănăstirii Sihăstria, cu titulatura: Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, cu cinstire în ziua de 2 decembrie;

8) Părintele arhimandrit Dometie Manolachecu titulatura: Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț, cu cinstire în ziua de 6 iulie;

9) Părintele arhimandrit Serafim Popescu, starețul Mănăstirii Sâmbăta de Sus, cu titulatura: Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus, cu cinstire în ziua de 20 decembrie;

10) Părintele Liviu Galaction Munteanu, profesor de teologie la Cluj-Napoca, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj, cu cinstire în ziua de 8 martie;

11) Părintele arhimandrit Gherasim Iscu, sta­rețul Mănăstirii Tismana, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana, cu cinstire în ziua de 26 decembrie;

12) Părintele arhimandrit Visarion Toia, starețul Mănăstirii Lainici, cu titulatura: Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici, cu cinstire în ziua de 10 noiembrie;

13) Părintele protosinghel Calistrat Bobu, duhovnic la Mănăstirea Timișeni și la Mănăstirea Vasiova, cu titulatura: Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova, cu cinstire în ziua de 10 mai;

14) Părintele Ilarion Felea, profesor de teologie la Arad, cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea, cu cinstire în ziua de 18 septembrie;

15) Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;

16) Părintele protoiereu Alexandru Baltaga cu titulatura: Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia, cu cinstire în ziua de 8 august.

b) Aprobarea proiectului de text al volumelor Sinaxarului Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române pentru lunile februarie, martie, aprilie, mai, iunie, iulie și august, precum și al celui de-al XIII-lea volum, dedicat sărbătorilor din perioada Triodului și a Penticostarului;

c) Aprobarea proiectului de text al Acatistului și al Paraclisului Sfântului și Dreptului Lazăr și includerea acestuia în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe Române;

d) Ridicarea la rang de Arhiepiscopie Epis­co­piei Ortodoxe Române a Marii Britanii, cu titulatura de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Marii Britanii și Irlandei de Nord, pentru a răspunde astfel realităților și necesităților pastoral-misionare și grijii părintești manifestate față de credincioșii din această eparhie.

Biroul de presă al Patriarhiei Române

miercuri, mai 28, 2025

Fost ministru japonez al Afacerilor Interne vine cu dovezi care arată că a făcut cancer de la 'vaccinurile' contra covid pe care și le-a făcut

De Rhoda Wilson, 20 Mai 2025, The Exposé

Luni, Kazuhiro Haraguchi, fost ministru japonez al Afacerilor Interne și al Comunicațiilor, a declarat că a făcut cancer de la vaccinurile contra covid pe care și le-a făcut și că are dovezi în acest sens.
„Trebuie să punem capăt tragediilor cauzate de vaccinul covid-19 cât mai curând posibil”, a spus el.
Kazuhiro Haraguchi a atras atenția la nivel internațional în urmă cu un an, când a ținut un discurs vibrant în cadrul unui protest împotriva Organizației Mondiale a Sănătății, care a avut loc în Tokyo, Japonia. În timpul discursului său, el a povestit propria sa luptă cu cancerul la scurt timp după ce si-a făcut injecții cu ARNm.
„Două din cele trei doze de presupus vaccin pe care mi le-am făcut au fost din loturi letale”, a declarat el.
El și-a cerut apoi scuze pentru campania de „vaccinare” contra covid a guvernului japonez și și-a exprimat durerea pentru cei care au cedat presiunii de a le fi administrate vaccinuri cauzatoare de moarte.
„Îmi cer scuze față de voi toți. Atât de mulți au murit, și nu ar fi trebuit să moară”, a spus el.

miercuri, aprilie 16, 2025

Nicolae Steinhardt, între curajul mărturisirii și fericirea crucii

       Monahul, cărturarul și scriitorul Nicolae Steinhardt (1912-1989), de la a cărui mutare la cer s-au împlinit 36 de ani, a fost una dintre cele mai fascinante personalități ale culturii române, după cum ni se revelează din propriile scrieri, dar și din amintirile celor care l-au cunoscut. A făcut parte din faimoasa generație ‘27, care este sinonimă cu elita culturii noastre din perioada interbelică, fiind coleg de studii și prieten cu marii noștri ­scriitori, filozofi și artiști afirmați înainte de venirea comunismului în România. Aceste legături, pe care nu și le-a negat, au stat la baza includerii sale în celebrul lot „Noica-Pillat” și întemnițării sale de către regimul comunist. Și-a împlinit viața prin intrarea în monahism în 1980, după ce se convertise la creștinism în închisoare.
        Preocupat de multiplele aspecte ale vieții culturale în care trăia și se manifesta, dar și de operele fondatoare ale culturii universale, Steinhardt a fost un fervent autor de eseuri și cronici literare, de teatru, film și arte plastice, exersându-și astfel spiritul critic, elocința, puterea de analiză și mărturisirea credinței, dar deopotrivă și prietenia, într-o corespondență uriașă cu prietenii din țară, dar și cu cei plecați în exil, cum erau Virgil Ierunca, Monica Lovinescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Alexandru Ciorănescu (cores­pon­dență confiscată deseori de Securitate).
       Este cunoscut faptul că, fiind născut într-o familie evreiască, Steinhardt s-a simțit treptat atras de credința creștin-ortodoxă, iar la 15 martie 1960, în condițiile extrem de austere și mizere din închisoarea Jilava, s-a botezat. După ieșirea din temniță a scris o carte de memorialistică, un jurnal al lucrurilor trăite în pușcărie, dar amintirile și le-a amestecat în mod ingenios cu tot felul de aserțiuni, opinii și analize referitoare la cărți, probleme culturale, sociale și religioase gândite și trăite în diverse perioade ale vieții sale. În același timp, flash-urile despre închisoare au ceva atât de luminos și contrar a ceea ce se poate aștepta de la un astfel de spațiu al ororii, încât titlul dat scrierii, „Jurnalul fericirii”, se și justifică, dar rămâne și un paradox. De fapt, supliciile temniței pălesc în importanță tocmai pentru că autorul le opune fericirea de a fi devenit creștin tocmai acolo, în mijlocul lor. „Jurnalul fericirii” a văzut lumina tiparului postum, în 1991, grație prevederii de care a dat dovadă autorul care, știindu-se urmărit de Securitate, a ascuns câteva copii ale manuscrisului la niște prieteni. Cartea a avut un ecou deosebit, întrucât este una dintre primele cărți din care românii aflau o mărturie autentică de la un fost deținut politic, dar și pentru stilul fascinant. La acestea se adăuga aura unui scriitor convertit, care vorbea despre Dumnezeu cu puterea unei iubiri extraordinare.
       La fel de iubită de public, în special de intelectualii creștini, a fost și cartea „Dăruind, vei dobândi” care adună predicile celui devenit părintele Nicolae Delarohia, și care a fost publicată la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramu­re­șului și Sătmarului în 1992.
      Din postura de călugăr, încurajat de ierarhul locului, Nicolae Steinhardt le-a vorbit de la amvon cu multă căldură credincioșilor care mergeau la Mănăstirea Rohia. A continuat să fie autentic în viața monahală, la fel și în rostirea cuvântului de învățătură. „Monahul Nicolae Delarohia a scris și a vorbit mult credincioșilor, care se adunau în duminici și sărbători acolo la Rohia în acel miraculos loc din Maramureș. Atmosfera acestui loc l-a transfigurat, l-a transformat într-un adevărat apostol, într-un credincios desăvârșit, într-un filosof real, care nu este numai al cuvântului, ci și al faptei, al trăirilor spirituale, pe care nu le cunoaște decât cel care are îndrăzneala să se lepede de sine și să îmbrace haina pe care odinioară au purtat-o marii eroi ai vieții spirituale”, scria în prefața volumului fostul chiriarh al Maramureșului și Sătmarului, Arhiepiscopul Justinian Chira.
        Predicile sale sunt o dovadă vie că mintea sa îmbogățită cu lecturi laice se unea cu inima iubitoare de Hristos. În tâlcuirea Sfintelor Scripturi se folosea de cultura sa vastă, cuvântul său abundă în ziceri, apoftegme și trimiteri la scriitorii clasici și moderni, la filosofi, încât ascultătorii săi intelectuali erau de-a dreptul fermecați. Cei mai simpli erau obligați să facă un efort de cultivare personală, și acesta fiind un câștig.
       Autorul nu caută să facă paradă de vasta sa cultură, ci doar să arate firescul legăturii dintre inteligența omenească și înțelepciunea dumnezeiască. Uneori, poate să provoace stupoare prin alăturarea diverselor exemple, dar totdeauna demonstrațiile sale urmează logica adevăratei credințe ortodoxe.
        „Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput”
      Profunzimea învățăturilor sale de la amvon își trage sevele în primul rând din bogatele lecturi teologice, dar și din trăirea proprie. Pune accent pe jertfa personală și pe asumarea crucii în aspirația către mântuire. Într-o predică despre curaj arată că acesta este o virtute esențială a Mântuitorului, una la fel de mare ca blândețea: „Fără de curaj existența Bisericii nu ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia ființă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. (...) Cine oare s-ar fi urcat pe Cruce, primind de bună voie una din morțile cele mai cumplite din câte se pot închipui, dacă nu un viteaz cu inimă de leu?” În aceeaşi predică mai spune: „Martir înseamnă martor, dar sinonimul substantivului este erou. Desigur că mucenicii au depus mărturie de fidelitate, smerenie, statornicie, putere de pătimire. Și-au mărturisit deopotrivă inimoșia, vrednică de a celor mai bravi dintre eroii vieții profane (militare și civile). Și voi sunteți niște militari, le rostește colonelul Chabert, personajul titular al unei frumoase nuvele de Balzac, călugărițelor căminului de pensionari unde e găzduit. Și nu încape îndoială că pentru militari curajul e particularitatea specifică. Mucenicii, anticipând cuvintele lui Saint Just, au confirmat cu mult înainte de Revoluția Franceză spusa că împrejurările nu sunt grele decât pentru cei care se dau înapoi din fața mormintelor lor. Ei, mucenicii, nu s-au dat înapoi; ba au și mers, nu o singură dată, către ele, fără a fi constrânși, plini de încredere, de voioșie și de hotărâre. Pentru ei n-au existat împrejurări dificile, situații imposibile, greutăți de neînvins. Lor, fraza lui Brice Perain, filologul francez din veacul nostru, pare să le fi fost cunoscută: e simplu, dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte. Iată de ce aurul, visonul, purpura și podoaba Bisericii se confundă cu sângele de pe Cruce și cu sângele martirilor. Paralele celor mai strălucite victorii militare ale istoriei profane. De la Duhul Sfânt și din sângele acesta s-a întrupat și a dăinuit și de-a pururi va dăinui Biserica lui Hristos”.
      Predicile monahului Nicolae Steinhardt sunt diverse și acoperă întreg spectrul temelor pe care le-ar putea aborda oricare alt cleric în demersul de a desluși tainele credinței. Ceea ce-l face aparte în tâlcuirea mesajului evanghelic este formația sa culturală, propriul curaj al mărturisirii și trăirii în vremuri ostile credinței creștine, dar și autentica sa manifestare în orice împrejurare și context, fie între oameni, fie în intimitatea actorului creator. „Dăruind, vei dobândi” poate fi o lectură ziditoare de suflet și pentru cititorii credincioși de azi, așa cum „Jurnalul fericirii” va rămâne mereu o scriere care îi va fascina deopotrivă pe intelectualii din Biserică și pe cei care încă mai caută Adevărul.
 Un articol de: Daniela Șontică

sâmbătă, martie 29, 2025

Reconsiderarea rolului poruncilor

 În Duminica a 4-a a Marelui Post îl pomenim pe Sfântul Ioan Scărarul, un părinte nevoitor al Bisericii care a trăit în secolele 6-7. Prețuit în lumea monahală pentru lucrarea „Scara” sau „Scara dumnezeiescului urcuș”, de la care și-a luat și numele, cuviosul ne propune o metodă de curățire de patimi și dezvoltarea virtuților în locul lor, care este imaginată în 30 de trepte, după anii vieții pământești a Mântuitorului Iisus Hristos. Lucrarea a inspirat foarte mult spiritualitatea monahală, depășind granițele acesteia, fiind citită și prețuită și de credincioșii mireni, deși ea pare să se adreseze strict celor care au abandonat modul de viețuire lumesc și s-au îmbrăcat cu „chipul îngeresc”.

Ea a generat și o puternică reprezentare vizuală a Scării Raiului sau a nevoințelor. Această icoană impresionează prin dramatismul priveliștei ce ni se deschide. Pe o scară ce duce de la pământ la cer sunt arătați cuvioși care se află pe diferite trepte, în urcare. La capăt, cu brațele deschise este Însuși Domnul Hristos, care pare că oferă cununi sau binecuvântare celor care ajung la El. Pe scară, unii cuvioși se îndreaptă cu aplomb spre cer, alții privesc în jos, speriați, alții sunt dezechilibrați ca și cum ar cădea, alții chiar cad, fiind trași de figuri întunecate demonice cu niște căngi sau cârlige. Cei care pică de pe scară sunt înghițiți de un monstru care prefigurează iadul. În registrul superior, o ceată de îngeri privește acest spectacol și pare să se roage cu mâinile întinse evlavios spre Domnul Hristos. Impresionanta icoană rămâne întipărită foarte ușor în retina minții oricărui om care o vede, având rolul de a trezi, mustra și îndemna.

Această reprezentare vizuală a Scării Raiului are anumite elemente care atrag atenția. Unul ar fi chiar reprezentarea Domnului Hristos de la capătul scării care urcă de la pământ la cer. Domnul pare să nu fie punctul central al acestei icoane, care se concentrează mai mult pe nevoințele și luptele cuvioșilor de a urca treptele scării, dar și pe drama celor care cad de pe scară în gura monstrului nesățios. Am putea crede că Mântuitorul nu este implicat activ în lupta cuvioșilor. El doar așteaptă să premieze pe oricine ajunge la capătul urcușului.

Această perspectivă este oarecum străină teologiei biblice unde Domnul Hristos spune că a venit să slujească și să își dea sufletul răscumpărare pentru mulți, și astfel Îl simțim atât de apropiat omului în tot drumul vieții lui.

Răspunsul la această dilemă mi-a fost oferit de Sfântul Marcu Ascetul, care recapitulează importanța universală a poruncilor Domnului. Prin împlinirea poruncilor lui Hristos omul îl are pe Domnul înlăuntrul lui. Sfântul Părinte spune: „Domnul este ascuns în poruncile Sale. Şi cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. (...) Şi chiar El a zis: «Cel ce Mă iubeşte pe Mine, va păzi poruncile Mele şi va fi iubit de Tatăl Meu, şi Eu îl voi iubi pe el, şi Mă voi arăta lui» (Ioan 14, 21). Vezi cum este ascunsă arătarea Sa în porunci?”.

Această idee este exprimată, într-o extraordinară solidaritate teologică care străbate secolele, și de Sfântul Cuvios Cleopa Ilie, care spune că omul are cinci feluri sau căi de împărtășire cu Dumnezeu. Iar una dintre acestea este păzirea poruncilor. Prin păzirea poruncilor, spune părintele, omul se împărtășește de Dumnezeu ca și cum ar participa la Sfânta Liturghie.

În acest context al Postului Mare, cred în necesitatea reconsiderării rolului poruncilor Mântuitorului în ordonarea vieții noastre duhovnicești și a purtării față de semeni. Ele nu sunt limitări și restricții, ci căi profunde de împărtășire și cunoaștere a lui Dumnezeu.

Sursa: https://ziarullumina.ro/opinii/editorial/reconsiderarea-rolului-poruncilor-196667.html