Cuviosul Paisie de la Neamț, povățuitor duhovnicesc al monahilor și iubitor de scrieri sfinte

 

Sfântul Cuvios Paisie (Velicicovschi) a fost, în secolul al XVIII-lea, îndrumător al vieții monahale din Moldova și înnoitor al monahismului ortodox prin redescoperirea scrierilor patristice și publicarea Filocaliei. Este prăznuit în fiecare an la 15 noiembrie. 

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.

Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia Teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puțină ședere în Mănăstirea Pecerska (Ucraina), vine în Moldova, în anul 1745, și se stabilește la Schitul Trăisteni-Râmnicu Sărat și apoi la Mănăstirea Dălhăuți.

În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru patru ani de zile. În anul 1750 este tuns aici în monahism, de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul „Sfântul Proroc Ilie”, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși.

Cum turcii pretindeau obștii lui Paisie dări, pe care aceasta nu le putea plăti, în vara aceluiași an, Cuviosul Paisie se reîntoarce în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește doisprezece ani, până în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obște mare, de 350 de călugări, și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.

În anul 1775, Moldova de Nord (Bucovina) căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, cu încuviințarea Mitropolitului Gavriil Calimachi și a domnitorului Grigorie Ghica, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. Aici se nevoiește patru ani, continuând aceeași rânduială de viață duhovnicească atonită ca și la Dragomirna. Cuviosul Paisie Velicicovski a fost stareț la Secu de la 14 octombrie 1775 până la 15 august 1779.

Așezarea pitorească și liniștea de aici au produs asupra cuviosului și a ucenicilor săi o impresie atât de puternică, încât în august 1779, când primește scrisoare din partea domnitorului Moldovei, Alexandru Moruzi, și a boierilor țării, prin care i se cerea să fie stareț al Mănăstirii Neamț, el refuză. În cele din urmă, după multe insistențe, va accepta și, cu o parte din călugării de la Mănăstirea Secu, se mută la Neamț, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț.

Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Neamț şi Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfințenie același regulament de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie.

La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și se ruga neîncetat cu Rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. În obștea Cuviosului Paisie de la Neamț se aflau mai mulți călugări, sporiți duhovnicește, care aveau darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.

Spovedania călugărilor și fraților se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.

O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări moldoveni, munteni și ardeleni, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.

Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călu­gărițe, pe care le îndruma duhov­nicește, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul (†1828), unul dintre ucenicii săi de la Neamț. Alt ucenic al său cu viață sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti (†1859), mare lucrător al rugăciunii inimii, fondatorul Mănăstirii Hora­ița și al altor așezăminte monahale din Moldova, din Athos, precum și al bisericii de pe Muntele Tabor, din Țara Sfântă.

Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, Mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulți dregători, boieri și chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamț, dorind să-l vadă pe acest mare stareț cu viață sfântă. Influ­ența lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum și Cernica, Robaia, Căldărușani etc., din Țara Românească.

În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1.000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. Sâmbătă, 17 noiembrie, a fost înmormântat în gropnița bisericii mari a Mănăstirii Neamţ, zidită de Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în Țările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.

În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie Velicicovschi. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i-a rânduit pomenirea ca sfânt sub numele de Cuviosul Paisie de la Neamț, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamț vin să se închine și să-i ceară ajutor nu numai credincioși din România, ci și din alte țări.

Mormântul sfântului era cunoscut, dar moaștele nu i s-au găsit decât de curând.

În 24 mai 1986, a fost descoperit un sfânt necunoscut care era îngropat sub aleea de acces spre biserică de la Mănăstirea Neamț. Mulți au spus că acela ar fi fost de fapt Sfântul Cuvios Paisie Velicicovschi.

Pentru a pune capăt polemicilor, în 23 septembrie 2013, o comisie organizată de Mitropolia Moldovei și Bucovinei a început cercetările la mormântul Sfântului Paisie din Biserica Înălțării Domnului a Mănăstirii Neamț.

Moaștele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț au fost găsite în sicriu, în mormântul său. După o cercetare care a stabilit că sunt moaștele sfântului, în 20 mai 2015, s-a făcut la Atelierele Patriarhiei o raclă mare pentru moaștele Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț.

Să ne rugăm Domnului nostru ­Iisus Hristos, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Sfântului Cuvios Paisie de la Neamț să ne ajute tuturor pe calea mântuirii, ca să fim şi noi numărați în cetele drepților, cărora le aducem cântări de laudă, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire, Amin.

Agapia, loc al ospitalității și al întâlnirilor de suflet

 Dacă privim spre cuvântul grecesc „agape”, înțelegem că Agapia este un loc al iubirii dumnezeiești, care nu piere niciodată. Astfel, poate fi privită ca o nouă „casă a lui Avraam”, în care ospitalitatea s-a manifestat de-a lungul vremii ca o virtute aleasă, aducătoare de bine și folos celor care au viețuit acolo, dar și oaspeţilor, de-a lungul istoriei.

Sub bolțile vechi ale chiliilor și în umbra bisericii pictate de Nicolae Grigorescu, s-au purtat convorbiri despre sens și veșnicie, despre artă și frumusețea care înalță sufletul spre Dumnezeu. Agapia a fost mai mult decât un simplu refugiu - a fost o adevărată „cetate a gândului” pentru cei care au căutat în tăcerea ei răspunsuri la întrebările existenţiale.

Printre întâlnirile memorabile ale Mănăstirii Agapia cu oameni ai spiritului, credincioși apropiați de cuvintele Evangheliei, prin râvna și misiunea monahiilor, se află și scriitorul Alexandru Vlahuță, alături de ginerele său, profesorul universitar și istoricul de artă Ioan D. Ștefănescu. Pe lângă aceștia, au poposit la Agapia numeroși pelerini și personalități de rezonanță internațională, dintre marii cărturari și artiști ai neamului românesc.

Fiecare dintre acești oameni ai culturii și ai credinței a lăsat în urmă nu doar amintirea pașilor pe cărările mănăstirii, ci și ecouri ale gândurilor în cărțile și scrisorile ce mărturisesc despre taina locului. Mulți au mărturisit că în acest colț de rai pământesc au găsit pacea necesară pentru marile lor lucrări.

Atât Alexandru Vlahuță, cât și Ioan D. Ștefănescu au fost prieteni apropiați și de lungă durată ai mănăstirii, una dintre cele mai cunoscute lavre de călugărițe din lume.

Legăturile lui Alexandru Vlahuță cu Agapia erau știute atât în epoca sa, cât și acum, la peste un veac de la trecerea în veșnicie a scriitorului. Se poate spune că el, asemenea altor oameni de litere ai timpului, a găsit cele mai inspirate clipe de creație sub ocrotirea îngerilor, tocmai la Mănăstirea Agapia.

Născut în județul Vaslui, în anul 1858, cu un an înainte de Unirea Principatelor Române, Alexandru Vlahuță s-a impus ca unul dintre marii scriitori ai epocii sale, apropiat, într-un fel sau altul, de Ion Creangă, Caragiale, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Hasdeu, Slavici, Radu Rosetti, savantul Paul Bujor, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Nicolae Grigorescu și Alexandru Philippide. În cercul acestor personalități remarcabile, Vlahuță s-a distins prin sensibilitatea sa față de frumusețea naturii și față de viața duhovnicească, temă pe care a cultivat-o cu o devoțiune rară în literatura vremii. Vizitele sale numeroase la Agapia și perioadele petrecute în alte așezăminte monahale din ținutul Neamțului l-au așezat între prietenii și binefăcătorii lumii monahale, oameni care au simțit chemarea frumuseții și a tăcerii de la poalele munților.

Viața Bisericii, chipurile smerite ale monahilor și amintirea locurilor de o frumusețe aparte au devenit teme predilecte, prin care a pus spiritualitatea românească în lumină. Nu doar Agapia l-a atras, ci și Văratecul, Mănăstirea Neamț, precum și drumurile tihnite dintre munți, care i-au fost mereu aproape de suflet.

Agapia rămâne și astăzi un loc viu în memoria culturii românești, un spațiu unde timpul pare să curgă altfel, unde rugăciunea și arta se împletesc într-o armonie desăvârșită. Moștenirea lăsată de acești mari pelerini continuă să inspire generațiile care calcă pragul mănăstirii, căutând, la rândul lor, izvoarele nevăzute ale înțelepciunii și ale frumuseții.

Volumul România pitorească, apărut în anul 1901, reprezintă o lucrare de o sensibilitate rară, apreciată la vremea sa și neuitată până astăzi, după mai bine de un veac. Cartea a devenit un fel de călăuză spirituală pentru cei care doreau să cunoască sufletul autentic al neamului românesc, iar paginile dedicate mănăstirilor din Moldova rămân și astăzi lecturi ce emoționează prin candoarea scriiturii. Pentru a exemplifica admirația autorului față de Agapia, redăm un fragment din scrierea sa: „Agapia e un rai tăinuit între munți, o lume de vis, o biserică mare sub cerul lui Dumnezeu. În lumina dimineții, zidurile albe ale chiliilor, străjuite de brazi și tei, strălucesc ca niște flori de crin”.

În cuvintele sale se simte gândul unui suflet curat, care găsește în natură și credință o unitate desăvârșită. Este, așadar, o simfonie între artă, credință și frumusețea locului, o legătură care vorbește de la sine despre adâncimea trăirii sale.

Alexandru Vlahuță a fost un prieten apropiat al pictorului Nicolae Grigorescu, care, între anii 1858 și 1861, a pictat biserica mare a Mănăstirii Agapia, închinată Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil. Deși cei doi s-au cunoscut mai târziu, legătura lor sufletească a devenit un model de prietenie între oameni iubitori de frumusețe netrecătoare, o întâlnire între cuvântul scris și imaginea văzută.  

Această prietenie nu era întâmplătoare - amândoi purtau în suflet aceeași dragoste pentru țară și pentru frumusețea vieții simple, pentru lumina cerească ce se revarsă în chipurile sfinte și pentru adevărul pe care numai arta sinceră îl poate dezvălui.

În scrierile sale, Vlahuță a amintit cu emoție lucrarea lui Grigorescu, arătând cum acesta a știut să îmbine tradiția bizantină cu lumina și forma picturii moderne, dând naștere unei expresivități speciale. Scria: „Pictura lui Grigorescu de la Agapia e o rugăciune în culori. Îngerii lui au fețe de țărănci curate, iar sfinții sunt oameni din neamul nostru, plini de blândețe și lumină”.

Prin aceste rânduri, Vlahuță a înveșnicit nu doar chipul pictorului, ci și duhul Agapiei, locul unde arta și rugăciunea se îmbrățișează în tăcerea munților, într-o armonie care depășește timpul și hotarele omenești.

În acele încăperi, unde timpul pare să fi rămas neclintit, se simte și astăzi prezența celor care au locuit acolo cu gând curat și cu sufletul deschis spre lumina cerească. În acest context, este potrivit să amintim și legăturile de familie și de suflet ale scriitorului cu acest loc binecuvântat.

Din jurul anului 1890, familia Vlahuță a avut strânse legături cu Mănăstirea Agapia, loc de reculegere și de inspirație pentru mulți dintre oamenii de cultură ai epocii. Nu departe de incinta istorică a mănăstirii, pe drumul ce duce spre Sihla, se află o casă veche de aproape două secole, cu rânduială și tihnă de vremuri patriarhale. În acele încăperi s-a scris, în taină și în parte cunoscută oamenilor locului, o parte din istoria acestei familii de cărturari de seamă, iubitori ai prieteniei în cel mai înalt sens al cuvântului.

Sora mai mare a scriitorului, Eliza, căsătorită cândva cu arendașul Străjescu de la Dobrovăț, a rămas văduvă de tânără și a intrat în obștea de la Agapia, primind la tunderea în monahism numele Elisabeta. Hotărârea ei de a îmbrățișa viața monahală nu a fost rodul fugii de lume, ci al unei chemări lăuntrice, o dorință de a sluji lui Dumnezeu în simplitate și curăție, departe de zarva lumii. Astfel, casa de pe drumul Sihlei a devenit nu doar o reședință de familie, ci și un loc de legătură între lumea din afară și taina vieții monahale. Potrivit mărturiilor, consemnate de stareța Eustochia Ciucanu, Eliza Străjescu a cumpărat casa cu o litră de aur de la maica Agripina Marcoci.

La începutul secolului al XX-lea, cu sprijinul și cheltuiala lui Alexandru Vlahuță, casa a fost înnoită: i s-a adăugat un pridvor spațios, două camere la parter și alte îmbunătățiri care i-au sporit farmecul. Aici venea adesea scriitorul, însoțit de prieteni, de familie, și tot aici, mulți dintre cei dragi lui au ales mai târziu calea monahală.

La bătrânețe, s-au retras la Agapia și părinții scriitorului, Ecaterina și Nicolae, care au îmbrăcat și ei haina monahală: mama a primit numele Elisabeta, iar tatăl pe cel de Nectarie. Un frate al lor, Mihalache, a locuit câțiva ani la Agapia și, ulterior, s-a călugărit la Mănăstirea Neamț, primind numele Mardarie.

În casa Elisabetei Străjescu au copilărit cele două fiice ale lui Vlahuță, Ana și Margareta, rămase de timpuriu orfane de mamă. Amintirile lor, legate de atmosfera monahală, arată că s-au simțit mai curând călugărițe decât femei din lume, crescute în duhul rugăciunii și al culturii.

Aceeași impresie o aveau și oamenii de vază care poposeau în casa scriitorului, mai ales la mari sărbători. Cu un asemenea prilej, la centenarul tatălui său, monahul Nectarie Vlahuță, a fost prezent și Nicolae Grigorescu, marele pictor și prieten de suflet al scriitorului. El a zugrăvit atunci portretul bătrânului monah, tablou care se păstrează și astăzi la Agapia. Tot Grigorescu a pictat și bustul fiicei Margareta, lucrare expusă în muzeul mănăstirii, alături de alte donații făcute de ginerele scriitorului, profesorul Ioan D. Ștefănescu.

Pentru Alexandru Vlahuță, Grigorescu a fost mai mult decât un prieten apropiat - un spirit frățesc, unit prin admirație și ideal artistic. Scriitorul îi recunoștea geniul și măiestria în „cântecul de culori”, spunând că „vorbele nu pot cuprinde frumusețea unui asemenea cântec”. În opera sa, Vlahuță a lăsat numeroase evocări despre Agapia, despre oamenii și peisajele care i-au inspirat sufletul.

Grigorescu îi povestea adesea lui Vlahuță atmosfera din târg, atunci când, coborând de pe schelele bisericii Agapiei, a aflat despre alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Principatelor Unite. Spunea pictorul:

„Am văzut ce înseamnă bucuria unui popor: cântece, jocuri, fluiere din toate părțile. Oamenii se întâlneau pe drum cu ulcele pline de vin, vorbeau despre Cuza, despre Unire, se îmbrățișau și încingeau hora în mijlocul drumului, deși era un ger de crăpau pietrele. Am văzut bătrâni plângând de bucurie… o săptămână n-am mai putut lucra.”

Cei doi prieteni cutreierau zile întregi munții, pătrunzând pe cărări neumblate, oprindu-se în luminișuri pentru a descoperi peisaje de o frumusețe nepământeană, pe care pictorul le așternea pe pânză, iar scriitorul le transforma în pagini de literatură.

Tot la Agapia, Margareta Vlahuță, fiica cea mare a scriitorului, l-a cunoscut pe Ioan D. Ștefănescu, nepot al lui Barbu Ștefănescu Delavrancea, viitor profesor și bizantinolog de prestigiu, cu care s-a căsătorit. Ana, cealaltă fiică, s-a măritat cu fiul pictorului Nicolae Grigorescu, Gheorghe Grigorescu.

Parcă o mână nevăzută țesuse aceste destine, unind familiile nu prin întâmplare, ci printr-o chemare adâncă spre frumusețe și adevăr. Astfel, prin firele nevăzute ale prieteniei și ale artei, Mănăstirea Agapia a devenit un adevărat centru spiritual al familiei Vlahuță, un loc unde literatura, pictura și credința s-au împletit armonios, lăsând posterității mărturii neprețuite despre o epocă și o familie de excepție.

Alexandru Vlahuță surprinde cu profunzime frumusețea trăirilor de la Agapia. Nu putea să nu remarce disciplina și buna rânduială a monahiilor din această obște, ordinea desăvârșită și frumusețea lor lăuntrică: „Par niște fluturi albi care s-au oprit pentru totdeauna între munți”. Toate aceste chipuri de femei poartă o expresie a blândeții, a curăției și a rugăciunii neîncetate. Această imagine a fluturilor albi, atât de poetică și plină de sensuri ascunse, nu era doar o metaforă literară, ci o viziune care cuprindea întreaga ființă a locului. Scriitorul vedea în aceste siluete albe, mișcându-se lin pe cărările mănăstirii, o materializare a purității și a zborului sufletesc spre înălțimi.

Așa a devenit Agapia un simbol al înălțimii duhovnicești și al liniștii interioare. Lumea, mereu tulburată de felurite schimbări, găsea aici o altă rânduială, o pace tainică, dăinuită în inimile celor de acolo, umplându-le sufletul de lumină.

După ce Vlahuță a publicat articole în diferite reviste și mai ales după apariția volumului România pitorească, Mănăstirea Agapia a devenit tot mai frecvent vizitată de oameni ai culturii, dar și de pelerini, veniți să caute liniște și frumusețe, pentru că în oamenii de rând se ascunde adeseori un tezaur sufletesc de mare preț, uneori mai adânc decât al celor cu nume răsunătoare.

Lui Alexandru Vlahuță i s-au alăturat, în timp, și alți iubitori ai credinței, ai artei și ai tăcerii luminate, așa cum, de altfel, se întâlnesc și astăzi la Agapia, oameni însetați de frumusețe duhovnicească, de liniște și de inspirația scrisului, poposind în această vatră monahală plină de har.

Printre cei care au continuat într-un fel spiritul și stilul de viață al lui Vlahuță se numără profesorul universitar și istoricul de artă Ioan D. Ștefănescu (1886-1981). Nu doar în ultimii ani ai vieții, când s-a retras la Mănăstirea Agapia, pe care o prețuia de demult datorită socrului său, ci și de-a lungul carierei sale, Ștefănescu a privit Agapia drept o veritabilă „casă a lui Avraam”, un loc primitor și plin de semnificație.

Aici, reputatul om de cultură, format la Sorbona, a găsit nu doar liniștea sufletului, ci și fărâma de iubire creștină, care i-a fost oferită cu dărnicie de maicile mănăstirii, ce l-au îngrijit până la închiderea ochilor. Străbătuse profesorul Ștefănescu marile biblioteci ale Europei, studiase sub bolta Sorbonei, conversase cu savanți și cu oameni ai artei din toată lumea. Dar nicăieri nu găsise ceea ce Agapia îi dăruia cu atâta firesc: o pace neprețuită, o simplitate care vindecă sufletul de tumultul lumii. Parcă toate drumurile sale intelectuale, toate căutările de-o viață îl pregătiseră pentru această întoarcere la izvoare, la rădăcinile adânci ale sufletului.

Nu întâmplător a ales Agapia, pentru că ea este, în sine, un loc al iubirii sfinte, cum a simțit-o, nu doar prin pictura și prin cultura înaltă pe care o respirau zidurile ei, ci mai ales prin viața duhovnicească și blândețea maicilor, care l-au primit ca pe unul de-al lor: un slujitor al Bisericii prin darurile sale. Nu slujea la Sfântul Altar, dar era prieten și admirator al artei sacre, al culturii bizantine și, mai ales, al cuvintelor Sfintei Scripturi.

Ioan D. Ștefănescu a fost unul dintre cei mai importanți istorici de artă care au cercetat cu atenție pictura lui Nicolae Grigorescu de la Mănăstirea Agapia. În lucrările sale, dedicate evoluției artei religioase și picturii bisericești din secolul al XIX-lea, el a acordat un loc aparte iconografiei din biserica mare a Agapiei, considerând-o o adevărată școală a picturii naționale.

Ștefănescu a subliniat caracterul inovator al viziunii lui Grigorescu, care, potrivit observațiilor sale, a reușit să îmbine tradiția bizantină și arta modernă într-un echilibru de o rară măsură: „Pictura de la Agapia este nu doar un început al artei moderne românești, ci și o mărturie a renașterii duhovnicești, un dialog între credință și lumină”.

În timpul studiilor și cercetărilor sale, I.D. Ștefănescu a colaborat cu slujitori ai Bisericii, cu specialiști dedicați conservării și restaurării patrimoniului religios, elaborând vaste documentări, fișe de patrimoniu și fotografii de mare valoare, pe care, mai apoi, le-a valorificat în volumele sale dedicate icoanelor, broderiilor și manuscriselor vechi.

În afară de Agapia, pe care o putem numi „mănăstirea inimii sale”, s-a ocupat de cercetarea și documentarea unor așezăminte precum Neamț și Secu, dar și de altele din aceeași regiune. La Agapia, însă, a descris cu atenție patrimoniul artistic, analizând picturile murale, icoanele vechi și lucrările de atelier, pe care le considera o continuare vie a tradiției lăsate de Nicolae Grigorescu.

Munca sa meticuloasă, răbdătoare, a salvat pentru posteritate nenumărate mărturii ale artei noastre bisericești. Fișele întocmite cu migală, fotografiile făcute cu evlavie, descrierile amănunțite - toate reprezintă astăzi comori de neprețuit pentru cei ce studiază istoria artei românești. Iar ceea ce îl deosebea pe Ștefănescu de mulți alți cercetători era dragostea cu care se apropia de fiecare icoană, de fiecare broderie, simțind în ele nu doar obiecte de studiu, ci mărturii vii ale credinței strămoșilor.

Am întâlnit multe dintre călugărițele care l-au cunoscut îndeaproape, vreme îndelungată, pe profesorul Ioan D. Ștefănescu.

Profesorul a trecut la cele veșnice în anul 1981. Timp de aproape trei sferturi de secol a fost oaspetele așteptat și respectat al obștii de la Agapia, prezent la hramuri, sărbători și evenimente culturale. Era prețuit ca un vorbitor cultivat și profund, dar, totodată, ca un om cu mare delicatețe sufletească (el s-a cununat în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” de la Agapia, la 15 august 1909, cu Mimi, fiica iubită a lui Vlahuță).

A arătat o adâncă prețuire față de viața și virtuțile maicilor acestei mănăstiri. Maicile pe care le-am cunoscut - unele dintre ele de o înțelepciune aleasă și de o finețe spirituală rară - spuneau despre el că avea o modestie aproape monahală. Deși fusese profesor universitar, membru al unor comisii academice din țară și din străinătate, trăia cu simplitate și discreție, trăsături care aminteau de duhul călugăresc, ca și cum vocația lui ar fi fost, în adâncul sufletului, cea monahală.

Adeseori participa la slujbe, se ruga în tăcere, citea neobosit, iar în zilele senine se plimba pe drumul care duce spre Schitul Sihla. În după-amiezile liniștite, se retrăgea în cerdacul casei din Agapia, așezată între biserica mare a mănăstirii și Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, nu departe de pârâul Agapiei, ale cărui șoapte domoale îl însoțeau mereu. Acolo, asculta murmurul apei, scria și primea vizitatori.

Veneau la el numeroși artiști, foști studenți, oameni de cultură și slujitori ai Bisericii, întrucât era cunoscut ca un sprijinitor și un sfătuitor generos, gata să împărtășească din bogata sa experiență și din cultura dobândită în țară și peste hotare.

Vorbea adesea despre rostul mănăstirilor din Moldova și, în general, despre rolul mănăstirilor voievodale, centre de cultură și educație, adevărate școli de artă și spiritualitate, unde s-au format artiști, caligrafi, miniaturiști și oameni de înaltă trăire. Nu uita să amintească importanța păstrării tradiției, considerând-o a fi o adevărată datorie morală și spirituală, într-o epocă în care lumea începea să se îndepărteze de rânduiala și simplitatea de odinioară.

Un om de o asemenea cultură, trecut prin experiențe universitare și academice în străinătate, vorbea despre valoarea tradiției cu un respect aproape sacru, îndemnând pe toți să o apere, în pofida valului modernizării, care, adesea, înstrăina sufletele.

Astfel, în acei ani, Mănăstirea Agapia a devenit o veritabilă „academie” spirituală, unde, în cercuri restrânse sau cu prilejul unor întâlniri mai ample, Ioan D. Ștefănescu ținea adevărate conferințe de artă și cultură religioasă, din care mulți au avut ce învăța și păstra în suflet. Toate acestea se petreceau într-o perioadă în care autoritățile comuniste priveau cu suspiciune prezența unor asemenea personalități în sânul Bisericii, ceea ce fac curajul și statornicia lui și mai admirabile.

Prin activitatea sa, a fost un păstrător al frumuseții artei, dăruind Bisericii din comoara de cunoștințe și experiențe adunate într-o viață întreagă de studiu, cercetare și trăire.

Mănăstirea Agapia i-a oferit, la rândul ei, iubirea pe care o evocăm adesea atunci când vorbim despre sensul cuvântului „agape” - iubirea curată, fără margini, dăruitoare.

Aici a găsit Ioan D. Ștefănescu locul de împlinire spirituală, înțelegând, asemenea lui Alexandru Vlahuță, socrul său, dar și multor oameni de cultură care au poposit acolo înaintea lui, frumusețea acestui loc binecuvântat: cerul senin, pădurile verzi care ocrotesc mănăstirea, râul de munte și șoaptele neadormite ale rugăciunilor ce se aud din veac în veac.

Și așa, prin moștenirea lăsată de Vlahuță și Ștefănescu, prin paginile scrise și prin cuvintele rostite în taina acelui loc binecuvântat, Agapia a devenit, pentru totdeauna, o punte între cer și pământ, între trecut și viitor, între tăcere și cuvânt. Cei care vin astăzi aici simt, fără să știe poate de unde, ecoul acelor pași, adierea acelor gânduri curate, chemarea acelorași izvoare de frumusețe care i-au atras pe marii pelerini ai culturii românești.

Agapia rămâne astfel, în memoria neamului, nu doar o mănăstire, ci și o școală a sufletului, unde Împărăția cerurilor se întâlnește cu frumusețea pământească într-o tăcere plină de sens.

Un articol de: † Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor - 07 Noiembrie 2025 în Ziarul Lumina https://ziarullumina.ro/